poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 890 .



Hârdăul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2014-11-11  |     | 



Pe fundul Hârdăului, o baltă ce acoperea jumătate din sat, stă și acum cheia de la camera mea. Mi-a aruncat-o tata, odată de mult, pe când eram la pescuit, zicând că sunt prea leneș, pentru a locui singur.
- Nu meriți camera aceea, consum prea multe leme cu tine!
Atunci am început să plânge uluit, sperând să mai îndrept ceva din hotărârea tatălui meu, spunând că voi face mai mult pentru a-mi câștiga lemnele, atât de necesare căldurii.
- Nu pot învăța cu ceilalți, ei nu mă lasă la masă!
Tata nervos și trăgând la funii, îmi sugera să scriu pe genunchi, dar cum, când era atât de greu să scriu și pe masă. Nici măcar peștele nu mai conta pentru mine, eram numai cu gândul la confruntarea ce o voi avea cu frații mei, nu mai pun la socoteală faptul că mai trebuia să recuperez și lucrurile de acolo. Gândul meu de acum nu era decât la faptul că nu voi mai putea să-mi termin temele și trebuia la începutul săptămânii să mă întâlnesc cu "Căpcăunul", care nu era un profesor de neglijat, întotdeauna trebuia să vii cu ceva nou, pentru a-i satisface dorințele lui arzătoare către învățătură.
Întoarcerea acasă nu a fost mai plăcută ca celelalte partide de pescuit pe care le-am petrecut cu tata, lumea ce se înghesuia pe ponton ca să prindă pește proaspăt, dar mai ales să ia peste cântar dacă se putea, târguindu-se cu tata la ochi pentru a ieși din vârtejul acela amețitor. Imediat ce barca era goală se făcea liniște, dar asta nu însemna că eu mă puteam duce liniștit acasă, nicidecum, trebuia să spăl tot rahatul ce îl lăsase peștele în barcă și să scot surplusul de apă de pe fundul ei. Nu aveam mai mult de 14 ani când se întâmplau toate acestea, poate că ar fi trebuit să iau lucrurile altfel și să-mi placă toate acestea pentru că unii chiar o făceau de plăcere pe acolo, dar nu veneau cu cine știe ce, pentru că nu știau ce îi place peștelui să mănânce. Nu de puține ori ne dădeau târcoale începătorii, căutând a ne cere informații cu privire la momeală, dar tata avea mereu pregătită o mămăligă amestecată cu pământ galben ce îi dădea o consistență aparte, ba mai punea câteodată și o mână de sămânță de iarbă să pară mai credibilă, după care o vindea pe bani frumoși orășenilor pe post de momeală, explicându-le că este momeala cu care dă și el în ziua aceea, altă dată punea pur și simplu resturi de mâncare din casă sau colb, zicând că dacă toată lumea ne-ar prinde peștele noi am murii de foame. Erau zile în care ne apropiam cu prudență de cei ce le vindeam momeală și constatam că aveau noroc la prins pește cu amestecul făcut de tata, se întâmpla atunci când peștele nu vroia să mănânce din cauza vremii, atunci tata se minuna; zicând că la pește nu este numai tehnică și un dram de noroc acolo, iar orășenii se dădeau mari cu sculele lor foarte scumpe, de parcă peștele știa câte milioane a dat mușteriul pe undiță.
În seara aceea, pentru că de obicei te prindea seara trebăluind pe lângă barcă și tot lustruind la ea, a apărut pe ponton o bătrânică bine îmbrăcată, se tot plimba ea, cu aerele ei de orășeancă, trăgând aerul acela de baltă cu nesaț în piept, care mie nu știu de ce îmi dă greață și în ziua de astăzi, lăudându-l cât este de curat. Eu... care nu am avut pace i-am dat peste nas, zicându-i că miroase cam prea tare a pește, de care mie mi se cam făcuse silă de ce să nu recunosc, baba mă privii cu un fel de milă, dar și cu răutate în același timp, reproșându-mi că nu prețuiesc îndeajuns foloasele naturii.
- Lăsați-l doamnă pe fandositul ăsta mic, la vârsta lui nu ai ce-i cere! Zise tata din spatele ei, prinzându-ne în discuție, în timp ce se întorcea de la portarul căruia îi dădea barca în primire.
- Bună seara! Dați-mi voie să mă prezint, Mara Teodor, este numele meu, domnule!
- Sărut mâna, scumpă doamnă, Mihai Pasu! Îmi pare bine de cunoștință, iar flăcăul din ambarcațiune este Andrei, fiul meu, un copil de nădejde, dar mai are unele mici împrumuturi să le zicem așa, de la confrații lui de joacă.
- Domnule Mihai, la vârsta lui este și normal să se întâmple toate astea, câte incertitudini nu sunt în mintea lui acum!
- Aveți dreptate, însă ar trebui să învețe, tocmai de aceea îl mai iau și la pescuit, că viața nu este chiar miere de albine.
- Se vede totuși un băiat ascultător, nepoții mei nici nu v-ar fi băgat în seamă, dacă îi puneați să facă treaba ce o face el acuma.
- Nu e decât un fandosit, i-am tot cântat în strună, dar de astăzi gata, intră la comun!
- Adică?
- Păi până mai ieri, era domnișorul la camera lui, dar deoaarece a scăzut cantitatea de pește, nu-mi mai permit să...
- Dar până acum nu a stat tot în casa aceea?!
- Ba da! Însă după cum am încercat să vă spun, el a fost mai favorizat pentru că participă activ la zilele de pescuit, dar...
- Am înțeles... cum a scăzut peștele, îi luați favoarea!
- De a mai sta singur, în cameră!
- Câți copii aveți!
- Patru, scumpă doamnă!
- A, și bănuiesc că el, pescarul de Andrei, este singurul care vă poate ajuta ceilalți sunt mai mici.
- Sunt amestecați, dar v-am mai spus, el a fost mereu mai favorizat.
- Pe ce motiv?
- Pe motivul că își permitea din munca ce o presta alături de mine, să primească lemnele necesare încălzirii.
- Nu cred că poate fi numai acest motiv, domnule Mihai!
- Ei, ar mi fi unul, dar îl poate scoate din cameră, poate se ia și la ceilalți că tare sunt puturoși, de la el.
- Să înțeleg că...
- Da, doamna Mara, este premiant... la tot ce se poate lua premiu!
- A, deci nu degeaba folosea camera aceea!
- Da, numai că...
- Am înțeles, domnule Pasu, că doar nu sunt...
- Dar nu v-a făcut nimeni în nici un fel, doamna Mara!
- Mara Teodor!
- Mă rog, doamnă!
- Se pare că sunteți un pescar cu maniere, domnule Pasu!
- Nu am fost dintotdeauna pescar, veneam și eu ca tot omul la această imensă baltă să mă delectez cu aerul și soarele pe care puteau să mi le dea o frumoasă zi, bine aleasă din timp, dar într-o zi totul a putut devenii, ceea ce acum nu mai poate fii o plăcere, rutină.
- Tot nu am înțeles de ce vreți să-l aduceți pe Andrei alături de ceilalți frați, că doar nu vreți să-l faceți meditator, nu!
- Ideea mea personală are și asta în vedere, dar având în vedere că în fiecare zi este pește mai puțin în baltă, tare mi-e frică... că într-o zi o să stăm toții sub clarul lunii, să ne facem treburile!
- Îmi pare rău să aud asta!
- Da, mie!
- Poate găsim o soluție pe timpul iernii, pentru cel mai talentat dintre ei.
- Care ar fi asta, pentru că pe mine la vârsta aceasta nu mă mai angajează nimeni, nici dacă știu meserie, pentru zece inși, pe ei viteza îi interesează, și...
- Asta cam așa este, dar eu mă gândeam... dar mai bine m-ați invita la masă în seara aceasta să vă cunosc familia mai bine, fac eu cinste!
- De băutură nu ducem lipsă! Am muncit pe via domnului de a cumpărat-o pe toată pe aici și nu a mai avut bani spre sfârșitul campaniei, dar ne-a plătit în produse.
- A, când am spus cinste, mă refeream la toată masa, de bună seama! Câte persoane sunteți în casă?
- Păi să tot fim, dar veniți așa, dacă tot v-ați invitat, că s-o găsii ea ceva pâine, că doar n-om muri de foame, pentru un coltuc!
- Cuvântul este cuvânt, domnule Mihai!
- Ce cuvânt?
- Am spus că fac cinste și asta o să fac! Bine, lasă că văd eu! Mai are băiatul de treabă pe aici?
- A, cam terminat, după cum se vede, noroc că nu-i prea amator de discuții cu turiștii, că altfel nu mai termina el treburile pe barcă!
- Atunci dați-mi-l să mă conducă la adresa dumneavoastră, asta dacă nu mai aveți să-i dați vreo sarcină?
- De obicei nu primim în gazdă să știți, doar în sezonul cald, dar numai cunoștințe foarte vechi.
- Dar nu vreau să-mi dați de gazdă domnule Mihai, nu era vorba să găsim o soluție pentru flăcăul dumitale!?
- De înfiat, să știți că nu-l înfiez, că au mai venit niște rubedenii, dar nu știu cum se face că toți îl vor pe cel mai bun, pe leprele alea de acasă nu le vrea nimeni!
- Nu știți că mezinul este întotdeauna mai căutat, el este înțepat de generațiile din jurul lui și din cauza aceasta devine mai ambițios. Nici pomeneală, puteți fi liniștit, în privința aceasta!
- Bine, atunci eu mă duc la portar să mai dau ceva acte la semnat și vin imediat după dumneavoastră, doamna Mara.
- Barca este proprietatea...
- Mergeți doamna Mara, o să mai vorbim la masă, că deja am intrat în noapte aproape.
- Nu este decât o seară bine aleasă, așa cum vă place dumneavoastră să spuneți!
- Pe curând! Andrei ai grijă de doamna, ajut-o cu tot ce are nevoie!
- Bine, tată!
Drumul până acasă, pe șoseaua pietruită frumos, din bazalt negru ca abanosul, ce lucea în ultimele raze de soare, arătând ceva mai prietenos decât atunci când ploua, patinând în toate direcțiile, nu a fost decât un fel de spionaj la mică distanță, fiecare vroia să afle despre celălalt lucruri noi, în afară de ce aflase prin discuția de pe ponton. Am început a urmării linia hainelor și mai ales croiala lor, pentru că aflasem din cărțile pe care le mai răsfoisem din când în când, că nu este chiar așa de ușor să-ți alegi un sortiment de îmbrăcat, atunci când vrei să demonstrezi prin haină că tu ești persoana ce o poartă, că doar nu mergi să pescuiești pentru bani, o faci de plăcere și atunci alta e calimera. Doamna Mara în schimb, nu avea nimic de văzut din hainele mele, nu erau decât niște gioarse aruncate la gunoi de frații mei mai schimonosiți, pe care puteam să le umplu de mirosul peștelui cu cea mai mare plăcere. Hainele dumneaei în schimb, erau bine conturate și se potriveau cu sufletul mai cu seamă, decât cu vârsta înaintată, ai fi zis că nici nu are acei ani pentru acele culori asortate, dar destul de vesele. Mersul; ce păstra o urmă de fermitate, totodată de siguranță, avea o cadență destul de sportivă, îmi spunea că a fost destul de prevăzătoare cu sănătatea, ceea ce se păstra și pe fața destul de optimistă.
- Acum, că ai văzut tot ce era de văzut, care este verdictul, domnule Andrei!
- Sunteți avocat, doamna Mara?
- A, încă o remarcă, la care te las să mai sapi, Andrei!
- Nu o luați prea personal?
- Îmi placi, o fire destul de oțelită, dar...
- Stați liniștită, nu-i decât un sfârșit de sezon, cu tot felul de turiști...
- Eu care credeam că toate astea le-ai învățat luând premiile, de care spunea tatăl tău.
- Mai citim, ce-i drept! Da, nu ne lipsesc nici discursurile, care mai de care mai pompoase despre societatea...
- Ei, să nu ne ducem chiar așa departe, Andrei!
- De ce nu! Trebuie să recunoaștem că suntem aduși la zi, de hoarda turistică de peste vară, iar în timpul iernii le rumegăm cu cei mai ambițioși copcari, de care nu putem scăpa nici în ruptul capului.
- Să înțeleg că ultima ta excursie a fost...
- Pe marea baltă, Hârdăul!
- Ei, știu că este o frumusețe să navighezi pe așa ceva, de fapt nici nu știu de ce nu i-au spus lac, pentru că...
- Pentru că... dacă nu plouă, malurile se întind foarte repede către apele liniștite, ducându-ne peștele către locurile adânci unde...
- Unde se vor certa cu rudele lor de acolo pe spațiul acela, iar din asta voi profitați bănuiesc.
- Da, însă de cele mai multe ori asta se întâmplă pe o căldură de-ți țiuie creierii precum greierii noaptea, atunci peștele nu mai mănâncă, se retrage în ape mai reci.
- Am înțeles, asta deci e de rău, dar tot rămâne o suprafață imensă de apă.
- Da, de cele mai multe ori totul se transformă într-o veselie totală, turiștii vin întotdeauna pregătiți cu cele mai sofisticate lucruri, pentru petreceri la apă caldă.
- Asta-i vara, Andrei! Da, ia spune-mi ai pus ochii pe vreo turistă sau localnică, în tot acest timp, că doar n-o să-mi spui că stai toată ziua pe baltă.
- Asta e secret, doamna Mara!
- A, înțeleg! Nu cumva ți-e frică de...
- Tata nu ne face nimic în această privință, ne-a spus doar că un bărbat trebuie să fie conștient atunci când pune mâna pe o femeie, pentru că nu pot fi doi visători la un loc în aceeași casă, și-apoi visurile sunt pentru noapte, nu!
- Cred că balta aceasta v-a ținut la o realitate atât de evidentă, singurul vostru vis, nu este decât prinderea peștelui.
- La pește nu ne gândim decât atunci când...
- Auzi, ia lasă asta! Dar ție îți place ceea ce faci?
- Adică, ce... fac! Singurul lucru pe care îl fac cu o bucurie imensă este să mă duc la școală.
- Am înțeles asta, dar eu mă refeream la meseria de pescar, Andrei?
- Pentru noi nu este o meserie, doamna Mara, noi nu facem acest lucru decât pentru faptul că nu am găsit ceva mai bun de făcut, pentru a venii iar în vacanțe aici, ceea ce nu cred că se va mai întâmpla, pentru vacanțe sigur vom alege muntele, dacă ele vor mai venii vreo dată.
- Deci să înțeleg că nu sunteți...
- Suntem de aici, dar trecem printr-o perioadă...
- Cred că vorbești destul de serios pentru anii tăi.
- Doar m-ați întrebat de fete, doamna Mara!
- Ha, ha, ha! Foarte frumos, m-ai cucerit cu adevărat, Andrei!
- Nu fiți prea sigură, suntem la sfârșitul sezonului v-am mi spus!
- Bună și asta! De unde le scoți?!
- Nu v-am spus!
- A, de la turiști, iar acum le dai înapoi tot lor, care va să zică!
- Cred că sunteți ceva mai mult decât o turistă, doamna Mara!
- Cum ți-ai dat seama, Andrei?
- Văd în ochi dumneavoastră o căutare ce nu se termină...
- Nu e specific oamenilor! Andrei, cu asta nu m-ai prins, caută altceva, deși eram gata să pic în capcană, dacă eram mai tânără...
- Nu a fost un text obișnuit pentru agățat, dar acum văd că a prins foarte bine și am să-l înregistrez aici în cutia mea personală.
- Trebuie să recunosc că ai un talent deosebit pentru anii tăi! Un adevărat cavaler cuceritor!
- Cavalerii sunt depășiți de situație și-apoi trebuie să care după ei fiarele alea cu care-și fac dreptate, pentru onoarea nu știu cui!
- Bună și asta, Andrei! Tu ai sării pentru o prietenă de a ta, să-i aperi onoarea?
- Astăzi, cavalerii moderni, își văd de treaba lor, evitând duelurile, care de cele mai multe ori, de ce să nu recunosc se lasă cu...
- Doar n-o să-mi spui că...
- A, ba da, doamna Mara!
- Ai trecut printr-o astfel de luptă?! Dar este îngrozitor, pentru anii tăi!
- De cele mai multe ori, turiștii ne cred sclavii lor și atunci e greu să-i refuzi cu tot felul de servicii, care de ce să nu recunoaștem, ne aduc beneficii uneori, dar atunci când sar calul, e bine să le arăți...
- Că ești bărbatul rațional, bănuiesc!
- Exact, doamna Mara!
- Deci însemnă că o să fie o nimica toată la munte, vei face un slalom de mai mare frumusețea!
- O, da! Numai să fie ca-n viață, pe dealurile alea, pline de zăpadă!
- Vezi tu, și dealurile sunt tot un fel de...
- Am ajuns, doamna Mara.
- Era gata să uit, de ce am plecat cu tine la drum. Câte persoane sunteți la masă în seara aceasta, Andrei?
- Toți, doamna Mara! La masa de seară nu lipsește nimeni de obicei!
- Auzi, ți-a suflat tatăl tău în...
- A, nu! Doar că o să-i vedeți la masă, pe toți!
- Joci tare, Andrei! Dar să nu uităm că tatăl tău a spus să-mi stai la dispoziție cu tot ce am nevoie.
- Dacă intrați, doamna Mara!
- Aș vrea să mă însoțești până la hotel, Andrei.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, dar să știți că avem și noi baie aici și vă puteți spăla la fel de bine pe mâini.
- Doar nu-ți imaginezi că... luați apă din baltă pentru...
- A, nu! Dar este un pic cam sălcie... la gust, față de apa îmbuteliată.
- Bine, Andrei! Du-te în casă, acum știu unde o să vin la cină, totuși poate îmi spui pe la ce oră stați de obicei la masă, pentru că nu am stabilit cu tatăl tău, o oră anume?
- Depinde, când avem musafiri, pentru că sunt mai multe de făcut, începem pe la ora opt seara, dar asta nu înseamnă că atunci și mâncăm, schimbăm pe parcursul mesei meniul și uite așa ne apucă câteodată noaptea târziu.
- Cred că voi prichindeii, mai și adormiți, în cazul acesta.
- Numai după ultimul fel de mâncare, atunci când mama spune că nu mai este nimic de mâncat.
La aceste vorbe doamna Mara, puse mâna pe piept aproape cutremurându-se, iar eu nu mai știam cum să-mi păstrez calmul în fața dumneaei, să par cât mai serios. Bineînțeles că o astfel de femeie, ce părea unsă cu toate alifiile, era greu de dus, dar se resemnă în cele din urmă, spunându-mi.
- Văd că zelul tău este la fel de puternic, ca cel pentru învățătură, Andrei.
- Învățătura este aproape o pasiune, doamna Mara!
- Pasiune!
- Da, pentru nou, doamna Mara.
- Așa da, acum înțeleg foarte bine.
- Eu de fapt nu vroiam să știu decât dacă vine cineva la voi pentru...
- Deci ați fost atentă, la cele spuse de tata!
- Și eu care credeam că tu doar lustruiai barca, Andrei!
- Ei, tata a vrut să mă prezinte a fi...
- Și nu ești...
- Asta o să constatați singură...
- Am văzut câte ceva, stai liniștit!
- Doamna, mai dorește ceva?
- Andrei, chiar mă uimești! Te-am rugat să vii cu mine la Hotel, dar ai spus că serviciile tale se termină...
- Nu vroiam să vă îndatorați pentru noi, atâta tot.
- Eu vreau...
- Ori ce o să vreți, familia aceasta este atât de unită, că nu poate fi rupt nimeni din ea.
- Am înțeles tot ce trebuie, dar eu vroiam să vi cu mine pentru a mă ajuta la ceva, atâta tot.
- Vă mutați?
- Poate, mai târziu...
- Sper că nu vă place Hârdăul atât de tare, că de aici nu mai puteți ieșii decât cu salvarea!
- Păi ce turiștii...
- A, nu! Ei... se duc cu mașinile lor puternice, de unde au venit! Eu mă refeream la Sat sau Stațiune, cum vă place vouă turiștilor, să-i spuneți!
- E chiar atât de lipicios, locul acesta!?
- Ei, cu dumneata nu o scot la cap! Unde locuiți, doamna Mara?
- La Hotel Pachebotul!
- Mă duc să las vorbă acasă, unde mă duc și vin imediat!
- Așa, mai merge!
Hotel Pachebotul, era un ansamblu de locuit pentru toate buzunarele. La șosea, cu vedere la imensa baltă, era o construcție de mai mare frumusețea, cu mai multe etaje având balcoane, pentru fandosiții ce vroiau să vadă apusul în baltă. În spatele acestuia se întindea o frumoasă adunare de căsuțe amestecate pe sub arborii seculari ai unei pădurice de stejar. Era un adevărat slalom printre acești arbori imenși, frumos pavat cu piatră neagră de bazalt și garnisită cu marmură albă pentru însemnele de circulație, mai ales delimitare la parcările căsuțelor. Căsuțele erau la fel de luxoase precum camerele hotelului, numai că de aici nu puteai privii nici măcar bolta cerească prea bine. Imediat după terminarea acestora era un teren pentru iubitorii de senzații tari, aici cei care vroiau să se cațere sau să practice mersul pe frânghie, în toate stilurile posibile, o puteau face fără probleme, totul era securizat de o echipă de oameni tineri, mai ales pasionați, ce alergau cu cea mi mare viteză pentru evitarea accidentelor. Veneau aici tot felul de turiști, vorbitori de toate limbile, petrecându-și zilele libere în contact cu natura, nimic nu părea să-i deschidă mai mult, ca Hârdăul. Pentru seară, locul acesta se împărțea în două tabere foarte distincte; studenți sau adepți ai acestora mai ales a vieții boeme și oameni ce uitau că au o altă casă decât Hârdăul vroind să fie în ton cu viața fără opreliști de acolo, într-un cuvânt toată lumea era fericită.
- Frumos loc v-ați ales, doamna Mara!
- Nu-i așa, Andrei!
- Până nu demult era un loc uitat de lume cu ceva adăposturi pentru animale și oameni, toate stând deopotrivă la adăpost atunci când era vremea rea și acum...
- Da, oamenii aceia cu animalele, unde sunt? Bănuiesc că povestea nu e prea veche, Andrei.
- A, pe partea cealaltă a pădurii, oricum nu trăgeau decât pentru adăposturi aici.
- Dar le-a luat apa pentru animale, săracii!
- Credeți-mă, stăpânul acestei frumoase construcții a modernizat totul, până și apă curentă, unde mai pui că le-a făcut dormitoare, la comun ce-i drept, dar...
- Dar le-a luat lacul, pardon balta!
- Dormeau de se cutremurau trestiile, doamna Mara, ce nevoie aveau ei de baltă, și-apoi, cine nu-i lasă, dacă vor să facă o baie...
- Pot traversa pădurea, știu!
- Exact! Și acum ce facem, că...
- Nu ai nici ceas, nici...
- Telefonul este o sculă ce nu ne este necesară, mai ales mie, care am toate rudele și prietenii aici, iar în ceea ce privește ceasul, nu-mi este de nici un folos, odată ce am părăsit casa știu cât este ceasul și mai ales că trebuie să termin treaba foarte repede.
- Oricum, amândouă ar lua apă, în cazul tău!
- Ați ghicit, doamna Mara!
- Auzi, sper că nu te superi dacă rămâi în holul recepției, până mă duc să vorbesc ceva cu oamenii de aici și mai ales să mă schimb de hainele acestea.
- Da, vă stă foarte bine și așa, doamna Mara!
- Apreciez complimentele, mai ales de la bărbații ce au trecut printr-un sezon estival, Andrei.
- Ei, doar vroiam să mai câștigăm ceva timp, se apropie ora mesei.
- Te rog!
- Aici stau, nemișcat!
Bărbatul de la Recepție; destul de copt, cu un accent ce te făcea să crezi că îți poate răspunde imediat chiar pe limba ta maternă, se gudura pe lângă doamna Mara, mai ceva ca un cățel pe lângă stăpânul lui cu o friptură consistentă în mână, doamna Mara mă arătă cu degetul și acesta se aplecă ceremonios către mine, iar eu mă uitai ferindu-mă parcă de ceva ce venea spre mine din spatele meu, pentru a fi sigur că nu este o altă persoană, după care doamna Mara dispăru cu cheia în mână, iar recepționerul luă telefonul pentru că la postul acela cum îți stătea bine altfel decât cu telefonul în mână. Nu după mult timp, apăru un chelner cu o tavă imensă în mână pe care o puse lângă mine pe măsuța din sticlă, ce mai susținea ziarele zilei și ceva reviste, dar mai ales nelipsitele hărți turistice.
- Vă rog, serviți!
- Da...
- Sunt de la doamna Mara, pentru plictiseală!
- A, înțeleg.
Pe tavă erau tot felul de dulciuri așezate în boluri, precum și câteva sortimente de prăjituri, toate combinate cu cele mai bune sucuri. Doamna Mara mi-a făcut o adevărată surpriză, dar eu nu mă puteam lipi de toate acelea, deoarece mă gândeam la frații mei de acasă, cu toate că ei nu cred că ar fi făcut același lucru. Erau acolo dulciuri pentru o vară întreagă, nu am mai întâlnit niciodată un turist cu așa dare de mână, cei mai mulți ne dădeau câte un bănuț dacă le făceam câte un serviciu, care de obicei mergeau la cutia pentru rechizite școlare și de ce să nu recunosc apreciam toate acestea.
- Te rog, servește-te! Zise recepționerul, care nici nu știu când îl schimbase pe chelner, atât de concentrat eram la toate acele sortimente.
- Nu pot, domnule!
- De ce?
- Știți, mai am puțin până la masă… și!
- Nu te vede nimeni! Eu unul, nu te pârăsc tatălui tău!
- Tata, m-ar ierta, așa cum bine spuneți, dar mama!
- Nici ei nu te spun, deși mai mult pe tatăl tău îl cunosc!
- Nu știu, poate că dacă...
- Știu la ce te referi! Totuși ia cupa aceea cu înghețată, pe care nu ai putea să o împarți cu frații tăi, pentru că s-ar topii până acasă și este un pic acrișoară, tocmai bună înaintea mesei.
- Da...
- Hai, te rog! Uite cum facem, dacă mănânci înghețata, chiar acum chem chelnerul să împacheteze totul pentru acasă, dacă nu, îi spun să strângă totul! Ce zici, te bagi!
- Mai se pune problema! Trebuie să mă sacrific, doar o fac pentru frații mei de acasă!
- Așa te vreau!
- Mulțumesc, domnule!
Înghețată ca aceea poate că mai mâncasem pe seama turiștilor, în tot sezonul care era pe trecute cu toate insistențele noastre ale localnicilor de a-l mai întinde pe seama zilelor frumoase, dar în compania atâtor dulciuri de o calitate deosebită nu mi s-a întâmplat. Am mâncat totul cu mare dichis, recepționerul lăsându-mă să mă bucur în voie de acea plăcere, dar cu ochii în același timp la tava aceea imensă, făcând deja împărțeala cu frații mei în capul meu. Ca orice plăcere, nu ține prea mult, ăsta este defectul lor, nici aceasta nu dură, chelnerul veni cu o cutie de carton și împachetă totul în cea mai mare viteză.
- Domnișorule!
- Mulțumesc mult!
- Pot să duc cutia la mașină?
- Care mașină!?
- Cea de la bucătărie, pentru catering.
- Nu o duc eu, imediat ce vine doamna Mara.
- Doamna Teodor, vă așteaptă la mașină, domnișorule!
- Atunci să iau cutia și să mă grăbesc!
- Cutia am să o duc eu, dacă nu este cu supărare, dacă o scăpăm pe jos s-ar supăra șeful foarte tare pentru că îi pătăm marmura.
- Bine! Să mergem cât mai repede!
- Oricum, tot n-o să mâncați prea repede din dulciuri, așa că nu este nici o grabă.
- Aveți dreptate! Și-apoi nu știu dacă voi mai apuca ceva de hăpăii de acasă!
- Poate...
- Da, aveți dreptate! Pot să-mi iau și câteva după ceafă, cred că asta vroiați să-mi spuneți!
- Știu cum este! Am avut și eu, destui frați!
- Și mari și mici?
- În cazul acesta, chiar ai încurcat-o domnișorule! Credeam... și eu, aș fi vrut să fiu cel mai mare!
Lângă un autoturism alb, tip vagon, mă aștepta doamna Mara cu mâinile încrucișate pe o poșetă deosebită, din piele fină, de culoare moron, având pe dumneaei un costumaș în ton cu aceasta, de o croială destul de îndrăzneață, ce te făcea să cauți dacă nu cumva sub acele cârpe nu este o femeie mult mai tânără, decât cea pe care o vezi privindu-i fața.
- Andrei, lasă că ai toată seara la dispoziție să-mi privești hainele! Ai tu ceva cu vestimentația! Urcă-te în mașină!
- Numai o clipă, să-l ajut pe domnul!
- Are toată grija, este meseria lui! Ia-ți o clipă de liniște, poate că ești destul de obosit, după o zi de baltă.
- Vroiam doar...
- Oricum sunt dulciuri de zece ori pe atât în mașină, dar o să le pună și pe acelea cu cea mai mare grijă.
- Bine, doamna Mara!
Mașina nu făcu prea mult timp până acasă, așa că odihna pe care mi-o promise doamna Mara trecu foarte repede, la fel ca soarele ce se scălda în Hârdăul nostru, cu ultimele lui mici luminițe ce se stingeau arzând orizontul bălții.















.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!