-IX-

Mă învârteam cu neastâmpăr prin cameră, pe de-o parte mândru de mine pentru descoperirile mele, dar pe de altă parte din pricină că nu mai aveam altceva de făcut. Până la liniștea nopții mai era destulă vreme și parcă îmi părea rău că procesul meu de învățare se desfășura prea repede, lăsându-mă cu atâta timp la îndemână pentru a fi irosit. La televizor nu mă grăbeam să mă duc. Observasem surpriza bătrânei când apărui atunci prea repede cu lecțiile învățate, deci trebuia să mai zăbovesc pentru că, se pare, unui om ar trebui să-i ia mai mult timp să cuprindă tot ce acaparasem eu și, doar eram un om, nu? Așa că trebuia să mă comport ca atare. Tot agitându-mă, ca un dependent lipsit de narcoticul potrivit, observai cu coada ochiului sacii în care era burdușită zestrea mea și realizai că tocmai descoperisem o metodă prin care puteam afla câți bani aveam, dacă sunt mulți ori puțini. Așa că i-am deșertat în pat, i-am aranjat după tipurile de bancnote și m-am pus pe numărat. La final am făcut împărțirea cuvenită și, spre încântarea mea, aveam cam cât pentru aproape o mie de pâini. Tot nu-mi era clar dacă e mult sau puțin dar, după criteriul franzelei, mi se părea grozav. Aveam și o idee în ce mod i-aș fi putut folosi.
Săptămâna s-a scurs greu, după ce o începusem într-un mod atât de alert prin descoperirile făcute pe tărâmul cunoașterii pentru ca, după două zile aproximativ pline, să rămân cu atât de mult timp liber la dispoziție în care să nu fac nimic, din pricina neajunsului de a nu deține destule materiale pentru a-mi putea continua studiul în mod neîntrerupt. În plus, eram și cuprins de nerăbdare pentru că duminica nu se grăbea să vină. Dar în ziua cu pricina eram pregătit, așteptând-o pe bătrână să se gătească, precum un cățel proptit în fața ușii, dând din coadă, cu lesa în dinți. Cred că ajunsesem printre primii, iar bătrâna respira cam greu, probabil că în goana mea am uitat de vârsta ei și am tras-o după mine fără ca ea să aibă puterea de a mă struni. Într-adevăr, exact ca un câine. Când am vrut să îndes câteva hârtii în cutia milei, bătrâna mi-a dat peste mână, spunându-mi răspicat că n-aveam de unde și că asta e datoria ei. Așa că scoase banii și îi introduse cu o mină serioasă, apoi mă luă de mânecă să ne căutăm locul cel mai potrivit, adică să fim cât mai aproape de masa pe care va fi așezată Evanghelia. Să fie acesta motivul pentru care de fapt ea nu vroia să stea pe scaun, pentru că astfel ar fi fost prea departe de slujbașul Domnului și papagalul lui (știam că greșesc, dar nu mă puteam abține să nu-l numesc astfel), în ciuda explicațiilor pe care mi le oferise anterior? Nu mi se păruse a fi surdă, deci dorința ei de a fi acolo, în primul rând ținea de altceva. Poate ca Dumnezeu s-o vadă mai bine?! Mai era destul timp până la citire, ceea ce-mi permitea să-mi las iar mintea să aiureze. Observasem că bătrâna pusese în cutie mai puțini bani decât îmi pregătisem eu. Poate că era stabilită dinainte o sumă standard de care eu nu știam fiind doar un novice. Dar mai era și posibilitatea ca ea să fi pus banii în cutie doar din cauză că avusesem eu intenția să o fac și astfel s-a simțit obligată, mai ales că nu-mi aduceam aminte ca data trecută să o fi făcut. Oare i-am forțat mâna sau a acționat din mândrie gândindu-se că, dacă un sărăntoc ca mine avea de gând să facă un astfel de gest, ea nu trebuia să se lase mai prejos? Parcă îmi părea rău că o împinsesem la asta, făcând-o să renunțe la bani care ne-ar fi fost necesari în viața de zi cu zi. Adevărul era că nici nu știam de câți bani dispune așa că, ajungând la acest gând, mi-am îndreptat atenția spre alte lucruri. Citeam numele donatorilor de pe scaune, scrise cu vopsea albă, să iasă în evidență, și mă întrebam câți dintre aceștia vin la biserică duminică de duminică? Și dacă vin, stau pe scaunele lor, rugând frumos pe cel care se așezase înainte ca să-și schimbe locul să se poată așeza ei? Sau poate că nu vin deloc, simplul act de donație fiind de ajuns, iar numele lor înscrise pe scaune, dacă nu reprezintă o formă de lăudăroșenie, ar fi de fapt reprezentantele lor la slujbă? Dacă aduceam și eu scaunul pe care stăteam în sufragerie și scriam pe el numele bătrânei, aș fi scutit-o de a mai face acest pelerinaj duminical? Oricum, nu cred că mi-ar fi dat voie, nu numai din cauză că era un scaun mai bun decât cele din biserică, ci pentru că i-aș fi tulburat rutina și doar nu-mi ceruse așa ceva. Tot rotindu-mi ochii am fost surprins că donațiile nu erau numai sub formă de scaune. Erau icoane care aveau etichete cu numele cuiva, candelabrul avea și el o etichetă, iar dacă aș fi găsit etichete și pe pardoseală sau pe fiecare cărămidă din care era construită biserica atunci eram îndreptățit să gândesc că bisericile se fac numai din donații. Căci fără acești oameni binevoitori am fi stat afară în frig, ținând slujba la umbra unui copac desfrunzit. Dar când Dumnezeu a poruncit să se construiască biserici, oare la donatori se gândea? Biserica asta însă nici nu era terminată, încă mai avea schele pe afară așa că ce se aștepta, alte donații? Să fi fost vreo criză printre donatori de nu s-a dus lucrul la bun sfârșit? Trebuia să fie mai mult decât atât, alte lucruri de învățat. Auzi idee năstrușnică, să se doneze cărămizi – dacă fiecare venea cu o cărămidă, fiecare cu o formă și dimensiune diferită, atunci ce caraghios ar fi arătat biserica, dar măcar ar fi fost ceva ce s-ar fi meritat văzut. Mintea mea își permitea prea multe…
Privirile oamenilor îndreptate spre mine acum nu mă mai deranjau. Puteau să râdă, dacă asta doreau și dacă ar fi fost ceva permis în casa Domnului. Eu mă obișnuisem cu hainele și nu mă mai gândisem la ele de câteva zile bune. Ar fi putut să se mulțumească de faptul că era bine că le aveam, doar n-ar fi vrut să apar acolo în fundul gol. Mintea mea continua să cerceteze și după ce ritualul începuse, chiar dacă eram incomodat de statul acela în genunchi care nu părea totuși să-și aibă rostul. Era într-adevăr nevoie să ne comportăm astfel? De fapt în fața cui îngenuncheam? În fața preotului, a Evangheliei sau a lui Dumnezeu? Cum din înșiruire termenul cel mai important era Dumnezeu, deci în fața Lui îngenuncheam, dar El, ca părinte al nostru, al tuturora, chiar avea nevoie de această dovadă de supușenie? Existau oare părinți care-și forțează copii să stea în genunchi atunci când li se vorbește? Atâta vreme cât El ne cunoaște pe toți și ne știe fiecare gând și ispravă, faptul că îngenunchem îl înduplecă în vreun fel? Nu ar fi putut spune ceva de genul – vă rog, copiii mei, stați cât mai confortabil posibil, că astăzi vreau să vă împărtășesc din înțelepciunea Mea și vă vreau atenți, să nu vă fie gândurile deranjate cumva de vreo poziție incomodă în care ați ales să Mă întâmpinați? Așa îmi părea normal să fie, până mi-am dat seama că Dumnezeu nu e doar părinte, dar e și stăpân al nostru, și în fața unui stăpân trebuie să te ploconești până la pământ, ca un adevărat slujitor, ca un sclav… Supărătoare gânduri! Cum se împacă oare ideea de tată cu cea de Domn, stăpân? Și oare către care înclină Dumnezeu, El cum se vede?... Pe semne că mai mult spre cea de stăpân, sau cel puțin așa îl văd toți închinătorii din jurul meu. Dar de unde au aflat ei asta? Tot din Biblie? Sau într-o zi a coborât Dumnezeu pe pământ și le-a zis-o la toți clar și tare? Încă nu știam, totuși eram acolo în genunchi, ca mai toată lumea, nedorind să mă gândesc la cei câțiva din mai în spate care păcătuiau stând în picioare sau pe scaune.
Momentul așteptat sosi. Evanghelia fu adusă la masă și, în timp ce preotul o deschidea cu solemnitate, eu mă încordai ca în așteptarea unei confruntări, dar cu speranța că aceasta nu va veni și că totul se va desfășura așa cum îmi doream eu de fapt. Să mi se spargă o venă la tâmplă, nu alta, dar nici nu știu dacă de încordare, de ciudă, de durere, de dezamăgire, de sentimentul că cineva își bătea joc de mine, odată ce auzii cuvintele Evangheliei. Oare preotul citește acele texte numai ca să se joace cu mintea mea? Nu, cică asta se citește în fiecare an, că au o ordine pe săptămâni (era glasul bătrânei sau gândurile ei care îmi explicară acest lucru?) și văzui asta iar în modul în care ceilalți încuviințau cele auzite. Și de fapt ce auzisem? Iar despre morți! Că fusese un bogat, fără nume, și un sărac numit Lazăr. Nu trebuia să fie oare invers? Bogații să aibă nume, iar săracii nu? Că așa păreau lucrurile în realitate. Și cei doi muriră. Iar, moarte, moarte și iar moarte! Săracul ajunse în sânul lui Avraam (nu-l cunoșteam nici pe acesta dar se pare că acolo săracul a dat de bine, o fi fost Raiul) din simplul motiv că fusese sărac, iar bogatul a ajuns în Iad, doar că fusese bogat. Nu spunea nicăieri ce fapte făcuseră aceștia, dar dacă doar prin simpla condiție socială ești destinat Raiului sau Iadului, înseamnă că eu și bătrânica mea eram la adăpost, dar era vai și amar de toți bogații din lumea asta, căci ei nu aveau nicio scăpare. Și acest Avraam i-a refuzat chinuitului chiar și un deget de apă. Câtă cruzime din partea aceluia, cum de oare ajunsese el în Rai?! Și a refuzat chiar să-i anunțe pe frații bogatului ca să nu aibă aceeași soartă, că cică trebuiau să-i asculte pe Moise și pe proroci (alții pe care nu-i cunoșteam, dar de vreme ce aveau autoritate, însemna mai mult ca sigur că aceia se găsesc în Biblie – măcar de aș ști ce scria acolo) și cică nimeni nu ar crede pe cineva înviat din morți! Cum!? Mă gândeam cum oricare din cei pe care i-am dus la groapă mi-ar apărea deodată în față. Oare, chiar cuprins de groază, din creștet în călcâie, nu aș asculta de ei orice mi-ar spune? Și doar auzisem, nu o dată, ci an de an, despre Domnul nostru Iisus Hristos, care a înviat din morți și cum toată lumea acum crede în el, de ce oare n-ar fi fost posibil ca lumea să-l creadă și pe acel Lazăr înviat? Îmi venea să zbier la preot, dacă iar nu mă oprise conștientizarea faptului că încercam noi sentimente, mult mai puternice de data aceasta. Sufletul meu să fi fost de acord cu mine? Doar nu puteau fi la mijloc duhurile necurate, căci eram în inima Casei Domnului.
Iar în celălalt text din Evanghelie se vorbea despre tăiatul împrejur. Habar n-aveam ce putea să însemne asta, oricum, ideea de a tăia nu-mi suna a bine. Abia acasă, calmat de pe drum, îndrăznii să o rog pe bătrână să-mi explice și, când cu o oarecare rușine, mă lămuri, răspunsul mă șocă. Adică unii oameni, care aparțin unei alte religii (faptul că aflam de existența unei alte religii era un șoc în plus) își mutilează astfel membrul ca semn al credinței în dumnezeul lor, dar creștinilor li s-a interzis această practică. Îmi venea să vărs lacrimi ca și cum îmi închipuiam că mie mi s-ar face acea operație și, oricât de rușinos ar fi fost organul, schilodirea lui o simțeam ca o schilodire a întregului trup și chiar ideea că această practică ar fi fost considerată drept un legământ cu divinitatea mi se părea de nesuportat. Ce puteai crede despre un dumnezeu care cere așa ceva credincioșilor săi ca act de credință? Și oare câți oameni există pe lumea asta astfel nenorociți? Oare am trecut pe lângă vreunul? Erau dintre acei necredincioși? Și dacă Dumnezeu a vrut să-i vadă astfel, de ce nu i-a făcut direct așa? Mi se părea mai mult a pedeapsă decât legământ. În loc de liniște, înțelepciune și fericire mi se oferea teren cât puteai cuprinde cu ochii pentru alte întrebări și nelămuriri…
Iar din predica preotului după aceea nu a răzbătut nicio rază de lumină. Faptul că începea de fiecare dată cu Iubiți credincioși nu mă încălzea în nici un fel. Spuse că a venit vremea să vorbim despre Iad și, odată ce a început, nu mai aveai unde să fugi să te ascunzi ca să nu-l mai auzi. Ne prezenta Iadul în toată splendoarea lui – loc de chin pentru diavoli și pentru cei care îi urmează (dar care, se pare, sunt liberi să plece de acolo când vor sub formă de duhuri rele să chinuiască omul), țara morții, întunericul, împuțiciune și miros greu, foame, sete, plâns, văpaie (dar știam că unde e flacără e și lumină, astfel, plin de flăcări, Iadul ar trebui să fie cel mai luminos loc în care te-ai putea afla…). Și apoi viermi, și oamenii se vor mânca între și pe ei, și era o lungă listă de oameni care vor sfârși acolo, unde nimeni n-o să moară și va trăi chinuri veșnice. Și că Dumnezeu l-a trimis pe Lazăr la ușa bogatului ca să-l încerce (în loc să-l vindece de bube și să-i facă un rost). Și chiar dacă unii pot fi salvați de Iad prin rugăciune, era iarăși lista cu cei pentru care nu ai voie să te rogi. Cine stabilise toate acestea? Dumnezeu crease Iadul pentru diavoli, dar acum își trimitea acolo și fiii prea iubiți. Ce rost avea această predică? Să sperie? Reușise! Și nimic altceva… Că trebuie să ne temem și să facem bine pentru a nu ne înghiți Iadul, și nu ca să facem bine pentru binele în sine, pentru că suntem oameni și că ne stă în putere, că e în natura noastră. Chiar era nevoie ca Dumnezeu să-și îngrozească progeniturile ca să le determine să facă ce e drept? Atât putea să facă El ca părinte?! În atotcunoașterea Lui, la concluzia asta a ajuns? Acesta-i supremul argument – frica? Dar de fapt, de unde știu aceia citați de preot cum e Iadul? Doar n-au fost și nici nu s-au întors de acolo! Avraam nu l-a lăsat pe Lazăr să plece din Rai, cum aș fi putut crede că cineva o fi scăpat din Iad ca să ne descrie acest tablou fioros? Și cât de nenorociți erau cei care, după ce în timpul vieții au fost tăiați împrejur, în moarte să-i înghită Iadul. Cufundat în gânduri, mă trezii că am început, împreună cu întreaga congregație, să recit Crezul – Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, tuturor văzutelor și nevăzutelor… De unde îl știam? Îl auzisem data trecută când eram tot pierdut în gânduri, îl citisem în cărticelele bătrânei? Nu prea conta. Era doar încă o idee care încolțea în suflet – după atâta închinare mai trebuie să-ți și reciți credința? Gânduri, puteam să le numesc necurate, mă asaltau precum berbeci de fier în fața porților ce stau să cadă. Iar faptul că eram în biserică nu le alunga deloc. Simțeam că ceva nu e în ordine și nu puteam indica sursa. Undeva se strecurase o eroare, dar unde? Să vină eroarea de la Dumnezeu? Iar mă făcui mic sub apăsarea acestui gând. Nu avea cum, doar Dumnezeul pe care îl știam eu era perfect și, mai ales, bun. Atunci poate că oamenii nu l-au înțeles cum trebuie. Posibil, dar gândindu-mă la vechimea (nu-mi era clar cât de veche) Evangheliei și la trecerea ei prin nenumărate mâini înțelepte, eroarea ar fi fost observată și, la un moment dat, corectată. Să fie oare preotul acesta cel care nu înțelege adevăratul sens al Cărții, dând exemple greșite și interpretându-le și mai greșit? Varianta aceasta îmi părea cea mai corectă, neștiind însă la vremea respectivă că aceleași lucruri se citesc și se explică în toate bisericile de pe tot cuprinsul țării. Oricum, eram profund dezamăgit și am decis să-mi suspend astfel de judecăți până în momentul în care eu voi avea în mână Biblia și voi fi capabil să o citesc în întregime, fără influențe sau impedimente de vocabular. Și atunci voi afla singur care este adevărul și, speram eu, voi fi și capabil să mă bucur de el.