-III-

Căutam un loc singuratic în care să-mi petrec noaptea, și cum nu găsisem niciun cimitir prin preajmă, sau poate că nu am știut unde să caut, m-am gândit că și parcurile sunt la fel de bune. Cele mai întunecoase locuri le aflai ocupate și eram îndepărtat de acolo nu într-un mod prea politicos. Nu prea știam ce se întâmpla, dar era clar că unii dintre aceia nu se adunaseră acolo să doarmă. E drept că nu mai arătam ca sălbaticul de mai înainte, dar tot o arătare rămăsesem. Nici măcar pe o bancă nu mă puteam așeza fără ca oamenii în uniformă să apară să mă ia la întrebări și când presimțeam că vroiau să pună mâna pe mine sau să-și scoată orice ar fi avut prins la centură mă împingeam cu forță să-mi fac loc și mă pierdeam în întuneric. La un moment dat, pe o stradă lăturalnică, câteva fete au început să strige la mine într-un mod cum nu mai auzisem o femeie vorbind și încercai un sentiment de surpriză, amestecat cu rușine și apoi dezgust. Iar pe altă stradă a trebuit să fug de un alt soi de băieți de scară, de astă dată înarmați cu orice ar fi putut provoca durere. Noaptea a trezit în mine groaza, dar eram în siguranță atâta vreme cât mă ascundeam de orice ființă bipedă care părea să mă ia în vizor. Creaturile nopții erau cele mai înspăimântătoare, mult mai îngrozitoare decât pe vremea când trăisem printre ele, când nu pricepeam mai nimic.
Toată noaptea am petrecut-o într-o continuă fugă, până s-au ivit zorile și oamenii normali au renăscut și ciclul vieții a luat-o de la capăt. De acum știam și eu ce aveam de făcut. Îi urmăream pe trecători spre piețe sau spre alte locuri în care se adunau mulțimi și mă plimbam printre ei cu mâna întinsă. Nici nu era nevoie să mă milogesc, nici nu cred că am scos un cuvânt cât m-am ocupat cu această îndeletnicire. Poate un pardon când se mai împiedica cineva de mine. Astfel masa îmi era asigurată. Dar cum orașul nu mai avea cu ce să mă atragă – o zi și o noapte de vânturare îmi fuseseră de ajuns – continuam să cerșesc. Treaba părea să meargă și mă gândeam că mi se oferă mai mult acum căci nu mai eram așa hidos. Iar când jegul se aduna, mai cădea câte o ploicică să mă împrospăteze. Cu prima grămăjoară mai mare de bani mi-am luat un pantalon și o vestă de la un second-hand, ambele cu buzunare multe și încăpătoare, că nu mai era chip să țin banii în sân. La încălțăminte nici nu m-am gândit, nu mă deranja cu nimic faptul că eram în picioarele goale. De ceilalți vagabonzi mă feream. De fiecare dată când am intrat în vorbă cu vreunul nu ne-am înțeles, parcă vorbeam limbi diferite. Nu pricepeam mai nimic din bolboroseala lor. Îmi ilustrau mereu același tablou steril și lipsit de orizont de care se arătau încântați. Eu nu mă vedeam deloc așa, nu vroiam să le împărtășesc soarta. Faptul că acum păream de aceeași teapă cu ei era doar o întâmplare, ca și cum aveam să stau acolo puțin și apoi voi pleca. Încă nu știam unde anume, dar știam, știam… trebuia!
Am rezolvat și problema cu ororile nopții. M-am urcat pe un stâlp și de acolo am sărit pe o hală în jurul căreia nu am văzut nicio scară, așa că puteam să mă simt în siguranță, iar la lăsarea întunericului eram numai eu și stelele. Ce tablou grandios! Urmăream pozițiile tuturor stelelor mai luminoase și deja observasem că este una care apare prima și dispare ultima – am considerat-o steaua mea norocoasă! Și apoi auzisem cândva că pe cer sunt desene. Eu știam doar de Carul Mare, cu toate că nu înțelegeam de ce avea oiștea frântă. Orice căruță văzusem avea oiștea dreaptă, așa că pe cel care i-a pus numele nu l-a dus capul. Și cică mai erau desenați pe cer lei, tauri, berbeci, pești, capricorni – asta vroiam să văd, un capricorn, că eram curios cum arată – dar n-am văzut nimic, doar miriade de stele. Așa că am început să desenez eu. Mai întâi pătrate, cecuri, dreptunghiuri, linii, cât mai multe linii, am observat că dacă te uiți atent vei găsi o stea oriunde ai vrea să pui un punct, să faci un unghi, sau să unești două linii curbe din care ai făcut o frunză, apoi pomul, casa de lângă, când mai mare când mai mică, poate un castel. Cerul devenise blocul meu de desen și era atât de întins încât puteam desena pe el întreaga noapte, noapte de noapte. Viața mea părea mai activă pe acel acoperiș, jucându-mă cu imaginația, decât rutina zilnică când stăteam ore întregi cu mâna întinsă și cu mintea goală. Și orice loc în care mă aflam era și cel potrivit: în piață, pe la semafoare, pe lângă fast-food-uri. De oriunde mă întorceam cu buzunarele pline, dar grele de la atâtea monede. Mai găseam și câteva hârtii printre ele, deci asta era de bine. Comoara mea erau doi saci menajeri pe care-i dosisem într-o aerisire de pe acoperiș, dar de acum trebuia să fiu atent să nu mă urmărească nimeni când urcam. Banii începură să mă tulbure dar știam că într-o zi am să am nevoie de ei. Pentru ce, nici asta nu știam încă, dar era bine că-i strângeam. Și când sacii au început să cedeze, am luat toate monedele și, în câteva zile, le-am transformat în hârtii pe la toate barurile din vreo două cartiere. Nu mă putem duce în același loc cu atâția bani, eram prevăzător, iar în sacii mei era de acum îndeajuns loc pentru mult mai multe hârtii decât aveam deja.
Nu uitasem însă nici biserica, clopotele erau ca un cântec de sirenă și mă atrăgeau chiar dacă nu era de primit de pomană. Duminicile și sărbătorile mă găseau acolo, lipit de zid. Încă nu îndrăzneam să intru, chiar dacă nu mai eram acoperit de nămol. Înfățișarea mea de sărăntoc tot mai stârnea priviri dezgustate. Iar când nimeni nu se uita, strecuram și eu câteva hârtii în cutia milei, că doar asta e obligația unui creștin. Însă cu ajutorul clopotelor și al nopților pe acoperiș am reușit să învăț calendarul – știam în ce zi sunt și câte luni au trecut, observând luna în toate fazele ei. Și asta a fost prima experiență care mi-a arătat că există o anumită ordine în natură și, desigur, această ordine era un dat divin.
Așadar cerșeam, doar nu știam să fac altceva. Începusem să cred că privirea mea inspira milă și de aceea oamenii erau așa darnici. Dar nu eram mulțumit. Zâmbetul acela tâmp de odinioară nu-mi mai poposise pe chip. Deveneam pe zi ce trecea tot mai scârbit de tipul acela de viață jalnic, iar sentimentul de rușine pe care îl încercam de fiecare dată când întindeam mâna era din ce în ce mai intens. Tot mai des îmi spuneam că locul meu nu era acolo printre acei oropsiți, fericiți în neghiobia lor. Eu puteam fi altfel, cu mult deasupra, să fiu unul dintre cei care oferă, la care ei să vină să se milogească. O mândrie furioasă dospea în mine și țineam cu dinții de ea să nu răbufnească. Vroiam să urc de pe acea treaptă, nu știam cât de sus, doar că nu mai doream cu niciun chip să mai stau acolo.
O schimbare se produse de-odată spre sfârșitul toamnei. Câteva zile de ninsoare și apoi ger în toată regula. Oamenii pe stradă parcă abia acum învățau să meargă, încotoșmănați, gârboviți sub greutatea hainelor, făcând echilibristică pe trotuarele acoperite de zăpada înghețată. Ar fi fost o priveliște ilară, dacă buna mea dispoziție n-ar fi fost în stază. Trebuia să fiu atent să nu mă găsesc prin preajma lor când gravitația și-ar fi intrat în drepturi ca să mă tragă după ei, negăsind altă proptea în afară de mine. Pe mine nu mă deranja cu nimic frigul. Purtam aceleași haine subțiri, fără nimic în picioare, dar mă simțeam în elementul meu. Am stat odată de m-am gândit și mi-am dat seama că, de când eram în oraș, schimbările de temperatură nu m-au deranjat deloc, indiferent de caniculă, ploaie sau, acum, ger. Și chiar continuam sa-mi petrec nopțile pe acoperișul halei, întins într-un înger de zăpadă pe care îl făcusem din mâini și din picioare la prima ninsoare. Pentru mine totul era normal, chiar profitabil chiar, lumea dându-mi bani și dacă nu întindeam mâna. Doar de hârtie, nu mai văzusem o monedă de când venise frigul. Ce mă mira era faptul că la vederea mea majoritatea își făceau semnul crucii, de parcă împrumutaseră obiceiul de la ceilalți cerșetori, însă nu ca să ceară ci ca să-mi dea. De câteva ori am auzit în preajma mea spunându-se că am să crăp curând, de parcă aș fi fost un fruct prea copt pe care a uitat gospodarul să-l culeagă. Dar sensul adevărat al crăpatului l-am înțeles într-o dimineață când, lângă o stație de autobuz, am văzut întins pe jos un domn nu foarte bătrân, gros îmbrăcat cu o căciulă de oaie imensă pe cap, dar care nu mai avea un strop de sânge în obraji și cu ochii sticloși. Nimeni nu vroia să se apropie de el. Dacă ieșiseră din casă la ora și pe gerul acela înseamnă că aveau treburi urgente, deci nu-și puteau răpi din timp să vadă ce s-a întâmplat cu sărmanul om. Atunci am reauzit termenul de crăpat și, culmea, nu-l foloseau numai pentru individul de pe jos. Iar începuseră să se refere la mine, că cică l-aș fi urmat curând. Desigur, dacă ar fi fost pe catafalc l-aș fi urmat oriunde era cimitirul, chiar îmi era poftă de gustul colivei. Undeva în mulțime cineva sunase la urgențe, dar începuse a se certa cu operatorul, căci nu vroia să-și dea datele personale, așa că a închis înjurând. Eu mai văzusem morți, dar niciodată așa, de fiecare dată erau ori pe o masă, ori în sicriu, plimbați cu pompă într-o remorcă de tractor spre cimitir, cu o grămadă de lume în urma lui bocindu-l, și eu printre ei uneori. Dar acesta era primul mort pe care îl vedeam singur, între străini, la picioarele trecătorilor. L-am împins cu piciorul dar nici nu s-a clintit, era țeapăn, o nouă statuie în decor. O fi existat oare vreun clasament pe orașe care are mai mulți morți înghețați pe an ca să-l treacă în lista atracțiilor turistice? Dacă am văzut că nimeni nu are de gând să facă nimic, m-am retras și eu, zicându-mi că acesta o fi obiceiul. Dar rău nu mi-a părut, nu mai facem exces de compasiune ca mai demult. Nu-l cunoșteam pe om, nici n-aș fi vrut să-l cunosc, și nici nu mi-a plăcut cum arata, exact ca un obișnuit al crâșmelor care-și bea salariul sau pensia imediat ce-i vine, volubil, cu un ton din ce în ce mai superior pe măsură ce chipul i se înroșește de la alcool și se poartă cu tine de parcă ai fi ultimul om, prostul proștilor și că meriți să pățești mai rău, că ai parte de un privilegiu că muncești acolo, că stai în preajma lui de-i ștergi masa de scrum și coji de semințe. Amintirea asta îmi venise din senin și, cu ciudă, mi-a părut bine că individul acela „crăpase”, oricine ar fi fost el.
Dar după ce am gândit lucrul acesta simții o strângere de inimă – păcătuisem cu gândul și asta nu era bine deloc. Dacă Dumnezeu se întoarce acum împotriva mea și mă lasă să simt frigul ca să mor și eu prin vreun tufiș unde să nu mă găsească nimeni până la primăvară!? Mă cuprinse panica și, într-un suflet, am luat-o la fugă spre biserica la care ajunsesem întâia dată și la care mergeam cel mai des. Bătuseră clopotele și în dimineața aceea, dar câtă vreme fusesem absorbit de spectacolul morții, nu le băgasem în seamă. Mă gândii – încă un păcat! Ce se va ajunge oare de mine? Mă așezai pe vine lângă perete, unde îmi aveam de obicei locul, și mă pornii pe plâns cum nu cred că o mai făcusem altă dată. Plângeam pentru salvarea mea! Aveam deja țurțuri la ochi și în barbă când lumea începu să iasă din biserică și, după ce câteva șiruri mă depășiră cu privirile oripilate, o bătrânică în baston se apropie, mă trase de o mână și-mi spuse să merg cu ea. Îmi venii în fire, mă ștersei la ochi cu mâneca, mă mir că nu m-am zgâriat la cât de bocnă era și, luând-o de braț, grijuliu ca nu cumva să alunece sau să se împiedice, am mers cale de vreo două blocuri unde, într-unul, la etajul al doilea, își avea locuința. Înăuntru mirosea a mâncare și a neaerisit. Normal mi-am zis, doar a venit iarna. M-a lăsat puțin să aștept în hol câtă vreme ea, cu mersul greoi, a trebăluit ceva prin baie. S-a întors cu un prosop mare, cu un halat și o pereche de papuci și mi-a zis că apa e numai bună să fac un duș. N-am făcut nazuri. Când am ieșit m-a așezat pe un scaun în mijlocul bucătăriei și a început să mă caute de păduchi. Spre mirarea ei și spre mândria mea nu aveam niciunul. Apoi mi-a prezentat casa, un apartament micuț de două camere. Mi-a zis că e singură, avusese un bărbat și un copil. Bărbatul murise de cancer, iar copilul de leucemie, așa că ea locuia de una singură de foarte mult timp, dar se descurcase. Iar dacă sunt om cinstit, pot locui la ea, cel puțin până la primăvară. Puteam să folosesc dormitorul, că ea doarme în sufragerie că simte nevoie de spațiu, plus că acolo era televizorul, și că puteam să folosesc toate hainele și încălțămintea care au fost ale bărbatului ei, căci a durut-o inima să le arunce. Când i-am spus că nu am nevoie o fi crezut că sunt nebun, ce om întreg la minte umblă în fundul gol pe gerurile alea!? M-am supus, chiar mă simțeam covârșit de atâta bunătate și am înțeles că Dumnezeu îmi iertase răbufnirea din dimineața aceea și-mi oferea un cadou. Și îmi iertase și minciuna pe care i-am spus-o bătrânii – i-am zis că mă cheamă Ion, era cel mai comun nume pe care îl știam. Nu am vrut să-mi spun numele adevărat pentru că nu aveam de gând să-l mai folosesc vreodată. Albu murise pentru mine și așa vroiam să rămână, să-l fac uitat, asemenea unui vis urât. Și Ion mi-a rămas numele în orașul acela. Cred că Dumnezeu a înțeles și lucrul acesta. Dar în sinea mea știam că trebuie să am grijă cum mă port, căci El n-are să mă păsuiască la nesfârșit.