-VII-

Vroiam încă să profit de faptul că bătrâna continua să se închine pentru a mă întoarce la nelămuririle mele. Apă vie?! Păi asta nu era ceva despre care auzisem în basme? – iarăși nu știam când și de unde. Dar pentru că le știam, era o dovadă că, la un moment dat, cineva își făcuse timp să mi le citească, ceea ce nu puteam spune și despre cunoștințele cărora le simțeam lipsa. Să fie aceste basme tot în Biblie? Chiar și așa, nu văzusem efectul acestei ape vii. Lumea continua să moară și, mai mult decât sigur, mulți din ei îndepliniseră același ritual matinal. Plus că bătrânica mea era chiar bătrână și cu un picior în groapă, cum se spunea. Deci nici asupra ei nu-și făcea efectul. Atunci apa vie să fie așa, doar o vorbă, una dintre cele la care oamenii au renunțat să se mai gândească, sau păcatele îi erau prea mari ca apa să o mai ajute? Dar același lucru se putea spune despre toți. Iar dacă toată lumea e într-atât de păcătoasă, atunci de ce să mai depui efortul în a transforma apa? Oare pe mine m-ar ajuta? Pentru că nu știam să fi avut atâtea păcate, doar eram un om proaspăt. Și cică iartă păcatele cele mici de peste zi deci, dacă-i așa, dacă în același timp iartă păcatele, dar nu e îndeajuns de puternică să ofere viață, sau să gonească bolile (că nici asta nu observasem) atunci, într-adevăr, există anumite păcate într-atât de îngrozitoare de care nimic nu te mai poate salva. Dar imediat mă îngrijorai, pentru că acea apă ar fi trebuit să curețe mintea de gândurile spurcate, să o îndrepte spre rugăciune și să ofere sănătate sufletească. Nu simții niciunul dintre aceste efecte asupra mea. Nu simțisem nicio înclinație în a-mi schimba gândurile și a urma exemplul bătrânei în închinăciune, cât despre sănătatea sufletească, nu știam ce vrea să însemne asta. Sufletul îmi era oricum suferind după supliciile prin care-l trecusem și nici acum nu se liniștise, mai ales că ideile continuau să curgă, amenințând să-i vină împotrivă la fiecare cotitură. Deci apa nu avea efect nici asupra mea? Cum de era posibil? Doar nu făcusem nimic, doar chibzuisem la tot ce mi s-a întâmplat. Gândirea să fie păcatul meu!? Nu, n-avea cum, că doar nu puteam să spun gata și în mintea mea să se facă liniște. Putusem odată, când lucrurile știute erau prea puține și nu se merita să meditez prea mult asupra lor, dar acum, când orice noțiune auzită se transforma în gând, iar acest gând atrăgea după el o întreagă judecată, cum aș mai fi putut să mă eliberez? Era oare nevoie de exercițiu pentru a-mi supune mintea voinței? Puteam fi păsuit până când aș fi căpătat această deprindere? Sau poate că efectul aghesmei nu are loc după o singură zi, trebuind să devină și pentru mine un ritual, să învăț toate rugăciunile pe care le șoptea bătrâna și poate abia atunci voi simți efectul. Dar cât îmi va lua asta? O lună? Un an? Toată viața!? Era oare posibil să nu mai poți ieși din acest cerc vicios odată ce ai intrat? Refuzam oricum să cred că m-aș fi făcut la un moment dat vinovat de un asemenea păcat încât să nu mai fie nici pentru mine cale de salvare.
Și ce sunt duhurile rele? Mă uitai în jur ca să văd dacă mai era cineva în casă în afară de noi, dar nu era nimeni. Știam doar că n-are cum să mai fie și altcineva, astfel s-ar fi arătat până acum, ar fi ieșit la iveală de oriunde ar fi stat pitit, măcar să ceară puțin de mâncare. Atunci o auzii pe bătrână (își terminase ritualul într-unul din momentele mele de neatenție) că duhurile rele (era cumva posibil să existe și duhuri bune!?) sunt ființe nevăzute care sălășluiesc printre noi și sunt parte din ceata de îngeri alungată de Dumnezeu din Rai, pentru că s-au împotrivit Lui. Și aceste duhuri, nemaiputându-se întoarce la Domnul, au rămas pe pământ și toată ticăloșenia lor se răsfrânge acum împotriva oamenilor, Împărăția Cerurilor fiindu-le închisă. Astfel ele, incapabile a se mai lupta cu divinitatea, și-au îndreptat toată răutatea asupra noastră, ca să se răzbune pe ceea ce Domnul iubește mai mult. Și fiindcă Dumnezeu reprezintă binele, atunci aceste duhuri reprezintă răul, la care se gândesc și pe care îl voiesc tot timpul. Așa că ele caută să-i atragă pe oameni în toate păcatele, cu scopul și dorința de a-i duce la pierzanie. Ele ne atrag spre felurite plăceri ale trupului, spre lăcomie și spre păcatul mândriei, înfățișându-ne cu farmec ispititor obiectele acestor patimi.
Îmi era rușine cu ignoranța mea. Chiar era posibil să fie atâtea lucruri pe care eu să nu le știu și nici măcar să fiu în stare să le intuiesc? Și chiar trebuia ca orice chestiune nouă să atragă după ea sumedenie de întrebări? Când avea să vină momentul în care să spun da, am înțeles, fără să mai cer alte lămuriri? Am încercat să-mi suprim gândirea câtă vreme am pregătit și mâncat micul dejun, concentrându-mă numai asupra acestor activități, după care m-am retras repede în camera mea ca nu cumva bătrâna să-mi surprindă vreo idee și să o jignesc iar cu concepțiile mele necuviincioase. Speram doar să nu mă audă prin pereți. Dar, cum noaptea trecută, câtă vreme eu îmi bătusem capul cu toate nedumeririle mele, ea avusese somnul liniștit, însemna că, despărțiți în acest mod, mă puteam simți protejat.
Eram din cale afară de contrariat. Cum se făcea ca, la un moment dat, să îmi închipui că am prins în sfârșit firul realității și că nu eram departe de o înțelegere completă pentru ca, la un moment ulterior, nici chiar atât de îndepărtat de primul, să mi se dea totul peste cap demonstrându-mi din nou că eram doar un prost. Mi se dezvăluise că, înghesuită printre noi, mai există o lume, cea a duhurilor invizibile și, cel mai important, rele. Era greu de închipuit așa ceva dar, odată ce mi s-a adus la cunoștință acest adevăr, trebuia să-l strecor cumva în viziunea mea despre realitate. Cum se făcea însă că nu mă împiedicasem niciodată de un astfel de duh, că nu m-am lovit de el ca de un stâlp invizibil. Aș fi ținut minte așa ceva, mai ales că ar fi ținut de inexplicabil. Oare se fereau din calea noastră să nu le dezvăluim prezența? Asta ar însemna ca într-o mulțime de oameni să nu existe nici un duh rău, neavând loc și trebuind să stea la margine. Sau puteam trece prin ele ca prin fum sau ca prin ceață, sau ele prin noi? Deci nu puteau fi aidoma vântului, care nici el nu se vede, dar îl simțim oricând bate. Ceva era însă sigur, dacă aceste duhuri făcuseră parte din ceata Domnului, însemna că toți îngerii sunt invizibili. Sau că devin astfel atunci când coboară pe pământ. Căci acum mă gândeam la toate imaginile din biserică, unele reprezentând îngeri și, într-un loc, reprezentând demoni. Surprinzător era cât de diferiți puteau fi unii de alții, mai ales când ți se spunea că toți făcuseră parte din aceeași oaste. Și cât fusesem eu de descumpănit când aflasem de oamenii care s-au dezis de divinitate, acum eram șocat să aflu că înșiși îngerii s-au opus Domnului. Și cum răul nu existase până atunci nici în cer și nici pe pământ (una dintre completările pe care mi le mai aduse bătrâna) cum era, așadar, posibil ca niște ființe superioare, de natură divină, să înfăptuiască răul înainte ca acesta să existe. Nu avea sens! Putea însemna doar că există un început pentru orice, chiar dacă nu existase înainte și nimeni nu se gândise la el. Deveneam din ce în ce mai frustrat când îmi aminteam că toate răspunsurile există într-un singur loc în care eu încă nu eram în stare să pătrund și poate că întregul meu delir era inutil atâta vreme cât nu aveam acces la revelație. Dar, încă o dată, nu puteam să mă înfrânez. Oare cum ajunseseră oamenii să afle cum arată aceste duhuri dacă ele erau invizibile? Poate cândva, demult, s-au putut înfățișa în adevărata lor natură și astfel au putut fi pictate. Însă, de ce acum deveniseră nevăzute? Ce s-a întâmplat între timp? Și dacă despărțirea de Domnul a transformat îngerul într-o așa ființă schimonosită, de ce oamenii cei necredincioși nu-și schimbă și ei forma? Era oare posibil ca eu să fi întâlnit numai oameni credincioși, deci cu trupul intact, iar handicapații pe care îi cunoscusem și în compania cărora am cerșit să fi fost de fapt necredincioșii despre care tot era vorba? Dar până și ei cunoșteau Tatăl nostru și încă alte rugăciuni și nu se vindecau atunci când le rosteau. Știam că unii arătau în halul acela din pricina unor accidente, dar unii se născuseră așa, la fel cum mă născusem eu încet la minte. Deci cum ar fi fost posibil ca ei să primească pedeapsa încă de la început, înainte de a rosti primul cuvânt și de a înfăptui primul păcat? Unii nu mi se păruseră a fi deloc răi, dar puteam să mă fi înșelat, luându-mă doar după aparențe, iar Dumnezeu știuse mai bine, pedepsindu-i dintru început. Dar, dacă El putea să prevadă răutatea din oameni din prima lor clipă în această lume, condamnând pe unii și iertând pe alții, atunci care mai era rostul bisericii cu toate ritualurile ce țineau de aceasta? Și, în atotputernicia Sa, de ce nu a stârpit până acum întreaga șleahtă de duhuri, care să nu-I mai corupă copiii? De ce? De ce? De ce?...
Și cum se face că aceste duhuri sunt cele care ne ispitesc? Acceptasem până acum că suntem numai eu și cu sufletul meu. Eu cu gândurile și sufletul cu pasiunile, că eu văd ispita, iar el o dorește, condamnându-ne unul pe celălalt. Dar acum intra în existență un al treilea sau al patrulea sau cine știe câte duhuri ori fi fost, dacă e unul singur sau o întreagă ceată pentru fiecare om. Și că ispita și dorința sunt toate creațiile lui, prin care vrea să mă piardă. De câți oare mai e loc în interiorul meu? Sufletul e blocat acolo, pe când duhurile sunt libere să vină și să plece când vor. Atunci eu și sufletul meu cu ce mai suntem vinovați? Dacă păcatele sunt toate opera duhurilor rele, cărora nu te poți împotrivi, înseamnă că sunt la fel de pur ca în prima zi. Și acum, că avem agheasmă în casă, putem sta liniștiți că duhurile s-au mătrășit dincolo de ușa apartamentului. Sau cel puțin așa presupuneam, căci nu știam raza de acțiune a aghesmei. Dar pentru cel care n-are casă dar a făcut totuși rost de agheasmă oare cum o funcționa? A fost numai o idee superficială pe care am respins-o repede, că doar nu mai eram în această situație. Era reconfortant gândul că pereții apartamentului erau de așa natură încât să păstreze efectul aghesmei înăuntru și pe duhuri afară.
Îmi trecuse la un moment dat întâmplător prin minte care ar mai fi rostul de a merge la biserică, odată ce anafura și agheasma aveau atâtea efecte pozitive? Trecusem cu vederea și ideea că aceste daruri ale lui Dumnezeu sunt cam sărăcăcioase, adică fără gust sau consistență, încât ai fi putut crede că divinitatea și biserica ar fi sărace și nu-și permit ceva mai bun dar, oricine care călcase o dată într-o biserică, unul ca mine, știa că nu putea fi vorba despre așa ceva, deci înțelesul era mai profund, că nu forma în care vine darul este important, ci ceea ce aduce cu el. Încă o concluzie care mă umplu de încântare că am putut-o deduce de unul singur. Așadar, în afară de trebuința de a ne reînnoi rezervele de anafură și agheasmă și de a asculta predica (și cuvântul Evangheliei pentru cei ca mine incapabili să o citească singuri acasă), preotul avea grijă să ne ierte păcatele cele mari, să ne curețe de duhurile rele care se agățau de noi pe drumul spre Sfânta Biserică (pentru că de cele care se agățau la întoarcere ne scăpa agheasma), și pentru că în biserică suntem mai aproape de Dumnezeu, chiar cică ne-am uni cu El. Știam că Dumnezeu este peste tot, dar se pare că în biserică e mai atent și ține evidența cu cine a făcut efortul de a se trezi duminica de dimineața, sau la altă sărbătoare, ca să vină să-L afle acolo.
Eram dintr-o dată revigorat. Parcă toate mi se lămuriseră și acum puteam ieși din cameră fără teama că vreun gând de-al meu ar mai putea-o supăra pe bătrânică. Luasem teancul de cărți pe care mi le oferise și, așezându-mă cu ele în brațe în fotoliul care îmi era destinat, o rugai, dacă poate, să mă învețe să citesc.