-VI-

Îl simțeam lovind în zăbrelele închisorii reprezentate de trupul meu, disperat, strigând în surdină, vrând să mă facă atent, ca și cum în întreaga noapte dedicată cugetării, nu făcusem altceva decât să-i semnez condamnarea la focul veșnic. Așadar, gândurile erau ale mele, nu ale lui, asta înseamnă că el nu a fost decât martor neputincios la tot ceea ce mi-a debitat mintea. Parcă mă amenința că l-am condamnat fără ca măcar să citesc o pagină din Carte. Că mi-am lăsat gândurile în voie trăgând concluzii din ignoranță. Că o fărâmă de înțelepciune m-ar fi ajutat să pătrund toate acestea care mi se păreau incorecte și nedrepte, că în ciuda științei milenare care se afla între acele pagini eu m-am grăbit să dau sentințe puținului pe care îl înțelesesem abia de curând. Mă simții străbătut de teamă, că voi descoperi că există acolo sentințe împotriva mea, împotriva a tot ce am raționat în acea noapte. Dar în același timp îmi amintii și de valul de furie care mă acaparase cu o dimineață în urmă la biserică, senzație pe care o oprisem la timp. Și comparam acea furie cu teama de acum, ambele sentimente născute în urma gândirii mele inculte. Asta să fie oare? Gândurile toate să fie produsul meu, să-mi aparțină, pe când sufletul își face simțită prezența prin senzații, teamă, furie? Dar nu cumva faptul că mi-am dorit-o cândva pe aceea nu fusese opera sufletului? Eu doar văzusem, pe când el a fost cel care mi-a tulburat liniștea cu acele senzații calde, intense și mai târziu chinuitoare. Atunci cum putea susține că e nevinovat, când tocmai realizasem că din pricina lui pornisem în această peregrinare? Trebuia să tacă! Și aveam să tac și eu, amândoi în boxa acuzaților până în clipa în care, descifrând cuvintele Cărții, vom ști cui îi aparține de fapt vina… Și, cu umilință, vom ști și cum să ne îndreptăm…
Mă simțeam sfârșit. Am ieșit abătut din cameră, nu cu mult după ce se trezise bătrâna, dar oricum, mai târziu ca de obicei și credeam că va fi supărată că nu am pregătit micul dejun. Dar de fapt era bucuroasă că n-apucasem încă să mănânc nimic, așteptându-mă la masă cu o farfurioară pe care erau două din pătrățelele de pâine pe care le primise ieri la biserică și, lângă ele, sticla cu apă. Îmi amintii – esența fericirii! Îi străluceau ochii de încântare că azi avea să mă mai învețe ceva, mai mult decât atât, să-mi împărtășească o mare taină. De azi, în fiecare zi de acum încolo, înainte de a ne așeza la masă, vom lua fiecare și vom mânca câte un cubuleț dintre cele luate de ea de la biserică, cărora le-a zis anafură, iar apoi vom lua o înghițitură din sticla cu apă, numită agheasmă. Am rămas nedumerit, ca în fața oricărui lucru nou, dar explicațiile nu au întârziat. Aveam să luăm anafura întru cinstea și pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trebuia de aici să înțeleg că e vorba de Maria, Maica Domnului (câte nume se foloseau pentru a denumi doar câteva persoane, de parcă era o întrecere pentru care vine cu numele cel mai laudativ) și că astfel arătam că făceam parte din comunitatea credincioșilor, deci nu vom fi trecuți cu vederea. (Când anume?...) Însă nu voi avea voie să mă bucur de această cinste dacă m-am făcut vinovat de – și începu să enumere o listă de păcate asemănătoare cu cea pe care am auzit-o la finalul predicii din ajun, dar din care erau scoase unele, adică cele legate de cei morți pentru că, e și normal, morții nu mai pot mânca, dar la care mai erau adăugate încă o serie, toate legate de lucruri intime, la care îmi fusese până acum rușine și să mă gândesc, iar rușinea-mi crescu mai ales pentru că o auzeam pe bătrână vorbind despre așa ceva și numai apoi din pricină că acestea toate erau păcate. Și, în timp ce roșeam, îmi trecu prin minte că, dacă bătrâna știe despre aceste lucruri, atunci e posibil ca toată lumea să le cunoască, iar eu, așa ieșit din peisaj după cum arătam, puteam fi oricând suspectat de aceste păcate și arătat cu degetul, fără să am cum să mă apăr, fără să am cu ce să dovedesc contrariul. Asta îmi aduse în minte problema hainelor pe care trebuia neapărat să o redresez, dar nu puteam să deschid subiectul acum și poate că nu aveam să-l deschid deloc, tot de rușine, aceea de a cere de la bătrânică ceva anume numai pentru mine. Observai că am un suflet rușinos, doar stabilisem că tot ce ține de sentimente e în posesiunea lui. Iar dacă problema hainelor nu avea soluție, atunci nu trebuia să mă mai gândesc la ea. În definitiv erau doar haine și trebuia să fiu mulțumit chiar și cu cele pe care le aveam că doar, schimbându-le, nu deveneam alt om. Luai cubulețul de pâine și observai că nu e nimic special la el, n-avea niciun gust, franzela era înzecit mai bună. Mă așteptasem la un gust divin dar, încă o dată, dezamăgire. Oare pâinea Maicii Domnului nu era demnă de puțină sare, sau zahăr, sau miere, încât să întreacă aroma pâinii sau a celui mai ieftin biscuite? Bătrâna îmi spuse că nu se cade să gândesc astfel despre un dar, în schimb nu-mi oferi nicio explicație. Cred că era puțin jignită, cu toate că nu-mi aduceam aminte să fi vorbit cu voce tare. Erau atât de puternice gândurile mele încât să fie auzite, sau capacitatea ei de percepere era ieșită din comun, încât să-mi citească gândurile? Oricare ar fi fost răspunsul, mă simțeam descoperit și neputincios.
Urma acum să iau o înghițitură de agheasmă, numită și agheasma mică (aveam să aflu mai târziu că mai era și una mare) care era apă sfințită. Îmi spuse că era important să le luăm în ordinea asta pentru că anafura este o pâine binecuvântată în timpul Sfintei Liturghii, iar agheasma este apă sfințită. Dar dacă toate erau binecuvântate și sfințite, atunci de ce mai conta ordinea? Din nou, nicio explicație, ori că nu știe, ori bătrâna alege când să-mi răspundă și când nu. Cică agheasma, prin sfințire, readuce apa la starea ei de început, așa cum o crease Dumnezeu, fiind apă vie, sfântă și care nu se strică. Nu auzisem până atunci de ideea de apă stricată dar, cum era cazul și cu alte lucruri de care nu aveam cunoștință, totul era posibil. Și trebuia să luăm agheasmă pentru că alungă duhurile rele, iartă păcatele cele mici de peste zi, curăță mintea de gândurile spurcate și o îndreaptă spre rugăciune, gonește bolile și dă sănătate sufletească și trupească. Avea gust de apă sălcie și o comparai cu cea de la robinet care, în ciuda clorului care mai ieșea în evidență din când în când, părea mai bună. Chiar, atunci de ce se folosește clor pentru purificarea apei și nu sfințirea resurselor de apă ale orașului care ar oferi astfel fiecărui creștin agheasmă direct de la robinet?! Gândul acesta mi se păru prea îndrăzneț, așa că îl alungai repede. Dar totuși, n-ar fi fost plăcut ca în fiecare dimineață se bei un pahar sau să faci un ceai din apă sfințită, sau să te îmbăiezi cu ea, purificându-te astfel complet? Sau nu se cădea așa ceva, din pricină că aceeași apă ajunge și în toaletele în care îți faci nevoile și astfel ai batjocori-o (dar nu era îndeajuns sfințenia apei ca să înlăture orice urmă de spurcare?). Sau să fie din cauză că de apa de la robinet se folosesc și necredincioșii? Mă tot deranja ideea asta, că ar fi oameni păcătoși și despărțiți de credință, dar chiar și așa, biserica de ce nu încearcă să-i reconcilieze, să-i readucă pe calea cea dreaptă și, de la sine putere, le refuză acestora chiar și minimul de care se bucură credincioșii? A face distincție între copiii Domnului nu e un păcat – un păcat al bisericii? Odată gândul încheiat, mă speriai de-a binelea. Parcă așteptam să fiu trăsnit pe loc, să mi se prăbușească tavanul în cap, să se surpe pământul sub mine și să cad în focul veșnic. Sufletul meu scâncea. Așteptam… Dar nu se întâmplă nimic și se pare că nici bătrâna nu fusese atentă la mine, în tot timpul acesta făcându-și cruci și închinându-se până la pământ așa cum putea ea, sprijinindu-se de un scaun, în fața icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, la baza căreia era aprinsă o candelă. Nu o văzusem până atunci să facă acest ritual. O fi început sau reînceput după o lungă pauză, acum că locuiam la ea în casă și avea iarăși o persoană pentru care să se roage sau pentru că dusese lipsă de cele sfinte, anafura și agheasma și acum, că le avea, își putea continua ceremonialul de unde l-a lăsat? Sau doar pentru că acum era cineva care o putea vedea? Încă un gând care mi se păru răutăcios. Oricum, această practică a continuat zilnic, până în ziua în care au lăsat-o puterile.
Mă simții oarecum protejat de exercițiul la care ea se angajase, aidoma unui paratrăsnet. Ea, prin închinare și rugăciune, învăluia casa cu un scut de cucernicie, permițând astfel gândurilor mele să zburde liniștite încotro le-o duce curentul. Recunoșteam însă că trăsesem o sperietură zdravănă. Cum putusem gândi că biserica ar fi fost păcătoasă?! Păcătoasă era mintea mea ignorantă care putea să născocească astfel de lucruri! Și de ce oare nu mă puteam abține să nu comentez fiecare fapt nou pe care îl aflam, oricât de mărunt, și să-l accept direct, chiar și fără justificări? Să fie din cauză că mintea mea s-a deschis mai târziu, la o vârstă la care, se pare, toată lumea cunoștea aceste lucruri și nu-și mai bătea capul cu ele, explicațiile fiindu-le tuturor întipărite în minte din vremea când erau copii? De aceea simțisem că întrebările mele o iritaseră pe bătrână, ca și cum, la anii mei, cred că acum mă apropiam de treizeci, trebuia să le știu și eu pe toate și să n-o mai descos? Plus că înțelesesem că există anumite lucruri despre care nu se vorbește, la fel, ca un acord tacit între adulți care, odată inițiați în anumite taine, nu mai aveau voie să le mai pomenească. De ce? Nu era oare posibil că nici ei nu știau răspunsurile sau nu li se explicase prea clar și, ca să se ferească de tulburări, alegeau să le ascundă undeva în cugetul lor, de unde nu mai puteau fi scoase nici cu forța? Într-adevăr, descoperisem marea întrebare – de ce? Și, cu toate că, din pricina vârstei mele vizibile, în urma unei convenții instituite de entități necunoscute mie, mi s-ar interzice să adresez această întrebare, privilegiu acordat doar copiilor, eu mă consideram o excepție. În ochii tuturor eram o persoană matură, așa că ar fi trebuit să duc cu mine un bagaj bine burdușit de cunoștințe, convenții și tabuuri, dar eu mă cunoșteam mai bine și știam că nu-l dețin. Înțelesesem de ceva vreme că există o diferență dintre mine, cel de acum, și persoana care fusesem cândva, pentru cea mai mare perioadă a vieții mele. E posibil ca și eu, în pruncie, să fi fost învățat tot ceea ce știau cei de vârsta mea, dar mai cred că, din pricina condiției mele ingrate, nu s-a lipit nimic de mine. Nu-mi veneau în minte aceste cunoștințe nici măcar ca un ecou pentru a putea presupune că niște oameni maturi și-ar fi dat silința să mă educe în timp ce eu mă uitam după muște, conștient de prezența lor, dar ignorându-i. Concluzia evidentă era că nu avusesem parte de astfel de oameni și că tot ce au vrut să învăț – cum să mănânc, să mă îmbrac, să-mi fac nevoile, să nu fac una sau alta sub amenințarea bățului – am învățat. Și că nimeni dintre cei în preajma cărora am crescut nu și-a dat interesul sau nu și-a închipuit că aș fi avut nevoie să știu mai multe. Dar eu acum eram conștient că devenisem o persoană nouă. Că, într-un mod inexplicabil, am renăscut și, după calculele mele, eram un copil în vârstă de câteva luni, puțin mai înzestrat, însă cu toate drepturile de a întreba de ce? Că ceilalți nu mă vedeau astfel, era un obstacol ce se impunea a fi depășit pentru că, în calitatea mea de om, trebuia să știu tot ce știau și ceilalți! Și, ca să pot înțelege lumea din jurul meu, nu-mi erau de ajuns explicațiile vagi, generale și expeditive. Ci eram forțat să pătrund esența chiar și a celui mai mărunt lucru pentru că dobândisem credința că sensul, adevărul pur, consta tocmai din detalii.