-V-

Îi dădui brațul și plecarăm acasă, fără să scot un cuvințel. Aveam deja destule care îmi vâjâiau prin cap. Iar acasă ea se comportă de parcă nici nu băgase de seamă tăcerea mea, pornind a vorbi de una singură, dar adresându-se mie, ca și cum ar fi prins frânturi din gândurile mele și încerca să-mi răspundă cum poate. Lumânările aprinse fuseseră două la morți, pentru răposatul ei soț și pentru copil și una la vii pentru mine, pentru ca astfel lumina Domnului să se pogoare asupra noastră. Dar e păcat mare se cumperi lumânări de la magazin, chiar dacă sunt mai ieftine, ci trebuie să le cumperi doar de la biserică. De ce? Păi, pentru că așa s-a stabilit, și cică pe undeva se dau și amenzi dacă vii cu lumânări din altă parte. Și bine le face, că aia sunt creștini doar cu numele. Apoi tăcu, îndeajuns să se audă în fundal interviul luat unui călugăr bătrân, dacă te luai după barbă. Și acesta vorbea calm și, credeam eu, cu înțelepciune, despre marea bucurie de a fi credincios, despre bunătatea Domnului și despre faptele frumoase ale lui Iisus și ale sfinților. Că viața lui e numai o încântare! Cum ajunsese el la înțelepciunea aceasta? Slujba la care eu fusesem martor în acea dimineață mă terorizase, moarte după moarte…Să fi fost doar o întâmplare? Să fi mers eu la biserică în ziua nepotrivită, când poate în tot restul anului se vorbește acolo despre iubire și înțelepciune, iar eu am apărut când a trebuit să se ofere și un exemplu negativ? Mă uitam intimidat la cartea groasă pe care bătrâna o ținea pe noptieră și îmi spuneam că acolo sunt toate răspunsurile, acolo trebuie să fie înțelepciunea de care m-aș putea bucura și eu. Dar atât de groasă – să fie oare atât de multă? Se poate. La urma urmei eu nu știam mai nimic, nici măcar să citesc… Călugărul termină de vorbit și începu unul tânăr, tot luat după barbă, dar care schimbă tonul. El nu vorbea cu calm, ca bătrânul înțelept, ci cu prețiozitate, mândru de credința și cunoștințele lui. Folosea citate din mulți pe care nu-i cunoșteam, așa că privii iar spre Biblie. Adică mai mult în citate vorbea, întreaga lui cunoaștere și experiență era doar o continuare a textelor sfinte în viața lui de zi cu zi. Oare dacă știam și eu Cuvântul aș fi putut vorbi la fel? Întreg programul religios de la tv fusese aproape la fel și în zilele din urmă și din acest moment știam că nu se vor schimba nici pe viitor, dar abia acum luam cu adevărat aminte la ele, de parcă până azi mă uitasem încântat doar la figurile bărboase, fără să ascult cuvintele. Și cum aș fi putut? Nici acum nu-mi era totul clar. Vocabularul meu limitat era o piedică, una mare. Deci chiar trebuia să învăț să citesc!!
Terminase de vorbit și acesta și acum erau intervievați oameni de pe stradă. N-am mai fost atent. Mă întorsesem la suferința mea lăuntrică stârnită de ceea ce mi se întâmplase azi. Venisem la biserică cu o anumită idee despre Dumnezeu și credință, pe care o aveam, cred, din pruncie. Îmi venea să spun că mă născusem cu ea, mi se părea mai mult decât posibil să fi fost așa. Dar plecasem de acolo îndurerat, ca și cum, după ce te-ai zbătut să urci pe cel mai înalt munte și ești mulțumit de tine și încântat de priveliște, o pală de vânt te lovește și te azvârle în gol și nu-i nicăieri nimic de care să te prinzi. Încercam totuși să mă îmbărbătez – duminica viitoare va fi altfel, duminica viitoare mi se va revela înțelepciunea Domnului în toată splendoarea ei. Bătrâna se porni iar – în biserică femeile stau în stânga și bărbații stau în dreapta pentru a se feri de ispita cărnii. Poftim!? Fusesem într-o biserică, nu la colțul străzii, și toată lumea de acolo era bătrână, nu cred că văzusem cinci chipuri mai tinere. Bine, comparația cu colțul străzii putea fi valabilă pentru vremea când preotul tăcea (și nici atunci pentru cei care stăteau mai în spate) când vocile porneau din toate părțile, ca într-un cârd de gâște întărtate. Și i-am auzit doar. Nu vorbeau de cele sfinte ci de lucrurile de zi cu zi, iar întrebarea care o făcuse și pe băbuța mea atentă fu cine a mai murit? Și atunci răspunsurile și explicațiile parcă explodară, de parcă răspunsul la această întrebare era centrul existenței lor. Atunci nu luasem în seamă, mă pregăteam să primesc Cuvântul, dar acum, când rememoram, mă gândii că poate de aceea se strânseseră cu toții acolo, neavând alt loc unde să facă în masă schimbul de informații. Dar iar îmi puneam speranța în duminica viitoare, sperând până și din locul unde era înlănțuit sufletul ca atunci să fie altfel. Și mă întoarsei la ispită. Cum ar fi putut cineva să meargă la biserică, mai ales la acea vârstă, și să poarte cu el pofte carnale, de trebuiau separate femeile de bărbați? Dar, în retrospectivă, comparând iar cu acel cârd de gâște, deja totul părea posibil, că doar acea datină a fost instituită cu un scop odată, demult, așa că cine a stabilit-o știa el ceva… Iar scaunele cu scris pe ele erau dăruite bisericii și pe fiecare era trecut numele donatorului, dar nu era cuviincios să te așezi pe ele. Trebuia să stăm în genunchi când se citește Evanghelia dacă vrem să ne mântuim, că doar o facem pentru noi. Statul pe scaun e fudulie. Și nu contează că ești bătrân, pentru că astfel cauți scuze și Dumnezeu îți vede sufletul fățarnic și nu te mântuiește. Mai sunt zile când trebuie să stai în picioare, după datină și după cum zice preotul, așa că ia-te și tu după lume, dar ei cum îi e greu să se ridice și să se așeze mereu, rămâne îngenunchiată până la sfârșit. Aici nu aveam ce comenta, era părerea și dorința ei, deși îmi părea greu de crezut că Dumnezeu n-ar înțelege neputința unei bătrâne și n-ar ierta-o…
Când, în sfârșit, am crezut că a spus tot ce avea de spus, căci luase o pauză cam lungă, pe semne să-și adune puterile căci discuția părea solicitantă, începu să-mi vorbească despre altar. Se pare că nelămuririle mele care pluteau în aer o îmboldeau să-mi clarifice tot ce credea ea că era relevant pentru un bun creștin, înțelegând că eu nu aveam de unde le ști. Pentru ea, altarul este locul unde se produc minunile, dar numai bărbații au voie să intre acolo pentru că numai ei pot fi hirotonisiți ca preoți, pe când femeile au voie a se închina doar la icoane, căci ele nu au voie să aibă funcții sacre. Lor le este permis să se închine la icoane, dar să aibă mereu capul acoperit, căci după ce ele au primit Cuvântul, acoperământul capului le apără ca să nu primească și idei necuviincioase, capul femeii fiind bărbatul și prin intermediul lui femeia înțelege lumea. Iar în plus, în acea perioadă a lunii (nu știam despre ce perioadă era vorba, dar n-am îndrăznit să întreb, poate era un secret al femeilor), lor chiar le este interzisă intrarea în curtea bisericii, dar ea scăpase de păcatul acesta. Nu cred că ar fi trebuit să aflu și aceste lucruri, chiar era prea mult pentru o singură zi. Eram pur și simplu stupefiat de aceste practici care făceau din femeie o persoană de rang inferior, dar mă deranjase și felul în care mi-a spus-o, ca și cum era ceva normal, acceptat de întreaga lume, inclusiv de ea și că era o datină foarte înțeleaptă. Și se uita la mine cu o oarecare încântare când zicea acestea pentru că eram bărbat și mă puteam bucura de tot ceea ce îi era interzis ei. Ziua aceea se arătase a fi un adevărat calvar pentru mine. M-am retras mai devreme ca de obicei în camera mea, reușind totuși să rostesc un noapte bună și, întins în pat, am chibzuit întreaga noapte la toate încercările zilei.
Era prima noapte de când locuiam cu băbuța când n-am avut timp să privesc colțul meu de cer de deasupra blocurilor. Strânsesem prea multe. Cu privirea fixată în cel mai întunecat colț al camerei încercam să găsesc sensuri sau măcar să ordonez tot haosul din cap. Ideea mea naivă despre credință se asemăna cu ceea ce auzisem la televizor ieșind din gura acelui călugăr bătrân, dar era doar o comparație, nu era identică. Monahul știa mai multe, dar se părea că liniștea și bucuria lui sufletească veneau tocmai din faptul că era bătrân, că a avut nevoie de o întreagă viață până să atingă această serenitate, această împăcare cu sine și cu lumea, că mai întâi a trebuit ca toate simțurile să i se tocească, să piardă din vitalitate, să i se răcească sângele care abia îi mai străbătea trupul pentru a scutura toate legăturile care-l ținuseră până nu demult legat de cele lumești, care fuseseră pentru el un supliciu, adică o luptă continuă cu pornirile naturale pe care trebuise să și le înfrâneze (și despre care vorbea călugărul tânăr în citatele lui) și acum era fericit că le-a învins, sau că a scăpat de luptă din pricina decrepitudinii trupului. Nu mi se păru corectă această eschivare a lui de la tentațiile tinereții prin intermediul îmbătrânirii când, oricum, după cum observasem și la bătrânica mea, natura, sau curgerea normală a timpului și deci scurgerea treptată a vieții, erau motivele cărora ar fi trebuit să le aducă mulțumire, el neavând nici un merit, doar că supraviețuise până atunci. Dar nici nu spunea cu ce tentații s-a luptat și cum a ieșit triumfător, dacă într-adevăr a reușit aceasta. Pentru că eu mă gândeam la mine. Eu eram tânăr! Îmi aminteam aievea de tentația mea și realizasem cât de infantilă fusese. O astfel de luptă trebuia să duc? Adică nu ar fi trebuit nici măcar să-mi doresc o poveste naivă cu altcineva în afară de mine, mai ales cu cineva de sex opus? Trebuia dusă o luptă de fiecare dată când îți imaginai fericirea în altă parte decât întru Domnul?! Trebuia să duc o luptă constantă cu mine, să-mi refuz orice doar ca să ajung la bătrânețe când, nemaiavând nevoie de nimic, să declar că sunt fericit? Și să aștept să mor, sau să adorm cum înțelesesem că acest cuvânt le este pe plac credincioșilor? Pentru că până la urmă se părea că la asta ducea totul, la așteptarea cu seninătate a adormirii ca să te poți trezi în compania lui Dumnezeu. Iarăși moarte sau adormire, oricum ar fi vrut ei să le numească, toate constau în dispariție, în părăsirea de bună voie și cu sufletul împăcat a acestei vieți. Și atunci care mai era rostul vieții? Dumnezeu îți dădea viață ca apoi să te întorci din nou la El. De ce această perioadă între cele două evenimente? Nu ar fi fost mai bine să nu ne fi născut deloc și să fi rămas veșnic puri, veșnic binecuvântați de lumina divină? Da, care era rostul vieții? Să fi fost o perioadă de încercare ca Dumnezeu să vadă care dintre noi merită să se întoarcă la El – o existență înțesată de capcane în care puteai călca oricând, pierzând pe veci șansa reîntoarcerii? De aceea ei aleseseră viața în mănăstire, ca să se ferească de capcane, să aibă o viață tihnită și lungă până când Dumnezeu îi va rechema? Asta nu însemna că ei trișează, că se ascund ca niște lași și spre sfârșit își freacă mâinile a încântare că au reușit să ocolească încercările hotărâte de divinitate? Asta nu înseamnă a-l înșela pe Dumnezeu?! Dar El, în atotcuprinzătoarea Lui capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor, nu își va da seama de acest truc și că toate zilele lor de post și de închinare adunate laolaltă nu Îl vor duce de nas? Și dacă într-adevăr așa stau lucrurile, atunci câtă înțelepciune era în ceea ce spuneau când, ferindu-se de existența normală și ispititoare destinată tuturor de bunul nostru Domn, ei, la adăpostul chiliilor lor, de fapt nu știau nimic despre viață?...
Mă gândii iar la grosimea Bibliei și la ce ar putea ea ascunde, poate chiar și explicațiile la aceste întrebări care se iviseră în cugetul meu una după alta. Recunoșteam că eram ignorant. Poate că tot ce gândeam era incorect și i-ar fi displăcut divinității. La tema morții n-am mai meditat atât de mult. Mă deranja faptul că era un motiv care apăruse frecvent azi când a venit vorba de credință, dar încă îmi puneam speranța în slujba de duminica viitoare, tot considerând că fusese o întâmplare, că aveam să aflu și partea încântătoare a Evangheliei. Căci, într-adevăr, știam că toate se termină în moarte, fusesem martor la destule înmormântări, dar nu vroiam să mă mai gândesc la ea, mai ales pentru că eu mă simțeam viu și, comparându-mă cu cei pe care îi petrecusem până la groapă, încă destul de tânăr, așa că nu era atunci timpul să îmi bat capul cu asta. Mai era vreme până dimineață și încă nu lămurisem toate lucrurile rămase de peste zi. Îmi revenise ideea tentațiilor și mă consideram păcătos pentru că avusesem parte de una căreia nu i mă împotrivisem. Aveam oare o scuză că pe vremea aceea nu știam că aceasta este o ispită? Nu țineam minte ca intenția mea să fi fost necurată, doar nu gândisem nimic din felul pe care îi auzisem pe alții vorbind cu un rânjet scârnav pe față. Eu îmi imaginasem ceva ca dintr-o poveste. Să fie și poveștile purtătoare ale păcatului? Dar atunci, oamenii cum se mai alegeau unii pe alții ca apoi să se căsătorească? Căsătoria avea loc în biserică. Băbuța mea fusese căsătorită. Avusese și un copil. Cum puteau acestea să fie păcate? Dacă nu-ți dorești pe cineva, atunci cum poți să întemeiezi o familie? Oamenii nu se iau de pe stradă, doi câte doi ca apoi să se prezinte în biserică pentru a fi cununați. Era mai complicat de atât, mai ales că astfel de oameni nu-și erau străini unii altora. Se cunoscuseră dinainte și apoi s-au dorit unul pe celălalt ca să ajungă împreună. Cu o mică strângere de inimă am chibzuit că și acea fată, obiectul dorinței mele, îl dorise pe acel băiat care venea la ea, iar el o dorise pe ea. Deci cum putea dorința să fie un păcat? Dacă nu-ți dorești nimic și pe nimeni, cum ai putea trăi? Asta oare este știința tăinuită a Evangheliei – cum să trăiești fericit, ferindu-te de ispitele lumești, fără să-ți dorești nimic, dar în același timp să obții tot ceea ce e necesar traiului? Poate că gândirea mea era prea simplistă, dar un lucru îmi era clar, trebuie să trăiești. Auzisem că cei care-și iau viața fac unul dintre cele mai mari păcate și în predică ni se spusese că e păcat până și pomenirea la sfânta slujbă a celor care au făcut așa ceva. Deci viața e obligatorie după voia lui Dumnezeu, pentru motive doar de El știute. Poate că ideea mea că viața e un fel de test nu era departe de adevăr. Totuși, există ispita și dorința. Ispita este cea care provoacă dorința, iar noi trebuie să ne împotrivim ispitei refuzându-ne dorința. Dar ca să trăiești trebuie să-ți dorești să trăiești! Cum ai putea trăi dacă nu ai vrea? Și apoi, ca să trăiești ai nevoie de mâncare și băutură, deci trebuie să ți le dorești, pentru că altfel nu se poate. Ele nu-ți pică din cer direct în burtă. Așadar, există necesități, nevoi, trebuințe, toate ca să poți exista – și toate se obțin în urma dorinței. Deci dorința nu poate fi un păcat. Sau poate că dorințele sunt de mai multe feluri, unele curate, iar altele păcătoase. Oare dorința mea din care categorie făcea parte? Eu mi-am dorit să fiu cu aceea în cel mai pur mod, și asta n-ar trebui să fie un păcat, dar în același timp am dorit ceva ce aparținea altcuiva – acesta să fie oare păcatul? Și de fapt câte păcate există? De unde aș putea afla eu care sunt și care nu sunt, cum aș putea afla ce trebuie să-mi doresc și ce nu? Desigur, din Biblie. Nici nu știu de ce îmi puneam aceste întrebări, doar răspunsul era evident. Totuși îmi era teamă. Dacă am mai făcut și alte păcate fără să știu și dacă unele din lucrurile pe care mi le voi dori sau le voi face în viitor sunt toate păcate? N-ar fi fost mai bine să nu aflu? Dar știam de existența Bibliei, era chiar în camera alăturată, mă ținea la distanță doar analfabetismul meu, care însă poate fi eliminat și atunci nimic nu m-ar mai fi putut opri să o citesc. Deci în fața lui Dumnezeu n-aș avea nicio scuză. Gândul acesta îmi dădu fiori…
Cred că trecuse de mult miezul nopții, dar mintea mea refuza liniștea. Vroiam să înceteze dar nu puteam cu niciun chip s-o opresc. Când mă referisem la aceea o numisem obiectul dorinței mele, iar acum ceva îmi spunea că am căzut în greșeală, că păcatul a fost transformarea unei ființe în obiect. Dar nu mă gândisem la ea astfel. Imaginea ei o percepeam, ca și până acum, ca acea a unei persoane, n-o considerasem nicio clipă ca pe ceva diferit, ca pe o păpușă de exemplu, sau ca pe un corp fără personalitate, cu care eu să-mi satisfac impulsurile mele murdare. Devenisem nu de mult conștient că aveam în mine acele impulsuri, dar reușisem să le ignor, oricând mă putusem gândi la altceva și astfel putusem să le țin la distanță. Dar totuși gândisem cuvântul obiect – să fie oare păcatul ascuns în diferența dintre termeni? Să fi păcătuit pentru că nu găsisem cuvântul potrivit prin care să mă refer la ea? Să fiu osândit din pricina unui vocabular sărăcăcios?! Dar ce-mi spusese bătrâna azi despre comportamentul femeii în biserică mi se părea o nedreptate. Orice femeie întâlnisem până atunci mi se părea a-mi fi superioară prin simplu fapt că eu eram înapoiat și prost, iar ele, mai mult ca sigur, mă depășeau în cunoștințe. Nu se putea altfel. Și băbuța știa mai multe decât mine, asta era demonstrat, doar îmi dăduse povețe, îmi explicase lucruri pe care eu nu le știam, deci nu avea cum să-mi fie inferioară! Adică în ignoranța mea, eu eram superior femeilor, asta nu se putea, ar fi însemnat ca toate femeile să fie proaste și asta nu puteam să o cred în ruptul capului. Mai ales când mă gândeam că, nu cu mult timp în urmă, fusesem și mai prost decât acum, mai prost decât un copil cu mult mai mulți ani mai mic decât mine. Și atunci femeile îmi erau inferioare? Adică toate femeile erau mai retardate decât fusesem eu?! Imposibil!!! Undeva trebuie să se fi strecurat o greșeală, cumva bătrânica nu-mi explicase lucrurile cum trebuie, doar era bătrână, putea să mai aibă scăpări și poate nici nu și-a dat seama că m-a dus în eroare. Că, pentru nu știu care motive, nu aveau voie să intre în altar, aici putea să aibă dreptate, doar erau regulile bisericii, intrai înăuntru deci trebuia să te supui, dar că bărbatul este capul femeii, asta chiar îmi părea ceva amuzant – sărăcuța mea bătrânică, ce perlă a putut să scoată – cum vine una ca asta? Bărbatul are un cap, iar femeia are și ea unul, că așa e normal, nu văzusem prin lume să umble persoane fără cap. Unde în altă parte ar fi putut sta gura, ochii, nasul, urechile, dar mai ales gândurile? Ce grozăvie de arătare ar fi existat cu toate acestea împrăștiate în tot restul corpului, iar deasupra gâtului nimic, ca un ibric pe care s-a pus capacul. Îmi imaginai cum ar fi fost ca nasul să ajungă lângă fund – mă pufni râsul, și mă mirai că mai eram în stare de așa ceva. Or fi existat astfel de monștri pe lumea asta, deși eu nu întâlnisem niciunul, dar femeia nu putea fi astfel. Doar puteai vedea cu ochiul liber că are cap și nu doar ca să-i poarte basmaua. Acolo erau și gânduri, pentru că altfel eu nu aș fi putut sta de vorbă cu bătrânica mea, mi-ar fi dat răspunsuri ca dascălul în biserică, papagalicește, ceea ce nu se întâmpla așa. Iar dacă se spune că bărbatul este capul femeii, atunci concluzia mea era că femeia trebuia să fie de două ori mai inteligentă, având două capete, unul ca să gândească lucruri bărbătești, iar celălalt pentru lucrurile proprii femeiești. Iar Dumnezeu când a făcut bărbatul și femeia și le-a dat ambilor capete, înseamnă că știa ce face și avusese și un scop. Dumnezeu nu putea să greșească!... Dar dacă ea nu greșise și-mi spusese exact adevărul pe care îl știa? Asta însemna cu totul altceva. Adică bărbatul este cel care are voie să intre în altar și are voie să fie preot pe când femeia nu. Și dacă femeia nu era mai proastă decât bărbatul, atunci trebuie să fi fost alte motive pentru care ea era considerată inferioară. Și atunci bărbatul ca și cap al femeii însemna cu totul altceva – femeia nu avea voie să gândească altceva decât gândește bărbatul! Femeia trebuia să-i fie supusă! Nu mi se părea cinstit. Și nu avea nici sens. Mă gândeam numai la acțiunea gătitului. Într-adevăr, bărbatului îi este foame, vrea ca femeia să-i gătească, dar aceasta nu gătește pur și simplu, nu ia tot ce are în casă, le aruncă într-o oală și așteaptă să iasă de acolo ciorbe și fripturi. Gătitul, acest simplu fapt, era totuși destul de complicat. Dar dacă femeia face voia bărbatului, atunci el ar trebui să-i arate rețeta și să-i spună cum trebuie să prepare ceea ce el vrea să mănânce și nu văzusem nicăieri așa ceva, nici la cantina de la cămin, nici la Gheorghe în casă, nici măcar la televizor. Până și bătrânica mea făcea mâncarea după propria ei părere, din ingredientele pe care ea mi-a zis să le cumpăr și în nici un moment ea nu a acționat în urma gândirii mele, căci dacă ar fi făcut astfel, la ce cunoștințe aveam eu, am fi mâncat pâine cu unt și sare până ni s-ar fi aplecat și nici atunci nu mi-ar fi răsărit din minte vreo rețetă miraculoasă după care ea să se ia și astfel să scăpăm de pericolul de a ne intoxica de la atâta unt. Acest singur exemplu, mai ales că experiența mea nu era prea vastă, mi se părea îndeajuns ca să demonstreze că femeia poate gândi de una singură și nu exista motiv ca ea să fie mai prejos bărbatului. Numai dacă motivele pe care nu le puteam concepe eu le puteam găsi în altă parte. Dar când, de această dată, mă gândii la Evanghelie, îmi veni un gust amar. Adică în înțelepciune s-ar fi găsit și explicația de ce femeia trebuie supusă bărbatului, un lucru care mi se părea absolut incorect? Deja începeam să am îndoieli în ceea ce privește înțelepciunea Cărții, fără ca măcar să o fi deschis. Îmi închipuiam astfel că gândurile mele fac loc la păcat după păcat, și mai făcusem unul când, înainte să analizez întreaga situație, îmi spusesem că ea, acel obiect al dorinței mele, aparținea altcuiva. Of, ce zi istovitoare! Deci, urmând de la început firul gândirii mele, care se mai încurcase pe alocuri, după cum stabilisem că femeia nu poate fi supusă bărbatului, atunci nici nu-i poate aparține, fiecare fiind o ființă diferită, cu două capete separate, cu gânduri distincte și, cum nu pot exista două persoane în același trup, atunci fiecare era liber față de celălalt. Concluzia mă încânta, eu oricum mă gândisem la aceea ca la o jumătate, mai mult decât o jumătate, o completare, eu fiind nimic iar ea fiind totul, un cuplu perfect, dar ceva în mine se zbătea când făceam aceste raționamente. Se făcea dimineață și eu era să uit de adevărata descoperire a zilei – sufletul meu!