-X-

În după-amiaza acelei duminici parcă un gol se făcu în mintea mea, încăpățânându-mă de a nu mă mai gândi la cele sfinte, astfel nici bătrâna să nu mai poată veni cu noi lămuriri. Îmi mai veneau din când în când idei ca străfulgerări, însă mă gândeam că sunt prea rapide ca ea să le observe. Din scaunul destinat mie, eram forțat să mă uit la acele programe religioase (rar schimba canalul), să văd mereu alți și alți bărboși, făcuți parcă după același tipar, un anumit model pentru cei tineri și un altul pentru cei bătrâni. Nu părea a exista și o categorie intermediară. Însă, odată cu inițierea mea în știința literelor și cu dezvoltarea ei în timp, îmi tot părea că ceea ce spun ei ar fi oarecum la mintea cocoșului pentru cineva cât de cât educat. Că veneau cu idei, mai bine spus păreri, pe care, dacă ai fi stat puțin înainte să meditezi la ele, le-ai fi descoperit și singur. Și, în ciuda faptului că încă mai erau cuvinte necunoscute (poate că recurgeau la ele să pară mai culți), discursurile lor mi se păreau, pe alocuri, de o simplitate puerilă, asta când nu recurgeau la citate din Biblie la care parcă devenisem surd. Nu vroiam să mai înmagazinez nimic până nu voi ști eu ce scrie acolo, să nu mă mulțumesc doar cu anumite fragmente, poate scoase din context, să-mi creeze astfel senzația că ceea ce spun ei e de fapt tot ce trebuie să știu. Și era deranjant și faptul că, cu toate că aproape în fiecare zi apăreau alți vorbitori, temele erau aceleași, ca și cum și-ar fi propus să încerce să vadă câte versiuni ale aceluiași lucru puteau să născocească. Nu mă gândisem să-i acuz de minciună sau înșelăciune, dar puteam vedea Biblia clar, era la mai puțin de un metru de mine și, din grosimea ei, puteam să îmi dau seama că are peste o mie de pagini. Dar acești sfinți bărboși, prin repetițiile lor (ca și preotul care, când citea din Evanghelie, extrăgea doar câteva fragmente scurte) îți puteau crea impresia că Biblia ar fi compusă doar din câteva idei, înșirate pe câteva pagini, care fuseseră tipărite iar și iar, apoi legate împreună, ca să confere grosime Cărții și, astfel, să intimideze. Simțeam cum sufletul e încercat de un sentiment nou, care nu avea nume încă, dar îl aflai mai târziu – era ironia!
Apoi erau toate acele interviuri cu oameni de pe stradă care nu spuneau lucruri diferite față de discursurile bărboșilor, însă maniera era și mai simplă. Și toți păreau încântați și vorbeau numai de bine, de parcă predicile de la biserică le intrau pe o ureche și le ieșeau pe alta, lăsându-le doar o senzație de confort. Cum se putea asta? Cum, după o oră în care tot ce ai auzit a fost numai moarte și Iad, tu să ieși vesel, chiar încântat, de acolo? Poate încântarea era din pricină că li se lua interviu. Poate că au auzit de atâtea ori predica încât nu-i mai mișca cu nimic. Și cum se făcea că toți intervievații erau dintre credincioși? Nu aveai cum să-i poți deosebi pe stradă de necredincioși, odată ce am realizat că necredința nu strică trupul în niciun fel. Oare sunt așteptați să iasă din biserică, fiind astfel siguri că au de-a face doar cu creștini și, mai ales, cu creștini practicanți? În acest mod nu făceau decât să repete de nu știu câte ori același lucru. Dar poate acesta era scopul, după ce ți s-a repetat de nenumărate ori același text, îți e imposibil să mai afirmi că ai fi în necunoștință de cauză, și sunt șanse mari ca acele lucruri să ți se întipărească în creier ca în veci să nu le mai poți uita și, când memoria devine o autoritate, vei susține la rândul tău aceleași lucruri cu încredere că sunt adevărate. Deci nu era vorba de convingere cu argumente, era de ajuns să ai un papagal care să-ți tot repete cuvinte în ureche. Poate numai în acest fel puteai ignora ororile pe care le auzeai din Evanghelie și din predici și te trezeai și tu un credincios hlizit. De ce nici un interviu cu un necredincios? De ce nu ni se înfățișa niciunul care să se apere în fața noastră de faptul că, în ciuda atotputerniciei dumnezeiești, el a ales să-L renege? Să auzim și argumentul pentru care un astfel de individ, printr-un astfel de gest, își riscă liniștea din viața de dincolo, din veșnicie. Să fie oare prea puțini, prea rari, ca să-i poți întâlni pentru un interviu? Am înțeles că mai există o religie. Să fie numai una sau or fi mai multe? Sau cumva acești oameni refuză să vorbească când se trezesc cu microfonul în față? Cum de pot exista astfel de oameni? Asta nu-mi dădea pace. Să știe ei ceva ce noi ceilalți nu știm? Intenționat nu li se ia interviu ca să fim ținuți în întuneric, să nu aflăm și varianta adversarului? Le este teamă că am putea fi corupți? De ce să existe această teamă când noi Îl ascultam și ne supuneam voinței preabunului nostru Dumnezeu? Într-o zi am să-l găsesc pe unul și am să-l trag de limbă să-mi spună tot ce crede el, de ce-și permite să nesocotească voința Domnului. Dacă am spus odată că vreau să știu tot ce ar trebui să știe cineva de vârsta mea, păi atunci trebuie să știu! Și nu doar ce cunoaște un creștin, ci ceea ce cunoaște toată lumea, creștin ori ba. Simții că în ziua aceea nicio baie cu agheasmă nu m-ar fi putut curăța, dar știam că e dreptul meu să pun întrebări, căci așa am fost creat! Deci Domnul mi-a oferit acest privilegiu. Eu însă vroiam și răspunsuri, mai mult, le vroiam pe loc, dar Domnul nu binevoia să-mi răspundă. Așadar, aveam misiunea de a mi le căuta singur, asta înțelegeam eu a fi voința divină destinată mie.
„Crede și nu cerceta!” am auzit-o pe bătrână rostind. Se părea că din neatenție, lansându-mă într-o nouă tiradă a nelămuririlor, golul pe care îl credeam format la început se umpluse pe nesimțite. Era cu adevărat imposibil să îmi mai stăvilesc gândirea, mai mult decât atât, să o adăpostesc de percepția bătrânei. Trebuia să fi plecat în camera mea, dar atunci acest nou set de întrebări nu s-ar mai fi născut, sau probabil că ar fi apărut oricum, dacă nu în acel moment, atunci poate la o dată ulterioară, nefiind niciun semn că acel canal tv ar fi dispărut subit din grilă într-un viitor apropiat, să mă ferească de nelămuririle pe care mi le crease. Mă miră însă intervenția ei chiar în acea clipă. Întrebările mele curgeau de ceva vreme și nu se sinchisise de niciuna dintre ele până atunci. Să fi adormit și nu m-a auzit? Puțin probabil, doar îi observasem obiceiul zilnic și nu-i stătea în fire. Sau poate că nu avusese nici un răspuns să-mi ofere și, posibil din exasperare, într-un târziu, se hotărâse să spună ceva. Dar replica ei îmi întrecea mirarea, venise ca o palmă nemeritată. La asta se reducea înțelepciunea ei, să asculte și să creadă fără să pună nimic la îndoială? Să se lipsească de bună voie de capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor? Și cum apăruse cu această concluzie, cu această scurtă frază, o sentință a ignoranței dată oricărei încercări a rațiunii de a-și revendica drepturile? Ajunsese singură la concluzia asta? Așa o educaseră și pe ea părinții? Găsise acest îndemn în Biblie? Oricare ar fi fost adevărul, acum eu eram cel care se simțea jignit. Păi, cică ar fi fost scris în Biblie că, în compania lui Hristos, ar fi fost un anume Toma, supranumit necredinciosul, posibil pe drept (dar iată că acum găseam necredința exact în locul în care nici nu m-aș fi așteptat, în persoana unuia care L-a cunoscut pe Domnul și, cu toate acestea, nu I-a recunoscut divinitatea) și că acesta I-a cerut Domnului dovezi, pe care El i le-a oferit. Și tocmai pentru că L-a întâlnit pe Dumnezeu acestuia i s-a iertat necredința, pentru că ar fi făcut mai bine să creadă fără dovezi, fiindu-i astfel credința nepătată. Și de aceea noi trebuie să credem necondiționat, pentru că nu mai avem șansa lui Toma de a-L cunoaște personal pe Dumnezeu, așadar orice urmă de îndoială ar fi un mare păcat, iar credința e cu atât mai pură cu cât semnele divinității, dovezile sale, sunt mai rare, chiar inexistente. Deci noi, ca să ne bucurăm de pacea veșnică, trebuie să fim mai buni decât Toma și să nu-i repetăm greșeala.
Până atunci fusesem în căutare de explicații, dar acum mi se vorbise despre dovezi. Nu mă gândisem până în acea clipă să caut dovezi. Dorisem doar să-mi fie luminate nelămuririle în legătură cu una, alta, să-L înțeleg mai bine pe Atotputernic, dar acum încă un gând mă trăsni. Nu pusesem niciodată la îndoială existența lui Dumnezeu, chiar dacă nu mi se arătase nici în vis nici aievea, chiar dacă nu făcuse minuni doar pentru mine. Se putea însă ca noua mea stare îmbunătățită, pe care eu o percepusem ca o minune, să fi fost opera Lui, dar nu-și lăsase semnătura nicăieri și nici nu-mi spuse ce să fac cu acest cadou, dacă are sau nu un plan pentru mine. Până la explicațiile bătrânei mă putusem considera un creștin mântuit, un credincios pur care se oferă necondiționat, bine, cu întrebări pe care credeam eu că și le-a pus orice creștin, care mai mult Îl amuzau pe Domnul decât să-l deranjeze. Dar un individ ceruse dovada existenței divinității, chiar când se aflase cu El față în față. Câți oare or mai fi cei care încă așteaptă o dovadă, chiar dacă Biblia le e la îndemână? Să nu fie de ajuns nici Cartea Sfântă? De asta există acești necredincioși, pentru că nu au întâlnit nimic care să-i convingă, sau au fost convinși de altceva? Mă cutremurai la gândul că aș fi putut și eu deveni unul care are nevoie de dovezi, iar dacă acea zi va fi să vină, îmi închipuiam că atunci voi fi nimicit pentru că, în ciuda faptului că iubirea Domnului nu are margini, poate că răbdarea Lui are, iar pentru un ingrat ca mine n-ar mai exista iertare și numai Iadul (ce coincidență că despre el se predicase în acea dimineață) m-ar mai primi. Câtă groază poate provoca un singur gând! Poate că metoda de educare aleasă de divinitate era cu adevărat cea potrivită! Dar mă îmbărbătai – eu nu aveam niciun gând să pun la îndoială existența Domnului, vroiam doar să-L înțeleg și de aceea mă gândeam că, deoarece credeam, eram liber să cercetez cât îmi poftea inima. Pentru că cine a povățuit-o astfel pe bătrână nu a făcut-o bine și că nu are cum să existe această interdicție în Biblie atâta vreme cât acolo ar trebui să fie voia Domnului, iar eu, una din creaturile sale, trebuia să mă bucur de modul în care am fost alcătuit. Interdicția aceasta nu putea să vină de Sus, pentru că ignoranța nu putea fi o virtute, e ca o scuză a cuiva care e prea leneș, a celui care nu vrea să știe. E ca o moarte a rațiunii rezultată din refuzul de a o folosi și, tocmai prin simplul fapt că deținem așa ceva, trebuie să fie pentru noi ca o poruncă, ca un îndemn, care să ne determine să ne apropiem de Dumnezeu și să ne sporim credința prin cercetare permanentă, prin observație și cunoaștere. Încheind acest gând, care-mi păru ca o sfidare adresată sărmanei bătrâne, m-am ridicat și m-am izolat în camera mea unde, întins în pat, simțindu-mă ocrotit de colțul meu de cer, mă puteam lăsa în voia gândurilor pe care parcă le proiectasem în afara mea, într-o imagine tridimensională, și eram încântat de felul în care figuri geometrice, operații matematice, cuvinte noi și propoziții întregi se întrepătrundeau unele cu altele, precum un carusel format din multe jucării se rotea deasupra pătuțului unui bebeluș, eu fiind acela care, gângurind, întindea mâna să apuce, dar nu făcea decât să împrăștie aerul.