APOCRIFÃ

La început a fost Albu…

Nu știu de ce l-au numit așa, poate fiindcă avea nevoie de un nume pe certificatul de naștere și părinții au ales primul cuvânt care le-a trecut prin minte, pesemne că pereții maternității erau proaspăt văruiți și albul acela sărea în ochi. Dar asta e doar o părere. S-a întâmplat cu mult prea mult timp în urmă ca eu să pot afla. Totuși graba cu care l-au abandonat în acea maternitate la nici două zile după venirea lui pe lume mă face să cred ca aceasta ar fi singura explicație pentru un prenume atât de neobișnuit. Numele de familie nu l-am știut niciodată, certificatul de naștere s-a rătăcit prin locurile pe unde el a trecut, dar de vreme ce toți i-au zis numai Albu, nu cred că mai contează. Așadar, Albu a ajuns într-un orfelinat, forțat să trăiască între oameni care îl considerau o povară și-l tratau ca și cum nu ar fi fost nimic altceva decât un mic animal aciuat pe lângă casa lor și pe care nu-l puteau alunga. Și, într-adevăr, nu puteau scăpa de el. Nu se înghesuia nimeni să-l înfieze și nu pentru că ar fi fost pocit sau că ar fi avut vreun handicap fizic, din aceste puncte de vedere era perfect normal, era și sănătos pe deasupra, numai că toți spuneau că e prost, sau retardat așa cum i-a zis emfatic un doctor, și că așa s-a născut, nu e el de vină. Cu trecerea anilor a înțeles că îi e dat să rămână acolo, că nimeni nu va veni vreodată să-l ia acasă și că singurii care îl iubesc sunt Dumnezeu cu Iisus, cu Maica Domnului și cu alții care locuiau prin cer și despre care vorbea preotul în fiecare duminică când venea pe la ei.
Să fi avut vreo șaptesprezece ani când, într-o noapte, a fugit din orfelinat. Îl bătuseră câțiva dintre copiii de acolo și, plin de vânătăi și cu ochii umflați de plâns, a apucat-o pe străzi, fără a se uita înapoi, dorind să ajungă cât mai departe, undeva unde ar putea găsi copii mai buni sau și mai bine, niciunul. Câteva luni, dacă nu chiar ani, a rătăcit prin lume, cerșind, conducând morții la groapă să i se dea și lui de pomană, ștergând parbrizele în intersecții, dormind prin scări de bloc sau prin canalizări, așa cum văzuse la ceilalți amărâți fără casă. Dar nici acolo copiii nu erau mai buni, nici măcar oamenii mari. Din vreme în vreme se mai găsea câte unul care să-l snopească în bătaie, să-l înjure, să-l chinuie, fără ca el să poată înțelege din ce cauză i se întâmplau lui toate acestea și de ce lumea din jurul lui era așa haină. Așa că rătăcea de colo-colo, din oraș în oraș, din sat în sat, speriat de fiecare chip nou întâlnit în drum, precum un câine bătut care se ține pe după garduri. Dar de la o vreme obosise, și precum acel câine care își face câteodată curaj să se mai apropie de vreun om în căutarea unui os sau unei mângâieri, așa și Albu al meu și-a găsit o idee de mângâiere la un om care ținea o crâșmă într-un sat oarecare, primul care nu l-a gonit și l-a lăsat să se facă folositor în crâșma și în ograda lui. Ștergea mesele, ducea gunoiul, îngrijea animalele omului, totul în schimbul unei farfurii de mâncare caldă și al unui culcuș în magazie, undeva unde să nu se împiedice omul de el. Astfel Albu își recăpătă zâmbetul lui tâmp pe care îl avusese odată, când era mic de tot, când încă nu-l chinuise nimeni, și asta însemna că îi era bine, că în mintea lui slabă se contura o idee de fericire.
Se statornicise bine acolo, îl cunoșteau aproape toți din sat și nu-l prigonea nimeni ca să nu se pună rău cu crâșmarul. Gheorghe îl chema pe acesta, ca pe sfânt, și era mândru de numele său, căci avea o icoană a sfântului ucigând balaurul chiar deasupra raftului cu băuturi. Albu nu văzuse niciodată un balaur, dar pe semne că trebuia să existe, și mai era și rău, de vreme ce sfântul îl împungea cu sulița. Iar mândria lui Gheorghe provenea tocmai de la această întâmplare, ca și cum toți ce purtau acest nume erau potențial omorâtori de balauri, ca o însușire care se transmite pe cale onomastică…
E greu să-mi amintesc multe din viața lui Albu, în primul rând pentru că toate s-au petrecut cu foarte, dar foarte mult timp în urmă, iar în al doilea rând, pentru că mintea lui era incapabilă să definească ceea ce se petrecea în jurul lui și vedea lumea precum un copil de patru – cinci ani. Dar cred că el avea de acum vreo douăzeci și cinci. Arăta de vârsta asta, dar îi puteai vedea pe chip, în privirea și în zâmbetul acela al lui, că trăia o copilărie prelungită. Se juca adesea cu copiii vecinilor și nu rare ori fugea în culcușul lui din magazia lui Gheorghe plângând, după ce vreunul dintre aceștia îl lovise sau țipase la el, mai în glumă, mai în serios, după cum înțeleg ei joaca la vârsta aceea. Acum însă îi trecea repede, totuși prefera mai mult să se joace cu câinii sau pisicile din curte, ca să-i evite pe acei pui de om obraznici. Cum rămăsese încredințat că e cineva în cer care îl iubește, duminica era nelipsit de la biserică, repetând în șoaptă liturghia citită de preot, în timp ce se holba la icoane, închipuindu-și că ele sunt fotografiile celor care îl au în pază și, în general, era mereu atent când auzea bătând clopotele din clopotnița aflată în cimitir și dădea fuga imediat să vadă cine a mai murit ca să verse și el câteva lacrimi sincere deasupra mormântului proaspăt după ce și cel din urmă gropar se îndepărtase îndeajuns de mult. În majoritatea timpului însă îl găseai în crâșmă, făcându-și de lucru printre mesele de plastic sau, dacă nu avea nimic de făcut, șezând pe un scaun într-un colț, acolo unde era televizorul, privind la el ore în șir, indiferent de canalul pe care îl selecta Gheorghe.
Tocmai vroia să se așeze în fața televizorului, când ceva ce se petrecea în casa de peste drum de crâșmă i-a atras atenția. În casa aceea locuise până nu de mult o băbuță singură, dar care murise. Albu ținuse bine minte acest fapt pentru că plânsese cel mai mult la mormântul ei, băbuța fiind singura din sat care, la fiecare sărbătoare, trecea strada și-l striga afară din crâșmă ca să-i dea de pomană. De când ea nu mai era curtea fusese pustie, până în ziua aceea când o mașină mare a intrat pe poartă și a dărâmat totul, iar în zilele următoare au venit oameni ca să golească curtea de dărâmături. La puțin timp după aceea a venit altă mașină, din care oameni în salopete albastre au descărcat materiale și s-au apucat să construiască altă casă pe locul unde fusese cea veche. Gheorghe i-a explicat că baba avea copii care trăiau undeva pe la oraș și că aceștia au vândut casa și că alți oameni aveau să se mute acolo, după ce construcția va fi gata. Albu se uita acum pe geamul crâșmei, urmărind cum se ridica noua casă, devenind mai curios pe zi ce trecea, văzând cum aceasta devenea cea mai mare din sat. Se gândea mereu cine ar putea fi cei care vor veni să locuiască acolo, dacă vor fi oameni buni sau răi, sau dacă vor fi frumoși sau urâți.
Cam la jumătate de an după începerea lucrului, casa era aproape gata, se mai lucra doar la gardul de ciment. Atunci apăru o mașină nouă, mică de data aceasta, din care au coborât un cuplu între două vârste și o fată, pe semne fiica lor. Albu privea lung prin geam și tot ce era în jurul lui păru să dispară. Îl trezi din acea contemplare râsul lui Gheorghe care se amuza împreună cu un client. Albu știu că de el se râde, se înroși tot, râse la rândul lui uitându-se la Gheorghe, mai aruncă o ocheadă prin geam, apoi fugi să strângă sticlele de la o masă.
Din acea zi se întâmplase ceva cu sufletul lui Albu. Petrecea ore întregi pândind poarta noilor vecini, numai să o zărească pentru câteva clipe pe acea fată. Și de multe ori avea norocul acesta, urmărind-o cu privirea atunci când își făcea plimbarea zilnică până la magazinul din capătul străzii de unde se întorcea pășind încet, cu privirea indiferentă, în timp ce desfăcea o pungă de bomboane de ciocolată de care el nu mâncase niciodată. Apoi intra în curte și se pierdea dincolo de gardul de ciment, iar Albu rămânea privind în gol spre poarta închisă. Așadar, timpul începuse a se scurge din ce în ce mai greu pentru el. Se apucase la un moment dat să numere secundele de la prima oră când se trezise până la momentul când avea să o vadă iar ieșind pe poartă. Se dădu însă bătut când ajunse aproape de o sută, căci mai mult nu știa să numere, i se păru totuși o infinitate și devenea din ce în ce mai nerăbdător. Gheorghe îl repezi de câteva ori când îl găsise pierdut în lumea lui interioară și Albu începu să se ferească a se lăsa furat de reverie în prezența lui pentru că, mai presus de toate, nu vroia să-l supere pe cel care îi devenise aidoma unui părinte. Așa că renunță a mai visa cu ochii deschiși în timpul în care trebuia să se facă util prin crâșmă și se întorcea în universul lui numai înainte de culcare, când rămânea singur, și putea să se bucure în voie de tablourile pe care și le crease în imaginație, din frânturi de basme pe care nu mai știu când și de unde le auzise. Astfel, el devenea un Făt–Frumos, iar ea o prințesă și trăiau fericiți într-un palat și se iubeau și mâncau amândoi bomboane de ciocolată și toți cei din jurul lor erau veseli și le vorbeau frumos, până și Gheorghe, care acum nu-l mai repezea, le ura să trăiască amândoi fericiți până la adânci bătrâneți. Și așa adormea fericit noapte de noapte...
Într-o vară nu a mai văzut-o ieșind pe poartă pentru câteva săptămâni bune. Îl cuprinse neliniștea și noaptea se zvârcolea în culcușul lui, crezând că ea a dispărut de tot și întreaga lui lume inspirată din povești se năruia așa cum mașina aceea mare dărâmase căsuța băbuței. Nu se mai simțea fericit și zâmbetul lui tâmp îi dispăru de pe chip. Gheorghe nu-l certă cum se temuse el, îl bătu însă pe umăr și-i spuse că o să-i treacă, că fete sunt destule. Dar lui nu-i trecea. Abia când i-a văzut mașina oprind în fața porții și pe ea coborând, bronzată și radiind de fericire, lui Albu i-a venit inima la loc. Și-a închipuit că s-a întors din pricina lui, că nu putea să-l lase singur acolo și că n-are să mai plece vreodată și aceea a fost cea mai fericită zi din viața lui. Gheorghe l-a bătut iar pe umăr, zâmbind și el de data aceasta, dar nu i-a mai zis nimic. Fericirea lui însă nu avea să dureze prea mult pentru că într-o zi văzu cum încă o mașină nouă oprește în fața casei ei și din ea cum coboară un tânăr cam de aceeași vârstă cu el, îmbrăcat frumos, cu o țigară între degetele mâinii drepte. În acel moment poarta se deschise și Albu o văzu pe ea cum iese în fugă, toată numai un zâmbet și i se prinde de gât, apoi buzele și le lipește de ale lui și, preț de câteva secunde, încremenesc amândoi așa. Albu rămase ca trăsnit. Așa ceva nu văzuse decât în filmele de la televizor și mereu se rușina când vedea astfel de imagini și nici nu îndrăznise a gândi să le introducă în basmul lui. Și acum vedea cum ea, singura ființă pentru care el își închipuia că respiră, a ales pe altul. Durerea lui a crescut spre insuportabil când a văzut-o urcând cu el în mașină și dispărând după colț, pe strada care ducea spre oraș. Se simțea pierdut. Gheorghe l-a lăsat în pace în ziua aceea, dar mai târziu i-a zis că e un prostănac și că dacă nu-și revine nu mai are ce vorbi cu el. Și Albu a trebuit sa-și ascundă iar nefericirea, dar noaptea își plângea amărăciunea pe întuneric, mai ales că episoadele de acel gen deveneau din ce în ce mai dese iar ea se întorcea din ce în ce mai rar acasă.
Într-o seară, după ce Gheorghe a închis crâșma, acesta l-a chemat pe Albu la o masă și i-a zis, pe un ton părintesc, că degeaba se consumă, că în veci fata aia nu s-ar fi uitat la el, că îi pare rău pentru el și nu-i place să-l vadă nefericit, dar trebuie să-i deschidă ochii, să-l facă să înțeleagă că el nu poate intra într-o astfel de lume, pentru că e zdrențăros, murdar, needucat și, cel mai grav dintre toate, nu-l duce mintea și nicio doctorie de pe lume nu poate repara lucrul acesta. Asta a fost dorința lui Dumnezeu, ca el să se nască și să fie nevoit să trăiască astfel și nimeni nu știe care sunt căile Domnului și de ce îi lasă pe unii să se chinuie așa. Albu s-a simțit și mai nefericit după ce a ascultat vorbele lui Gheorghe. În noaptea aceea nu dormi. Și-o petrecu încercând să înțeleagă de ce toate sunt așa cum sunt și de ce el e altfel decât cei din jurul său. Nu putu însă găsi un răspuns atunci, totuși o idee începuse a se înfiripa în mintea lui firavă. Își spunea că și el poate deveni aidoma celui care a venit și i-a furat prințesa, pentru că tocmai acesta e planul lui Dumnezeu pentru el, să-l facă să lupte pentru cea pe care o dorește, așa ca în poveste, că dacă își pune mintea va reuși. Și astfel se hotărî să plece. Ceva îi spunea că numai în oraș poate găsi ceea ce căuta, că numai acolo va putea deveni un bărbat adevărat, pentru că de acolo a venit și acela și toți pe care i-a văzut el mai altfel decât mușterii obișnuiți din crâșma lui Gheorghe.
Și într-o noapte, când Gheorghe a plecat la culcare mai devreme și întreg satul părea pustiu, Albu și-a îndesat prin buzunare câteva merinde cât credea el că i-ar ajunge pentru drum și, cu nimic în afară de ce avea pe el, s-a furișat afară din magazie, a sărit gardul și a pornit cu pași grăbiți în direcția în care știa că era orașul. S-a gândit că nu e bine să meargă direct pe șosea că l-ar fi putut vedea careva și să-l întoarcă din drum sau l-ar fi trimis pe Gheorghe după el, așa că se hotărî să o ia de-a dreptul, pe câmp, pe unde nu l-ar fi văzut nimeni la ora aceea și astfel ar fi ajuns și mai repede în orașul care i se înfățișa acum ca o lume magică unde totul e posibil. Dar până la urmă se rătăci. Nu întâlnise niciun om de câteva zile și nu-și închipuia că orașul e chiar atât de departe. De fapt, trebuia să fi ajuns de mult acolo și totuși se simțea tot atât de departe ca în clipa în care pornise la drum. Mai mult decât atât, la scurt timp după ce plecase începu o ploaie rece și măruntă care transformă pământul pe care pășea într-o mocirlă nesfârșită, ștergând urma oricărui drum de țară care l-ar fi putut ajuta. Îl cuprinse deznădejdea, era ud până la piele, îi era frig, tușea din adâncul plămânilor și rămăsese și fără merinde. Tot ce vroia acum era un loc unde să se adăpostească și să poată dormi pentru ceva timp, căci se simțea sfârșit. Într-una din nopți își dădu seama ca se afundase de mult într-o pădure. Bezna nopții și oboseala de care era cuprins îl purtaseră atât de departe încât nu mai știa cum ajunsese acolo sau încotro trebuia să se îndrepte ca să găsească un petec de lumină. Când văzu că în orice direcție pornea totul era la fel, aceiași copaci cu coaja udă și alunecoasă și același mâl până spre genunchi, se gândi că cel mai bine ar fi să găsească un loc mai uscat unde să-și odihnească oasele și dacă îl găsea putea să și moară acolo, că nu-i mai păsa. Cum gândea el aceste lucruri învârtindu-se în cerc ca un bezmetic, deodată simți cum pământul se surpă sub el și-l trage la fund fără a-i lăsa răgaz nici să strige. Să fi alunecat așa câțiva metri în adâncime, când simți că sub el brusc nu mai e nimic și că se prăbușește în gol. Dar golul acela nu era decât de un stat de om și se trezi izbit de pământ, acoperit de o masă compactă de mâl care alunecase odată cu el. Speriat de moarte se sforță să iasă de sub acea pătură vâscoasă ca să nu sfârșească sufocat și, când izbuti, se văzu într-o galerie cioplită în piatră care cobora lin spre adânc unde, la o distanță destul de mare, se întrezărea o lumină slabă. Pe semne că apa erodase piatra de-a lungul timpului în locul prin care căzuse el, altfel nu-mi pot explica modul în care ar fi putut să ajungă acolo. Tremurând din toate încheieturile de la sperietură și de la noroiul rece care îl acoperea în întregime, Albu se îndreptă instinctiv către lumină, spunându-și că orice ar fi fost acolo nu putea fi mai rău decât ce îndurase până atunci. Coborî timp de vreo douăzeci de minute, timp care i se păru o eternitate, până ce ajunse într-o încăpere circulară, în care ar fi încăput lejer câteva duzini de oameni, iar în mijlocul ei găsi sursa luminii, nimic altceva decât o coloană de marmură neagră învăluită într-o aureolă de un galben șters. Albu îi dădu târcoale de câteva ori încercând să înțeleagă ceea ce vedea, dar frigul din oase îl împinse să se apropie. Păși temător pe o podea de sticlă, sau poate de gheață, prin care i se părea că vede sub el cerul, ceea ce-l făcu să privească instinctiv în sus unde, printr-un tavan circular dintr-un material identic, întrezări același cer. Nu știa dacă era o imagine în oglindă sau dacă într-adevăr cerul putea fi și sus și jos, dar ciudatul monument străpungea atât podeaua cât și tavanul exact prin mijloc, părând a se continua dincolo de ele. Întinse o mână spre el, sperând că îl va găsi cald. Dezamăgire însă, era mai rece decât orice atinsese până atunci. În disperarea sa începu să-l pipăie pe toate părțile poate va găsi locul de unde izvorăște lumina, căci acolo trebuie să fie și căldură. Deznădăjduit și cu lacrimi în ochi, cu ultima urmă de vlagă, strânse cu forță în brațe acea coloană misterioasă. Și atunci se întâmplă – lumina aceea palidă se răsfrânse toată asupra lui, iar răceala coloanei îi pătrunse ca un fior întregul trup; și el se prăbuși inert pe pământ...
Aici se termină povestea lui Albu...