ÎNTÂIA EPISTOLÃ CÃTRE PÃMÂNTENI

-I-


Nu știu cât timp am zăcut sau cum am ieșit de acolo. Era tot noapte, putea fi aceeași, putea fi o eternitate mai târziu, asta nu aveam de unde să știu. O lună mare arunca o lumină rece asupra mea și a tot ce era în jur, îndeajuns de puternică să pot desluși șoseaua în mijlocul căreia mă aflam, cu două sensuri, unul ce ducea undeva în spate și făcea un cot în beznă, celălalt care se întindea drept spre un orizont punctat de zeci de luminițe. Era evident că acela era sensul în care trebuia să pornesc. Nu am zăbovit o clipă ca să realizez ceea ce mi se întâmplase și nici nu mi-a trecut prin minte să o apuc înapoi de unde am venit. Am pornit cu pași repezi, ca un naufragiat care întrezărește malul, trecând prin câteva sate răzlețite pe lângă șosea care păreau pustii, dar în care nu era timp să mă opresc mai ales când luminițele de la orizont se înmulțeau, iar unele începuseră a se colora. Zorile m-au prins pe drum, înfierbântat și nerăbdător, întrezărind acum deslușit vârfuri de clădiri mohorâte, apoi mașini începuseră a mă claxona și depăși, iar pe adierile de vânt parcă veneau sunete de clopote. Când am ajuns la periferia orașului deja era forfotă, dar clopotele se auzeau clar reliefându-mi biserica ce să găsea chiar înaintea intersecției care se despica în brațe late, toate pornind temerare înspre măruntaiele urbei. Acolo m-am oprit. Un nod mi s-a pus în gât, picioarele mi s-au înmuiat și cu nici un chip n-am îndrăznit să merg mai departe.
Era sărbătoare! Memoria îmi deslușea acum înțelesul clopotelor. Iar biserica era acolo să mă îmbie. O clădire albă, împrejmuită de schele, cu o curte largă în spate în care se zărea prin ochiurile gardului o grădină de cruci. Am intrat pe poartă cu sfială, ca în curtea unui necunoscut, și am urcat treptele spre ușile înalte, deschise, proptite în cărămizi, când o undă de fum de lumânare și miros de transpirație m-a oprit în loc. Biserica era plină, iar un chip ce se împingea să ajungă mai în față s-a întors și s-a uitat la mine cu scârbă. Atunci m-am privit pentru întâia oară. Eram murdar de sus până jos, cu tălpile goale, iar în păr și pe haine noroiul formase crustă. Și puțeam. Mi s-a făcut rușine. Am coborât și m-am așezat undeva jos, lângă perete. Nu aveam unde mă duce. Peste o oră-două lumea a început să iasă și pe zeci de alte chipuri vedeam aceeași expresie, pe unele citeam surpriză, oricum câteva femei în vârstă s-au apropiat și m-au miluit cu pilaf, o felie de colac, un șervețel de colivă și un pahar de plastic umplut pe jumătate cu vin, pe care nu l-au vrut înapoi. Am mâncat ferindu-mi ochii și nu i-am ridicat până nu au dispărut toți. Acum singur nu știam ce să fac, dar nu puteam rămâne acolo. În stradă îmi era teamă să ies – prea multă lume, prea multe mașini, prea mult zgomot! Așa că m-am ascuns în cimitir. M-am lungit pe o lespede și am rămas acolo întreaga zi, tresărind la orice foșnet, înveselindu-mă la zborul gâzelor și al păsărilor și, în cea mai mare parte, hlizindu-mă la cer. Nu m-a tulburat nici un gând.
Noaptea a tot întârziat să vină dar, odată cu ea orașul începu a se liniști, ca și întreaga viață din cimitir. Din reflex am început să caut un loc unde să pot dormi. Cavourile erau încuiate așa că am ales un mormânt lăturalnic acoperit de arbuști care păreau un bun acoperământ. M-am cuibărit acolo și, învăluit în întuneric, așteptam să adorm. Și câte gânduri începură a se îngrămădi în mintea mea care atâta amar de vreme zăcuse în beznă. Era un supliciu pe care nu-l experimentasem niciodată. Mă dezorienta, mă amețea, ca într-un carusel, iar tăcerea din jur nu făcea decât să amplifice acel zbor sălbatic de vrăjitoare care se desfășura în căpșorul meu atât de fragil. De parcă sipetul în care fuseseră închise toate imaginile din clipa în care am apărut pe lume și până în acea clipă dintr-o dată se răsturnase și toate dădeau năvală, pestrițe, murdare, schimonosite, fără ca eu să mă pot opri asupra niciuneia, ca un film derulat înainte cu repeziciune, filmul întregii mele vieți, secundă cu secundă, altfel decât mi-l aminteam, oribil și dureros, așa cum fusese de fapt în realitate, care mă chircise sub apăsarea lui și nu avea de gând să se termine până când nu mi-ar fi acoperit cu răni tot sufletul, ca o operație chirurgicală fără anestezic. Iar eu nu aveam nicio putere să mă împotrivesc lui. Și toate aceste amintiri porniseră a se transfigura în legiuni de demoni care râdeau și urlau, biciuindu-mi fiecare nerv, sugrumându-mi gemetele și acoperindu-mi ochii înlăcrimați, aruncându-mă într-un hău negru în care eram doar eu și ei, într-o încleștare titanică, pe viață și pe moarte, biruindu-mă de fiecare dată. Iar când filmul s-a sfârșit, cu ultima imagine înfățișând zvârcolirea mea sub acei arbuști, abia respirând și lipsit de vlagă, totul s-a cufundat subit în liniște – liniștea dinaintea timpurilor! Neantul… Și deodată o explozie mută, o lumină orbitoare care mă invadă cu forța a mii de cuie care mi se băteau simultan în creier, miliarde de scântei care îmi invadau neuronii, săgeți pe care le simțeam înfigându-se în toate terminațiile nervoase, o durere sfâșietoare pe care o puteam urmări cum pornește din cap, coborând pe coloană și se înstăpânește pe tot corpul prin și pe sub piele.
Concepeam cum în spatele ochilor se dezvoltă un câmp cenușiu brăzdat de nenumărate crevase. Lumina se restrânse la dimensiunea unui soare pe care îl contemplam din gol, rotindu-mă prin spațiu și, când mi-am privit picioarele, materia sub mine a început să crească în toate părțile, ca și cum aș fi fost o picătură de apă căzută într-o mare cosmică ce a provocat unda de materie să se întindă până când s-a format un orizont și mult mai departe, dincolo de el, curbându-se și reîntorcându-se într-un punct undeva sub mine. Devenisem un punct invizibil pe suprafața unei sfere sterpe, fierbinți, survolând soarele. Eram în expectativă… Deasupra întregul cer se îmbrăcă în culorile curcubeului care se disipară într-o infinitate de nuanțe, pe care aveam impresia că le percep pe fiecare separat, până când a rămas doar o boltă albastră și un pământ negru. O forfotă sub tălpi, printre degete firișoare de iarbă se înălțau spre lumină, în curând îngropându-mi picioarele până la genunchi, iar totul în jur era acoperit de verde. Și primul mugur, următorul, altul, încă unul, miriade se desfăcură într-o puzderie de frunze, știute și neștiute, puzderie de mărimi și forme și flori, un ocean de flori, unele atât de asemănătoare pe cât de deosebite erau altele. Apoi un țipăt ascuțit în văzduh și viermi, o movilă de viermi devorând o vietate necunoscută.
Sfera porni a se roti din ce în ce mai repede, rotații și revoluții într-un ritm halucinant încât tot universul devenise alb când stelele se transformaseră în linii de lumină. Deja nu mai aveam nimic în stomac. A trebuit să mă las în genunchi și să-mi înfig degetele în țărână, să nu-mi iau zborul din locul în care mă găseam, singurul în care aveam încredere, punctul meu fix în spațiu. Am închis ochii și în curând totul se opri. Am așteptat câteva clipe ca să-mi treacă amețeala, dar când i-am redeschis nu mai recunoșteam nimic, nici pe mine. Razele soarelui răzbăteau printre crengile unei jungle răsărite de nicăieri, luminând locul din fața mea unde niște degete păroase scormoneau după larve și gândaci. Erau ale mele, știam că sunt ale mele, dar nu aveam nicio putere asupra lor. Dinții mei tocmai zdrobiră o coropișniță care-mi alunecă pe gât, dar valul de repulsie și de vomă nu vroia să răspundă instinctului. De fapt nu avea un gust chiar așa rău, dar totuși… Am reușit să arunc o privire mai de ansamblu asupra mea și ceva nu se lega, imaginea pe care o aveam despre mine nu corespundea cu ceea ce vedeam. Eram gol, stând pe vine și nu doar degetele, dar întregul trup îmi era acoperit cu păr cafeniu. Eram un animal lățos! Nu, nu era bine, n-avea cum să fie bine! Iar când una din palme mi-a poposit pe față era să mă pufnească din nou plânsul, dar altfel de data asta, unul nervos, al cuiva care e în pragul nebuniei – nu era fața mea, eram slut, eram un monstru! Și monstrul în trupul căruia mă găseam porni să salte printre ramuri până ce dădu de un fruct cu o coajă tare, îl cercetă o secundă, îl aruncă jos și coborî după el. Îl așeză pe o piatră lată și, cu altă piatră ce părea cioplită, îl lovi cu putere de-i sparse coaja dintr-o singura lovitură și, în grabă, reuși să-i soarbă întregul conținut înainte ca un singur strop să aibă timp să se scurgă. Se întinse sătul în iarbă cu privirea la cer, pe când eu încă mai încercam să deduc ce fusese ceea ce ingerasem. Credeam că asta a fost tot, dar nu, norii începură să dispară rapid sub orizont și stelele se dilatară iar în unde de lumină. Eram întins, deci mă simțeam ancorat, dar saltul nu mai ținu atât de mult. Acum simțeam că am un oarecare control asupra mea, dar nu eram chiar coordonat. Mă ridicai în picioare și pe loc sesizai diferența. Aveam mâini și picioare de om! Ura, eram om! Nu exact cum m-aș fi așteptat, dar eram mai suportabil, brațele, pieptul și picioarele încă mai aveau păr, dar mai văzusem și altă dată astfel de oameni. Îmi revenise speranța. Capul îmi era cam greu, dar era normal de la claia de păr slinos care îmi cădea pe umeri și-mi acoperea jumătate de față, dar sub barba aia era o față de om. Auzii un grohăit, dar îl ignora-i, apoi iar îl auzii, dar fu urmat de un pietroi ce mă lovi drept în cap, așa că oricine ar fi fost îmi captase atenția. Mă întoarsei spre cinci inși care-mi semănau leit, care sfârtecau un animal masiv. Apropiindu-mă, grohăitorul îmi întinse o piatră bine ascuțită și-mi arătă pielea namilei, iar eu, cu acea unealtă, jupuii pielea întregului animal, de parca asta făcusem de-o viață. Printre degete se scurgea sânge. Mi le ștersei de frunte. Grohăitorul luase pielea, o tăiase în două și-mi aruncă o jumătate arătând spre goliciunea mea și începu să râdă, se întoarseră și ceilalți să râdă și ei, iar când acest hohot dădea semne că depășește limitele normale și se îndreaptă spre grotesc, strânse-i la piept cu putere pielea aceea însângerată, pregătindu-mă de următorul salt. Încă unul scurt, păreau să fie din ce în ce mai scurte. Ceea ce strânsesem la piept era acum un cearșaf alb, brodat pe margini, în care mă înfășurai imediat căci în jur era lume, multă lume, în aproximativ aceeași costumație. Unii strigau în gura mare arătând mărfuri, animale mici închise în cuști, saci plini cu boabe de diferite soiuri și culori, apoi licori, iar mai încolo, pe un podium, unul vindea oameni. Pe mine m-au atras alții, două-trei duzini de indivizi mergând în urma unuia singur, care le vorbea lent și, probabil, cu înțelepciune. Limba îmi părea că o înțeleg, dar n-am priceput o iotă din ce acela vroia să spună. Apoi o tulburare, mulțimea aceea începu să se împingă în toate direcțiile, iar eu mă prinsei de o statuie să nu mă las călcat în picioare. Și saltul. Mergeam pe un drum pavat, aveam sandale în picioare, o armură până la genunchi și mă încovoiam sub greutatea sabiei, scutului, unui sac cu merinde, unei sulițe și unui târnăcop. Alții, în stânga și dreapta mea erau echipați la fel, ca și toți cei din urmă și din față, cu care mergeam în aceeași cadență, din când în când depășindu-ne câte unul călare. Când, la lăsarea nopții, străbăteam o pădure, s-a declanșat haosul, copaci se prăvăleau peste noi de pe ambele margini ale drumului, bulgări de foc picau de nicăieri lăsând în locul în care loveau trupuri carbonizate și, din toate părțile, urlete barbare de bătălie. Când am văzut o secure îndreptându-se spre ochii mei, o amețeală subită și deja eram în alt loc. Eram tot în pădure, dar alta și poate în alt anotimp. Toporul era azvârlit pe jos, dar era al meu. Hainele îmi erau ponosite, pline de găuri și petice, iar degetele îmi ieșeau din încălțări. Am strâns o legătură de vreascuri, am așezat toporul printre ele, le-am legat, le-am luat în spinare și am pornit pe o potecă spre o destinație aparent cunoscută când a trebuit să mă dau iute din drum când o ceată de sutane negre cu cruci lucitoare săltându-le la gât a trecut în goana cailor pe lângă mine. Le-am luat urma și am ajuns curând într-un târg sărăcăcios de țară. Un sătean viguros mi-a smucit legătura de nuiele și a aruncat-o, cu tot cu topor, într-un rug aprins, cu flăcări înalte, în mijlocul cărora se zvârcolea o femeie, abia auzindu-se din pricina strigatelor sălbatice ale sătenilor, vegheați de figurile impasibile ale prelaților. Am căzut leșinat. M-am trezit legănat pe un pod de scânduri. Eram pe o corabie cu pânze imense. Am simțit plesnitura unui bici și spatele mi-a zvâcnit așa că am continuat să trag de funii la unison cu alte busturi goale care repetau vorbe de îmbărbătare. Bărci fuseseră coborâte cu oameni înarmați, cu rânjete pe fețe, încărcându-și pistoalele și făcând spadele să pară nevăzute și iar prelați, cu cruci și săbii. Pe mal îi așteptau oameni goi, cu pielea închisă, neînarmați, cu jertfe fumegânde și ofrande de fructe, țesături și blănuri. Când bărcile au atins malul, ocupanții lor s-au năpustit în zbierete războinice asupra acestui grup pașnic, până când viață n-a mai curs prin niciunul. Le-au tăiat apoi membrele și le-au vârât în țăruși, iar pe o movilă mai ridicată au înfipt un stindard în fața căruia au îngenuncheat toți, și-au scos pălăriile, au plecat capetele și și-au făcut cruce. Eu n-am mai putut aștepta saltul și m-am aruncat peste bord. Am plutit lin până la fund încântat de splendoarea acvatică ce mi se desfășura pe dinaintea ochilor. Speram că măcar de data asta am să mor, am închis ochii și m-am lăsat să mă afund în nisip. O mână m-a tras de păr țipându-mi în urechi într-o limbă aspră, barbară. Cred că trebuia să-l înțeleg, dar nu eram pe deplin conștient, așa că mi-a afundat iar capul în acea adăpătoare cu apă murdară până bulele au încetat și abia atunci m-a ridicat iar țipând în continuare. Nu aveam nimic să-i răspund, vroiam ca totul să înceteze. M-a lovit în piept cu cizma lui lustruită oglindă, în care mi-am văzut pentru o clipă chipul reflectat chiar înainte să cad pe spate în noroiul ce duhnea a mizerii de la porci. Cămașa îmi era sfâșiată, iar pe brațul stâng am văzut un număr tatuat – să fi fost eu oare acela? Doi indivizi cu căști de fier m-au luat de fiecare braț și m-au lipit de un zid și atunci omulețul acela bine îngrijit și-a scos revolverul și mi-a tras un glonț chiar între ochi. Și mi-am recâștigat liniștea…
Mi-am recăpătat cunoștința într-o cameră circulară cu ferestre largi prin care pătrundeau raze de diferite culori care se intersectau pe întreaga lungime a trupului meu. Aureolele mele aveau toate nuanțele posibile. Iar pe interior simțeam cum mă străbat torente de energie care străpungeau orice materie organică le-ar fi stat în cale transformându-mă într-un generator uman care radia energie prin toate extremitățile. Și-n mintea mea imaginile căpătau cuvinte. Primul cuvânt a fost nimic și totul a încetat. O clipă doar, apoi întregul univers, lumina, încăperea au început să mă împresoare, aerul mi s-a contractat în plămânii care se dezumflau precum baloane dezlegate, eu am început să mă simt presat într-o menghină invizibilă care mă strângea din toate părțile și, în acest moment de panică, amenințat de a deveni doar un cub minuscul de carne tocată, am început să strig pe rând și cu repeziciune toate celelalte cuvinte care-mi apăruseră în minte: neant! eternitate! vid! existență! Da, existență, asta e – exist! Exist! Exist!!! Și totul încetă. Universul își recăpătă legile, toate construcțiile fantasmagorice se risipiră, iar eu strângeam țărâna în pumni scâncind în continuu: exist, exist, exist…
Prin pleoapele închise simțeam lumină și o căldură pașnică îmi mângâia fața. Mă gândii că orice avea să urmeze nu avea sa fie mai chinuitor decât tot ce încercasem până atunci. Înțelesesem însă natura întregului zbucium și vina era numai a mea. Fusesem prea puțin pregătit pentru tot ce experimentasem. Am încercat să opun rezistență unei forțe extraordinare datorită concepției adânc înrădăcinate că mintea mea debilă nu se poate deschide, că defectul ei de fabricație ar face imposibilă orice tentativă de iluminare. Așa că orice asalt făcut asupra ei se lovea de un refuz, de un zid ridicat din teama de durere și astfel, cu fiecare zid străpuns, durerea era de două ori mai mare decât dacă aș fi lăsat lucrurile în voia lor. Păstram cel puțin speranța că zidurile n-or să fie prea multe, ori psihicul are să-mi cedeze de la sine, ori creierul meu nu era chiar atât de complex, dovadă întreaga mea existență de până atunci. Dar chiar nu aveam de unde ști ce se află în capul meu. Și ziduri s-au tot năruit întreaga noapte, cotloane întregi de creier și-au spart lacătele și s-au aerisit după o prea lungă așteptare, iar speranța mea că totul va înceta curând nu avea de fapt nicio justificare, era doar impresia cuiva care nu poate ști de ce potențial este capabil și i se pare mai comod să creadă că are o limită decât să nu aibă deloc… Am deschis temător ochii ca să văd următoarea oroare, dar nu, era doar un cățel care-mi linsese până atunci lacrimile sărate și care probabil aștepta să mai curgă.