Scriu aceste rânduri știind că nu le va citi nimeni niciodată.
Scriu, aceasta fiind ultima încercare de a mă convinge că nu sunt nebun, că întâmplările din noaptea de zece octombrie au avut cu adevărat loc. Chiar și acum, după atât timp, o parte din mine caută adăpost în demență, vrând să creadă că totul a fost și că este o nălucire a minții mele rătăcite, obosite. Patru săptămâni de insomnie fac totul să pară fals, de plastic, iar lucrurile și faptele își pierd conturul. Nu mai sunt sigur de nimic; trăiesc parcă într-un vis în care nimic nu este real iar eu mă șterg încetul cu încetul.
Într-o privință sunt norocos; am putut să muncesc de acasă tot timpul acesta - scriind noaptea toate articolele cerute și trimițându-le la redacție dimineața. La ziar și-au pus la început probleme și au încercat să afle ce se întâmplă cu mine dar, până la urmă, cred că au fost mulțumiți să nu mă mai vadă în fiecare zi fără să mă concedieze. Până acum, fiecare secundă am petrecut-o gândindu-mă la noaptea aceea, încercând să-mi explic cele întâmplate, să găsesc un înțeles, să ordonez câtuși de puțin învolburarea haotică din capul meu, însă fără folos. Obsesia m-a transformat, fiindu-mi reamintit ce am devenit de către fiecare moment petrecut în casa mea veche, cu pereții acoperiți de cârpe și geamuri prin care razele de lumină se tem parcă a trece.
În dimineața zilei de zece octombrie m-am trezit, ca de obicei, devreme. Nimic nu părea în neregulă si viața mea, deși gri și lipsită de prea mare semnificație, continua să curgă în aceeași direcție. Trăiesc singur în casa străveche moștenită din generație în generație. Familia mea a pus bazele micului sat pescăresc pe care nu l-am părăsit niciodată, iar eu am rămas ultimul reprezentant în viață. De-a lungul anilor pescuitul a adus din ce în ce mai puțini bani familiei până când, într-un final, afacerea a fost vândută, astfel începând declinul inevitabil. Toate rudele mele au plecat în țară, însă eu nu am putut niciodată părăsi acest loc. Deși urăsc cu toată ființa mirosul de pește prezent pretutindeni, mă simt într-un fel legat de mare – de parcă ceva din străfunduri m-a privit toată viața și nu mă va lăsa vreodată să plec. Casa este mult prea mare pentru un singur om, însă nu am avut niciodată impulsul de a mă muta. Obișnuința îmi definește o mare parte din existență, casa nefăcând excepție nici ea.
După o cafea slabă, făcută în grabă, am plecat spre redacție.
Pe zece octombrie totul era la fel ca până atunci; a fost ultima zi de nepăsare plictisită, ce tânjește după o clipă de absurd, de scăpare din monotonie. Dacă aș avea ceva de spus acum, aș da orice ca monotonia să se întoarcă, să-mi petrec restul vieții în binecuvântată ignoranță netulburată. Orice sunt acum, oricât de departe mă simt de stabilitatea unei minți inocente, retrăiesc acea zi obsesiv și nu trece clipă în care deasupra mea să nu planeze spectrul acelei seri.
Către ziar am parcurs același drum ca de obicei. Aceleași străzi goale, pustii, poate un câine plictisit care nici măcar nu se ridică să latre sau poate o privire aruncată în silă de un localnic grăbit. Nu am mai întâlnit de mult oameni pe stradă, toată lumea a plecat spre oraș. Puținii care au rămas sunt grăbiți, ascunși, de parcă nu suportă să vadă lumina zilei și ies din casă doar la nevoie. Uneori am impresia ca expresiile nici nu mai sunt umane, de parcă ceva necunoscut, înfiorător, iese la iveală din interiorul lor pe măsură ce trece timpul. De mult nu m am mai gândit la asta, obișnuința a biruit orice fel de curiozitate. Toată lumea se complace în indiferență și, oricum, cei în care se mai vede licărind o urmă de căldură omenească sunt puțini.
După zece ani de mers pe același drum nu mai vedeam și nici nu auzeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Străzile, câinii și oamenii apăreau și dispăreau tăcut, la fel de interesați de mine precum și eu de ei. O jumătate de oră mai târziu mă trezeam la sediul ziarului, unde începea o zi de muncă la fel ca toate cele dinaintea ei. Visul de reporter aventurier se sfârșise în spatele unui birou, citind munți de banalități și încercând să le transform în povești intrigante. În toți cei zece ani petrecuți aici ziarul nu a avut nici măcar un subiect interesant de comentat. Sursa mormanelor de banalități îmi era indiferentă, însă curiozitatea îmi era ațâțată de longevitatea epavei care a continuat până acum să îmi pună pâine pe masă. În ultimele decenii micul sat pescăresc a devenit un impresionant edificiu al trecutului, mai mult de jumătate din case fiind, după presupunerile mele, goale – iar în întreaga mea existență nu cred că am văzut pe cineva cumpărând ziarul local. Căteva pagini sunt plimbate din când în când de vânt, de-a lungul străzii principale, înspre apă, iar eu înclin să cred că oceanul este singurul cititor fidel.
Ajuns la birou, întâmpinat de privirile goale și fețele șterse cu care mă obișnuisem de mult, m-am așezat pe scaunul meu vechi, poate singurul care îmi aștepta sosirea zi de zi. La ziar munceam zece oameni în total, fiecare făcând ce se cere în momentul respectiv, neavând nicio sarcină concretă. Eram aceiași de când începusem să lucrez, cu excepția unui singur individ care a încetat să mai vină la birou, acum mulți ani, fără prea mari explicații. Nu-mi amintesc să fi fost dat afară sau să se fi mutat în altă parte, ci pur și simplu nu a mai apărut într-o dimineață. Schimbarea nu a făcut mari valuri în rândul celorlalți; pe de altă parte, puține sunt lucrurile care ar sparge monotonia încrustată deasupra noastră. De ceva timp, poate din cauza stării mele accentuate de letargie, ajunsesem să mă ocup de poveștile de umplutură – subiecte ce stăteau, uneori cu săptămânile sau lunile, până să fie alese, dezvoltate și publicate în spațiul rămas liber pentru a doua zi. Rareori se întâmpla ca una dintre poveștile de umplutură să îmi atragă atenția.
Acea zi, acum mai bine de o lună, a fost una din ele – privirea mi-a fost atrasă de un articol scris în urmă cu ani, uitat printre sutele de banalități absurde. Nimeni nu fusese interesat de el și astfel nu văzuse niciodată lumina zilei. Până atunci nici eu nu-l văzusem, deși scormonisem în nenumărate rânduri prin paginile îngălbenite de timp ale teancului cu pricina. Încă din primele rânduri, mi-am dat seama că nu era vorba de jurnalismul de duzină specific redacției noastre. În spatele cuvintelor erau fapte adevărate, întâmplări demne de tipărit, ceva ce niciodată nu făcuse cunoștință cu hârtia noastră.
Textul începea cu relatarea succintă a unei prime expediții în Papua Noua Guinee, întreprinsă de doi australieni. În prima jumătate a secolului douăzeci, porniseră pesemne în căutare de aur în teritoriile neexplorate ale insulei. Comoara antropologică fusese, de fapt, camera de filmat pe care o luaseră cu ei. Astfel putuseră înregistra contactul cu aborigenii ciudați, care, la rândul lor, nu văzuseră niciodată omul alb. Nenumărate întâmplări bizare erau povestite în textul din fața mea: de la reticența și suspiciunea reciprocă la barbare omoruri trecute cu vederea. Era documentată atitudinea bizară a sălbaticilor față de artefactele lumii civilizate; erau speriați, printre altele, de camera de filmat și de aparatul de fotografiat, fiind convinși că acestea le pot fura sufletul.
Frunzărind înfocat paginile din fața mea, văd subliniate și încercuite pasaje ce fac referire la aceeași frică bizară a aborigenilor de aparatele de fotografiat. Deși intrigat de ce citeam, nu puteam să nu mă întreb de către cine fuseseră făcute aceste însemnări haotice. Povestea nu fusese publicată niciodată, din câte îmi aminteam eu, și nu mai fusese citită de niciun coleg. Procedura dicta că un material, odată citit și etichetat drept „mai gunoi decât restul articolelor noastre”, era pus în depozit, în rafturile ce alcătuiau cimitirul de celuloză putrezită din subsol. Nimănui nu i mai păsa de ele, nici măcar cât să le pună pe foc. Oricum, era specific atitudinii generale.
Cu toate acestea, iată aveam în față pagini întregi de text, umplute de însemnări din ce în ce mai frenetice. Peste tot apăreau referiri la fotografie și la diferitele reacții întâlnite la triburi de pe întreg globul pământesc. De la papuași la indienii americani, de la obiceiurile japoneze până la credințele maiașe înrădăcinate și astăzi în cultura mexicană. Reacții neașteptate nu au fost întâlnite doar în cazul fotografiei, ci și în cazul diferitelor sisteme de înregistrare audio. La auzul propriei voci venind dintr-o sursă externă, sălbaticii își acopereau îngroziți gura și se chinuiau să oprească zgomotul, considerând că ființa le era fragmentată și înstrăinată de către aceste vrăjitorii ale omului alb. Pentru mine, cititor neștiutor, toate acestea păreau bizare și trezeau în mine sentimente de milă. Deși intrigat și stârnit de cele citite, nu puteam să mă abțin din a zâmbi ori de câte ori întâlneam o astfel de curiozitate.
Însă doar atât îmi amintesc din cele citite în acea zi, o simplă frântură lipsită de importanță – căci foile de pe biroul meu nu erau umplute numai de curiozități antropologice. Voalul murdar căzut atât peste sănătatea mea psihică, cât și peste amintirea acelei zile este de neclintit. Mă supun acum unei insuportabile dureri, în încercarea de a-mi aminti cele citite în acea zi, însă nu reușesc să trec de acest punct. Va fi pentru totdeauna un mister care anume era esența textului, ce anume se sedimenta în mine în timp ce devoram pagină cu pagină de text încercuit și subliniat. În afara amuzamentului și a curiozității simțeam și altceva în mine. Mă simțeam de parcă o înțelegere profundă, superioară, a lucrurilor pe care le citeam creștea înlăuntrul meu, așteptând să fie descifrată și eliberată de mintea conștientă. Aș da orice să fi rămas închisă acolo, undeva, fără să vadă și să stingă pentru totdeauna lumina rațiunii mele.
Într-un moment de pauză am devenit conștient de starea în care mă aflam. Stătusem aplecat asupra biroului câteva ore bune, studiind în amănunt foile îngălbenite. Spatele îmi era înțepenit într-o cocoașă dureroasă, gâtul uscat, iar ochii împăienjeniți tânjeau după răgaz. Se făcuse târziu, trecut de ora la care aș fi plecat de obicei. Forfota din jur se oprise, iar în jurul meu rămăseseră câțiva care se pregăteau de plecare. Ridicându-mă de pe scaunul devenit instrument de tortură, m-am hotărât să plec acasă. Am strâns cu grijă foile răspândite pe birou, încercând să le păstrez în ordinea inițială. Însemnările se opreau la un moment dat, semn că nici cel dinainte nu reușise să parcurgă totul. M-am despărțit cu tragere de inimă de obiectul fascinației mele. Înainte de a închide dosarul, am găsit o foaie rătăcită prin dezordinea de pe masa de lucru. Punând-o înapoi în teanc, am apucat să citesc pe fugă unul dintre pasajele subliniate; se referea la o posibilă explicație rațională pentru această teamă bizară despre care citisem. Am așezat dosarul deasupra teancului din care îl luasem, pe care l-am lăsat pe birou. Eram ferm hotărât să ajung în următoarea dimineață și să isprăvesc lectura, după care să compun primul articol cu adevărat demn din cariera mea.
Pâcla murdară, de nepătruns, care mi s-a așternut asupra memoriei mă împiedică să-mi amintesc acum conținutul acelei ultime pagini citite, însă amprenta acelor cuvinte încă se face simțită în mine. Fragmentul amintea de impactul oglinzii asupra spiritualității și mentalității ancestrale, conturându-se parcă o explicație rațională pentru frica sălbaticilor de aparatele aduse de omul alb. Acum, lipsit de avantajele unei minți sănătoase, nu pot reface firul gândirii din acea seară din resturile pe care încă mi le amintesc. Ele sunt îngropate undeva în solul putred al memoriei mele, în pântecul bestiei, și cu greu le-am dezgropat pentru ultima oară cu ajutorul pâlpâirilor slabe ale unei lumânări gata să se stingă pe vecie. Tânjesc la acel moment, în care blândul întuneric mă va cuprinde din interior, iar zvârcolirea spasmodică și dureroasă va înceta o dată pentru totdeauna. Fac acest ultim efort de a-mi aminti și de a pune pe hârtie, înainte de a mă lăsa în voia necunoscutului.
Trecuse deja de șase jumătate, iar eu tocmai ieșeam pe ușa redacției. Mă aștepta același drum până acasă, dar nu mă grăbeam. Deși mă obișnuisem, încă mă apăsa singurătatea vieții mele, casa pustie în care niciodată nu mă aștepta nimeni, niciun suflet cu care să-mi pot discuta temerile și preocupările. În acea seară însă, altceva mă frământa. Gândul îmi rămăsese la paginile îngălbenite de pe birou. Am început să-mi doresc să le fi luat cu mine, însă deja mă depărtasem destul de mult de clădire și niciodată nu-mi plăcuse să mă întorc din drum. Rememoram cele citite și începea să mi se contureze în minte scheletul articolului pe care urma să îl scriu a doua zi. Din când în când pătrundea în gândurile mele mirosul pregnant de alge putrezite și pește ce plutea în văzduh, însă eram prea absorbit ca să-i mai dau atenție. Ceața și răcoarea începuseră să vină din larg și în curând urmau să pună stăpânire pe străzile pustii. Pierdut în visare, m-am strecurat prin labirintul atât de cunoscut și, spre marea mea mirare, m-am trezit singur pe vechiul ponton de lemn, la mai puțin de un metru de adâncurile întunecate. M-am amuzat de propria neatenție, atribuind întâmplarea pe seama unor vechi obiceiuri din copilărie – obișnuiam să merg după școală la pontonul de lemn și să petrec câteva minute contemplând întinderea de apă din fața mea, ca apoi să mă îndrept spre casă.
Stând în picioare pe lemnul umed și înverzit mi-am dat seama cât timp trecuse de când vizitasem ultima oară malul apei. În afară de copilărie, nu-mi aminteam când mai apucasem să privesc mișcările liniștite ale mării. Certitudinea că ceva zace în străfunduri și mă privește nu mă părăsise niciodată pe deplin, iar atunci mă încerca din nou. Soarele apunea și peisajul amenința să trezească puternice sentimente de melancolie, tristețe și regret, așa că am ales să plec spre casă.
Se înserase complet când am pășit înăuntru, unde mă așteptau liniștea mormântală și aerul stătut. Mi-am aruncat haina pe trepte, m-am descălțat și am început să urc scările, îndreptându mă direct către dormitor. Mă simțeam epuizat și tot ce voiam era să mă întind în pat și să uit de orice altceva.
Scările se termină într-un lung hol întunecos, cu podeaua acoperită de un covor roșu, murdar și ros de timp. Pereții sunt îmbrăcați într-un tapet cafeniu, al cărui model de mult nu se mai distinge. Dormitorul mare este pe dreapta, înainte de baie, iar pe stânga sunt biblioteca și dormitorul mic. În capătul holului stă o oglindă veche, uriașă, cu rama de lemn îmbogățită de sculpturi abstracte înnegrite de trecerea timpului.
În ciuda zecilor de ani petrecuți între aceleași ziduri, oglinda mă ia prin surprindere de fiecare dată când ajung în capul scărilor. Cu coada ochiului surprind reflexia propriului trup prin întunericul din hol și inevitabil tresar. Oricât am încercat să anticipez și să îmi stăpânesc reacția, niciodată nu am putut. Silueta care se mișcă odată cu mine în celălalt capăt al holului mă sperie și mă trezesc uitându-mă câteva secunde fix la ea pentru a îmi convinge simțurile că mă uit la propriul contur. Urcând scările în acea seară de octombrie, am fost întâmpinat de aceeași reflexie întunecată, ca de obicei.
Am simțit îndată ghemul dureros de spaimă în stomac, reacția irațională a organismului pe care nu aveam cum să o astâmpăr. Am aruncat o privire ascuțită oglinzii, din reflex, și mi-am continuat drumul către dormitor. Însă după câțiva pași m-am oprit, în fața ușii încă nedeschise. Spaima inexplicabilă nu dispăruse, iar cu coada ochiului încă distingeam ceva bizar în capătul celălalt al holului. Cu mușchii involuntar încordați, pupilele dilatate și dinții încleștați, m-am întors cu fața către oglindă în încercarea de a îndemna rațiunea să triumfe asupra temerilor instinctuale.
Prin semiobscuritatea holului nu puteam fi sigur de nimic, însă din fața ușii dormitorului mi se părea că propria siluetă, în realitatea oglinzii, rămăsese pe loc în capul scărilor, nemișcată. Pe jumătate conștient de imposibilitatea situației iar cealaltă jumătate fiind paralizată de frică, m am îndreptat tremurând către întrerupătorul de lângă oglindă. Când mâna stângă l-a atins și, după o fracțiune de secundă, l-a rotit, psihicul meu a cedat ca o crenguță sub tălpile unui colos, iar eu am căzut în genunchi. Paralizat, am rămas cu ochii ațintiți către acea poartă înconjurată de lemn sculptat. În ea mă vedeam stând, cu o expresie imobilă, în picioare, în celălalt capăt al culoarului. Nu mă puteam mișca, dar încercam cu disperare animală să mă agăt de orice fir, oricât de fragil, care să mă salveze din abisul nebuniei în care cădeam cu o viteză înfiorătoare. Oricât am întins mâinile înspre cer implorând ajutor, oricât am încercat să mi abat privirea de la acea monstruozitate care mă privea impasibil, nu am reușit decât să mă târăsc inconștient în față. Ajuns lângă acel portal blestemat, am atins cu degetele sticla sa. O simțeam sub piele, rece, și vedeam cum răsuflarea-mi formează o mică pată de condens pe ea. Însă, de cealaltă parte a sticlei reci, nu se vedea decât întruchiparea nebuniei, absurdul ce păstra înfățișarea mea.
Clipele se scurgeau încet, iar eu nu puteam să mă ridic de la picioarele oglinzii. Privirea îmi era fixă, încercând să înțeleg și să mă agăț de orice explicație posibilă, însă nu reușeam să mai articulez nicio fărâmă de gând coerent. Rațiunea mă părăsise de mult, lăsându-mă singur în întunericul dens, de nepătruns, al nebuniei. După o eternitate petrecută pe podeaua culoarului, printr-un gest automat executat fără intenție sau consimțământ, mi-am întors privirea de la suprafața demonică a oglinzii către celălalt capăt al holului, către scări. Dacă o parte a mea se aștepta să îmi văd propriul corp stând la câțiva metri de mine în picioare, nu pot să-mi dau seama, însă la capătul scărilor nu era nimic. Doar praful ridicat din covor ce se așternea la loc, în lumina slabă ce pătrundea prin fereastra mică de deasupra. Parcă întrezărind o rază de speranță la normalitate, m-am uitat din nou în oglindă, însă ceea ce am văzut mi-a pecetluit căderea în abis, ferecând violent orice cale de întoarcere.
Apariția ce-mi purta înfățișarea dispăruse. Ridicându-mă în picioare, stând în fața oglinzii, aproape lipit de ea, tot ce vedeam era holul gol, încadrat de pereții murdari și scara din capătul său. Am întins pentru a doua oară mâna în față, iar degetele tremurânde au atins sticla, rămânând în continuare fără ecou în realitatea blestemată de dincolo.
Acum stau în dormitorul meu, în care m-am obișnuit să scriu, să mănânc și să-mi petrec nopțile. Evit să ies din cameră, iar din casă nu am ieșit decât o dată sau de două ori, pentru a-mi cumpăra cele necesare. Nu mai suport să văd pe nimeni de mult, dar oricum nu am avut niciodată pe cineva care să vrea să mă vadă pe mine. În ultima lună m-am adâncit în munca pentru ziar, însă am simțit de la început că nu voi putea să continui la infinit. Golul dureros din mine se mărește pe zi ce trece, iar eu nu mai suport să privesc lumea hâdă din jur prin lentilele sparte, deformate și murdare ale nebuniei. Am simțit că trebuie să scriu tot ce am trăit în acea zi, deși știu că rândurile mele sunt condamnate să nu vadă niciodată lumina zilei. Dacă vreodată ele vor fi descoperite, prin voia destinului, vor fi aruncate la o parte și catalogate drept ultimele rătăciri ale unei minți obosite.
Nu mai sunt sigur de ce s-a întâmplat, în ciuda efortului meu de a-mi reaminti totul. Singura certitudine pe care o cunosc este teroarea cumplită ce mă strivește la gândul de a ieși din cameră, pentru că știu ce se ascunde în spatele cârpelor din capătul culoarului. Nu știu ce am ajuns, dar știu că acum, odată ce voi pune creionul jos, nu-mi va mai rămâne nimic altceva de făcut.
O bucurie și o ușurare imensă mă cuprind la gândul că mi-am cumpărat cheia către liniște cu mult timp în urmă, știind că destinul și-a spus ultimul cuvânt în privința mea și mi-a întors spatele. Mi-a întors spatele, însă nu înainte de a-mi arunca în față ultima sa batjocură. Simțind metalul subțire între degete, zâmbesc amar la gândul că nu l-aș mai putea folosi la nimic altceva acum. Calm, zâmbind pentru prima dată în ultimele săptămâni, mă las pe spătarul incomod al scaunului. Simt pace pentru prima dată și nu mă mai gândesc la nimic. Capul îmi cade în față, bărbia proptindu-se în piept. Privind podeaua, mă întreb în zadar ce aș vedea dacă m-aș uita în balta de sânge care se mărește la picioarele scaunului.