Viața era normală, neobișnuit de normală pentru lumea zbuciumată în care trăia. Era atât de normală încât nici măcar nu conștientiza cantitatea de normalitate în care se scălda, pentru că o asemenea conștientizare ar fi presupus o stare de spirit asemănătoare introspecției, pe care nu o experimentase niciodată. Existența lui ar fi rezumată printr-o absență totală a zbuciumului interior pe care, într-adevăr, din ce în ce mai puțini îl trăiesc. Nu este vorba de grijile cotidiene indispensabile traiului uman, ci de angoasele născute din negăsirea propriului loc în oceanul de smoală clocotindă ce reprezintă lumea înconjurătoare. Din mila divinității, el fusese pe de-a-ntregul scutit de aceste neplăcute turbulențe.
Motivul acestei serenități depline nu iese în evidență cu nimic. Astrele s-au aliniat, în momentul nașterii sale, iar în acea secundă i-a fost așternut în față un drum drept, lipsit de bifurcații sau complicații, ce garanta să-l ducă la o destinație însorită fără mari greutăți. Ca să se rătăcească ar fi trebuit să se abată în mod voit de la cărare și să încerce să străbată desișul ce o mărginea, rănindu-se în colții lui ascuțiți și lăsându-și inocența drept tribut. Și pentru ce? Pentru a ajunge în pădurea neagră de dincolo, în care nu se zărea nicio lumină și nu exista niciun drum, pentru a alerga orbește și a transpira și a sângera, fără ajutor și fără direcție. Pentru a sfârși, într-un final, singur, epuizat, pentru a se da bătut și pentru a rămâne pe vecie spijinit de un trunchi putred și găunos care nu îi primește prezența cu bucurie.
Nu, nu a făcut așa ceva și nu ar fi făcut-o vreodată. Era mulțumit de cărarea însorită și nu aruncase nici măcar o privire în stânga sau în dreapta de când se știa.
Era o persoană plăcută, rezervată, ce niciodată nu incomodase pe nimeni și, în schimb, nu fusese nici el incomodat. Puținii prieteni pe care îi avea îi rămăseseră alături, întreținând relația prin obligatoriile întâlniri lunare în care discutau nimicurile la ordinea zilei. Îi plăcea compania lor, deși niciodată nu întâlnise pe cineva cu care să vibreze pe aceeași frecvență. Zilele se scurgeau una după alta, monotone și liniștite, în conformitate cu firea lui. Se trezea în apartamentul mic în care trăia singur și pleca în oraș să rezolve treburile zilei. Muncea în același birou de câțiva ani, dar uneori trebuia să se și deplaseze prin oraș cu anumite sarcini. De obicei ziua de lucru se termina fără să întâmpine noutăți, elemente străine, intruși în rutina care îi devenise cel mai bun prieten. Ajungea acasă, mânca, se uita la televizor și apoi citea poate câteva pagini dintr-o carte. Adormea cu puțin înainte de miezul nopții. Însă între toate aceste obiceiuri mai avea unul, poate nu la fel de des întâlnit ca celelalte.
Odată ajuns acasă nu făcea nimic înainte de asta, nu putea. Nici nu se mai gândea înainte, ajunsese să facă parte din cursul normal al lucrurilor. Nu i se mai părea ciudat, o acceptase și se adâncea din ce în ce mai mult, cu fiecare zi care trecea.
Ajuns în camera lui, se dezbrăca și se întindea pe podea, pe spate, cu ochii închiși. Obișnuise să dea drumul la muzică înainte, însă acum îi era de ajuns cea din capul său. Întins pe spate, gol, în semiobscuritate, renunța încet încet la sine, la existența sa aici, încercând să pășească dincolo. Toate astea le făcea inconștient, bineînțeles. Nu își propusese nimic nici prima dată, și nici acum nu avea vreun scop în minte, chiar dacă ajunsese atât de departe. Se lăsa pradă întunericului și se lăsa purtat oriunde l-ar fi dus acesta. Odată lipit de covor nu își mai simțea conturul ființei, nu se mai conștientiza pe sine. Tot ce conta era călătoria și densul nimic ce îl aștepta.
În momentul în care închidea ochii începea călătoria. Nu putea fi niciodată sigur de ce se va întâmpla, pentru că niciodată nu era la fel. Nu exista niciun algoritm sau rețetă. Își dădea drumul încet încet, deconectându-se de la tot ce simțea în jurul lui. Renunța întâi la toate sunetele ce încă pătrundeau prin geamurile și ușile închise. Înceta, puțin câte puțin, să mai simtă textura covorului pe piele sau durerea surdă ce îi străbătea ușor corpul. Se apropia de întuneric, de bezna adevărata, diferită de simulacrul oferit de pleoapele închise.
Simțea cum toată energia se strânge de-a lungul axei longitudinale a corpului său perfect drept. Renunțând la tot rămânea doar cu esența, pe care o simțea aliniindu-se de la picioare până în mijlocul frunții. Atenția îi era concentrată doar pe senzația centrului său, în care se acumulase toată energia ce îl reprezenta. Nu mai avea corp, nu mai simțea nimic din mediul exterior. Acum pășea cu totul în întuneric. Urma nimicul.
Mai departe de acest punct nu poate nimeni descrie ce se întâmpla, cu atât mai puțin el însuși. Centrul ființei sale exploda într-un infinit de particule ce se contopeau cu eternitatea mută ce îl înconjura, formând nimicul tămăduitor. Nimicul negru era el, purtându-se către priveliști fantastice înecate în întuneric populate de demoni împietriți și totuși efemeri. Zbura prin cosmosuri înghețate cu viteze uluitoare, ce pulsau în ritmuri ancestrale, cunoscute și liniștitoare. Se rotea în întuneric, în sine, descriind arcuri și figuri geometrice imposibile pe pânza vidului. Deși eul dispăruse pentru a forma totul, simțea exaltare și o fascinație paralizantă în momentul călătoriei, de fiecare dată. Întreg nimicul îl învăluia, îl modela, amânând momentul în care, într-un final, îl recompunea.
Inevitabilul moment al trezirii sosea de fiecare dată. Uneori mai devreme, alteori de-a dreptul târziu, ceva strica echilibrul perfect și el revenea la realitatea podelei, în aceeași poziție. De cele mai multe ori chiar propriul înveliș organic se răzvrătea și altera liniștea eterică, el devenind din nou omul care se ridică, se îmbracă și pornește către a-și duce la bun sfârșit rutina zilnică.
Până acum, astăzi nu este o zi diferită de celelalte. Totul a decurs normal până acum, nu a avut niciun fel de problemă la muncă, iar acum se întoarce acasă. Nu este obosit și nici nu urmează să facă nimic special când ajunge acasă. Știe că ziua de mâine va fi la fel de entuziasmantă ca și cea care tocmai se termină, însă îi este indiferent. Oricum, dacă ar fi întrebat de cineva, probabil că ar spune că vrea să fie mulțumit. Nicidecum fericit. Dar, de fapt, este vreo diferență?
Deschide ușa apartamentului, intră și își scoate pantofii din picioare. Se spală pe mâini, pe față și își scoate cravata. În câteva clipe se află pe covorul care a început de mult să-i poarte conturul. Închide ochii și se aruncă în gol.
Nu durează mult și se eliberează de colivia exterioară. Este din nou acolo unde nu mai există energie și se contorsionează armonios, plutind în masa densă de infinit. Nu există timp, ci clipă, iar negrul din jur nu este decât totul. De data aceasta însă, vidul va compune pentru prima dată o imagine concretă, plăsmuită după realitatea exterioară.
Dintr-o dată, nimicul se manifestă într-o sală întunecoasă, mică. Simte că este prezent în acea încăpere și simte atmosfera apăsătoare dinăuntru, deși nu este conștient de propria formă fizică. Continuând să fie pură energie, continuând să fie nimic, se află într-o manifestare a conștienței sale și nu are motiv să plece. Începe să studieze locul în care se află.
Pereții și podeaua sunt din piatră rece, înnegrită și umedă. Are senzația unui aer stătut și umed. Tavanul este jos. Podeaua este neregulată și sticloasă. Se pomenește avansând către un perete. Nu-și dă seama dacă se mișcă el în cadrul încăperii sau restul în jurul lui. De fapt, întrebarea ar fi ridicolă și fără sens. Vede cum peretele se despică și, prin deschizătură, pătrunde lumină. Trece prin aceasta și se pomenește într-o altă încăpere, diferită cu totul de prima.
Arcade imposibil de înalte și coloane sombre îi amintesc de o biserică gotică. Tavanul, aflat la o înălțime amețitoare, este învăluit într-o ceață gri învolburată. Coloanele sunt în număr mare, mărginind culoarul principal și continuând atât în față, cât și în lateral. Uitându se în dreapta și-n stânga nu poate distinge nimic, totul părând ascuns de un voal translucid. Nu știe încotro să o apuce, însă înainte să-și termine gândul începe să se deplaseze în drept înainte, către necunoscut. Brusc îl cuprinde un entuziasm puternic, o dorință de a cunoaște ce zace în față și de a înțelege mai multe.
Se chinuie să distingă orice printre coloane și umbrele ce parcă se joacă pe podeaua de piatră. Cu coada ochiului, zărește în stânga o formă mare, înfricoșătoare. Întorcând capul și uitându-se mai bine, își dă seama că este statuia unui om gigantic, privind în jos către el. Nu apucă să vadă mai mult, acesta dispare în spatele coloanelor. Încearcă să se oprească și să se întoarcă, vrea să-l vadă mai bine; figura îi părea cunoscută. Nu reușește însă, marșul continuă încet înainte. Entuziasmul nu îl părăsește și își dă seama că poate distinge diferite forme în întunericul din spatele coloanelor, însă niciuna la fel de aproape ca prima. Își dă seama că sunt statui umane de diferite mărimi.
Continuându-și călătoria, întorcându-se în toate direcțiile în încercarea de a vedea și a înțelege, nici nu-l mai interesează culoarul din față. Nu îl mai preocupă ieșirea. Aceasta oricum încă nu se vede. La un moment dat vede în dreapta sa un leagăn. Îl vede clar pentru câteva secunde și încearcă stupefiat să pătrundă semnificația acelei vedenii. Leagănul stă împietrit în negura dintre coloane și apoi dispare din câmpul său vizual.
Înaintează cu aceeași viteză de-a lungul culoarului central, către ipoteticul altar. Comparația cu biserica îl ajută să traducă în sistemul său de concepte locul în care se află, este singurul mod în care poate să înțeleagă. Pentru un timp nu i se mai arată nimic, iar el continuă să se uite împrejur, cu uimire mută și curioasă. Deodată apare lângă culoar o formă dreptunghiulară de aceeași înălțime cu el. Apropiindu-se, își dă seama că are în față rafturi, pe care stau stinghere câteva cărți. Privirea îi este atrasă de scara circulară din spatele rafturilor. Treptele spiralate urcă și se pierd în întunericul acoperișului. Nu se vede niciun alt etaj sau balcon. Trecând de rafturile de piatră, încearcă să întindă mâna spre ele, însă prea tarziu. Sunt deja prea departe și urmează să fie, în curând, înghițite de trecut.
Începe să-și piardă liniștea interioară care, de obicei, îl însoțea pe tot parcursul călătoriei. Se obișnuise cu senzații abstracte și incursiuni fantastice, însă nu ceva atât de concret. Se simte din ce în ce mai frustrat, parcă îi este imposibil să pătrundă semnificația lucrurilor pe care le vede. Nu își dorește să se trezească, nici nu-și pune problema, însă ar vrea să poată deține controlul. Atenția îi este atrasă de o uriașă clepsidră, aflată la mare distanță de el pe partea stângă. Încearcă din nou, fără rezultat, să se oprească și să schimbe direcția.
Trece pe lângă o masă cu scaun, ambele de piatră, ce stăteau de parcă tocmai se ridicase cineva de acolo. Pe masă, printre alte obiecte pe care nu reușește să le vadă, stă o clepsidră. Urmă apoi, la mare distanță, o formă cunoscută. E prea departe pentru a fi sigur, dar i se pare a fi o nicovală. Nimic nu mai are sens, începe să-și piardă cumpătul și nici nu bagă de seamă o a doua scară ce se ridică spre tavan în stânga sa. Se zbate cu toată ființa, ignorând un vraf împietrit de hârtii și cărți ce stăteau pe jos, la picioarele lui.
Începe să vadă din ce în ce mai multe nisiparnițe, de diferite mărimi, din ce în ce mai aproape de culoar. Mintea îi este încețoșată și plină de trăiri pe care nu le înțelege. Nu își dă seama, dar predominantă este frica. Frica îl cocoșează și îl face să vrea să se smulgă din înaintarea către abis. Trece pe lângă statuia unei păsări negre impunătoare, cu ciocul negru ascuțit ce îl privea cu ochi sfâșietori de deasupra unei arcade. Agitația interioară amenință să-l sfâșie, iar el încă nu știe de ce. Nu înțelege nevoia de a a opri înaintarea oarbă și se apropie de condiția de animal încolțit care ar rupe cușca cu colții. Simte panica cum erupe în interior și îl arde. Nu se mai gândește la nimic în afara mișcării insuportabile la care este supus, exaltarea călătoriei dispare și începe să se gândească la covorul pe care stă întins. Simte că propria existență îi este amenințată și parcă nimic nu ar putea potoli tumultul dureros ce pune stăpânire pe ființa sa.
Subit, reușește să se oprească și se prăbușește pe lespezile reci. Brusc conștient de propriul trup, din carne și oase, îndurerat, înfrigurat și gol, zace sleit de puteri și epuizat psihic. Când izbuti să-și adune puterile și să se ridice, vede că în fața sa se ridică maiestuoasă o uriașă clepsidră, alcătuită în întregime din piatră. Culoarul cotește ușor la stânga, pe lângă aceasta, și începe să coboare către pântecele bisericii ce par, de aici, scăldate într-un întuneric nemișcat. Stă pe picioarele nesigure, tremurând, încă uimit de ce se întâmpla. Totul îi pare mult prea absurd. Se pipăie involuntar pe spate.
Întorcându-se, vede calea parcursă până acum. Nu mai rămăsese nimic în afară de linia dreaptă, mărginită de coloane. Nu mai reușea să distingă nicio formă în ceață. Încercând să cuprindă totul cu privirea, vede că în dreapta uriașei statui se înalță o a treia scară. Ceva este diferit la ea, dar nu își dă seama ce. Stăruind cu privirea asupra ei, percepe o vagă diferență de nuanță între scară și restul împrejurimilor. Părea să nu fie făcută din aceeași piatră ca totul din jur, ci din lemn. Un lemn deschis la culoare, îmbogățit de mici sculpturi minuțioase de-a lungul balustradei. Nu-și dă seama dacă este adevărat sau îi joacă ochii feste.
Se uită înapoi la clepsidră, în stânga la culoarul ce cobora, apoi din nou la scara din dreapta. Închide ochii și prima lacrimă îi izvorăște de sub pleoapele închise. Apoi izbucnește în hohote. Gârbovit, slăbit, înfrigurat, cu umerii striviți de povara înțelegerii, face primul pas.