poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1149 .



Cartea lui Rafael VIII
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [acionut ]

2014-10-23  |     | 



X

– Universule, ești acolo? Sunt eu, Rafael, sclavul tău din zilele de odinioară.
Liniște absolută. Universul tace. Universul deplânge, în scorbura-i de sticlă, calea aleasă de stelele sale rătăcitoare.
– Aria, ești acolo? Sunt eu, Rafael. Sunt Rafael al tău, Rafael cel iubit, și vreau să te îmbrățișez. Doar atât. Spune-mi ceva, trimite-mi un semn. Eu te aștept.
Liniște absolută. Aria tace. Aria cunoaște somnul agitat al veacurilor, visând dragoste întreruptă, copii neliniștiți și un curcubeu de pastile...

– Rafael, ești acolo? Sunt eu, Aria. Vreau să-mi amintesc, vreau să redescopăr nucleu emoției pierdute. Vreau să uit cum să uit.
Liniște absolută. Rafael tace, străpungând cu privirea-i înghețată tavanul tavanului dincolo de pereții blocului mizer de locuințe. Rafael nu mai aștepta un răspuns de la Aria. Rafael renunțase la orice răspuns. Rafael aștepta să dispară dincolo, spre orizontul gândurilor nerostite...

– Hellica, ești acolo? Sunt eu, Samuel. Sunt fratele tău, salvarea ta. Așteaptă-mă la piciorul celui de-al doilea pod. Cred că am aflat un lucru esențial. Cred că Universul încearcă să-mi vorbească.
Liniște absolută. Hellica tace, fremătând de dorință, transpirație și frustrare lăuntrică. Hellica iubește ceva, mai presus de dragostea fizică, însă aceasta din urmă îi provoacă mai multă plăcere...

– Samuel, ești acolo? Sunt eu, Hellica. Sunt sora ta mult iubită. Eu sunt departe, frățioare, iar legătura nu mai e la fel de puternică. Cred că zâmbesc. Cred că sunt fericită. Ar trebui să urmezi aceeași cale. Planul nostru e prea nebun pentru a funcționa. Las-o baltă și pătrunde în misterele vieții, în plăcerile vieții. Ai să descoperi o lume superbă, pe care nu o vei putea refuza.
Liniște absolută. Samuel tace. Samuel nu poate accepta fuga intempestivă a surorii sale. Samuel pregătește revenirea, răzbunarea, refacerea dualității și a planului...

– AntiDublul, ești acolo? Sunt eu, Cel Dublu, spaima distanței insignifiante. Întărește-ți defensiva, voi veni cât de curând. Însă venirea mea va fi însoțită de fum, venin și mai multă teroare adunată în butoiul infinitului.
Liniște absolută. AntiDublul tace. AntiDublul sforâie în brațele unei nimfe regăsite pe culoarele pustii din clădirea bântuită. AntiDublul este imun la amenințări. AntiDublul este buncărul suferinței umane și nimic nu-i poate întrece voința devastatoare...

– Cel Dublu, ești acolo? Sunt eu, AntiDublul. Mă gândeam că m-ai uitat, câine lovit de soartă ce ești. Mă apropii, eficient, camuflat în spaimele tale cele mai ascunse. Pregătește-te, Cel Dublu, defensiva mea este atacul.
Liniște absolută. Cel Dublu tace. Cel Dublu plânge încetișor, în colțul uitat, în clădirea uitată, în Universul uitat chiar de însăși Universul. Cel Dublu este singurul care vede căile aleatorii urmate de pioni, pașii hotărâți, ușile închise, ferestrele deschise, ușile ascunse și destinația finală. Cel Dublu tremură încetișor, de teamă să nu deranjeze fluxul materiei. Cel Dublu inspiră realitatea care se întâmpla, expirând șoapte pentru realitatea care ar trebui să se întâmple...

Cel Invizibil străbate veacurile. Cel Invizibil cuprinde clipele. Cel Invizibil reformează nopțile create special în scopul devenirii. Cel Invizibil așteaptă, cuminte, desfășurarea unor alegeri brutale, închistate într-un timp dincolo de percepția actorilor principali. Alegerile sunt umane, însă firele păpușarului îi aparțin în totalitate. Iar totalitatea era el, Cel Invizibil...

XI

Din îndepărtare, gura disproporționată a vulcanului părea că vrea să escaladeze cerul plumburiu. Străzile murdare, încleiate de mâzga tropicală, surprindeau zeci de persoane care alergau înnebunite spre salvare, spre ultimul autocar al guvernului care-i dezrădăcina din insula unui vulcan aparent stins. Muntele, însă, trezit din coma multimilenară, sufla fioros, toxic, spre lumea pe care nu o mai recunoștea. Muntele încercă să-și regăsească singurătatea, scăpând de insectele speriate care-i poluau pământul cald, părintesc. Muntele era viu, era răzbunarea subsolului, moartea sătenilor și a lumii din jur, creată cu atâta trudă. Civilizație spulberată de moftul unei naturi nemiloase...
Acoperită cu o pelerină cenușiu-închis și cu o mască protectoare împotriva vântului și a cenușii vulcanice, Hellica se așeză lângă taraba cu fructe. Hellica privea vânzătorul care strângea, speriat, marfa. Surâse, închise ochii și reconfigură zeci de imagini și emoții – cauze inițiale care au adus-o aici. Luă un măr rătăcit la marginea unei lăzi putrezite, își scoase masca și ronțăi cu poftă.
Nimic nu se compară cu gustul unui fruct real, cu doar câteva clipe înainte de erupție. Simți că ești viu, mai viu ca oricând...
Hellica privi în jur, încercând să regăsească motive, temeri, dorințe pierdute. Hellica nu reuși decât să privească în oglinda aparentă a faptelor din ultimii ani. Hellica realiză că depravarea în care se înecase îi oferise o satisfacție mai mare decât crezuse. Hellica realiză că fericirea fizică, achizițiile materiale, toate implicațiile terestre îi oferiseră plăcerea dorită, ascunsă într-o genă recesivă. Hellica trăise, iar acest moment nu reprezenta drama unui scop căutat sau melodrama unei vieți irosite.
În nici un caz nu voi plânge pentru ceilalți. În nici un caz nu voi plânge pentru mine. Nu. Am făcut ce am vrut pentru că mi-am dorit asta. Și, în timp ce unii căutau scopuri mai presus de ei, eu am rămas la cârma corabiei rătăcitoare pe oceanele Pământului nefericit. Am fost fericită. Sunt fericită. Sunt unde trebuie să fiu...
A zecea replică iniție alte replici, alte furtuni, alți nori de cenușă și moarte. Hellica deschise ochii. Hellica era singura entitate vie din piață, așteptând dezastrul pentru oameni, eliberarea pentru munte. Hellica uitase frica, uitase fiorul zilei și demența nopții. În această clipă, oprită în colivia prețioasă a timpului nemăsurat, Hellica uitase totul, Hellica îmbrățișase totul. Când cutremurul, aburii nocivi și primele picături de lavă evadaseră din închisoarea subconștientă a vulcanului, Hellica terminase deja mărul și nu știa unde să arunce cotorul. Privi în jur după un coș de gunoi, în timp ce fumul gros și cenușa acoperiseră deja întreaga vale. Hellica nu vedea nimic.
– Insulă obosită, nici măcar nu ai unde să arunci gunoiul!
Explozie. Lavă roșietică, curgând ca mierea pe o felie de pâine aburindă, denivelată. Distrugeri succesive. Întuneric definitiv, o axiomă a sfârșitului. Apoi revelația descoperirii, scopul ultim al ființei muribunde.
– Aha, te-am găsit!
În beznă apocaliptică, Hellica găsi un coș răsturnat în grabă de ultimii săteni, dezertori din calea unei alegeri atât de simple. Îl ridică, încet, urmând pașii neștiuți ai unui ritual preistoric, hoinar în subconștientul uman. Aruncă rămășița mărului, spectaculos, ca un baschetbalist care înscrie un slam dunk victorios. Hellica zâmbi, poate pentru ultima oară. Râurile de foc și moarte înghițeau arbori, stânci, case, alei, îndreptându-se spre piața pustie. Valuri de căldură încadrară întreaga insulă, formând nucleul atacului final asupra singurei ființe vii din zonă. Hellica inspiră adânc, în vreme ce flash-uri multiple invadară centrul memoriei: alte emoții, alte trăiri, alte timpuri. În ultima secundă, Hellica se regăsi în ceilalți, surprinzându-se cu un suprem surâs în colțul gurii...

– Nuuuuuu!!!!!!
Asistentele izbiră ușa de perete, încercând în zadar să o imobilizeze pe femeia pe nume Aria.
– Nuuuuuu!!!! Nu ați văzut-o, nu ați urmărit sfârșitul de pe buzele ei? Nuuuu!!!!
A fost nevoie de trei asistente și doi doctori să o liniștească, atât fizic, cât și medicamentos. Într-un final și după două injecții calmante, femeia pe nume Aria acceptă darul nocturn al somnului. Însă subconștientul ei, cutremurat de viziunea unei alte viziuni, o menținea într-o aparentă realitate. O realitate în care era, din nou, roșcată, și îmbrățișa vidul memoriei regăsite.
– Iubitule, ce-ar fi dacă am avea gemeni? Cum crezi că va fi viața lor, calea urmată, poate divizată în străduțe, alei, cotloane distincte, poate chiar paralele? Oare vom fi niște părinți buni?
Vidul era nemișcat. Vidul reprezenta propriul răspuns la alte întrebări, la alte farse inerente existenței...
– Iubitule! Unde a plecat Samuel? Parcă am spus că e pedepsit pentru două săptămâni! Þi-am spus că este inacceptabil să facă asta, e un act de rebeliune față de întreaga umanitate!!! Iubitule, mă auzi?
Vidul era... vid. Vidul nu încerca să devină, alții deveneau pentru el...
– Iubitule, doar ți-am spus că Hellica e un nume stupid! Acum toți copiii râd de ea, a ajuns rușinea clasei. De unde l-ai cules, de parcă nu aș ști. Tu și SF-urile tale mizerabile!
Vidul schiță un gest, abia sesizabil. Vidul opri rotirea infinită a unei găuri negre pentru a înțelege vorbele trecutului. Vidul formă urechi pentru a auzi și esență umană pentru a cuprinde cu mintea ceva ce nu putea cuprinde...
– Iubitule! Iubitule, unde ești? Toți trei avem nevoie de tine. Întoarce-te. Te rog...
Vidul se întoarse la natura inițială. Și, ca o forța a naturii inerente, redefini opțiunile pionilor, configurându-și o entitate distinctă, observator absolut: Cel Invizibil... Apoi femeia pe nume Aria se trezi, însă fără strigătul clasic.
Copiii mei, nu plecați. Va rog, reveniți la sânul mamei voastre. Iar tu, iubitule, te iert, chiar dacă nimeni nu este vinovat în această nebunie numită viață. Te iert și te rog să uiți totul și să mă iubești din nou. Eu nu am încetat niciodată să te iubesc...

Samuel sorbi din cocktailul înverșunării și aruncă o ultimă privirea apusului postapocaliptic, primar. Samuel nu zâmbea. Samuel era înțepenit în vâltoarea evenimentului. Totuși, când se întoarse în apartament, strigătul ireal al iertării părintești îi smulse o lacrimă rebelă din cuibul conștiinței uitate...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!