-VIII-

Trezită parcă din visare, sau poate că fusese prea concentrată la ceea ce se desfășura la televizor, își rezervă câteva momente ca să-și vină în fire. Apoi, deschizând un sertar al noptierei pe care se găsea Biblia, scoase de acolo o pereche de ochelari cu lentile groase pe care nu-i mai văzusem până atunci. Cică pentru a vedea aproape. Dar înainte să închidă sertarul întrezării niște cărticele foarte subțiri cu semnul crucii sau cu vreun sfânt pe copertă. Le dădui o mare importanță dacă fuseseră ascunse acolo. După ce își potrivi ochelarii pe care îi prinse de ceafă cu un elastic înnegrit și subțiat de uzură (părea doar o ață mai groasă), îmi spuse să aprind lumina și începu să caute printre cărți, alegând-o tocmai pe cea pe care eu o așezasem la fundul teancului. O frunzărisem și, pentru că văzusem foarte puține semne în ea și mai mult poze, îmi închipuisem că nu e așa importantă. Se părea că mă înșelasem. Bătrâna nu o alesese pentru că avea litere mai mari pe care le-ar fi văzut mai bine, ci pentru că aceea era manualul, cartea de bază, prin care puteam învăța scrisul și cititul. La scris nu mă gândisem până acum dar mă încântai la vestea că voi afla ceva în plus. Și astfel, dând pagină cu pagină, arătându-mi fiecare simbol, îmi explică ce înseamnă literă mare și mică sau scris de tipar și de mână, dar totul într-un fel rudimentar, căci se și scuză că nu mă poate instrui așa cum ar fi putut-o face un educator. Dar, în ora cât i-a luat să termine de răsfoit cartea, deja reținusem totul. Mi-am luat atunci bucuros cărțile în brațe și am plecat grăbit în cameră, simțind că nu trebuie să pierd niciun moment odată ce am luat cunoștință de această știință. Am revizuit în câteva minute acea primă carte, umilă în aparență, dar care conținea cheia tuturor cunoștințelor viitoare apoi, astfel pregătit, am luat la rând pe fiecare din celelalte cărți. Am fost surprins să aflu că toate erau manuale, dar care îți ofereau cunoștințe diferite și numai dacă le luai într-o anumită ordine. Am citit tot ce ținea de cuvinte, de la copertă până la ultima pagină, la început încet și cu atenție dar, în curând, am ajuns să trec cu o așa repeziciune de fiecare pagină de parcă aș fi fotografiat-o. Nu după foarte mult timp m-am trezit că manualele, care păruseră la început atât de multe și misterioase, epuizaseră pentru mine orice cuvânt. Simțeam o exaltare interioară că, în sfârșit, de unul singur, descifrasem aceste foste hieroglife care mi se dezvăluiră a fi în unele locuri puerile, dar în altele pline de foloase, când îmi explicau pe înțelesul meu, sau pe înțelesul cuiva care ar fi trebuit să aibă opt – nouă ani, despre mediul înconjurător și ce cuprinde acesta. Înțelegeam, așadar, folosul unei cărți. Într-adevăr, nu găsisem nimic despre Dumnezeu scris pe acolo dar, așa cum îmi dădusem seama că învățătura se face în etape ascendente, mă gândeam că până la El mai erau multe niveluri de urcat, culminând cu studiul Bibliei. Din păcate însă aceste manuale superioare îmi lipseau din pricina neșansei ca fiul bătrânei să se stingă din viață atât de repede. Nu știam acum ce jeleam mai mult, dispariția copilului sau lipsa cărților. Trebuia că la copil mă gândeam, doar acest minim de informații descoperite în acele manuale nu valora nici pe departe cât o viață de om. Aveam însă și nelămuriri peste care nu putusem trece cu vederea și toate proveneau din manualele numite matematică. Citisem și cuvintele de acolo, dar pe undeva nu le pătrundeam sensul, din pricina unor simboluri pe care le văzusem înainte, mai ales în magazine la prețuri. Știam că sunt numere. Îmi aminteam că odată știusem număra până la o sută, dar nu puteam face corelația dintre cuvânt și simbol. Așa că trebuia să o deranjez iar pe bătrână, care acum părea și mai surprinsă din pricină că mă întorsesem atât de repede. Luasem cu mine și manualul căruia, întocmai ca și celui care m-a învățat să citesc, îi acordasem tot cea mai mică importanță fiindcă, atunci când mă prezentasem inițial cu cărțile, fusese al doilea din teanc, luat de jos în sus. Când i-am înfățișat impasul în care mă găseam, mi-a zâmbit înțelegătoare și, înarmându-se iar cu acei ochelari cu lentile imense (mă întrebam oare cât de grei or fi, nu-i poartă mai des ca nu cumva să o aplece și mai mult de spate?), luă cartea și-mi împărtăși taina cifrelor. Îmi spuse că acestea sunt doar zece, de la 0 la 9, indicându-mi-le pe toate chiar din primele pagini, transformând astfel în imagini grafice noțiunile pe care eu le aveam deja în cap, la fel ca și cu literele, iar prin combinarea lor ordonată se obțin numerele. Prinsei ideea din zbor și acum întregul șir de numere de la 1 la 100 îl puteam vedea clar cu ochii minții. Mare îmi fu încântarea când aflai că șirul se continuă și după 100 și o ia de la capăt cu 1, așezându-i în față suta potrivită, apoi la fel cu mii și milioane și tot așa la nesfârșit. Nesfârșitul iar era o noțiune nouă, dar ea mi-l explică în termeni dumnezeiești, comparându-l cu viața Domnului care nu se încheie niciodată și oricât ai număra el continuă să existe și tu numeri mai departe iar El încă este acolo. Poți să numeri continuu întreaga ta viață, iar urmașii tăi să numere mai departe de unde te-ai oprit tu, și urmașii lor la fel, și urmașii urmașilor lor și așa mai departe. Ce lucru minunat mi se părea acesta! Și m-am minunat iar când, ceva mai târziu, am aflat de numerele negative și cum coboară și ele în nesfârșit la fel cum Domnul există dintotdeauna, adică oricât ai căuta înapoi, ani, milenii, ere, tot Îl vei întâlni, mai ales că nu se poate ca, trăind înainte, să te întorci înapoi numărând negativ. Viața are un singur sens și acesta este unul pozitiv. Bine, dar astea nu mi le-a explicat bătrânica, le-am aflat singur după ce îmi mai căzuseră în mână și alte cărți și manuale. Dacă le-ar fi știut ea pe toate cum oare ar fi fost? Poate că răspunzându-mi astfel la toate întrebările mi-ar fi diminuat dorința de cunoaștere, mi-ar fi domolit curiozitatea, iar cu argumentele potrivite m-ar fi determinat să mă mulțumesc doar cu răspunsurile ei, închipuindu-mi că trăiesc în compania unui oracol? Dar nu era atât de înzestrată, lucru pe care mi-l reamintea din vreme în vreme ca nu cumva să mă aștept la prea multe de la ea. Totuși, ceea ce trebuia să știe un copil în primul an de școală nu era chiar atât de complicat, așa că îi stătea în putere să-mi explice câteva noțiuni simple, mai ales că o mai făcuse odată pentru odorul ei, fie-i țărâna ușoară!
Mai trebuise să-mi explice cum 1 și cu 1 fac 2 și cum 2 înmulțit cu 3 fac 6, ca în mintea mea lucrurile să se limpezească din nou căci, făcând legătura dintre cuvintele matematicilor și simboluri, totul deveni cât se poate de clar. Înainte să-mi înapoieze cartea, după ce a mai răsfoit-o puțin, mă întrebă dacă știam să citesc ceasul. Dar asta deja cunoșteam și mă umflai de mândrie că știusem dinainte ceea ce se găsea într-un manual. Mă potolii însă când mă gândii că, de la primul om care a inventat ceasul, toți după el au trebuit să învețe această deprindere, majoritatea de prin cărți (căci întâlnisem și eu lecția respectivă în manual, dar trecusem mai departe ca peste ceva care ar fi o învățătură comună) și că cel mai sigur, cine m-a învățat și pe mine (chiar nu aveam habar cine a fost), tot dintr-o astfel de carte aflase și el. Înapoi în cameră, am mai fotografiat de vreo două – trei ori toate manualele, lucru care îmi luă din ce în ce mai puțin timp și mă pomenii că nu mai aveam ce face. Era însă un lucru care mă intrigase – cifra 0 – un simbol care să reprezinte nimicul. În matematică văzusem că avea un folos, însă ideea în sine îmi părea interesantă, nimic și totuși ceva – simbolul, căci la orice număr adăugai nimicul, numărul nu se schimba și ori de câte ori înmulțeai nimicul, rezulta tot nimic (la fel cu scăderea și împărțirea). Era ca o minune a numerelor…
Totuși mă simțeam la fel de departe de descoperirea tainelor Bibliei ca și mai înainte. Degeaba învățasem să citesc, asta nu era de ajuns. Găsisem un obstacol în cuvinte, fiind unele pe care nu le mai întâlnisem și care îmi erau explicate prin manuale în rubrici aparte. Știam că întreaga Carte e compusă din astfel de cuvinte și dacă eu nu le înțelegeam sensul, atunci era de prisos să o citesc. De aceea, îmi dădusem seama, nu puteam înțelege complet nici ceea ce se vorbea la televizor, înregistrând adesea fraze cu lacune din pricină că termenii care s-ar fi potrivit acolo nu aveau nici un sens pentru mine, puteau fi chiar cuvinte rostite în altă limbă, într-atât de indescifrabile mi se păreau. Așadar, nu mă puteam dedica scripturilor până când n-aș fi stăpânit sensul fiecărui cuvânt ce l-aș fi putut întâlni acolo și mă gândii că asta ține de experiență, că în timp voi fi auzit tot ce era de auzit, cu explicațiile aferente și abia atunci voi fi gata. Nu mai vroiam să o deranjez pe bătrână și cu această problemă pe care o aveam, căci o solicitasem destul. Nu-mi rămânea decât să am răbdare. În acea noapte îmi contemplai colțul meu de cer întunecat, jucându-mă în minte cu numerele, sărind de la adunări, care-mi păreau prea simple, la înmulțiri cu numere din ce în ce mai mari până devenise cam greu să mai țin șirul rezultatelor din ce în ce mai lungi. Nu mă potolii decât spre dimineață când, exceptând ziua din ajun, revenii la rutina pe care o instaurasem din momentul sosirii mele în acea casă, numai că, de această dată, eu eram cel care o aștepta pe bătrână cu anafura și agheasma pregătite. Le luarăm împreună și tot împreună ne și închinarăm, eu încercând cât puteam de bine să o imit și să prind cuvintele rugăciunilor ei, mai efectuând din când în când o înmulțire care-mi trecea prin minte. Aceste operații înlocuiseră nelămuririle din ajun, deci ritualul sfânt încă nu-și făcea pe deplin efectul. Iar de strădania de a înțelege rugăciunile mormăite ale bătrânei m-a salvat tot ea când, din sertarul ochelarilor, scoase acele cărțulii misterioase care cuprindeau, cică, tot ce trebuia să știu, acum că eram în stare să le descifrez și, după câteva minute bune, mă înarmasem deja cu un întreg repertoriu de rugăciuni în acord, de cerere, de mulțumire, de mijlocire, de înmânare, de dedicare, plus încă altele: la vreme de ispită, pentru păcatul propriu, la pierderea sarcinii (de asta sigur nu aveam nevoie), pentru întemnițat, pentru o moarte bună (iar, altele care nu-mi erau mie de folosință dar, cine știe) și alte nenumărate, pe care trebuia să le rostesc când și cum mă povățuia bătrâna. Și astea aveau cuvinte inabordabile, dar am trecut cu vederea – erau ca niște poezii, deci le recitam ca atare, nu-mi ceruse nimeni să le explic.
În ziua aceea la magazin lucrurile începură să aibă ceva mai mult sens. Cred că am îngrijorat-o pe bătrână că am stat atât de mult dar, în fața mea, totul se prezenta ca o pădure virgină care se cerea a fi explorată. Așa că am luat raft cu raft, produs cu produs, citind etichetele de la nume la data expirării, semn cu semn și, mai ales, fiecare preț (așa mi s-au lămurit zecimalele) și, cu toate că mai existau pe acolo simboluri încă necunoscute, asta nu mai reprezenta o problemă. Știam că, într-o zi, toate îmi vor fi clare. Dar acum aveam altă nedumerire – după ce criterii se oferă fiecărui produs prețul cu pricina? De fapt, după care criterii se calculau valorile? Și, dacă același lucru, la același preț, avea o valoare pentru cineva și alta pentru altcineva, cum se făcea deosebirea? Venisem ca să cumpăr pâine, lucru care nu trebuia să lipsească în nicio zi din casă și nu numai din a noastră, ci din casa fiecăruia pentru că, dacă de alte lucruri te mai puteai lipsi, fără pâine și apă nu se putea. Iar cu anafura și agheasmă, oricare ar fi fost efectele lor benefice, nu te puteai hrăni. Dacă ar fi dat mai mult de la biserică, poate, dar așa, nutritiv, nu reprezentau mare lucru. Concluzionai, așadar, că cel mai important lucru e franzela, deci ar fi trebuit să aibă valoarea cea mai mare, lucru imposibil căci infinitul nu-l puteai transforma în monedă sau, cel mult, să i se ofere cea mai mare valoare care se poate cumpăra cu bani. Însă, în acest mod, majoritatea oamenilor n-ar mai fi fost în stare să și-o procure și ar fi fost privați de cea mai apăsătoare nevoie. Deci, ca toată lumea să fie mulțumită și să existe o ordine în valori, atunci ar trebui să i se ofere franzelei valoarea primă – 1, un ban (zero, cum nu reprezintă nimic, nu ar putea reprezenta o valoare, din contră, etichetând astfel un lucru, îi refuzi orice valoare). Și, fixând astfel prețul franzelei, ar urma apoi să se stabilească prețul tuturor celorlalte lucruri în funcție de acesta. Așa că eram mirat să văd că pâinea, de orice fel, era departe de prețul la care mă gândisem eu. Poate că atunci când am luat franzela ca etalon am făcut o eroare. Poate că există lucruri mai importante decât aceasta la care eu nu m-am gândit sau nu am avut nevoie de ele până acum așa că, mergând pe panta descendentă a prețurilor, până ca 1 să se împartă în zecimale, găseam numai nimicuri, lucruri netrebuincioase și, valoarea primă, am găsit-o tocmai în prețul unei gume de mestecat. Mi se părea incredibil. Cum putea o gumă de mestecat să fie la baza tuturor valorilor?! Nu reprezintă o nevoie primară, sau poate eu nu o consideram așa, deci locul ei trebuia să fie undeva printre zecimalele din prețul franzelei. Cum de putea exista o asemenea eroare perpetuată, se pare, peste tot? Găsii totuși o explicație, dar nu era prea convingătoare, însă pe moment trebuia să-mi fie de ajuns. Așadar, prețul pâinii era într-atât de ridicat pentru ca, pentru lucrurile inferioare ei, lumea să nu se încurce în zecimale. Chiar și așa, eu hotărâsem ca, pentru orice alt lucru cumpărat, să mă raportez la pâine – pentru un lucru scump, deci care ar fi avut o valoare mai mare, chiar dacă multe din aceste lucruri nu păreau să merite asemenea atribut, calculam câte pâini se puteau cumpăra până la a egala acel preț (stabilit arbitrar și incorect în opinia mea), iar pentru lucrurile inferioare valoric, de câte astfel de lucruri ar fi fost nevoie până la a egala prețul pâinii. Eram complet mulțumit de sistemul pe care mi-l creasem. Mă mai mirase și faptul că văzusem apă de vânzare, în sticle de capacități diferite, dar mă gândii că, până la urmă, chiar dacă ar fi părut așa, nici apa de acasă nu era gratis. Înțelesesem că, cel mai probabil, trebuia să plătești pentru orice – pentru dreptul de a locui într-un loc, pentru curent – ca să ai lumină în casă, pentru privilegiul de a-i vedea pe bărboși la televizor, pentru căldură și, logic, pentru apă, când caldă, când rece. Remarca asta mă nemulțumi profund prin ceea ce ea denota. Ca să trăiești cât de cât decent trebuie să plătești și, mai mult decât atât, trebuie să descoperi o metodă prin care să obții banii respectivi. Pentru prima oară de când o părăsisem, viața pe stradă mi se păru dintr-o dată mirifică, lipsită de toate aceste griji, singurul scop fiind acela de a obține câțiva bănuți pentru ceva de mâncare și, odată nevoia astâmpărată, puteam aștepta netulburat ziua următoare când o luam de la capăt. Viața la adăpostul unei locuințe mi se părea bazată pe o escrocherie deoarece, odată intrat în horă, trebuia să plătești continuu, altfel ți s-ar fi dat drumul și ai ajunge, învârtindu-te, în stradă. Nu vedeam nimic rău în a-ți duce traiul sub cerul liber, dar eram conștient că nu toți l-ar fi putut îndura, unii fiind poate prea bătrâni sau bolnavi, iar alții fiind prea legați de traiul lor casnic, ca de un drog. În stradă ar atinge disperarea care i-ar înnebuni, nefiind leac pentru aceasta. Dar ar mai fi fost un neajuns, dacă toată lumea ar ajunge în stradă, atunci de la cine ai mai fi putut cere de pomană când condiția ta ar fi împărtășită de toți? Poate că atunci oamenii ar căuta să-și satisfacă nevoile prin forțe proprii, nemaifiind magazine care să-ți ofere totul pe tavă, și astfel omenirea ar continua să existe, producându-și strictul necesar, eliminând toate obiectele de prisos. Mă gândii deci că cine a inventat diferențele între valori și apoi banul a fost cea mai malefică persoană care a existat vreodată. Mi-am propus să-l descopăr cândva, în viitor, viu sau mort, oricum ar fi fost, dar momentan venisem să cumpăr pâine.
Mă întoarsei acasă cu una mai puțin, căci o sacrificasem pentru a-mi cumpăra un pix și un caiet. Mă pusese în încurcătură vânzătorul când mă întrebă de care, așa că i-am zis pe cele mai ieftine, cu toate cu nu la asta se referea. Poftim, mai multe obiecte care fac același lucru, dar la prețuri diferite. Ceva era necurat la mijloc și mă întrebai ce efect ar avea agheasma într-un astfel de loc? Probabil că niciunul, așa cum se părea să fie și în cazul meu, căci eram conștient că operațiile matematice nu au ce căuta în ritualul rugăciunii, chiar dacă se desfășurau numai în capul meu. Era bine că bătrâna nu le observa. Și în plus mă iertă că-mi permisesem de la mine putere să-mi cumpăr acele lucruri. Erau trebuincioase și-i păru rău că nu se gândise ea mai devreme la asta. Aveam însă acum posibilitatea să-mi exersez scrisul, să aștern pe hârtie toate simbolurile învățate și, asemenea cititului, lucrul începu progresiv, ca să se termine într-un ritm nebun, că la un moment dat îmi păru că simt miros de fum ieșind din hârtie. Fusese doar o părere, pentru că atunci când l-am simțit am terminat și pasta și caietul. Dar damblaua îmi fusese satisfăcută și puteam exclama din acel moment că știam! Și, ca și până acum, și de acum înainte, simțeam câte un fior la fiecare lucru nou descoperit și experimentat, ca și cum fiecare dintre acestea erau etape pe care le depășeam cu o energie și temeritate debordante.