„Fii atent, a spus el. Ești un pește într o baltă care seacă. Trebuie să evoluezi, să devii amfibian, dar cineva te tot bate la cap și îți spune să rămâi în baltă, că totul o sa fie bine.”

Jack Kerouac


Stând pe scăunelul lui din grădină, nu reușea să distingă mare lucru de Dincolo. „Ca de obicei”, gândi el. „Nici nu știu de ce mă mai chinui. O să-mi stric vederea și mai rău de la atâta chiorât, mai bine mestec niște rheb.” Se sculă alene în picioare și o luă către curticica din dos. Jumuli câteva frunzulițe din tufișul zdravăn, intră în bucătărie și le aruncă într-un castron portocaliu, cu care ieși înapoi afară și se așeză și mai comod pe scaun. Luă o frunză între dinți și, începând să o plimbe absent prin gură, se holbă din nou la peretele de sticlă. Nu vedea mai nimic – un amestec difuz de culori și umbre care nu îi spunea nimic mai mult decât înainte. Din când în când i se părea că vede cu coada ochiului câte-o mișcare și începea să și rotească privirea de jur împrejur, dar în zadar, și înjura înciudat printre dinți.
Nu era cine știe ce îndeletnicire, dar nu-i rămânea nimic de făcut odată ce termina de măturat curtea și de îngrijit floarea cea roz. Se mai plimba de colo până colo, își mai dregea glasul și își mai admira căsuța, dar de fiecare dată sfârșea tolănindu-se pe scaunul din fața casei, îndreptat negreșit înspre Dincolo. Timpul trecea și pe el îl uita acolo. La început era singur, dar în ultimul timp începuse să aibă din ce în ce mai multe gânduri care să-i țină de urât. Aproape că formula o întreagă întrebare, de la cap la coadă, la care ar fi vrut să obțină răspuns, când Bălai îl întrerupea, de fiecare dată la fel de nesimțit. Chiar și de acum, tocmai când începea să i se contureze o idee nesigură legată de propria existență, vocea ascuțită a blondului îl smulse violent din starea contemplativă:
- Iar stai trântit acolo și te uiți în zare, nefericitule? Ia mai spune-mi o dată, că tot n am înțeles ce vezi tu acolo.
De cele mai multe ori remarcile acide, cinice, sau uneori lipsite de orice logică ale Bălaiului îl enervau peste putință dar, având în vedere împrejurările, trebuia să-l suporte. În primul rând, ce era să facă? Nu avea unde să se ducă, putea doar să facă înconjurul casei până se calma. Și apoi, Bălai, așa nesimțit și ignorant, era una dintre singurele două voci cu care mai putea schimba câteva cuvinte. Îl accepta așa cum era și chiar se mai angaja din când în când într o discuție cu el. Știa că nu are cum să câștige, o făcea doar de amuzament. Dacă stătea să se gândească, exista întotdeauna o fărâmă de adevăr în spusele lui... și oricum îi acorda, până la urmă, de fiecare dată dreptate. Era, într-adevăr, obositor să poarte aceeași discuție la nesfârșit, dar de unde era să scoată atâtea subiecte de discuție? Celelalte se epuizaseră cu mult timp în urmă. De fiecare dată, discuția începea la fel, vocea enervantă scârțâindu-i în urechi exact când începea să ticluiască planuri mărețe de a ajunge de cealaltă parte.
Molfăind în continuare frunzulița, care începuse deja să-și facă efectul, se așeză mai bine în scaun și îi răspunse, de parcă era prima dată când auzea întrebarea:
- Mă uit Dincolo, mai blondule, și sunt sigur că am văzut ceva mișcându-se. Dacă te-ai uita și tu mai atent ai înțelege ce spun. Ceva e schimbat față de ieri, sunt sigur. Nu știu exact ce, dar simt. Dacă m-ai asculta și tu o dată în viața ta, ai vedea ce văd eu și poate m-ai ajuta să mă cațăr peste.
- Iar începi cu cățăratu’. Zi-mi și mie, cum vrei sa te cațeri tu pe el? Uite-l cât e de perfect, n-are nici măcar o fisură în care să-ți înfigi un deget. Și nici măcar nu-i drept, uite-l cum se curbează deasupra capului. A, stai că am uitat. Tu nu poți să te uiți deloc în sus, din cauza gâtului. Deci n-ai habar de ce e deasupra ta. Îți zic eu, sticla asta se curbează ca un glob deasupra noastră. Numai că noi suntem în interior. Ce să-i faci? Aia e! Aș vrea să te vad cum încerci tu să te sui pe el. N-am mai râs de mult, ce-i drept.
- Știi că nu suport s-o ating, răspunse încet, ușor enervat, scuturând involuntar din cap la gândul sticlei reci. Nu știa cât timp trecuse de atunci, dar ținea minte că pusese mâna pe ea la un moment dat. Poate nu-și dădea seama, dar senzația copleșitoare de spaimă care-l încercase nu-l părăsise nici până acum.
- Da, nu poți s-o atingi dar stai toată ziua și te uiți încolo. Știi bine că e acolo, dar nici măcar nu poți s-o vezi și asta te înnebunește! De parcă te-ar ajuta în vreun fel dac-ai vedea-o! Of, nu înțeleg cum poți să te gândești în fiecare zi la asta, de când te știu... pe cinstea mea că e enervant. Ți-am spus de-o mie de ori că n-ai cum să ieși de-aici... Măcar de-ai avea un motiv bun, da’ n-ai! Uită-te în jurul tău, ai tot ce vrei aici.
Se potoliră amândoi și se lăsă liniștea. Tot ce se mai auzea erau plescăiturile lui, deși frunza din gură se dizolvase de mult. Uitase să ia alta. Simțea deja amețeala și moleșeala plăcută și nu-i mai trebuia nimic. Coborâse din cap până-n picioare și îi amorțise întreaga ființă. Satisfăcut, cu ochii aproape închiși, zâmbi și făcu vânt și ultimelor rămășițe de ceartă rămase în el. „E, așa e, are și el dreptate”, gândi adormit. „N-am de ce să mă agit atât, că tot nu pot să mă urc pe ea. Sigur alunecă îngrozitor. Măcar de-aș putea să o ating, să fiu eu sigur...” dar ochii i se închiseră de tot și renunță la orice gând incomod.

Și totuși, în ciuda aprigei lui încercări de a-și găsi liniștea, gândurile i se întorceau matematic după fiecare pui de somn. Parcă mai sfredelitoare, toate gândurile, ambițiile și planurile îl inundau când deschidea ochii, făcându-i în ciudă și obsedându-l, râzând de toate încercările lui de a se opune.
Acum stătea în bucătărie se uita afară. Rămăsese cu o farfurie în mână și cu ochii pe geam. Nu era prima dată când făcea asta. De fapt, nu trecea zi în care să nu-i zboare mintea în afara globului, iar corpul rămânea pe unde apuca, neajutorat și ridicol, până se întorcea să-l recupereze. Până la urmă abandonă farfuria pe masă și se sprijini de perete, oftând. „Nu mai pot, nu mai pot așa. Nu pot să mai continui.” Senzația de frustrare punea din nou stăpânire pe el. Simțea cum toate gândurile pe care le avea erau menite să-l întoarcă pe dos, de parcă tot interiorul i se încolăcea într-un nod dureros care amenința să nu-i mai de drumul. Ajunsese să se teamă de orice gând, să le privească pe toate cu suspiciune. Și avea dreptate, pentru că majoritatea erau legate de Dincolo, erau legate de peretele de sticlă și de sutele de planuri de evadare care i se înfiripau în minte, fără voia sa.
„Evadare... De unde să evadez? Din propria casă? Of, câtă dreptate au Bălai și Rosa... De ce mă încăpățânez să mă cert cu ei, când îmi vor doar binele?” Încercă în zadar să se lupte cu propria voință, alimentată de-o imaginație neobosită care-i oferea o puzderie de scenarii, care mai de care mai uimitoare. Scăparea din glob, explorarea fantasticei lumi de Dincolo... trăise totul de mii de ori, iar imaginile lăsate în urmă de călătoria făcută de atâtea ori în vis și-n gând nu îi dădeau pace. Lupta dintre nevoia asta presantă, pe care nu o înțelegea, și rațiunea cinică nu dădea semne că s-ar sfârși vreodată. Echilibrul între cele două forțe rămăsese neclintit de când își amintea, dar terenul pe care se dădea lupta se clătina din ce în ce mai mult. O catastrofă părea inevitabilă, ruptura părea pe zi ce trece mai aproape.
Dar nu se întâmpla nimic. Simțea în fiecare zi cum este rupt în două și reconstruit, doar ca să o ia de la capăt în zorii zilei, de îndată ce dădea ochii cu hotarul transparent. Nu-și mai amintea acum, nu putea fi sigur, dar trebuia să se fi născut aici, doar aici își petrecuse întreaga viață, nu cunoștea nimic altceva. Și totuși, spiritul i se răzvrătea fără excepție, dimineață de dimineață, veșnic nemulțumit. Ar fi fost oare mai simplu să fie orb... ?
Simțind durerea iminentă de cap, se dezlipi de peretele bucătăriei și ieși afară. Cu gândurile încă împrăștiate, smulse un smoc de frunze din tufișul de lângă zid și le aruncă în același castron portocaliu. Devenise de mult un arc reflex, nici nu mai conștientiza gesturile, ci doar nevoia pregnantă de liniște și calm. Luă o frunză în gură, o mestecă grăbit și o înghiți, apoi mai luă două și se duse în dormitor, către pat. Înăuntru era o atmosferă deosebit de plăcută și răcoroasă, se simțea pacea în aer. Întunericul odihnitor era străbătut de căteva raze de lumină, care cădeau pe planta roz de lângă fereastră. De când intră se simți purtat de o forță nevăzută către pernă, al cărei singur scop era de a-i primi tâmplele chinuite și a le răsfăța cât mai tandru cu putință. Acum însă era mult prea neliniștit pentru asta.
Se așeză pe un colț de pat, își sprijini capul în mâini și-și încleștă dinții, în încercarea de a goni orice urmă de zbucium interior. Fără rheb nu i-ar fi fost deloc ușor să se alunge pe sine, dar acum știa că în câteva minute urma să se facă liniște. „Vreau să tac odată și să fiu fericit...” scânci el încet.
Brusc, își ridică privirea, își sterse lacrimile care începuseră să îi curgă pe obraji și se uită pe fereastră. „Nu”, își spuse. „Mâine mă trezesc și mă duc direct acolo, pun mâna pe sticlă și înlătur toate îndoielile astea absurde. Trebuie să fie acolo, refuz să cred că am fost țintuit aici o viață întreagă de propria lașitate. Și trebuie să o ating, să scap de teama asta, e o tâmpenie. Sigur există o cale, sigur pot să fac cumva să ajung pe partea cealaltă.”
- Dragule, de ce te frămânți iarăși? Ce te supără? întrebă Rosa împăciuitoare.

Oftă adânc și se întinse pe pat, îmbrăcat cum era. Îi ghicise, ca de obicei, gândurile. Toată lupta interioară îl obosise din nou și iar simțea nevoia să se plângă puțin. Nimeni nu-l înțelegea mai bine ca ea. De fiecare dată ajungea supărat în cameră, presat de cine știe ce gânduri răzlețe, care nu-l lăsau să respire în voie, iar ea știa cum să-l ia și să-l facă să uite de tot. Chiar și acum, numai ea ar fi putut să-i liniștească sufletul și să-l reducă la tăcere, lăsând rhebul să-și facă treaba și să-l adoarmă.
- Nimic nou, îi răspunse el, stând întins cu ochii pironiți în tavan.
Ea râse ușor.
- Iarăși te gândești să ieși... Ce să-ți fac... Ți-am spus să nu mai stai atât pe-afară, cu ochii pironiți încolo. Nu-ți face bine, nu-mi place să te văd în fiecare seară în halul ăsta. Nu înțeleg de ce te încăpățânezi să te frămânți așa când ești atât de fericit aici. Sau... nu ești fericit aici?
- Ba da, știi că sunt fericit, zise el ridicându-se iritat în capul oaselor. Dar dacă aș fi și mai fericit Dincolo, dacă viața mea aici nu are niciun rost? Dacă ăsta ar fi de fapt pasul logic următor, iar eu sunt blocat aici din cauza fricii și a îndoielii? Nu aș simți toate astea dacă n-ar fi niciun grăunte de adevăr în ele, nu?
- E normal să simți asta, îl liniști ea. Dar nu pentru că ar fi un pas logic, pe care trebuie să-l faci. Te uiți încolo, în zare.. Și ce vezi? Vezi...
- Văd ceva, asta știu sigur, o întrerupse. Dar...
- Nu vezi nimic, dragule... Îți dorești să vezi, îți închipui fel de fel de grozăvii de cealaltă parte, când de fapt acolo nu este nimic. Nici n-ar avea cum să fie, pentru că nu există Dincolo. Nu există nimic de cealaltă parte. Iar tu trebuie să înțelegi asta, să te împaci cu ideea. Ești chinuit și ademenit să încerci să ieși de aici, dar asta înseamnă doar pierzanie... Înseamnă sfârșitul tău. Este singurul și cel mai important test pe care trebuie să-l treci în viața ta.
- Ce test? Nu mai vorbi prostii... Un test făcut de cine?
- În momentul în care îți vei da seama că nu te așteaptă nimic de cealaltă parte vei înțelege. Dacă renunți la ambițiile și visurile absurde, te vei uita cu alți ochi împrejur și vei vedea că nu-ți lipsește nimic aici și poți avea o viață precum un vis chiar aici..
- Știu, știu asta. Sunt fericit aici, ti-am zis, crede-mă, se bâlbâi el încurcat. Știu că am tot ce-mi pot dori aici, dar..
- Dar tot încolo te îndrepți în fiecare dimineață, oftă ea îndurerată. Și te visezi trecând Dincolo, chiar dacă tu abia suporți gândul sticlei ăleia blestemate. Nu te-ai întrebat niciodată ce e cu ea? Nu te-ai întrebat niciodată ce e deasupra ta?
- Ba da. Oricum Bălai îmi aruncă asta în față cu orice ocazie, mormăi îmbufnat. Știu... e ca un glob de sticlă, și ne are pe noi înăuntru. Am înțeles asta...
- Bălai spune ce crede el... mă îndoiesc că știe ceva cu adevărat. Dar tu de ce nu te uiți singur în sus?
- Știi bine că am gâtul înțepenit, gemu el încercând să-și maseze singur gâtul. În câteva zile ar trebui să-mi treacă, adăugă îmbufnat. Parcă mă ține de-o veșnicie.
- Nu-ți mai forța gâtul, întinde-te la loc. O să-ți treacă exact când nu vei mai avea nicio poftă să te zgâiești în sus. Și nici să pleci de-aici.
Se conformă docil vocii blânde și se întinse în pat, deja pe jumătate adormit, obosit de ziua grea și de discuțiile interminabile pe același subiect. Nu mai voia să se gândească nici la Dincolo, nici să înțeleagă sau să justifice ce gândea. Tânjea după liniște și lipsa oricărei probleme imaginabile. Rosa avea dreptate, dorința era o pacoste și ar trebui să învețe dracului odată să-și potolească mintea și să fie fericit cu ce avea aici... Doar știa bine că tot ce-i trebuie se afla chiar aici. Auzi, ca prin vis, vocea Rosei din ce în ce mai încet:
- Oricum, știu că nu ai pleca de aici... Nu ne-ai lăsa singuri aici... Cine ar avea grijă de noi fără tine?
Era de acord cu ea și, pentru moment, cu adevărat fericit. Adormi cu zâmbetul pe buze, liniștit și legănat de cuvintele ei. Într-adevăr, cum să plece de acasă? Ce s-ar alege de casă și de curte, cu nimeni să le măture și să le îngrijească? Tot ce ar rămâne ar fi o mătură veche și răzleață, sprijinită de zid, și un ghiveci gol în dormitor...