-IV-

În prima noapte m-am strecurat afară să-mi aduc sacii pe care i-am îndesat sub pat. Apoi am umblat ca huhurezul prin casă, încercând să găsesc o fereastră prin care să pot vedea clar cerul. Balcon nu exista, nici geam la toaletă, iar prin fereastra de la bucătărie nu vedeam decât blocul opus. Ferestrele din sufragerie erau acoperite de draperii care cufundau întreaga încăpere în beznă, dar oricum acolo era camera bătrânei, deci nu aveam ce căuta înăuntru. Rămăsese doar cămăruța mea. Am tras patul lângă geam și, după nu știu câtă vreme, m-am întins și eu pe o saltea moale. Însă doar stând pe spate puteam vedea un colț de cer dincolo de vârfurile blocurilor, dar în acea noapte era înnorat. Îi mai contemplasem și în alte ocazii norii, cu mintea golită dar acum, în noua mea situație, privirea spre înalt coborâse până la nivelul meu. Încercam o stare de bine și abia în acest moment am început să-mi aduc aminte care a fost de fapt motivul pentru care părăsisem un trai liniștit ca să ajung în orașul acesta neprimitor și hain. Eram mirat cum, de atâtea luni de când plecasem, nu avusesem parte de nici un moment în care să mă gândesc la ea. Ea, pentru care toate rotițele creierului meu de atunci se puseseră în mișcare. Ea care trebuia să-mi fie scop și acest oraș doar un mijloc. O întrebare subită – ajunsesem oare în orașul potrivit, cel spre care pornisem inițial!? Îndoiala aceasta se născu din pricină că lucrurile nu se întâmplaseră așa cum am sperat când pornisem la drum. Nu mă găseam cu nimic mai aproape de țelul meu decât atunci când o priveam de la distanță, făcându-și plimbarea zilnică. Aveam totuși doi saci cu bani de hârtie, nu știam suma, ar trebui să învăț să calculez îmi spusei, dar nu credeam să fie de ajuns, iar eu tot ca un pui de bogdaproste arătam. Încă mă simțeam la început de drum, dar ca și cum nici nu făcusem primul pas. Cât oare avea să mai dureze? Dar aveam șanse să mă pricopsesc? Dar ea avea să mai fie acolo? Numai întrebări… Deci nu eram în căutarea unei astfel de vieți, nu traiul de veșnic cerșetor îmi va realiza visul! Trebuia să devin cineva, un alt om, un bărbat adevărat la care ea s-ar fi uitat altfel și, dacă toți pretendenții din lume s-ar fi îngrămădit la ușa ei dintr-o dată, ea n-ar fi avut ochi decât pentru mine… Dar, în ciuda acestor idei, pe care mi se părea natural să le am, imaginea ei îmi părea din ce în ce mai îndepărtată, ca dintr-o altă viață. Motivul care mă adusese până aici, atât de viu cu ceva timp în urmă, mi se reliefa acum șters și, mai mult decât atât, insignifiant. Totuși, ce alt temei să fi avut pentru a încerca să merg mai departe? Nu găseam altul. Trebuia să reușesc pentru ea, chiar dacă undeva, adânc în mine, încolțise sămânța îndoielii. Chiar era atât de important să mă realizez? Da, desigur, îmi răspunse conștiința. Dar să fie totul numai pentru ea? Aici liniște… Mintea mi se goli și ochii se fixară pe un punct fix, undeva sus, deasupra blocurilor.
La ivirea zorilor mă găseam deja în bucătărie. Descoperisem secretul aragazului, așa că aveam ceaiul pus la fiert, în care am aruncat niște crenguțe găsite într-o pungă ce mirosea a mentă, deci trebuia să fie mentă, și încercam să îmi dau seama din ce să fac un mic-dejun din mai nimicul care se afla în frigider. Am găsit puțin unt pe care l-am întins pe două felii de pâine, cărora le-am înlăturat coaja (mi-am zis că bătrâna nu mai are dinții atât de puternici) și peste care am presărat puțină sare pentru gust. Am turnat ceaiul în două căni, apoi m-am întors în dormitor să iau niște bani dintr-un sac, ca să ies să fac piața. În concepția mea, bătrânica îmi fusese trimisă de Dumnezeu, iar eu trebuia să mă asigur că nu-i lipsește nimic. M-am înfofolit în hainele răposatului, cum am crezut eu că trebuie să arate un om obișnuit și, chiar când era să ies pe ușă, a apărut dânsa din camera ei întunecată, precum una dintre Moire ieșind din Hades, strigând la mine să mă opresc. Ascultător, am mers împreună în bucătărie unde, spre satisfacția mea, a fost încântată de gestul meu culinar, cu toate că mi-a atras atenția asupra faptului că, pe unde umblasem, lăsasem totul vraiște și că, pe viitor, trebuia să învăț să le pun pe toate la locul lor. Ea însă mă oprise din cauză că socotise că vroiam să plec la cerșit, cred că mai mult din felul în care mă îmbrăcasem. N-a crezut o iotă când i-am zis că aveam bani și că aveam de gând să merg la cumpărături. Bani, îmi spuse, trebuie să am puțini căci, cât aș fi putut eu aduna din cerșit? În nici un caz îndeajuns să-mi pot permite să-i cheltuiesc. Nu i-am arătat sacii, dar am crezut-o pe cuvânt. Așadar, după vorbele ei, însemna că aveam tare puțini, fapt care m-a cam întristat fiindcă aveam impresia că, după greutatea lor, ar fi trebuit să fie destul de mulți.
Am servit împreună ceaiul, timp în care mi-a interzis a mai ieși la cerșit, apoi a deschis o cutie veche de pantofi din care a scos câteva bancnote pe care mi le-a înmânat, spunând că pensia ei ar trebui să ne ajungă la amândoi. Nu vom trăi în huzur, dar ar fi îndeajuns să o ducem de pe o zi pe alta. Mi-a aranjat hainele cum a crezut ea că e mai bine, sau cum își aducea aminte că se purta soțul ei, a scris câteva lucruri pe o bucată de hârtie pe care mi-a zis să i-o arăt vânzătorului de la prima alimentară cum te duceai spre biserică și, cum ieșeam pe ușă, mi-a strigat că speră să mă întorc. La alimentară, pe lângă rușinea pe care am încercat-o din pricină că nu știam să citesc, deci nici să-i explic vânzătorului acolo unde pe bilet scrisul nu era prea citeț, m-am trezit că nici nu primisem destui bani, dar când am completat cu ce luasem înainte din provizia mea am primit și rest, pe care l-am ascuns în cel mai dosnic buzunar ca să nu îmi fac alte probleme cu bătrânica. Așadar m-am întors. Câtă vreme fusesem plecat, dânsa cotrobăise prin fundul unei debarale și găsii lângă ușa dormitorului o grămăjoară cu nu prea multe cărți. Mi-a explicat că băiețelul ei nu reușise să facă prea mulți ani de școală și că acelea erau toate cărțile pe care ea putuse să i le cumpere. Și nu-și amintea dacă vreodată o dusese mai bine decât acum în ce privește banii. Totuși spera că acele cărți să mă ajute să învăț să fac singur cumpărăturile, căci e posibil ca vânzătorul să te mai și înșele dacă vede că nu te pricepi. Așa-s toți, hrăpăreți. Iar ea o să încerce să mă ajute cât poate, măcar cu alfabetul și cu tabla înmulțirii. Astfel au început cele câteva luni de tihnă în care n-a prea fost nevoie să-mi fac griji de ceva.
Nopțile le petreceam în liniște, fără gânduri tulburătoare, cu nemărginirea colțului meu de cer pe post de sedativ, așteptând doar dimineața ca să mă pot face util prin casă. Pregăteam mesele așa cum îmi arătase dânsa la început, și n-a fost nevoie să-mi explice și a doua oară, aspiram praful, scuturam covoarele, curățam baia. De fapt nu erau prea multe de făcut, mai ales că la ea în sufragerie nu mă lăsa să mișc nimic. Doar de două ori s-a supărat pe mine. Prima oară din pricină că, într-o dimineață, trezindu-se mai devreme și trecând prin dreptul camerei mele a simțit un curent puternic venind pe sub ușă, iar când a deschis-o m-a găsit în maiou, șezând cu picioarele încrucișate și privind la blocul vecin prin fereastra deschisă, ținând între palme o cană de ceai care de mult prinsese o crustă de gheață la suprafața. A fost mai mult speriată decât supărată, sau ceva din ambele. A rostit în fugă o rugăciune scurtă (sau începutul uneia), apoi s-a grăbit atât cât putea să închidă geamurile și a aruncat o pătură pe mine căci crezuse că am murit degerat. De fapt, vina fusese a mea, că mă surprinsese într-un moment în care eram total absent. Dar când s-a asigurat că nu aveam nimic m-a certat cum se pare că și meritam, cum că o speriasem, să nu mai fac așa ceva, că ea plătește să fie cald în casă iar eu irosesc căldura, bine, tot ea îmi găsea și scuze, că poate așa fusesem obișnuit pe afară, dar acum trebuia să învăț cum se locuiește într-o casă de oameni. Și spunea des maică, maică, probabil un tic verbal obișnuit la vârsta ei. Nu am putut să-i spun că mă simțeam îngrădit, iar ferestrele deschise îmi ofereau iluzia de libertate, dar altă dată nu m-a mai prins. Am acoperit bine ușa cu pături și n-a mai fost nicio problemă.
Iar a doua oară, când i s-a stricat radioul din bucătărie. Am plecat dimineața la cumpărături și, pe lângă lista pe care de acum mi-o făcea de seara, am cumpărat și un radio nou. Adevărul e că nu avusesem atâția bani la mine dar, atunci când am văzut aparatul, așa de tare mi-am dorit să-l am încât câteva persoane din jurul meu mi-au înmânat toți banii de care aveam nevoie. Și nici măcar nu întinsesem mâna, doar promisesem să n-o mai fac. Dar acasă nu mi-a fost deloc bine. Ea a crezut că l-am furat și m-a obligat să-l duc înapoi de unde l-am luat. Nu putea deloc să creadă ce-i ziceam și s-a răstit la mine să n-o mai mint. Așa că am dus aparatul înapoi, iar banii returnați i-am lăsat pe unul din culoarele magazinului, sperând astfel că cei care mi i-au dat și-i vor recupera. De atunci, de fiecare dată când se strica ceva, căutam din magazin în magazin până când găseam un obiect identic perfect funcțional (secretul era să caut îndeajuns de mult, că de găsit nu era problemă), pe care îl înlocuiam pe ascuns cu cel stricat. Doar nu făceam nimic rău, aveam grijă de bătrânica mea și nu-i dădeam motive de supărare. Mie îmi plăcea armonia și nici nu era bine ca la vârsta ei să se consume așa, nu era sănătos. Iar ca oamenii să-mi întindă bani prin magazine atunci când nu aveam destui și-mi doream cu adevărat ceva mi s-a mai întâmplat. Chiar și vânzătorii parcă se făceau că nu văd când le dădeam mai puțin decât trebuia. Dar aveam grijă să mă revanșez, dădeam mai mult următoarea dată când veneam din rezerva mea, dar adesea vânzătorii nu erau de acord să las bani în plus. Mai toți îmi ziceau să-mi văd de drum și să nu-i supăr. Poate ar fi trebuit să insist mai mult. Acceptam însă situația, la urma urmei asta părea să fie dorința Domnului, ca eu și băbuța mea să nu avem parte de prea multe lipsuri. În rest, cea mai mare parte a timpului o petreceam împreună în sufragerie, eu pe un fotoliu, iar ea în pat sub o plapumă grea, discutând, dar, mai ales, privind și luând aminte la emisiunile tv dedicate lui Dumnezeu.
Era o rutină comodă tulburată doar de dorința sau, mai bine zis, încăpățânarea bătrânei ca, în fiecare duminică, la ora opt, să fie prezentă la ușa bisericii, în ciuda vremii și a faptului că se deplasa din ce în ce mai greu. Dar cum mă avea pe mine pe post de baston, aveam grijă să ajungă acolo într-o bucată. De fapt, și eu simțeam dorința de a o însoți, mai ales că acum nu se mai găsea nimeni care să-mi spună că n-am ce căuta acolo. Ne opream mai întâi în pridvor, de unde cumpăra trei lumânări, aprinzându-le, două înfigându-le într-o tavă cu nisip așezată în stânga ușii și pe a treia în partea dreaptă, șoptind ceva în timpul acesta ca și cum ar vorbi cu sine, și abia după aceasta intram propriu-zis în biserică. Cât de mândru m-am simțit prima oară când m-am aflat înăuntru. În sfârșit mă număram printre oameni și ce plin de mine priveam în jur. Dar n-a trecut mult până să fiu izbit de pământ din norii cu care mă înconjurasem. Da, nu mai eram milogul jegos dinainte și nimeni nu mă mai privea îngrețoșat, dar acum îi vedeam dându-și coate încercând să-și stăpânească râsul (necuviincios în acel loc) și instant mi-a venit în minte propria imagine reflectată în oglinda din hol înainte să ies pe ușă. Și câtă dreptate aveau – îmbrăcat cu hainele altuia, mai mari cu câteva numere decât mi s-ar fi potrivit, cu o pereche de pantaloni de stofă vernil, cam prea largi, de trebuise să fac încă vreo cinci găuri în curea numai să-i conving să nu-mi cadă în vine și suflecați jos de vreo două ori de mi se vedeau șosetele cadrilate ieșind din pantofii crem de vară, cu găurele pe margini pentru aerisire (singurii care mi-au venit bine); cu un palton de culoarea muștarului învechit, uzat la mâneci, la coate și la guler, care parcă mă trăgea în jos, expunând în toată splendoarea gâtul acoperit cu un fular maro sub o claie de păr care ar fi trebuit să-mi fie capul. Am vrut să mă fac mic de tot, să nu mă mai observe nimeni, dar nu era cu putință, sau poate nu formulasem cum trebuie gândul, așa că m-am gârbovit, cu privirea în pământ, lăsând-o pe bătrână să mă conducă oriunde ar fi avut ea treabă. Mă gândeam: chiar nu eram în stare să-mi formez propria opinie măcar în ceea ce mă privește!? Știam că nu așa trebuie să arate un tânăr că doar aveam ochi, puteam să văd, doar fusesem gelos pe unul dintre ei și el nu arătase așa. Într-adevăr, nici nu avusesem prea mult de ales din garderoba răposatului, iar pe raftul cu hainele copilului nici n-a fost rost să mă uit, erau prea mici. Îmi era rușine și-mi era greu să o ascund.
M-a trezit din meditație bătrânica, rugându-mă să o ajut să îngenuncheze pe o pernă prăfuită, ceea ce am făcut și eu, dar am dat perna la o parte pentru altcineva care ar fi avut nevoie, dar mai mult ca o penitență, să-mi pedepsesc astfel genunchii pentru gândurile de mai devreme. Dar chiar atunci mă năpădiră altele – de ce bătrânica la vârsta ei trebuia să se chinuiască să stea așa? Doar văzuse scaune mai în spate, dar aveau scris pe ele. Erau rezervate sau ce? Erau doar două doamne așezate acolo, în haine lucioase de blană, în rest scaunele erau goale. Cum vine treaba asta? La fel și pe margine era un fel de bancă, ca un lambriu de-a lungul peretelui, dar un om în vârstă nu putea sta acolo, locul de șezut era prea îngust, abia încăpea fundul unui copil. Atunci cu ce rost avea acolo? Ce simțeam acum era furie, un sentiment neîncercat vreodată. Era o trăire nouă, fapt ce m-a calmat ca să-l analizez. Sau poate de vină a fost un puternic damf de tămâie care era să mă dărâme. Mi-am recăpătat echilibrul, fizic și psihic, mi-am golit mintea de tot, metodă care a dat roade și înainte. Cineva mi-a spus să mă duc în dreapta, cu bărbații, n-am înțeles de ce, dar nu m-am mișcat de acolo. Am rămas stană să ascult slujba pentru care venisem de fapt, indiferent ce alte motive pentru care aș fi fost acolo m-ar mai fi survolat.
Slujba începu cu cereri către Dumnezeu – să ne dea pace și mântuire, sănătate și izbăvire de nevoi și necazuri, să binecuvânteze biserica, pe episcopi și pe credincioși, cam în ordinea asta. Iar dacă Dumnezeu nu e atent la aceste rugăminți, Maica Domnului și sfinții să fie mijlocitori între noi și El, căci noi de acolo suntem chemați să ne dăruim viața Domnului nostru Iisus Hristos. N-am avut timp să mă gândesc la aceste solicitări că imediat, după o scurtă rugăciune, preotul a început să cânte și după el întreaga adunare. M-a uimit că până și bătrânica mea știa versurile pe de rost. Eu tăceam și luam aminte… Și abia când se făcu liniște, ca și cum ar fi fost prima dată în viața mea, am auzit cuvintele Evangheliei și parcă mi-am deschis sufletul pentru a le primi pe toate, literă cu literă, să fiu binecuvântat de înțelepciune. Dar am rămas consternat de cele ce auzeam. În duminica aceea ni s-a citit despre cum Irod a ucis oameni nevinovați și cum pe Petru l-a salvat îngerul. Nu cunoșteam nici pe Irod și nici pe Petru, dar deja povestea îmi crea o stare de disconfort. Și apoi iar cum îngerul l-a salvat pe Petru și cum că suntem împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos. Și cum am fost trimiși ca niște oi în mijlocul lupilor, cum să ne ferim de oameni, căci ne vor da și ne vor bate cu biciul, cum Duhul Tatălui nostru grăiește prin noi și cum va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide. Și că vom fi urâți de toți pentru numele Lui; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Iar în încheiere cum Iisus a vindecat o femeie de scurgere de sânge și cum a trezit din morți pe copila lui Iair. Eu deja plângeam în tăcere pe dinafară și în hohote pe dinăuntru, resimțind o durere care-mi schilodea sufletul și, în același timp, eram cuprins de groază de parcă în acea clipă eu simțeam tăișul sabiei, eu simțeam biciul pe spate și eu eram singur printre lupii hămesiți. Cuvintele Cărții vorbeau numai de moarte și nici minunile Mântuitorului nu m-au mângâiat, căci și ele au survenit tot în urma durerii și morții…
Eram în agonie când bătrâna mi-a zis să fiu atent că începe predica. Mi-am ridicat privirea spre preot cu speranță, ca și cum de la el avea să vină tămăduirea pentru durerea mea lăuntrică, că poate nu am priceput vorbele Evangheliei, că în loc să sufăr ar fi trebuit să mă bucur auzindu-le. Eram pregătit pentru înțelegere și în așteptare când, începând cu Iubiți credincioși, el repetă întreaga poveste cu fata lui Iair, ca un exemplu prin care Mântuitorul vrea să ne arate că, după întruparea Sa, toți cei care cred în El și respectă poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul căci, chiar de sunt morți cu trupul, ei sunt vii înaintea Lui. Aceste vorbe nu făcură decât să mă zăpăcească și mai tare. Nu numai că tema morții era continuată și dezvoltată, dar acum aflam că eu, în mine, am un suflet care e diferit de corp. Că tot ce crezusem eu până atunci că înseamnă suflet, conștiința mea, vocea mea interioară cu care mai purtam din când în când un dialog, era de fapt o entitate distinctă, prizonieră a corpului, dar care are putința de a deveni nemuritoare, supraviețuind morții trupului, în ziua când vor învia morții, dar asta numai dacă am credință. Din prima zi deja erau prea multe informații pe care eu trebuia să le diger, dar acolo nu era nici timpul și nici locul. Aflam însă în același timp că există oameni care cred că odată cu trupul moare și sufletul și că au fost unii care nu credeau nici că vor învia morții. Deja se mai născuse un conflict în acest nou suflet pe care îl aveam, proaspăt revelat. Mi se părea logic să fiu de partea Mântuitorului, și totuși, acei oameni, ei de ce nu erau? Și predica o ținea înainte cu alte exemple de oameni uciși în numele Domnului, loviți cu pietre, încuiați în peșteri și că de fapt erau milioane de astfel de sfinți și martiri, dar care nu muriseră, ci erau adormiți întru Domnul, iar în Ziua Judecății, tuturor acestor adevărați credincioși li se va reuni, ca plată, sufletul cu trupul care fusese atâta timp țărână. Deci până la urmă și trupul era important dacă era reoferit. Eram într-o stare de confuzie totală. Mă gândeam că încă sunt prea prost să pătrund aceste lucruri la care cei din jurul meu, auzindu-le, încuviințau din cap, cu figuri de deplină înțelegere. Predica se termină cu preotul anunțând că este păcat și neîngăduit de Biserică pomenirea la sfintele slujbe pe cei necredincioși, pe sectanți, pe atei, pe cei ce s-au sinucis, sau pe copiii avortați, nici pe cei care au refuzat preotul și Sfânta Împărtășanie înainte de moarte, sau pe cei care nu s-au împăcat și nu și-au iertat dușmanii. Această ultimă parte îmi displăcu profund căci, în mintea mea, toți oamenii sunt copiii Domnului și trebuie tratați ca atare, iar în același timp aflam că există o întreagă mulțime de oameni care s-au depărtat de credință și nu știam de ce.
Mă cufundasem din nou în universul meu interior, să-mi port conversațiile cu ceea ce mai nou aflasem că e suflet. Credeam că de acum ar trebui să fiu precaut și în aceste introspecții, să nu-mi deranjez sufletul cu vreun gând necurat pentru că, în urma și din vina mea, el ar ajunge să fie supus la o eternitate de chinuri dacă eu nu renunțam la egoism și dacă nu aveam grijă ca el să rămână pur. Dintr-o dată eu eram doi și-mi puneam întrebarea dacă gândurile mele se confundă cu sufletul sau dacă ele țin numai de mine, iar sufletul e doar un refugiat în inima mea, așteptând ziua când se va întoarce la Tatăl. Concluzia a fost că sunt liber în gândire și că doar trebuie să am grijă la faptele pe care le voi face pentru că, dacă ele vor fi rele, iar sufletul este parte din mine, atunci va putea fi considerat complice și astfel să-i semnez damnarea. Însă eu nu aveam de gând să fac fapte rele – ideea asta îmi trecuse prin cap doar ca o ipoteză. Dar câtă vreme purtasem acest dialog cu mine însumi, sau poate mai bine zis monolog, lucrurile în jurul meu prinseseră viață. Preotul a mai cântat pentru niște pâine și apă, la care dascălul (nu știam de fapt ce e cu acest dascăl, oare cum preotul este slujbașul Domnului, dascălul este servitorul preotului?), ca și mai înainte la tot ce s-a întâmplat acolo, repeta afectat, dar mecanic, anumite cuvinte, ca pe niște incantații sonore, care să lovească cu putere timpanul enoriașului ca nu cumva să uite locul în care se află și pioșenia de care trebuie să dea dovadă, de aceea se pare majoritatea celor de acolo repetau și ei, împreună cu acesta, cuvintele potrivite în locurile potrivite. Cum gândurile mele acum zburau libere, mă gândii la dascăl ca la un papagal, papagalul Domnului, că tot ce făcea era să repete și când am vrut să acord același epitet și întregii congregații îmi amintii de bătrânica mea și mi-am zis că n-ar fi fost frumos să o includ și pe ea în rândul papagalilor. Ea însă, după ce se ridicase cu greu din genunchi, acum intrase într-o procesiune spre masa cu Evanghelia și cu cele ce fuseseră numite daruri, dar care mie nu-mi păreau deloc așa. Acolo era doar pâine și apă, cum pot fi acestea daruri? În frigider aveam lucruri mai bune, nu cele mai bune, dar întreceau cele daruri. Mă dădusem oricum la o parte să-i las pe oameni să-și facă ritualul. Chiar dacă bătrânica m-a tras după ea, eu nu am vrut să mă clintesc, mai ales că văzusem cum începuseră să sărute crucea și Sfânta Evanghelie și nu vroiam ca lumea să se împărtășească și din saliva mea, poate le-ar fi fost scârbă. Așa că am așteptat până ea s-a întors bucuroasă cu partea ei din daruri – o pungă de cubulețe de pâine și o sticlă cu apă. Iarăși un conflict cu ideea mea de fericire. Să fie oare de ajuns numai atât? Doar pâine și apă!?