poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2134 .



Amnezicul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lylyana91 ]

2014-07-20  |     | 



Privea îngrozit în jurul său și nu-și dădea seama dacă este unul din visele idioate pe care le avea deseori sau era adevărat ceea ce vedea. Simți cum fumul gros îi străpungea fără milă ochii săi bolnavi de cataractă și-i închise instinctiv, cum făcea de cele mai multe ori atunci când îl usturau. Se frecă cu pumnii plini de noroi și sânge pe la ochi și simți cum i se umezesc instantaneu și câteva picături de lacrimi fierbinți i se prelingeau pe obrazul brăzdat de cicatricile căpătate încă din copilărie.
Prin ceață, la stânga sa observă cadavrul mutilat al unui copil, la doi metri depărtare îi zărise și mâna care-i lipsea; i se întorsese stomacul pe dos și simțise că va vomita din secundă în secundă, însă, după zece secunde, în care auzise ticăitul tăcut al ceasului de mână, stomacul i se calmă, iar el și-a putut continua “călătoria” cu ochii prin jurul său. Știa ce va avea să mai vadă, știa că trupul acelui copil era doar începutul unor imagini dezgustătoare, înfricoșătoare. Auzise un zgomot slab în depărtare și-și îndreptă privirea într-acolo fără să simtă nici cea mai mică urmă de frică, îi era tot una dacă moare sau trăiește în acele momente; zărise un câine vagabont care trăgea de hainele unuia dintre persoanele moarte așezate lângă un zid, probabil fiind executat.
“Așa voi ajunge și eu, să mă mănânce animalele de viu” gândi în timp ce-și rotea privirea în jur și vedea ici o mamă care-și ținea la piept copilul sugar, colo-un bătrân fără picioare, capul zdobit al unei fetițe care probabil odată era frumoasă, degetul mare al unei persoane lângă picioarele lui, sânge peste tot, zgomote înnădușite de durere, stigăte de ajutor înfundate, răcnetul unui copilaș care ședea lângă cadavrul mamei.
“Oare de cât timp zac aici, fără să îmi vină cineva în ajutor?” îi strecuse prin minte, dar imediat și uită întrebarea căci își aminti de ea, “Unde este ea? Dar care ea?”se mai întrebă contrariat încă odată căci chiar îi era total necunoscută această ea, dar totuși trebuia să o găsească, trebuia să o caute, să o vadă și își va aminti. Privi în jur. Știa că îi va vedea pe majoritatea morți, știa că nu va mai putea merge niciodată la o bere cu ei, că nu se vor mai putea lua la ceartă din cauza jocurilor de noroc, știa că nu va mai avea de la cine primi o băutură atunci când nu va avea bani din cauza serviciului său prost plătit, știa că acum este un nimeni fără niciun viitor- dar nu știa cine este.
-Cine sunt? se întrebă cu voce tare imediat ce își dăduse seama că nu-și amintește nimic despre viața lui de dinainte să se trezească în mijlocul unui final tragic al uneia din barierele revoluției.
Privi în continuare în jurul său și simți cum bătăile inimii sale bolnave se accelerează; zărise zeci de persoane moarte, unele peste altele, bătrâni și copii, femei și bărbați, soldați și civili. Ce fel de bătălie fusese aceasta în care fuseseră implicate atâtea persoane nevinovate?....desigur, un masacru. Vlad privea dezorientat la clădirile din jur în speranța de a recunoaște pe vreo una, însă nimic nu îi era cunoscut, simți că nu mai are putere și vru să se lase în genunchi, însă realiză că deja era în acea poziție; mai dezorientat ca înainte încercă să se ridice, dar nu putu, simți o durere care-i fulgeră piciorul stâng, se uită nedumerit la el și-și văzu pantalonii rupți și plini de sânge, iar în jurul său era o imensă baltă de sânge închegat la care roiau muștele pentru a-și depune ouăle. Se sperie și mai tare la văzul acestora și-și rupse cu putere cracul pantalonului de stofă...privi, închise ochii și clătină din cap în semn că are o fantezie prostească, apoi deschise iar ochii în speranța să vadă ceva mai bun, însă aceeași imagine își făcu apariția pe pupila sa: își văzuse piciorul rupt de la genunchi, era perforat total, însă se mai ținea încă de restul corpului printr-o bucățică mică de piele care se împotrivea cu dârjenie să părăsească locul în care era menit să stea pentru totdeauna la fel cum și un sugar se împotrivește când este luat de la sânul mamei. De această dată, stomacul său interacționă rapid și vomă instantaneu, simți cum tot corpul său se înfierbântă și o transpirație rece îl cuprinde în brațe încătușându-l egoistă; își duse mâna la frunte pentru a o încălzi căci era rece ca gheața, dar fără niciun efect, căci mâna avea aceeași temperatură morbidă ca fruntea și restul corpului. Văzu negru în fața ochilor și simțise că al său corp va ceda, se clătina ca un plop în mijlocul unei furtuni și căzu inconștient în mijlocul străzii în care se afla, plină de muribunzi și persoane mutilate de soldații care-și făcuseră datoria în timpul acelei revoluții.

Deschise ochii pe jumătate, genele i se lipiseră unele de altele și-i era greu să facă un efort atât de mare încât să reușească din prima. Simți o durere cum pune stăpânire pe întreg capul și se concentră să îi rămână mintea limpede, trebuia să o găsească, dar totuși, cine era ea? Pe cine era atât de nerăbdător să găsească, dar în același timp nici nu știa cine anume?
Își aminti că rămăsese fără un picior și acest lucru i-a cauzat o mare durere în piept, simți cum toate coastele i se strâng și-i apasă pe inima care se sufoca, parcă nici puls nu mai avea, și nici respirația nu și-o mai auzea; simți o furnicătură în piept și vru să o aline, dar când atinse cu mâna simți că una din coaste nu era la locul ei, se sperie și ritmul inimii se acceleră.
-Cât mai am de trăit? Voi muri- sunt convins, dar nu mai înainte de a o găsi! își spuse enervat că nu își amintea nimic. Cine dracu’ sunt? țipă cât putu de tare și simți că se sufocă, o durere cumplită i se ivise în gâtul uscat, iar în piept simți cum un pumn îi prinde inima și o răsucește în toate părțile în speranța de a o desprinde de la locul ei. O tuse înadușitoare îl cuprinse și sângele îi iesea prin gură- nu se mai sperie, ci doar spuse foarte liniștit:
-Normal! Așa începe orice sfârșit.
Se târî cu coatele să ajungă undeva unde era mai puțin fum căci simțea că se sufocă; simțea duritatea pietrelor de pe drum cum pătrundeau prin piele și o perforau, lăsâd loc sângelui să țâșnească în voie din interior, iar Vlad gândea amuzat: “Al dracului de mult sânge mai am”. Își făcea loc cu mâinile printre cadavrele ce-i ieșeau în cale simțind cum îl părăsesc puterile. Rupse rochia unei femei și își învălui coatele pentru a ameliora durerea și să oprească sângerarea, iar în tot acest timp nu avea decât un singur gând: “Cine sunt eu?”. Continuandu-și drumul spre zidul odată alb al unei clădiri mari cu o plancardă deasupra căreia scria “La Cârciuma lu’ Vasile” dădu peste o bucată de pâine neagră, plină de mizerie și uscată pe care o luă în mână. “Parcă îmi este foame” se gândi și o privi lung vrând să o bage în gură, dar se opri și rupând o bucată dintr-o altă haină a celui mai apropiat leș șterse rămășița de pâine, dar se amuză de stupizenia gestului de a șterge o bucată de pâine plină de noroi și sânge urcat cu o cârpă mai murdară.”Și așa voi muri” se gândi și înfulecă pe nerăsuflate bucata de pâine tare.
Ajuns la zidul mare privi în urmă și văzu că în urma sa lăsase o dâră de sânge, își inspectă piciorul și observase că se înnegrise, “Cât Dumnezeule am stat leșinat de a început să se facă așa urât piciorul?” se gândi cu inima bătându-i ca puricele. Respirația i se acceleră și începuse să respire cu un zgomot îngrozitor de care s-ar speria orice doctor. Sângele îi năvăli pe nas ca și cum nu ar mai fi încăput în interiorul său.
-Nu tocmai acum, trebuie mai întâi să o găsesc, se plângea morții. Dar, cine dracu e ea?...Cine sunt eu? gândea cu voce tare nefericitul Vlad.
Își lăsă mâna în jos și dădu peste un obiect fin, dar plin de praf și bucăți căzute din zid; era un ciob de oglindă, o ridică de jos și o privi...văzu un om desfigurat, un om plin de răni și de sânge amestecat cu noroi astfel încât nici nu i se mai deosebea adevărata culoare a feței trase ce lăsa maxilarul să se vadă. Ochii căprui abia erau deschiși din cauza fumului insuportabil ce-i înroșise și-i umflase. Nasul era vânăt și umflat, iar buzele crăpate de la vântul ce bătea cu repeziciune fără să-i fie milă de persoanele neajutorate ce-i stau în cale. I se părea cunoscută acea față care odată părea să fi fost frumoasă, i se părea că o știe de o viață, dar nu își putea aminti.
-De unde te știu băiete? spuse zeflemitor Vlad. Parcă te-aș cunoaște de o viață și parcă în același timp nu te știu deloc, ciudat lucru. Sunt pe cale să mor și nu-mi amintesc nici măcar cine sunt, cum mă numesc și cum mama dracului am ajuns în locul acesta ciuruit de gloanțe, obuze și tunuri. Sunt plin de vânătăi și îmi lipsește un picior, am ochii umflați de la fumul ăsta insuportabil ce nu-mi lasă posibilitatea să văd nimic în depărtare, cred că am participat la vreo luptă, sau oare sunt eu comandantul?
La ultima sa întrebare deja se imagina un mare comandant, care nu făcea decât să dea ordine și să tune și fulgere când ordinile sale nu erau executate la timp, clătină iar din cap să alunge fantezia și se enervă pe el însuși că tocmai în acele momente critice avea fantezii despre o posibilă viață în loc să își amintească cine era. Mai privi o dată chipul din oglindă și rămase pe gânduri câteva minute apoi chipul i se lumina și strigă ca înnebunit:
-Eu sunt! Eu sunt cel din oglindă! Eu sunt! exclamă într-un zâmbet și bucuros că se descoperise pe sine.Eu sunt! stigă scos din minți, dar dintr-o dată se oprise și înlemni, groaza morții îl cuprinse, știa că va muri, nu va mai avea mult, părea nebun.
Se prinse de par și i se păru tare nacleios, își trecuse o data mâna prin el și i se făcuse scârbă, își retrase mâinile repede ca să nu mai aibă altă fantezie despre moarte și durere. Deja începuse să-l doară piciorul, sau ce a mai rămas din el, simțea furnicături care se urcau treptat până la baza piciorului...acum simțea niște înțepături de ace ascuțite...îl tortura cineva invizibil fără milă, îl supunea unor dureri îngrozitoare pe care va fi silit să le ducă până la sfârșit, până va muri, pentru că nu era nimeni care să-l ajute. Sau măcar să-l omoare să-i aline durerea....dar ea? Va îngădui să moară fără să o vadă pe ea?
-Cine e ea??? strigă înnebunit de durere sufletească, dar și fizică și simți cum durerea din piept se întețește.
Sângele îi năvălise iar prin nas și îi umpluse buzele cu gustul lui dulce-acrișor; era cald ceea ce-i făcea bine buzelor crăpate și vinete. Se gândi că ar fi bine să mănânce sângele pentru a-i intra iar în organism, să mai aibă putere, dar imediat își dăduse seama de nechibzuința sa și râse în scârbă. Se privi în oglindă și se sperie de râset, de înfățișare, de tot ce vedea...se sperie și de faptul că odată i se păruse necunoscut chipul, că nu se recunoscuse din prima și aruncă cu putere oglinda care se sparse în zeci de cioburi de diferite mărimi cu un sunet asurzitor care făcuse ecou în liniștea ce era împrejurul lui.
-Șttt...Nu mai faceți gălăgie, nerozilor! țipă nervos auzind zgomotul provocat de oglinda spartă, crezând că mai sunt persoane în jurul său. Mai bine a-ți veni să mă ajutați, căci sunt pe moarte și trebuie să o găsesc. Fir’ar al dracului să fie că tot o pomenesc și nu știu despre cine este vorba. N-auzi mă? se răsti scos din minți pentru că nu vedea pe nimeni care să-și facă apariția și să-l salveze din coșmarul în care trăia. Fir’ar să fii tu de jupuit, ți-am vrut binele, dar vei vedea că te va mânca câinele dacă nu stai prin apropierea mea, căci eu put mă, eu put, n-auzi, și nimeni nu îndrăznește să se apropie de mine.
Simtea cum întreg capul urma să-i explodeze de la vâjâitul ce-l domina fără niciun resentiment. Totul se învârtea în jurul său...simțea cum îi chiorăie mațele de la foame...simțea cum inima bătea neregulat, când mai repede când mai încept, simțea că se sufocă, dar nu-l mai interesa..închise ochii și totul dispăru din jurul său, era doar negru, fără pic de culoare, fără pată de lumină, fără sânge și mutilați, fără morți și dezmembrați.
-Dar totuși: ce caut eu aici? era pentru prima dată când se gândise la asta. Adevărat- era prima dată când se gândea la o întrebare care trebuia să și-o fi pus prima dată. Ce căuta el acolo- în mijlocul unui câmp de bătălie în care toți zăceau morți. Pierduseră bătălia și el era singurul supraviețuitor, dar în curând le va urma calea prietenilor săi.
Tresări când auzi focul unei arme, inima o luă la goană gata-gata să fugă speriată și să nu se mai întoarcă, dar creierul a oprit-o și i-a poruncit să se ascundă. Deschizând ochii, Vlad a văzut multe lumini apropiindu-se prin bezna de afară, încercă să se târască iar în coate, dar nu mai avea putere, deja îl părăsise. Se deplasă câțiva pași apoi se prăbuși ca mort lângă zidul unde se postase, fără vlagă. Auzea ca prin vis zgomote apropiindu-se tot mai mult de el, stigăte disperate, lătrat de câini, împușcături...apoi simți greutatea imensă a unui câine care-și puse labele peste el, apoi piciorul unui bărbat care-l lovise cu putere, dar el nu mai putea scoate niciun cuvânt, era tăcut cum doar morții mai pot fi apoi își pierdu conștiința.

Când se trezi privi uimit în jurul său și nu recunoscu încăperea în care se afla. De fapt nu era o încăpere, era o cușcă îngrădită doar de niște pari groși înfipți în pământ, iar drept poartă erau trei lemne bătute în cuie pe orizontal. Acoperiș nu exista, ceea ce permitea ploii abundente să curgă direct pe cei patru prizonieri, toți erau bărbați și toți arătau atât de rău încât credeai că își vor da duhul în următoarele momente. Vlad simți cum frigul îi intra în oase și se încleștează cu putere de ele, fără să le mai dea drumul, își simțea hainele ude cum se lipeau de pielea fierbinte de la temperatura cauzată de rana de la picior. Vru să își mai privească o dată piciorul, dar nu putu distinge nimic din cauza șiroaielor de apă ce se scurgeau pe față și-i intrau în ochi. “Sunt curat acum datorită ploii” se gândea vesel Vlad, dar se indignă în următorul moment când își aminti în ce circumstanțe se bucura că nu mai este plin de sânge și noroi și dădu cu pumnul în parul din spatele lui ce ținea loc de perete cuștii.
Privi mai atent în jur și alături de cușca în care se afla el și celelalte trei persoane necunoscute lui, mai observă încă o alta la fel ca a sa doar că în ea se aflau mai multe femei de vârste diferite, de la copile inocente la bătrâne trecute prin viață. Nu-l mai interesa nici de femei, nici de bărbații din cușca sa, nu mai avea putere nici să întoarcă capul să mai privească încă o dată chipurile tuturor persoanelor prizoniere. Ploaia se întețea din ce în ce și nu dădea niciun semn că avea să se oprească prea curând. Întinse o mână printre stâlpii de lemn și fu nevoit să și-o tragă înapoi cu o repeziciune de care nu se crezuse în stare cu o secundă mai înainte, când un câine sări la el cu dinții scoși și mârâind de parcă i-ar fi furat osul din față.
I se făcuse sete, privi în jur în speranța de a găsi o cană sau un pahar, dar în zadar; deschise gura și așteptă ca ploaia să i-o umple cu apă, înghiți o dată și încă o dată, dar simți că se îneacă și încetă; simți cum tot sângele îi năvălește în cap și iar dădea afară, fața i se înroșise de la sângele ce-i curgea prin nas, însă ploaia îi curăță fața imediat.
Se lumina tot mai mult și ploaia începuse să încetinească, își făcu apariția și câteva santinele cu puștile lor mari pe care le purta în spate ca pe niște trofee. Ceilalți prizonieri primiră cate o lovitură cu patul puștii în spate pentru amuzamentul santinelelor, iar unele femei mai tinere au fost luate câte una de soldați și duse într-o colibă unde-și făceau de cap cu ele. Când se întorceau săracele femei erau umflate de plâns și de la bătăi, iar hainele le erau pur și simplu sfâșiate. Își imagina ce le putea face și i se făcuse rău, stomacul i se întoarse pe dos și vomă iar sânge. “Nu mai am mult de trăit, se bucura el, iar ăștia nu vor apuca să mă tortureze” își zicea cu satisfacție. Însă tot nu-și amintise cine era și ce implicație avea în revoltă sau război, nu știa nici asta, putea să nu fie niciuna, pentru el era tot una, vroia doar să știe cine este. Își aminti că nu se recunoscuse în oglindă și începuse să râdă, dar fu întrerupt de un acces de tuse insuportabilă.

Nu mai ploua de vreo două ore, iar soarele și-a făcut apariția pe cerul acum senin, mângâind cu drag pământul. Soldații micșunau în jurul ostaticilor ca albinele și niciunul nu se îndurase să le dea ceva de mâncare și nici măcar o gură de apă deși se vedea pe fața lor cât erau de sleiti de puteri. La cererea disperată a unuia dintre bărbații din cușcă cu Vlad să-i ofere o cană cu apă, unul din soldați i-a spus râzând badjocoritor:
-Moșulică, peste o oră nu vei mai avea ce face nici cu apa, nici cu mâncarea. Ar fi păcat să irosim așa proviziile noatre dându-vi-le vouă, niște amărâți. Vezi-ți de treaba ta și nu mai cere ceea ce nu-ți este permis, și-l lovi cu putere cu pușca peste spate.
După o oră își făcu apariția o jumătate de duzină de soldați la poarta cuștii, scoaseră cuiele și intrară înăuntru pentru a-i lua pe sus pe ostatecii răniți, niciunul nu se împotrivi. Când ajunse la Vlad, soldatul care trebuia să-l ia îl privi cu scârba, îl măsură din cap până în picioare, apoi apucă în grabă de piciorul care încă se mai ținea în bucata de piele înnegrită și trase cu putere:
-De asta nu vei mai avea nevoie oricum, spuse soldatul scârbit că își pătase uniforma nouă de sângele deținutului.
În momentul când se desprinse pielea, Vlad simți că i se taie încă o dată piciorul, simți o înțepătură puternică ce nu-i dădea drumul, o fierbințeală urcând și coborând prin tot corpul și o durere ce nu poate fi exprimată nici măcar în cuvinte; țipă ca nebunul din cauza durerii, iar lacrimile îi năpădiseră ochii instantaneu, fără să-și dea seama, vroia să se zvârcolească, dar nu avea puterea necesară, vroia să o ia la sănătoasa, dar nu mai avea cu ce alerga, vroia să sugrume, să omoare, să jumuleasca, dar nu avea cu ce.
După câteva minute, toti cei patru bărbați se aflau cu spatele la un zid alb pe care se vedeau urme de sânge împrăștiat.
“Voi fi executat, ce bine!” se gândi Vlad, sperând că va scăpa de durerea ce încă îi domina corpul slăbit. Trebuia să spea în picioare și să-și privească călăul în față, iar el se sprijinea de perete pentru a putea sta în picioare. Era cu capul în jos și auzi un prim glonț pornind de pe țeava pistolului. “Unul s-a dus, mai sunt trei” medita în tăcere. “Mai sunt trei și eu nu știu cine sunt, nu știu ce am fost înainte, am fost o persoană bună sau am fost un criminal ca cel care mă va omorî din minut în minut?”.
Un al doilea glonț și-a făcut cunoscută apariția când s-a auzit un zgomot asurzitor.
“S-au sus doi și am mai rămas doi. Doi e număr cu soț, doar la morți se mai aude de numărul ăsta- dar deja sunt mort- ce mai conteaza un minut sau două? Nici măcar nu știu ce căutam în strada aceea, nu știu ce caut aici. Care este vina mea? Poate mă aflam în locul nepotrivit la momentul nepotrivit...”
O a treia bubuitură i-a dat de știre că e rândul său. Avea ochii în pământ.”S-a sfârșit, atât mi-a fost”. Ridică privirea pentru a-și înfrunta călăul...zări doi ochi plini de lacrimi...ochi atât de cunoscuți...”Vă știu” le zise telepatic Vlad ochilor înlăcrimați. Mai privi o dată...doi ochi de copil...”De unde vă știu?” închise ochii și-i deschise imediat dându-și seama că face o prostie, mai are puțin timp în care are șansa să-i privească și nu își permitea să țina ochii închiși.
Își amintise prima zi de școală a sa, ultima zi de facultate, prima căsătorie, apoi divorțul mult prea rapid, a doua căsătorie, copilul... atunci totul îi era clar: o văzu născându-se, o văzuse crescând, plângând, zâmbind, alergând...o văzuse dansând la o serbare la școală, o văzuse plângând la capul mamei sale când murise, îi cunoștea ochii ca în palmă căci îi sărutase de mii de ori, de zeci de mii de ori...văzuse când o căuta înnebunit pe strada plină de oameni cu puștile în mână, o zărise pentru un moment apoi o pierduse...îi privi ochii, erau ochii ei....ea era....inima îi pompa cu mare viteză, aerul îi intra în plămâni fără greutate acum...și știa că o găsise..era fetița lui pe care jurase că o va proteja în schimbul vieții lui...era copilașul său...era ea...dar bucuria se risipi când văzuse pistolul mult prea mare în mâinile frumoasei sale copile, iar acel pistol era îndreptat chiar spre el, acel pistol omorâse trei oamnei înainte, iar acu el urma....o regăsise, dar o și pierduse în același timp...Era ea: copila sa. Era ea: un criminal, o ura pentru că fusese în stare să-i omoare pe ceilalți ostateci. De ce ezita acum? De ce nu-l împușca și pe el? Trebuia să împartă aceeași soartă ca și ei, doar au fost colegi de carceră...au stat cu toții în acea cușcă și au suferit de frig, de sete și foame, trebuia să-i urmeze...nu-l mai interesa că jurase să o protejeze orice ar fi pe ea, acum ieșea omenia din el- vroia să moară pentru ca să se alăture suferinței.
Mâinile fetiței tremurau pe trăgaciul dornic să se miște un pic pentru a provoca explozia mult dorită, însă nu se îndură să apese...știa că e tatăl ei, îl cunoștea, îl cunoscuse de la început și știa ca nu va fi în stare. Simtea cum lacrimile sărate îi acoperie toată față și-i intraseră și în gură, iar frigurile ce o cuprunseseră o făceau să se cutremure din toate încheieturile.
“Mai bine murim amandoi acum, dar nu-mi voi omorî tatăl” gândea copila în moment ce lasase pistolul jos.
În acea clipă se auzi o detunătură din spate, iar copila căzu ca secerată cu un glonte în cap pe pământul umed de după ploaie.
“Așa îți trebuie!” gândi satisfacut Vlad că cineva, din umbră, omorâse criminalul, apoi, după sunetul mult așteptat și cunoscut căzu cu zâmbetul pe buze, încă rezemat de zid, atingând cu mâna cadavrul unuia dintre bărbații care au fost cu el în cușca în care au stat prizonieri câteva zile.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!