Hong Kong-3(Victoria Peak)

La sugestia lui Sue de a merge la Statuia lui Buda Amoghasiddhi (nume care este interpretat ca “cel care nu este în zadar”, asociat cu mintea conceptuală) mi-am reamintit versurile lui Eminescu: „ Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha-Sakya-Muni,/Nici în viață nici în moarte,/Nici în stingere ca unii//Visuri sunt și unul și-altul,/Și totuna mi-este mie/ De-oi trăi în veci pe lume,/De-oi muri în vecinicie.//”
Oamenii care s-au trezit din somnul ignoranței și au devenit „iluminați„ sunt budiștii care pășesc spre Nirvana. N-am protestat dar mi-am jurat că este ultima statuie a lui Buda pe care o voi mai vizita cât voi mai sta în China. Am pornit spre Satul Ngong Ping, sat cultural- tematic cu specific chinezesc. Magazine de suveniruri, cafenele, restaurante si un teatru, case în stil colonial construite de europeni în vechime, toate dădeau un aer de orice numai de locație a unei mănăstiri budiste nu. Mănăstirea Po Lin, sau Regatul Budist de Sud are mai multe creații arhitecturale ca: Altarul principal, Sala Buddha, Sala Bodhisattva Skanda și mai multe temple cu o extensie Tian Tan Buda, unde se afla de altfel și Statuia lui Buda Amoghasiddhi. Cnstrucția statuii începută în 1900 a fost finalizată abia în 1993. Cele 268 e trepte te duc spre statuie lăsând în urmă mănăstiri pline de călugări iluminați sau pe cale de a deveni. Buda, în poziția lotusului, tronează pe un soclu sub care se află trei etaje cu trei Săli: Sala Universului, Sala de Merit și Sala Memoriei. Impresionanta statuie are o greutate de 250 de tone și este alcătuită din 202 piese de bronz. Înaltă de 34 m. statuia este înconjurată de șase statui de bronz mai mici care reprezintă șase femei ce-i ofera lui Buddha din palmele lor „flori, tămâie, lămpi, unguente, fructe și muzică sacră” care simbolizeaza „caritatea, moralitatea, rabdarea, zelul, meditația și înțelepciunea”, necesare pentru a intra in Nirvana. Șocant a fost să constat că fața zeului este îndreptată spre nord spre deosebire de toate celelalte statui din lume care sunt orientate cu fața spre sud. Am cumpărat o brățară sculptată din lemn de santal și am plecat privind încă o dată copacii argintii ce străjuiesc treptele și peisajul minunat care lăsa privirea să ajungă până în Macao. Chiar dacă mi-a făcut plăcere și această vizită, hotărârea privitoare la statuile lui Buda a rămas neschimbată.
Călătoria noastră a continuat cu Victoria Peak. Am luat autobuzul până la impresionanta clădire a Băncii Naționale a Chinei unde, gratis, am urcat până la etajul 36 ca să putem admira priveliștea. Singurul loc în care ni s-a permis accesul pe terasă a fost cel din care am putut vedea Portul Victoria ce se desena enigmatic prin ceață. Am ieșit din clădire și după câteva minute de mers pe jos am ajuns la tramvaiul care avea să ne ducă până în vârf (Peak Tram). Tramvaiul peak se mândrește cu o existență îndelungată pornită încă din anul 1888 și cu prezența în filmul realizat în 1955 Soldier of Fortune, în care a jucat Clark Gable. Alunecarea zgârie-norilor pe sub ferestrele tramvaiului, care urcă pe un unghi imposibil, îți dă senzația de artificial, de trucaj. În vârf, la capătul de linie ....am dat de un mall! Am plătit să urcăm pe terasa peste care bătea destul de tare vântul ca să putem privi împrejurimile. Cu ochii în toate părțile și citind toate inscripțiile, pe timpul acestui periplu, am constatat lipsa din uz a numărului patru din toate locațiile pe la care am trecut. Nu numărul treisprezece ci numărul patru! Sue, cu eleganță, de sub un zâmbet discret, mi-a explicat că sonoritatea numărului patru în limba chineză se poate confunda ușor cu „moarte„ dar și cu lemn. M-am abținut să întreb dacă masacrul de la patru iunie a fost generat de această asemănare. Am mers și la Turnul Peak, un turn în formă de nicovală, urcând pe terasa uriașă numită Sky Terrace.
Victoria Peak este și cartierul rezidențial al celor super bogați. Aici există vile somptuoase, adevărate palate, ascunse însă de vegetația luxuriantă. Clădirile au aparținut britanicilor colonialiști dar treptat au fost cedate chinezilor.
Smogul dens a obturat aproape total peisajul blocurilor uriașe și al portului. Ușor dezamăgiți am coborât și am mers cu un tramvai cu etaj până la Central Elevated Walkway, practic un cartier vertical. Deservit de scări rulante și pasarele, conectează două districte ale Hong Kongului: Hong Kong Central și Admirality.
De aici ne-am îndreptat spre o parte tradițională cu case mici și înghesuite parcă retrase umil printre uriașii zgârie-nori, Chinatown, unde mai multe clădiri și structuri istorice sunt încă mărturii vii a istoriei Cartierului Central din Insula Hong Kong. Nu voi insista asupra a ceea ce este de văzut pentru că același lucru, aproape, poți vedea în orice Chinatown din lume, în care intri prin porțile uriașe inscripționate cu caractere chinezești și poți întâlni de la micii negustori de la care poți procura tot felul de alimente proaspete sau uscate până la mici restaurante cu specific al diferitelor zone .
Eu, unul dintre cei patruzeci de milioane de turiști ce vizitează Hong Kongul anual, mă simțeam mic, neînsemnat și nebăgat în seamă dar nici nu îmi doream o altă postură. Oboseala acestui uriaș efort începuse să-și spună cuvântul. Voiam acasă la mine la Mogoșoaia, la pădurea din poartă, la câinii și pisicile mele la carnea cărora nu atenta nimeni, la grădina mea, la Dona, soția mea!
Ne-am oprit să mâncăm ceva la un Starbuks până ajungeam la restaurantul unde aveam masa plătită.Lângă cafeaua aburindă am putut servi la alegere: croissant cu unt, croissant cu ciocolată, brioșe Starbuks( classic Blueberry Muffin, Duble Chocolate Muffin, Apple Cinnamon Muffin), biscuiți și prăjituri scoțiene, sandwich-uri ( triangle BLT, cu bacon , salată și roșii, triangle ham și chesse-cu șuncă și cașcaval cedar), Ciabatta cu friptură de vită și legume, ciabatta cu pui a la italiano-pui, cașcaval, sos pesto genovesse într-o pâine ciabatta mai specială, ciabatta cu pui și ciuperci alături de maioneză ) Locurile în care se poate mânca erau aproape tot timpul populate dar explicația era relativ simplă în sensul că aici se mănâncă câte puțin de 6-7 ori pe zi iar oamenii, pentru că fac mișcare, nu sunt foarte grași. Am mâncat destul de repede așa că mi-am așteptat colegii afară din local, la o țigare. Cu ocazia asta mi-am socotit banii și am conchis că dorul de casă, oboseala și saturarea de impresii noi sunt invers proporționale cu densitatea bugetului. Ne-am plimbat câteva minute pe jos schimbând impresii, fotografiind și privind oamenii și peisajul citadin, cu o oarecare părere de rău că poate a doua zi vom părăsi Kong Kong-ul.
-Vă propun ca să mergem la hipodrom-a lansat Sue o invitație pe care nu o puteam refuza. Sezonul de curse este în plină desfășurare și azi, fiind miercuri, vom putea urmări câteva curse.
-Cât costă intrarea?-am îndrăznit o întrebare cu glas tare.
-Colegii, pe diferite tonuri, ca un ecou, au repetat.
-Sunteți invitații mei. Dar dacă vreți să pariați o veți face pe banii dumneavostră!Sezonul de curse se desfășoară între lunile septembrie-iunie ale fiecărui an și aduce profituri mari Hong Kongului, deși, se spune că după 1997 numărul cailor înscriși în curse dar și profiturile, ar fi în continuă descreștere. La cele două hipodromuri sunt înscriși în jur de 1.000 de cai, aparținând mai multor proprietari. (în sensul că un proprietar poate deține mai mulți cai.)
Deși sunt enorm de mulți oameni pe stradă, se poate constata cu ușurință curățenia exemplară care de altfel caracterizeaza întregul oraș. În Hong Kong teama de o epidemie este profund justificată, ținând cont de istoria acestor locuri, astfel că se insistă foarte mult pe igienizare. Aici s-au produs mai multe epidemii de malarie, holeră și dizenterie care au decimat în timp populația locală formată din chinezi, soldați britanici și coloniști europeni sau americani. În cel mai mare cimitir din Hong Kong, care cu siguranta ar merita vizitat, pe lespezi se poate citi despre soarta cruntă a primilor coloniști și misionari, funcționari publici, militari sau negustori care s-au chinuit și murit împreună cu familiile lor de boli cumplite. Hipismul, acest joc tradițional al britanicilor a fost adus și in Hong Kong, prima cursă de cai având loc în 1845.
Singura tară ar fi aceea că în preajma barurilor de noapte mirosul de urină devine dominant. Până la ora 19,00, când aveam să intrăm la Hipodromul de pe insulă, am plecat la o plimbare agale spre restaurantul la care aveam masa plătită.
Autobuzul ne-a purtat spre bază iar impresiile acumulate pe timpul zilei, privirile fixe trădând suprapuneri de imagini, decantări.
La restaurant nu era foarte aglomerat. Am sperat din tot sufletul să nu avem companioni prea mulți de origine chineză. A început să mă deranjeze sorbitul zgomotos, clefăitul și râgâitul de final...dar dacă astea sunt obiceiurile...
Am servit masa și după circa o jumătate de oră de odihnă a colegilor, și de notițe pentru mine am plecat spre hipodrom.
Astăzi, în lumea high-life-ului, indiferent de țara unde se desfășoară concursuri hipice, nici o bogație nu conteaza mai mult decat un cal campion de curse. Caii de curse victorioși înregistrează o cifră de afaceri de peste 70 de miliarde de euro la nivelul țărilor cum ar fi:Emiratele Arabe, Statele Unite, Japonia, Hong Kong sau Marea Britanie. Hipodromul din Hong Kong și cel din ShaTin din Noile Teritorii reprezintă o atracție irezistibilă, nu numai pentru localnici, ci și pentru turiștii  străini. Happy Valey s-a ridicat după ce terenul mlăștinos al unui rau infestat de țânțari a fost drenat, curățat. Cu o suma infima și mult, mult noroc, oricine poate câștiga o mulțime de dolari. Evident că îmbogățirea, de cele mai multe ori, rămâne o himeră, ca la orice joc de noroc. Și cu toate acestea am hotărât să pariez și să intru în grupul celor peste șase milioane de pariori care pariază săptămânal.
Cei cinci dolari Hong Kong pariați nu mi-au adus decât adrenalină și un bilet necâștigător ca amintire mizând ferm pe un singur cal câștigător dar am pariat în tipul de pariu „pariu simplu câștigător”.
La sfârșitul curselor am plecat spre hotel după ce am mers și la un muzeu, atât despre caii de cursă cât și despre originile Clubului Hipic Hong Kong.
La ieșrea din muzeu Sue, cu o oarecare părere de rău ne-a anunțat că a doua zi ne vom întoarce la Beijing. La revedere Hong Kong!