-II-

Mă uitam la el, el la mine, ca două rude vechi ce nu s-au găsit de mult, fiecare alegând la un moment alt traseu, unul ducând până la ceea ce era el azi, iar celălalt ajungând până la mine, drum care ne-a rupt orice posibilitate de comunicare. O mișcare a mea bruscă îl sperie și o rupse într-o parte a cimitirului unde nu-l mai puteam zări. Oricum, nu simțeam nevoia unui companion. Mă ridicai în fund și mă rezemai de cruce. În jurul meu viața își făcea iarăși simțită prezența dar de această dată eu eram altcineva. Dacă în ajun totul mi se păruse normal acum era clar, ceva se schimbase. Căutam să mă reculeg, erau atâtea piese în neorânduială, dar nu știam de unde să încep. Mi-am așezat fruntea pe genunchi găsind că e o poziție bună introspecției căci știam că mai e ceva ascuns în mine pe care acum nu-l mai simțeam. De fapt, nu-l simțisem întreaga noapte. Nu se putea să-l fi pierdut. Mă gândeam că dacă el s-a salvat atunci totul încă mai poate fi bine, puteam să ne ridicăm de aici și încă am mai fi putut zâmbi. Da, vorbesc de suflet. Încă mai credeam în suflet… Dar toate torturile îndurate fuseseră doar de natură fizică, orice chin îl percepusem prin intermediul simțurilor, nu s-a găsit unul care să-mi încerce sufletul. Să fi fost el oare într-atât de laș încât să se pitească unde nu-l putea atinge nimic, să fi fost oare prevăzător din același motiv?! Sau poate m-o fi părăsit pe întreaga durată a calvarului, veghind asupra mea de undeva din afară, așezat pe o creangă, așteptând să mă liniștesc!? Orice ar fi făcut el, era al meu, nu-l puteam condamna, pentru că astfel m-aș fi condamnat pe mine. Doar că acum nu-l mai găseam. Aveam totuși un sentiment ciudat, o stare de spirit nouă, parcă aș fi fost golit de simțăminte. Zbuciumul, lupta, suferința, toate dispăruseră și mă simțeam precum o insulă pustie în mijlocul oceanului, sub un cer senin, netulburată de valuri sau adieri de vânt. Cât de pregnant era sentimentul acela, metafora celei mai profunde singurătăți, care fusese cu mine dintotdeauna, dar abia acum conștientizată. Și câtă tristețe aducea odată cu ea… Eram atât de singur într-o lume care se întindea la nesfârșit în jurul meu și în care nu aveam nici un rost. Dacă aș fi murit acolo n-ar fi însemnat nimic, nimeni n-ar fi știut și nu mi-ar fi dus dorul, nici măcar simți lipsa. Cât de gol rămăsesem pe dinăuntru, cum demonii mei sfâșiaseră și mă văduviseră de tot. Dac-aș fi închis ochii și să-mi rămână așa pe veci. Ar fi fost prea simplu… Dar acum se făcu simțit. Îmi apăru ca o senzație, sau ca o idee, nimic din felul în care-l cunoscusem odată când, în întunericul unei magazii, îmi făcea inima să tresalte la castele și la tot ce se petrecea prin ele, fabricații ale minții mele infantile. Era ca o oglindă. Mă văzui mai întâi în ea cum arătasem într-o zi în care, ignorându-mi total vezica, așteptasem lipit de geam câteva ore acea ființă să iasă din curte și să meargă la magazin și încă zece minute ca ea să se întoarcă cu veșnicele ei bomboane și să dispară în curte. De cum n-am m-ai văzut-o am zbughit-o la toaletă unde, în oglinda de deasupra pisoarului îmi observam chipul contorsionat între fericire și satisfacția deșertării – ce imagine grotescă îmi părea acum. Mă scârbi! Dar a doua imagine mă înfățișa în starea mea prezentă – în spatele mizeriei în care eram camuflat nu se găsea decât un chip fără expresie și cu ochi goi. Sufletul meu, idiot și naiv pentru atâta vreme, era mânjit cu toate scârnăviile prin care lacrimile săpaseră albii.
Din acea zi n-am mai dormit niciodată…
Nu mai aveam de ce să rămân acolo. Am trecut agale printre morminte, până am ajuns în fața bisericii. Era încuiată, deci nicio șansă de a mai primi ceva de-ale gurii. A trebuit să sar gardul și, trăgând adânc aer în piept, am pornit înainte pe strada principală spre o lume necunoscută și fără nici un scop. Trecuse o noapte și acum era o dimineață. Așa a început prima zi. Aș fi vrut să se fi petrecut altfel, doar de dragul poveștii, să fi fost ceva special, de care să-mi amintesc cu plăcere, dar n-a fost să fie. Iată-mă, așadar, un om nou într-o lume care mi se dezvăluia cu adevărat pentru întâia oară, cu o infinitate de imagini și înțelesuri care îmi fuseseră ascunse sau chiar interzise până la acea dată. Eram un nou-născut, timid, ce pătrundeam într-un labirint singur, murdar, flămând și niciun semn nu părea să mă îndrume pe calea cea bună. Încercam teama originară, instinctivă, a omului primordial devenit conștient de sine și trezit într-un univers fără nume, pe care nu-l putea concepe sau explica și unde pericolul stătea pitit după orice tufiș sau în fiecare rupere de nori de unde se putea năpusti asupra lui să-l răpună. Căci cum s-ar fi putut apăra el, o făptură firavă, fără colți, gheare, fără pic de forță? O pradă la dispoziția oricui ar fi vrut să se înfrupte... Distanța de milenii dintre mine și acel om nu însemna nimic! Dar nu m-am oprit din mers.
Nu mâncasem nimic și alt gând nu părea să aibă întâietate, nici măcar dacă îmi era sau nu cu adevărat foame, de aceea cred că pașii m-au purtat spre acea piață. Simțisem că energia îmi revenise, dar o puneam pe seama nevoii ce trebuia neapărat astâmpărată. Și parcă știam că marea aceea de oameni în care intrasem îmi va procura hrana. Și nu mă înșelasem. Murdar cum eram, nu mă deosebeam aproape cu nimic de ceilalți cerșetori, cam jumătate de duzină, ce încercau să mă gonească de colo-colo, apărându-și teritoriile. Amintirile erau vii și nici chiar atât de îndepărtate, cu toate că odată reușisem să le înăbuș. Însă de acum știam că toate au fost eliberate și nu mai era loc în care să mă mai ascund. Retrăiam momentele în care eram doar copilul fugit din orfelinat, forțat să se adapteze la stilul acela de viață infect, care nu l-a acceptat atunci cum nu o făcea nici acum. Dar nu mai era la fel. Nu mai fugeam speriat și înlăcrimat, nu mai încercam să mă pun la adăpost de râsetele și de strigătele lor obscene. Îmi erau indiferenți. Îi lăsam să-și facă jocul ridicol, asemănându-i maimuțelor întărtate, în vreme ce oamenii pe lângă care treceam lăsau din când în când câte o monedă în palma mea întinsă. Nu mi-a luat mult ca să-mi pot astâmpăra foamea și, cum nu mai aveam nimic de făcut, am plecat să colind marele oraș.
Înaintam domol pe trotuarul din dale pătrate, ca un copil scos la plimbare, cu privirea în toate părțile, avid după detalii. Acolo, o vitrină cu manechine în haine până la pământ și pălării asortate, lângă, alta în care manechinele fuseseră mutilate și acoperite doar cu câteva petice, care mă stârniseră puțin și simții cum sângele îmi năvălește în obraji și nu numai… Mi-am ferit ochii spre stradă unde, pe patru benzi, mașini se deplasau bară la bară într-un întreg vacarm, claxoane, înjurături, huruit de motoare, de tobe de eșapament – de acolo venea un val de noxe, ca o stafie, care părea să nu deranjeze pe nimeni în afară de mine, că-mi dusesem mâna la nas și, cu toate că îl țineam strâns, gazele continuau să pătrundă, sau poate că acum mâna mirosea. Spectacolul era totuși plăcut – mașini de diferite mărimi, forme, culori, erau exact jucăriile pe care mi le dorisem când eram copil (altă amintire dureroasă), numai că acestea de acum erau mari și erau jucăriile altora și nimeni nu părea fericit că le are, toți nervoși, bătând darabana pe volan sau pe portieră prin geamul deschis. Nu înțelegeam cum câteva momente de stat în trafic puteau încorda nervii în așa hal când tot ce aveai de făcut era să te tolănești într-un scaun comod și să aștepți. Poate că într-o zi aveam să aflu și eu. Dar tocmai acea stare de tensiune strică tabloul mașinuțelor mele frumoase. Mă reîntoarsei la vitrine și la panourile care păreau suspendate de orice, doar-doar ți-ai agăța ochii în ele. Vroiam să recuperez timpul în care întreaga desfășurare de imagini și înțelesuri care mă asaltau acum, unele cu agresivitate chiar, trecuse pe lângă mine ca un film de epocă, mut, înțesat de impurități și cu oameni care mereu se grăbeau dispărând din cadru nenatural de repede. Și totul în ceață. Dar oamenii aceștia erau altfel, aveau culoare – culoarea era caracteristica cea mai persistentă care mă încânta mai mult decât orice altceva mi se reliefa acum. Era peste tot! Ca și cum trăisem o viață în alb-negru… Și totuși din oamenii aceștia – erau exuberanți, afectați, îngrijiți, de parcă ieșiseră cu toții la expoziție – unul n-avea o față prietenoasă și, unde în diverse locuri se răsfirau pe întreaga lățime a trotuarului, în preajma mea se restrângeau de parcă aveau de trecut printr-un loc îngust. Nici măcar nu mă priveau. Ar fi vrut să fiu invizibil, cu atât mai bine să nu exist, decât ca prezența mea să le strice dispoziția. N-am înțeles asta până nu m-am văzut în parbrizul unei mașini parcate. Și atunci m-am dumirit și le-am dat dreptate. Situația trebuia remediată, dar soluția nu-mi era chiar la îndemână. Nu puteam da buzna la cineva în casă ca să-l rog să mă lase să-i folosesc baia. Fusesem prigonit îndeajuns ca să tratez cu reticență orice contact cu o altă ființă umană, deci nici nu intra în discuție să cer ajutor. Așa că am amânat pe mai târziu acest gând, la un loc cu toate celelalte care ar fi avut îndrăzneala să mă tulbure în acele momente. Acum era timp doar pentru admirat și căscat-gura. În fața mea se crea un culoar gol și îmi propusesem să-l străbat până la capăt. Dar după primele impresii orașul începu să devină monoton, totul părea clădit după un singur tipar. Un trotuar larg străjuit pe ambele părți de vitrinele magazinelor și ale băncilor (chiar prea multe bănci, la întrecere cu magazinele, de parcă lumea intra acolo să cumpere bani, dar ce știam eu…), iar oamenii erau nevoiți să se strecoare prin ganguri ca să intre prin spate în propriile case. Și dacă îi urmai ajungeai în zonele ce se doreau ascunse vederii, măruntaiele orașului, cartierele. Dar și aici, după ce ai văzut primul cartier cu blocurile lui neîngrijite, cu dughene din zece în zece metri și cu un ditamai complexul comercial acolo unde ar fi trebuit să fie un loc de joacă pentru copii (că altfel nu-mi explicam de ce se jucau cu mingea direct pe șosea), puteai spune că ai văzut tot. Mă așteptam ca măcar oamenii să ofere acelui conglomerat de asfalt, beton și plastic o notă specială, dar de unde. Oameni înalți, scunzi, unii frumoși, alții urâți, unii mai bine îmbrăcați decât alții, într-o forfotă continuă și un zumzet de voci de parcă te aflai oriunde în apropierea unui stup de albine. Unul n-a ieșit din rând să facă tumbe sau jonglerii. Până și individul care s-a ridicat de pe scara unui bloc și mi-a aplicat un pumn în figură, după care s-a întors să fie felicitat de cei care l-au îndemnat, nu se deosebea de cei din clica lui, toți rași în cap, cu haine largi cu glugă, pantaloni la fel de largi și pantofi sport cât mai fistichii și mai colorați, da’ „de firmă”. Și tocmai ăștia se credeau cu adevărat unici, dar ieșea urât dacă ziceai altceva. Eu scăpasem ușor cu un singur pumn. Îl primisem ca o provocare între ei, la modul pocnește-l pe ciudatul ăla jegos! Șocul loviturii m-a oprit doar pentru o clipă, îndeajuns să aud pe unul recomandându-i atacatorului să intre să se spele pe mâini, că cine știe ce-o fi luat de la mine. Îmi potrivii mandibula și-mi continuai nepăsător peregrinajul meu de ciumat. Unul din lucrurile pe care le-am observat oriunde m-au dus pașii este că golanii arată toți la fel, au o modă a lor, o etichetă chiar, exact acești egocentriști care-și închipuie că sunt buricul pământului, al unui pământ mutant cu milioane de burice… Și altul, că ceea ce așteptam eu să văd inedit printre oameni eram chiar eu, plimbându-mă prin locuri în care, în mod tacit, nu aveau ce căuta cei ca mine.
Iar cum la intersecții întâlnești multe lucruri, așa și eu m-am trezit în fața unei fântâni arteziene. M-am gândit că într-adevăr acela e un simbol al orașului, ceva care iese din tipar, la fel ca și niște statui pe lângă care trecusem într-un parc. Deci acestea sunt obiectele care fac acest loc special. Mi-a luat ceva ca să le găsesc. Nu mică mi-a fost dezamăgirea când ulterior, cunoscând și alte orașe, am întâlnit aceleași elemente: fântâni arteziene (unele chiar identice), statui peste statui și din când în când câte o clădire mai acătării. Și-atât! Toate făcute de om și se pare că imaginația în această direcție este destul de îngustă. Unde mai pui că opulența lor nu avea nici un rol practic, doar risipă de material și apariții ocazionale care să-i creeze trecătorului impresia că populează un oraș distins. Iar natura nu avusese nimic de zis în privința asta. Ei îi era tot una! Dar eu urmăream un scop așa că mi-am întrerupt contemplarea, m-am despuiat, am aruncat zdrențele în apă și pe mine după ele. Eram încântat, atâta apă numai la dispoziția mea! M-am bălăcit, am făcut duș, mi-am scărmănat pletele și barba, mi-am clătit țoalele, am țopăit de jur împrejur; mai lipseau rățuștele de plastic, o minge și aripioarele la mâni că nu știam încă să înot. Totul sub privirile înmărmurite ale spectatorilor care se uitau la mine ca la un satir în habitatul lui. Cred însă că la zoo n-ar fi ținut un satir într-o piscină. Cineva totuși începu să strige și în curând apărură doi indivizi îmbrăcați identic și cu bastoane în mână. Știam ce avea să urmeze. Se opriră la marginea fântânii și îmi ordonau să ies de acolo, că ei n-ar fi intrat să-și ude pantalonii. M-am liniștit, m-am îmbrăcat suspus cu hainele mele jilave și, într-un moment de neatenție, am sărit prin partea opusă și am luat-o la fugă unde vedeam cu ochii până când hainele pe mine începuseră să se usuce, iar în urma mea nu mai era nimeni. Am încetinit și, cu niciun pericol în spate, mi-am continuat plimbarea prin labirintul orașului până după ce s-a înnoptat, iar tipul de oameni pe care-i întâlnisem în timpul zilei începu să dispară.