poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1136 .



Rebeliune
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Joseph_Roth ]

2014-05-25  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan




I

Barăcile spitalului militar 24 se aflau la marginea orașului. De la capătul liniei de tramvai unui om sănătos și voinic nu i-ar fi luat mai mult de jumătate de oră să ajungă aici. Tramvaiul ducea în lume, în metropolă, în viață. Dar cei internați la spitalul militar 24 n-aveau cum răzbate până la stație.
Erau orbi sau infirmi. Șchiopătau. Coloana vertebrală le era vătămată. Se așteptau la amputație sau deja o suferiseră. Pentru ei războiul se încheiase. Au uitat de instrucție, de sergent, de domnu’ căpitan, de companie, de preotul unității, de ziua de naștere a împăratului, de rații, de tranșee, de asalturi. Cu dușmanul au făcut pace. De acum se înarmează pentru un nou război, contra durerilor, contra protezelor, contra schilodirilor, contra cocoașelor, contra nopților nedormite; și contra celor sănătoși.
Numai Andreas Pum era mulțumit de mersul lucrurilor. A pierdut un picior și a căpătat o medalie. Mulți n-o primiseră nici pe asta, deși pierduseră mai mult de un picior. Nu mai aveau nici mâini și nici picioare. Sau erau siliți să zacă la pat fiindcă au pățit ceva la măduva spinării. Andreas Pum era bucuros să-i vadă pe alții suferind.
Credea într-un Dumnezeu drept care împărțea fracturi de coloană, amputații și medalii celor merituoși. Dacă stai bine să te gândești ce mare lucru e pierderea unui picior, însă acordarea unei distincții, cogeamitea fericirea. În felul acesta un invalid se poate bucura de stima lumii, iar un invalid medaliat, de cea a guvernului.
Cârmuirea e ceva ce atârnă deasupra omului ca cerul peste pământ. Ce parvine de-acolo de-o fi bun sau de-o fi rău, e întotdeauna măreț și atotputernic, tainic și insondabil, cu toate că uneori e priceput și de oamenii obișnuiți.
Sunt unii camarazi de ai săi care afurisesc guvernarea. Părerea lor e că sunt tot timpul nedreptățiți. De parcă războiul n-ar fi fost o necesitate! De parcă urmările sale firești n-aveau să fie suferințele, amputările, foamea și nevoia! Ce le trebe? N-au niciun Dumnezeu, niciun împărat, nicio patrie! Nu-s decât niște păgâni. „Păgâni” - nu există cuvânt mai nimerit să-i descrie pe cei ce se opun deciziilor luate de orânduire.
Era o duminică călduroasă de aprilie, Andreas Pum ședea pe o bancă albă, prost geluită, amplasată pe gazonul din fața barăcilor spitalicești. Aproape că nu se afla bancă pe care să nu converseze doi, trei convalescenți. Numai Andreas era singur și se exalta de porecla scornită pe seama camarazilor săi.
Păgâni erau bunăoară aceia care zăceau la închisoare din pricina sperjurului, hoțiilor, crimelor, omuciderilor și chiar a asasinatelor cu furt. Ce-i mâna pe oameni să omoare, să jefuiască și să dezerteze? Faptul că erau păgâni.
Dacă în clipa aceea l-ar fi întrebat cineva pe Andreas ce sunt păgânii, el ar fi răspuns cam așa: de exemplu cei ce sunt în temniță sau cei care din pură întâmplare n-au fost încă prinși. Andreas Pum era foarte mulțumit de ideea lui cu „păgânii”. Cuvântul îl mulțumea, îi dădea un răspuns la întrebările sale învârtejite și dezlega nu puține cimilituri. Îl elibera de datoria de a medita pe mai departe și de a-și bate capul cu soarta altora. Andreas Pum se bucura de această denumire care-l făcea totodată să se simtă superior comilitonilor săi ce sporovăiau pe băncile alăturate. Unii din ei aveau răni mai grave ca ale sale și medalie ioc. Li s-a făcut o nedreptate? De ce afurisesc? Ce-i nemulțumește? Îi înspăimântă viitorul? Dacă tot se încăpățânează în sfidarea lor, chiar că trebuie să-i neliniștească viitorul! Își sapă groapa cu mâna lor! De ce să poarte cârmuirea grija dușmanilor săi? În schimb, de Andreas Pum o să aibă negreșit grijă.
Iar pe când Soarele se sălta iute și încrezător înspre zenitul său de pe cerul fără nori devenind tot mai strălucitor și chiar văratic, Andreas Pum se gândea la anii care-l așteaptă. Guvernul îi va fi dat în concesiune o mică tutungerie să vândă timbre sau o slujbă de paznic într-un parc umbros sau într-un muzeu răcoros. Și va sta acolo cu medalia pe piept, va fi salutat de soldați, va fi bătut pe umăr de un general în trecere, iar copiii se vor teme de el. Nu că va face el vreun rău; se va asigura doar că nimeni nu calcă iarba. Ori oamenii veniți la muzeu vor cumpăra de la el cataloage sau vederi și, cu toate astea, nu vor crede că-i un negustor oarecare, ci mai degrabă un reprezentant al statului. Și poate se va găsi și o văduvă, cu sau fără copil, ori dacă nu, o fată bătrână. Un invalid bine îngrijit și cu pensie nu-i chiar de lepădat mai ales că după război cu greu mai dai peste un bărbat.
Zdrăngănitul unui clopot se zbengui pe iarba dinaintea barăcii și anunță ora prânzului. Invalizii s-au ridicat cu greutate și merg clătinat, sprijinindu-se unul de altul, înspre clădirea lungă din lemn a cantinei. Andreas își ridică cârja prăbușită cu sârguință zorită și șonticăie voios în urma camarazilor săi cu gândul de a-i ajunge. Durerile lor nu-l conving pe de-a-ntregul. A avut de pătimit la rândul lui. Dar te uită ce iute pășește când sună de masă!
Firește, îi depășește pe ologi, pe orbi, pe bărbații ale căror spinări sunt într-atât de încovoiate, încât sunt paralele cu pământul pe care calcă. Îl cheamă, dar lui Andreas Pum nu-i stă gândul la ei.
Au primit, ca-n fiecare duminică, terci de ovăz. Bolnavii debitează aceleași lucruri ca în toate duminicile: fiertura de ovăz e anostă. El, însă, nu socoate că-i anostă. Ridică farfuria la buze și sorbește rămășițele, după ce zadarnic a încercat în mai multe rânduri să le pescuiască. Ceilalți îl observă și-i urmează timid exemplul. Ține îndelung castronul la gură și-și pândește comilitonii de după marginea blidului. A constatat că terciul le-a plăcut și că văicăreala lor nu-i decât o fanfaronadă. „Păgâni ce sunteți!” triumfă Andreas așezând farfuria pe masă.
Legumele uscate poreclite de ceilalți „fire ghimpate” i-au plăcut mai puțin. Totuși farfuria o lasă goală. Întocmai cum ar fi terminat de lustruit o pușcă ruginită, resimțea sentimentul mulțumitor al unei datorii împlinite. Îi pare rău că nu vine niciun subofițer să verifice vesela. Farfuria e curată și conștiința de asemenea. O rază de soare lovește porțelanul care licărește. Pare o laudă pogorâtă din ceruri.
În acea după-amiază s-a săvârșit și mult așteptata vizita a prințesei Mathilde înveșmântată în uniforma unei surori medicale. Andreas care se află la conducerea salonului din aripa sa a luat poziția de drepți la ușă. Prințesa i-a întins mâna, el a făcut, fără voie, o plecăciune, căci își făgăduise să stea drepți. Cârja lui a căzut la podea, iar însoțitoarea prințesei Mathilde s-a aplecat și a ridicat-o.
Prințesa a ieșit, urmată de sora-șefă, de doctorul-șef și de preot.
- Curvă bătrână! a strigat un bărbat de pe al doilea rând de paturi.
- Nerușinatule! a răcnit Andreas. Ceilalți au pufnit în râs. Andreas s-a mâniat și a ordonat: „Faceți paturile!” cu toate că așternuturile erau curate și împăturite de trei ori după cum dicta regulamentul. Nu se clinti nimeni. Câțiva au început să-și umple pipele.
Tot atunci intră subcaporalul Lang, inginer de profesie, care își pierduse brațul drept și avea respectul lui Andreas și a spus:
- Nu te mai înfuria, Andreas, că suntem cu toții niște prăpădiți!
Peste baracă se lăsase o mare liniște; toți se uitau la inginer; Lang stătea în fața lui Andreas și vorbea. Nimeni nu-și dădea seama dacă i se adresează lui Andreas sau celorlalți sau doar lui însuși. A privit pe fereastră și a spus:
- Prințesa Mathilde o să fie tare mulțumită. Și ea tre’ să fi avut o zi grea din cale afară! Multe spitale mai vizitează duminică de duminică. Căci, trebuie s-o știți, sunt mai multe spitale decât sunt prințese și mai mulți bolnavi decât sunt sănătoși! Și mulți din cei ce par sănătoși sunt bolnavi numa’ că n-o știu. Poate că și ei își vor găsi curând pacea!
Câțiva și-au dres glasul. Bărbatul din al doilea rând de paturi, cel care mai devreme strigase „curvă bătrână”, tușea zgomotos. Andreas a șchiopătat până la patul său, a luat un pachet de țigări de pe poliță și l-a chemat pe inginer:
- Bună țigară, dom’doctor! a zis Andreas. I se adresa inginerului cu „dom’doctor”.
Lang vorbea ca un păgân, dar și ca un preot. Poate fiindcă așa era educat. Dar avea mereu dreptate. Simțeai că vrei să-l contrazici, dar nu știai cum. E musai să aibă dreptate dacă n-ai cum să-l contracarezi.
În seara aceea, inginerul se întinse în pat îmbrăcat și spuse:
- Când se deschid iară granițele, mă duc unde vezi cu ochii. N-am ce face în Europa.
- Numai de-am câștiga războiul, grăi Andreas.
- Toți îl vor pierde, a răspuns inginerul. Andreas Pum n-a priceput spusele, dar a dat respectuos din cap de parcă l-a silit cineva să-i dea dreptate lui Lang.
El unul are de gând să rămână în țară pentru a vinde vederi la muzeu. Vede bine că un asemenea post n-ar putea fi pe placul unui om învățat. Cum? Să se facă și inginerul paznic la parc?
Andreas n-avea rubedenii. Când alții primeau vizite, el ieșea și citea dintr-o carte de la biblioteca spitalului. În mai multe rânduri a fost cât pe ce să se însoare. Dar teama că nu câștigă destui bani pentru a întreține o familie l-a împiedicat să ceară mâna bucătăresei Anna, cusătoresei Amalia, guvernantei Poldia.
N-a făcut decât să „iasă” cu ele. În tot cazul, meseria lui nu se potrivea cu o nevastă tânără. Andreas era paznic de noapte la un depozit de cherestea din afara orașului și avea liber numai o dată pe săptămână. Firea lui geloasă i-ar fi răpit bucuria unei îndepliniri zeloase a meseriei sau i-ar fi făcut-o cu totul imposibilă.
Unii dormeau și sforăiau. Inginerul Lang citea.
- Să sting? a întrebat Andreas.
- Da, a răspuns inginerul și a pus cartea deoparte.
- Noapte bună, dom’doctor, a spus Andreas și a apăsat comutatorul. S-a dezbrăcat pe întuneric. Cârja a rezemat-o de perete, pe partea dreaptă a patului.
Înainte să ațipească, Andreas se gândi la proteza promisă de doctorul-șef. O să fie o proteză la fel de bună ca cea a căpitanului Hainigl. Nici nu se vede că a pierdut un picior. Căpitanul merge prin cameră singur, fără baston, de parcă un picior e mai scurt ca celălalt. Protezele sunt niște invenții grozave care arată până unde poate duce silința domnilor luminați de la guvern. Asta n-ai cum să n-o recunoști.

II

Proteza n-a mai venit. În schimb, a sosit haosul, devastarea, revoluția. Andreas Pum se liniști de-abia peste două săptămâni când s-a lămurit din ziare, din cursul evenimentelor și din ce-a cules din zisele oamenilor că până și-n regimurile republicane guvernele dirijează soarta națiunii. În orașele mari, răsculații erau împușcați. Păgânii de spartakiști nu se astâmpărau și pace. Doreau probabil să se debaraseze cu totul de guvern. Nu se gândeau la ce-ar urma după aia. Niște ticăloși, niște smintiți, bine le-a făcut că i-a împușcat. Oamenii obișnuiți n-au ce să-și bage nasul în treburile celor inteligenți.
Lumea aștepta venirea unei comisii medicale. Urma să se pronunțe asupra numărului de bolnavi din spital, asupra celor incapabili de muncă, asupra aprovizionării celor internați. Din spital în spital circula zvonul că vor rămâne doar cei cu șocul-obuzelor. Restul vor primi bani și poate o licență de flașnetar. Nici n-a venit vorba de o concesiune să vinzi timbre ori de vreun post de paznic la muzeu sau în parc.
Andreas începea să regrete că nu suferă de șocul obuzelor. Din cei o sută șaizeci și șase bolnavi ai spitalului militar 24 doar unul avea această boală. Și toți îl invidiau. Era un fierar de origine italiană pe nume Bossi, negricios, sumbru, cu umerii lați. Părul îi atârna peste ochi și amenința să se răspândească peste toată fața, să năpădească fruntea îngustă, să acopere obrajii și să se împreuneze cu barba sălbatică.
Suferința lui Bossi nu diminua nicicum impresia înfricoșătoare a robusteții trupului său, ci o făcea și mai sinistră. Fruntea îngustă se încrețea și dispărea între cele două sprâncene stufoase și linia părului. Ochii verzi i se bulbucau, barba i se scutura și auzeai cum îi clănțănesc dinții. Picioarele voinice i se îndoiau într-atât că rotulele ba se atingeau, ba se depărtau, iar umerii ba-i săltau, ba-i cădeau, în timp ce capul urieșesc era prizonierul unui tremurici constant și ușor, care parcă spunea nu, așa cum vezi că se întâmplă cu capetele slabe ale bătrânelor. Mișcările necontenite ale corpului îl împiedicau pe fierar să vorbească distinct. Gargarisea jumătăți de enunț, scuipa câte o vorbă, rămânea un răstimp fără glas și o lua iarăși de la capăt. Vederea unui om atât de puternic și de fioros căruia e dat să tremure făcea ca boala aceea cunoscută tuturor să pară mai înspăimântătoare decât era în fapt.
O mare tristețe îi copleșișe pe toți cei ce-l scrutau pe fierarul tremurând. Acesta era aidoma unui colos care se clatină pe o fundație nesigură. Toți așteptau încordați să se prăbușească de-ndată, însă asta nu se întâmpla. Era incredibil ca un om de mărimea lui să se zgâlțâie continuu, dar fără să se prăbusească, întru ușurarea lui și a celorlalți, făcându-se una cu pământul. Până și cei mai nenorociți dintre invalizi, cei cu coloana sfărâmată, resimt în vecinătatea lui Bossi o teamă imprecisă ca acelea pe care le încerci înaintea unei catastrofe îndelung așteptate.
Cine îl vede simte nevoia să-l ajute și totodată neputința de a o face. E dureros și rușinos să-ți dai seama că n-ai cum să-l asiști. Mai că-ți vine și ție să tremuri de rușine. Cei ce-l privesc par să se molipsească. În cele din urmă faci un pas înapoi, te eschivezi, dar tot nu izbutești să-ți scoți din minte imaginea uriașului tremurător.
Cu trei zile înainte de sosirea comisiei Andreas a făcut o vizită în baraca lui Bossi pe care până atunci o ocolise mereu. Douăzeci de ologi și de amputați se făcură roată în jurul fierarului și îl contemplau într-o muțenie miloasă. Poate sperau în efectul molipsitor al tremuriciului. Orișicum, ba unul, ba altul începea să resimtă o zvâcnire puternică a genunchilor, a coatelor, a articulațiilor de la mâini. Nimeni n-o recunoștea în fața celorlalți. Unul câte unul o ștergeau pe nevăzute pentru a-și cultiva în singurătate noul tremurici.
Andreas cel neîncrezător, care nu-l putea suferi pe Bossi din motive nici de el știute, se îndoise la început de boala acestuia. Îl apucase invidia, și pentru prima dată amărăciune față de guvernul ce binevoia să-i răsplătească doar pe cei cu șocul obuzelor și pe nimeni altcineva. Era întâia oară când făcea apriga cunoștiință cu nedreptatea acelora care ordonă și hotărăsc. A simțit deodată că-i pulsează mușchii, că i se strâmbă gura, că i se zbate pleoapa dreaptă. L-a podidit o spaimă veselă. A plecat șonticăind. Mușchii săi s-au potolit. Pleoapa a încetat să se mai zbată.
N-a putut adormi. Și-a pus hainele pe întuneric, nu și-a luat cârjele pentru a nu-i trezi pe ceilalți, s-a sprijinit cu mâinile de capul patului și de masă, și-a făcut vânt cu piciorul până la fereastră și trunchiul l-a urmat. A zărit o fărâmă din pajiștea întunecată și grilajul licăritor vopsit în alb. Rămase mai mult de o oră în aceeași poziție gândindu-se la o flașnetă.
E o după-amiază însorită de vară. Andreas se află în curtea unei case mari, la umbra unui bătrân copac stufos. Poate e un tei. Andreas răsucește maneta flașnetei și cântă : „Aveam un camarad” sau „Înaintea cetății” sau imnul național. E în uniformă. Își poartă medalia. Monedele zboară din toate ferestrele, înfășurate în șervețele. Se aude zornăitul înăbușit al banilor azvârliți. Sunt și copii acolo. Fetele-n casă se apleacă peste pervazul ferestrei. Nu le e frică. Andreas învârte manivela.
Luna se înălța peste marginea pădurii dinaintea barăcilor. Se lumina. Andreas se temea să nu fie văzut de colegii săi. Nu voia să șadă în miezul luminii pale. Se căzni să ajungă înapoi în pat.
Următoarele două zile fu tăcut și îngândurat.
S-a ivit comisia. A fost chemat fiecare pe rând. Lângă draperia ce ascundea comisia de ochii invalizilor în așteptare stătea un bărbat. Acesta o trăgea de fiecare dată la o parte și striga un nume. Un corp firav se desprindea mereu din rândul celorlalți, se clătina, șonticăia, bocănea și dispărea în spatele cortinei.
Invalizii examinați nu mai reveneau. Părăseau sala pe o altă ieșire. Primeau o bucată de hârtie, pe urmă se întorceau în barăcile lor, își împachetau lucrurile și porneau târâș-grăpiș înspre ultima stație a tramvaiului.
Andreas aștepta alături de ceilalți fără să ia parte la conversația lor șoptită. Tăcea asemeni unuia care nu vrea să se trădeze și care trăiește cu teama să nu fie momit c-o vorbuliță să dea pe față secretul lui cel mai de preț.
Bărbatul a ridicat draperia și a chemat din sală pe Andreas Pum. Cârja lui bocăni de câteva ori pe dușumea rezonând în tăcerea impusă.
Deodată, Andreas a început să tremure. Îl privea pe președintele comisiei, un ofițer superior cu guler auriu și barbă blondă. Barba, chipul, gulerul uniformei se amestecau într-o pată de alb și auriu. Cineva a spus:
- Iarăși unu’ cu șocul-obuzelor.
Cârjele din mâinile lui Andreas au început singure s-o ia din loc. Două ordonanțe au sărit să-l sprijine pe Andreas.
- Licența! răcni poruncitor ofițerul superior. Ordonanțele l-au depus pe Andreas pe un scaun și s-au zorit la treabă. Deja erau încovoiați peste hârtiile foșnitoare în timp ce penele lor dansau.
Mai apoi Andreas s-a trezit cu un maldăr de hârtii în mâna tremurătoare și a șchiopătat spre ieșire.
Începând să-și împacheteze lucrurile, a încetat să mai tremure. Doar atât își spunea în gând: „s-a petrecut un miracol! s-a petrecut un miracol!”
A rămas în closet până au dispărut toți tovarășii săi. Apoi și-a numărat banii.
În tramvai oamenii îi făceau loc. Dintre locurile oferite l-a ales pe cel mai bun. Ședea în fața ieșirii, lângă el, în mijlocul vagonului, se aflau cârjele ca un pichet de graniță. Toată lumea se holba la Andreas.
S-a dus la adăpostul pe care îl cunoștea.

III

Flașneta e fabricată de întreprinderea Dreccoli & Co. Are forma unui cub poziționat deasupra unui cadru din lemn pliabil și transportabil. Andreas își cară cutia în spinare ca pe o raniță legată cu două curele. Pe partea stângă a instrumentului se găsesc nu mai puțin de opt șuruburi. Cu ajutorul lor selectează melodiile. Flașneta are opt cilindri printre care imnul național și „Lorelei”.
Andreas Pum își ține licența într-un portofel care mai înainte a fost învelitoarea de piele a unui carnețel și pe care l-a cules întâmplător dintr-o movilă de gunoi pe lângă care trecea zilnic. Cu licența în buzunar pășești cu inima ușoară pe străzile astei lumi unde mișună polițiștii. N-ai de ce să te temi; și într-adevăr n-ai pentru ce. Poți să nu iei în seamă reclamațiile vecinilor răi și arțăgoși. Le trimitem autorităților o vedere în care le explicăm cum stau de fapt lucrurile. Consemnăm totul scurt și la obiect. Datorită licenței, suntem, ca să spunem așa, pe picior de egalitate cu autoritățile. Suntem împuterniciți de organe să cântâm oricând și oriunde vrem. Putem să ne așezăm flașnetele la cele mai aglomerate colțuri de stradă. Firește, poliția apare în cinci minute. Lasă-i să vină liniștiți! În centrul unui cerc de curioși crispați, ne scoatem la vedere licența. Poliția salută. Și punem să cânte ce ne trece nouă prin cap în momentul respectiv: „Nu plânge, fetițo!” - „ Fata mea cu ochi căprui” – „Băietul șade la isvor”. Iar pentru auditoriul șic avem un vals din opereta de anul trecut.
Andreas poate, după chef, să învârtă manivela atât de iute că valsul se preface în ceva tot atât de sprinten și de marțial ca un marș. Căci simte și el din când în când nevoia unei melodii ostășești mai ales în zilele mohorâte și reci când ploaia își vestește sosirea cu dureri în zona membrului său amputat. Piciorul îngropat de atâta amar de vreme îl chinuie. Partea genunchiului de unde a fost ferăstruit se albăstrește. Căptușeala de la genunchi a pilugului nu mai e suficient de moale. Părul de cal din care e făcută e deja ros. Dacă l-ar umple cu puf sau blană ar fi mai bine. În asemenea zile, Andreas e nevoit să vâre la încheietura genunchiul o batistă sau două. Dar ele nu fac treaba.
De cum începeau ploile, durerile dispăreau. Dar în zilele ploioase, Andreas nu făcea aproape niciun sfanț. Mușamau, altădată licăritoare, tare, impermeabilă se crăpase în câteva locuri. Fâșiile îi dungau suprafața creând un fel de hartă. Dacă ploaia o să treacă prin învelitoare – și Dumnezeu l-a păzit de asta până acum – găurind lemnul nobil și ajungând prin el în interiorul instrumentului, cilindrele se vor strica.
Atunci când ploua, Andreas se adăpostea ceasuri întregi în acele cerdacuri prietenoase unde „cerșitul și negoțul ambulant” nu erau interzise, unde nu era de pază niciun câine, niciun portar morocănos ori nevasta acestuia care să ocrotească sfințenia intrării. Căci cu neamul femeiesc Andreas a avut câteva experiențe mai neplăcute. Însă asta nu-l împiedica să viseze la dulceața înfiorătoare a unei mâini femeiești încă nedeslușite de care să poată spună că-i a lui.
Andreas nu avea gusturi de zi cu zi: cu cât o femeie îl ocăra mai cumplit ca să-l gonească de acolo, cu cât glasul ei suna mai tăios, cu cât postura sa era mai amenințătoare, cu atât o plăcea mai mult. Și pe când îi întorcea spatele portăresei inospitaliere se simțea pe atât de subjugat de feminitatea acesteia, pe cât era dezamăgit de pierderea neașteptată a unui câștig. Pățanii de felul ăsta i se întâmplau adesea lui Pum. Erau singurele lui trăiri. Îi munceau nopțile, visa la femei planturoase, iar visările însoțeau ca un text poetic melodiile mai serioase ale minavetului. S-a ajuns până acolo că nu își mai considera instrumentul ca ceva mecanic, ci vedea în cântarea sa o culme a virtuozității. Asta pentru că dorul, teama și tristețea sufletului său alimentau mâna ce învârtea la manivelă, iar el se lăsa pradă închipuirii că poate să cânte mai răsunător sau mai încet, mai languros sau mai războinic după dispoziție sau simțire. Începuse să-și iubească instrumentul și vorbea cu acesta o limbă pe care o înțelegea doar el. Andreas Pum era un muzician veritabil.
Când dorea să se înveselească, urmărea din priviri pictura pestriță de pe spatele flașnetei. Imaginea reprezenta scena unui teatru de păpuși și o parte din auditoriu. Copilași blonzi și bruneți se holbau în direcția scenei unde se petreceau lucruri minunate. O vrăjitoare cu părul vâlvoi și cenușiu ținea în mână o baghetă magică. În fața ei se aflau doi copii cărora le creșteau din cap coarne. Deasupra lor păștea o căprioară. Nu era nicio îndoială că imaginea arăta oameni metamorfozați de o zgripțuroaică. Andreas nu credea că așa ceva se poate întâmpla și în realitate. Dar privind imaginea de atâtea ori a ajuns să-i fie la fel de familiară și de aievea ca orice lucru pe care îl vede zilnic. Vraja aceea aproape că nu mai conținea nimic fantastic. Mai minunate decât însăși întâmplările erau culorile aprinse. Privirile lui Andreas sorbeau acea bogăție de tonuri uleioase, iar sufletul său se îmbăta cu armonia seducătoare prin care roșul sângeriu se dizolva în portocaliul plin de dor al cerului asfințit din fundal.
Avea timp berechet să facă asemenea observații acasă. Ce-i drept „acasă” nu era acel gen de loc unde să poată zăbovi cât e ziua de lungă. Însemna, mai degrabă, un pat aflat în ceea ce i se părea lui Andreas a fi o cameră spațioasă. În ea mai dormeau pe lângă Andreas o fată și prietenul ei. Pe ea o chema Klara, iar pe el, Willi. Ea ținea locul unei casierițe într-o mică cafenea, iar el era un prelucător de metale fără slujbă. Willi muncea doar o dată pe săptămână și nici atunci în meșteșugul lui. Împingea pe străzi un cărucior ca să cumpere hârtie de ziar. Seara își ducea marfa la un comerciant de vechituri. Willi primea o treime din câștig, căci și acesta era împrumutat drept un mărunt capital. Era limpede că Willi nu putea trăi din veniturile sale. Trăia din ale Klarei. Ea avea și alte câștiguri. El era gelos. Dar noaptea când se găseau amândoi sub cuverturile subțiri căuta să uite de pe urma a ce trăiește și îi și reușea. Dimineața următoare, se lungea în timp ce Klara și Andreas erau de multă vreme sculați. Rămânea toată ziua acasă și nu-i îngăduia lui Andreas să intre înainte de căderea nopții. Și explica asta spunând mereu: „Tre’ să păstrăm ordinea!”. Era departe de el să-l urască pe olog, pe Andreas. Pur și simplu iubea ordinea. Andreas Pum avea unde să pună capul, dar nicio locuință. Căci lumea e astfel tocmită că nu poți să te bucuri decât pentru ce ai plătit.
Andreas se împăcase cu această ordine și sosea imediat ce se înnopta. Făcea ceai pe un arzător cu spirt. Willi bea alcoolul diluat din spirt în cana de apă. Andreas își sorbea ceaiul cu o bucată de pâine. Willi aducea câteodată un cârnat. Căci nu arar se întâmpla ca Willi să se dedea plimbării în zilele frumoase, să treacă prin fața unui magazin de delicatese la ușa căruia atârnau asemeni unor spânzurați niște cârnați vârtoși. Iar Willi tăia vreo doi- trei mai mult de dragul sfidării decât al hoției. Ce-i provoca plăcere era pericolul și mândria că se pricepe. Și-n plus i s-ar fi părut un păcat să dea înapoi din calea întinsă de destin. Andreas avea suspiciunile lui în ce privește originea cârnaților. O dată îl întrebase de unde îi are:
- Taci și îmbucă! pronunță Willi, tre’ să păstrăm ordinea!
Din fericire nu încălca ordinea dacă Andreas, în timp ce mistuia mâncarea, se dedica contemplării picturii de pe suprafața flașnetei. Magia nefinalizată a tabloului te îndemna s-o duci mai departe. Andreas ar fi vrut s-o poată picta el. Pe cei doi copii care mai aveau încă formă umană i-ar fi transformat în căprioare sau în alte animale. Erau o sumedenie de posibilități. Copiii n-ar putea fi metamorfozați în șobolani? Ăi! Șobolani! Poate-n pisici; în lei tineri, în crocodili micuți și drăguți; în șopârle; în albine; în păsări – cipcirip! În păsări. Un pictor bun care știe să mânuiască pensoane și culori s-ar pricepe să dea o continuare picturii.
Curând după miezul nopții a sosit Klara. S-a dezbrăcat. Andreas a întredeschis ochii. A zărit-o în cămașă. Privirea lui jinduia după sânii ei dezgoliți, și inima îi bătea cu putere în speranța că are să-i alunece o bretea. Apoi a auzit îmbrățișări și săruturi, și a adormit visând la vădane voinice cu șolduri late și sâni bombați.
Ah, jinduia după o femeie, după propria lui odaie, după un pat matrimonial uriaș, plin de o căldură învăluitoare. Căci vara aproape se isprăvise și se gândea la grozăviile iernii ce va să vină. Andreas era singur pe lume. Iarna trecută a petrecut-o în spital. Acum străzile iernatice îl speriau și se ridicau în fața lui la fel de abrupte și de alunecoase ca o pârtie. Inamicul nostru este strada. E întocmai cum ne-o închipuim: o suprafață povârnită și pieptișă; Doar că nu ne dăm seama atunci când o străbatem. Dar iarna – asta stă scris la gazete – portarii și prăvăliașii, unii și aceiași cu cei care ne izgonesc din case și curți și care ne aruncă în spate sudălmi, uită să împrăștie cenușă sau nisip pe ghețuș, iar noi o să cădem, căci frigul ne înțepenește.
Ce bine i-ar fi părut lui Andreas să facă rost de o femeie până la iarnă, o portăreasă dintre acelea care sunt protectoare, puternice și înverșunate și-l iau la goană, dar a căror poziție impozantă nu și-o poate scoate din minte: le vede cum își proptesc mâinile la șolduri, scoțându-le și mai mult în evidență, iar fundul li se strânge bombat și alb pe sub fuste. Dacă ar avea o asemenea femeie, i-ar inspira forță, curaj și siguranță, ea ar preface iarna într-un joc de copii.
L-au sculat devreme afuriseniile lui Willi cel smuls din dulceața somnului matinal de trezirea Klarei. Apoi Andreas a ieșit pe străzile dimineții și a șchiopătat grăbit cu cei grăbiți de parcă ar fi fost imboldit nu de opțiunea de a cânta la alegere într-o curte oarecare, ci de necesitatea de a se duce la una anume, aflată foarte departe. Împărțise și ordonase orașul în districte, după propriile lui interese, iar în fiecare zi o lua înspre un alt areal. Așa ajungea în zone noi, cercetător și curios, șonticăia fără teamă peste asfaltul neted al bulevardelor spațioase, și era grijuliu să oprească mașinile ridicându-și bastonul și înjurându-i pe șoferii nepăsători. Așa se face că învățase să înfrângă străzile, străzile primejdioase care sunt dușmanii tuturor. N-avea de gând să se lase dovedit de ele. Avea licență. O licență de la guvern să joace unde și la ce oră poftește. Avea o cârjă, o licență și o medalie. Vedeau cu toții că era invalid, un soldat care și-a dat sângele pentru patrie. Iar asemenea oamenii sunt încă respectați. Vai de cei care nu-i arată respectul cuvenit!
Cum? Nu împlinea el o datorie atunci când acționa manivela flașnetei? Licența pe care orânduirea i-o înmânase în persoană nu era oare mai degrabă o obligație decât un beneficiu? Cântând îi eliberează de grija ce i-o poartă și scapă țara de un bir împovărător. Da, nu încape îndoială, că activitatea sa nu poate fi comparată decât cu cea a autorităților, iar persoana lui, cu aceea a unui funcționar; mai ales atunci când pune tamburul cu imnul național.

IV

Se întâmplă pe Pestalozzistraße, într-o zi de joi călduroasă, în curtea casei numărul 37 (în fața bisericii de cărămidă galbenă care situată în mijlocul străzii era înconjurată de iarbă de parcă ținea cu tot dinadinsul să se deosebească de celelalte clădiri) ca Andreas să se simtă copleșit de dorința de a pune să cânte un marș; poate pentru că toropeala crescândă a zilei și a lui Andreas însuși îndrituia la o pauză evocatoare.
Andreas fixă șurubul de pe partea stângă a flașnetei pe „Imnul Național” și învârti manivela atât de înverșunat că sunetele festive și-au pierdut solemnitatea, au pornit să șovâlcăie iuțit, au uitat de pauze și-au izbutit să sune de mai departe cu melodia unui marș.
În curte se aflau cinci copii, iar două cameriste s-au aplecat fascinate peste fereastră. O femeie îndoliată a ieșit din vestibul și și-a mânat pașii bărbătești, fermi în direcția lui Andreas oprindu-se în spatele lui. Și-a lăsat mâna fermă pe umărul lui Andreas Pum și a spus:
- Sărmanul meu Gustav a trecut ieri la cele veșnice. Cântați ceva trist.
Andreas, cu toate că nu era laș din fire, a tresărit surprins, a dat drumul manivelei rămasă cu mânerul în sus și s-a întors să vadă. I-a părut rău că mâna caldă și puternică îi alunecase de pe umăr, șovăitor și totuși inevitabil. Se uită la chipul înroșit al vădanei. I-a plăcut. Deși nu a avut vreme să ghicească ce vârstă are, a reușit de îndată să realizeze că femeia blondă, îmbrăcată în negru, era în – ceea ce se numește îndeobște – „cea mai bună vârstă”. Momentan, Andreas nu a împins gândirea mai departe. Doar o simțire nebuloasă s-a împrăștiat înlăuntrul său cum că această femeie a intrat și în curte, dar și în viața lui. Simțea că în sufletul său răsărise o luminiță.
- Cu cea mai mare plăcere! zise Andreas și își înclină ușor capul. De parcă aria melancolică ar fi necesitat o pregătire specială a deșurubat cu gesturi somptuoase tamburul cu imnul național, a făcut vânt manivelei care veni cu mânerul în jos, iar ultimul sunet rămas în flașnetă a icnit asemeni unui căscat înăbușit. După care Andreas a întors șurubul al patrulea și ultim. A șovăit preț de o clipă între „Lorelei” și „Băietul șade la isvor”. A ales pe „Lorelei” socotind că vădana o fi cunoscând melodia.
Presupunerea s-a dovedit corectă. Văduva care se retrăsese în odaia ei pentru a se delecta mai comod de la fereastră cu melodia tristă a început să cânte. Se străduia să o ia înaintea sonorității instrumentului ca și cum ar fi fost îmboldită de nerăbdare și din ambiția de a-și dovedi sieși și celor care o ascultă că știe melodia pe dinafară și că nu depinde de flașnetă; dar Andreas, în pofida grabei femeii, a considerat ca fiind necesară o încetineală aparte și rotea cât se poate de domol manivela. De asemenea, se găsea în una din acele dispoziții care se năpustește peste noi în momentele importante ale vieții și pe care ne-am deprins să le marcăm prin solemnitate.
După ce rulase „Lorelei” peste un sfert de ceas, văduva a ieșit iarăși în curte având în mână prăjituri, pâine și un coș cu fructe. Andreas mulțumi. Femeia a spus:
- Mă numesc Blumich, numele meu de fată e Menz. Mai veniți pe aici după înmormântare. Andreas intui că a sosit momentul să-i dea mâna. Și a făcut-o strângându-i pumnul între degetele sale și zicând:
- Condoleanțele mele, doamnă Blumich.
În acea zi, nu a mai cântat nicăieri. S-a așezat pe o bancă din fața bisericii, a mâncat prăjiturile și fructele și a vârât pâinea în rucsac. A ajuns acasă mai târziu ca de obicei. Willi sucombase deja de multă vreme nevoii de a se întinde în pat și se abținu să adoarmă doar de frica de a nu fi trezit mai târziu și de a fi nevoit să coboare din pat pentru a-i deschide „beteagului” ușa încuiată. Când Andreas a pășit în cameră, Willi nu i-a răspuns la salut. Asta l-a durut pe Andreas. Era o zi în care Willi îi era foarte drag. Își scoase arzătorul cu spirt pentru a-și pregăti ceaiul. Pe Willi tăcerea l-a scos din sărite. Avea chef să se certe cu Andreas și pentru asta a spus:
- Dacă mai întârzii și mâine îți iau flașneta și ți-o sparg! Să fii punctual! Tre’ să păstrăm ordinea! Dar tocmai azi era greu să-l mânii pe Andreas. I-a zâmbit lui Willi, a pus pâinea pe masă și i s-a adresat politicos cu galanteria unui om umblat:
- Servește-te, domnule Willi!
- Da’ să-mi fii punctual! zise Willi și a luat loc la masă. „E un tip de ispravă”, se gândi el și se simțea deja împăcat. Mai rămăsese un cârnat de la ultima plimbare. Atârna de un cui deasupra patului. L-a luat molcom, l-a rupt în două și i-a dat o jumătate lui Andreas:
- Azi am făcut cunoștiință c-o femeie, mărturisi Andreas.
- Felicitări, rosti Willi.
- O văduvă, o cheamă Blumich.
- E tânără?
- Da, tânără!
- Al naibii de norocos!
- I-a murit ieri bărbatul.
- Și deja...?
- Nu!
- Dă-i zor, amice! Văduvioarele nu stau prea mult pe gânduri!
Vorbele se întipăriră în mintea lui Andreas. Nu era dispus să îl prețuiască pe Willi ca pe un om extraordinar, dar admitea faptul că inșii de tipul lui se pricep mai bine la femei și au adunat o grămadă de experiență. Poate că ar fi fost cu folos, chiar decent să ia parte la înmormântare? Dar poate că nu se cade din pricina vecinilor – și poate că nici doamnei Blumich n-o să-i placă? Mai să-l doară că nu-i cunoștea prenumele. Era constrâns să îi spună „doamna Blumich” până și în gândurile lui cele mai intime, cu toate că nu îi mai era de mult străină. Cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât îi era mai apropiată. Nu exista altă ființă pe planetă care să însemne atât pentru el. Credea că nu se mai înțelege nimeni atât de bine ca ei doi, cu toate că nu avea nicio dovadă în acest sens. Căci nu datora cunoștiința și bunătatea ei durerii pierderii unui soț? O femeie uită cu atâta ușurință! Și – de ar fi fost așa – mai era demnă? Cin’ să cunoască femeile? Cine știe de cât amar de vreme îi era soțul bolnav, un cadavru viu? De cât timp a trebuit sărmana femeie să-și înfrâneze fireasca dragoste de viață? Andreas se înfioră de milă.
Și în astă-seară își întredeschise ochii, iar privirea lui umbla să vadă sânii fetei. Dar nu îl năpădise invidia, ci doar dorința de a-i compara. Acele câteva ocheade din curte au fost îndeajuns pentru a-și forma o părere despre nurii doamnei Blumich. Ah, era zdravănă și se vedea că rochia scurtă avea de furcă să țină sub control sânii nărăvași; cum șoldurile ei late și îmbietoare se bâțâiau vârtos și voluptos în cingătoare; cum totul nu era decât o plenitudine sănătoasă și nicidecum de prisos. Din mâinile ei calde izvora un curent de viață și bucurie, iar ochii ei căprui, nițel înroșiți de plâns, erau ca două dorințe îndrăznețe.
Dar un bărbat ca Andreas e demn de o asemenea femeie? Ce avea el să-i ofere? Hai să zicem că era sănătos, cu toate că piciorul lipsă îl durea uneori în zilele ploioase. Dar asta ținea mai mult de traiul mizer. Era voinic, cu umeri largi, un nas îngust, impozant și osos, mușchi proeminenți, păr des, castaniu, și atunci când binevoia și își înăsprea trăsăturile feței avea privirea cutezătoare și vulturească a unui războinic, mai cu seamă când mustața lui întunecată, încă necuprinsă de căruntețe, era întoarsă la colțuri și pomădată. În plus, nu mai era un țânc neștiutor în ale dragostei și tocmai acum, după o îndelungată perioadă de castitate, era umplut cu forță și bărbăție. Așa că el era bărbatul care să poată mulțumi o văduvă exigentă.
Cu asemenea gânduri trufașe Andreas adormi și tot cu ele se trezi. Pentru prima dată, după multă vreme, în timp ce se îmbrăca, s-a privit în oglindă îndelung și c-o fixitate dureroasă cum obișnuia să facă-n cătănie înainte de apel. Suflă peste crucea de metal și o lustrui de mânecă să fie cât mai lucioasă. S-a pieptănat de trei ori până să-și pună în ordine cărarea. Și a luat-o direct înspre Pestalozzistraße.
Pe drum îi trecu prin minte că merge prea rar să se radă. De două ori pe săptămână, marțea și vinerea, se ducea la școala de ucenici pentru bărbieri, unde învățăceii barbereau mustățile dureros, dar pe degeaba. Școala de ucenici precum și rutina de a se rade de doar două ori pe săptămână i se păru nedemnă de un bărbat care și-a pus în minte să facă o impresie nemaipomenită și de durată asupra unei văduve dichisite. Iar acea nesăbuință exaltată, căreia îi cădem bucuroși victimă, în momentele în care suntem siguri de izbândă, îl cuprinse zdravăn și pe Andreas și era mai puternică decât temperanța care-l străjuia de obicei. Andreas a intrat într-o bărbierie care se lăuda și nu pe nedrept cu numele de salon de frizerie și, cu toate că flașneta lui stârni, pare-se, o oareșicare uimire, a fost primit cu aceeași politețe animată și călduroasă care, asemeni unui vânticel blând de primăvară, le e insuflată tuturor celor care pășesc într-o frizerie.
S-a privit în oglindă, cu chipul albit de pudră, cu cărarea licărind de la unsoare, și a inspirat cu plăcere și mândrie parfumul distins pe care-l degaja el însuși. Și-a propus cu fermitate că de aici înainte să nu mai frecventeze școala de ucenici, ci să căute să meargă mai des în diferite frizerii. Și-a întins pielea capului, fruntea, și-a ițit cele două linii impozante de o parte și a alta a nasului suscitând prin urmare acea privire vulturească pe care o evocase în momentele decisive ale carierei lui militare. Apoi îi reuși să-și ia flașneta printr-o mișcare într-atât de nobilă, încât aproape că se asemăna cu un vagmistru care își vâră sabia-n teacă.
De-abia pe stradă, în vecinătatea casei cu numărul 37, îl năpădiră griji de importanță și natură diferită aidoma unui roi supărător de muște. Găsi că-i un egoist cu inima împietrită, un om hain și pe deasupra vanitos care, fără să ia în considerare acea zi dureroasă a doamnei Blumich, poate cea mai dureroasă din viața ei, se duce să se ferchezuiască. Ce o să-i treacă femeii prin cap când o să apară așa în fața ei după ce ieri l-a văzut în starea lui obișnuită? N-o să se simtă pe bună dreptate jignită, ofensată, chiar mâhnită? Poate că nu era tocmai potrivit s-o viziteze astăzi pe doamna Blumich. Se impune să aibă oleacă de considerație și pentru răposatul care încă nu-i îngropat. De fapt, existau multe motive pentru care Andreas putea aștepta să-i lase văduvei răgazul să se împace cu gândul dispariției bărbatului dintâi. Ba mai mult, ea îl chemase nu pentru azi, ci pentru mâine, s-ar putea spune că l-a și rugat.
În acea zi, Andreas a avut mai mult noroc ca în oricare altă perioadă de când a început să se prenumble cu flașneta prin curți. Asta ori din cauză că zăpușeala neobișnuită îi silea pe toți să lase ferestrele larg deschise și sunetul muzicii le dădea cel mai bun temei să se reazeme de fereastră pentru a lua o gură de aer, ori din cauză că Andreas cel proaspăt-ras, curat, decorat cu o cruce strălucitoare li se părea simpatic – nu știm de ce, dar în jurul lui Andreas plouase într-atât cu monede, că obosise să se tot aplece după ele. Nu mai încăpea nicio îndoială: norocul intrase în viața lui odată cu văduva Blumich. Și Andreas s-a întors acasă, zâmbind blând și binevoitor asemeni razelor la apus pe fațadele caselor, cu mult înainte să se întunece, având pe buze un salut călduros pentru Willi și un apetit zdravăn care se întâmplă adesea să însoțească un sentiment sănătos de mulțumire.

V

Deocamdată Andreas nu știa nimic de rivalul său care dacă îi luai în considera profesia s-ar fi putut dovedi periculos. Respectivul era tânăr, subțire, subinspector de poliție, șarmant din cap până-n picioare, locatar al clădirii numărul 37, îl chema Vinzenz Topp; un cuceritor al femeilor de peste tot unde l-a dus serviciul, un domn care știa să reconcilieze demnitatea meseriei cu o fire plăcută; cordial cu trecătorii și subordonații, dădea dovadă față de superiori de o corectitudine simpatică în care amesteca și nițel supușenie soldățească. Până și în această transpunere, Vinzenz insinua o notă personală care-l făcea nu doar mai distins decât camarazii săi, ci și mai în ton cu regulamentul. La serviciu se comporta omenește, iar în cercul intim soldățește. În timpul îndelungatei boli a soțului, doamna Blumich cu simțurile ascuțite de abstinență băgă de seamă calitățile vecinului său în deplinătatea lor năucitoare și se bucura nu arar să schimbe cu el vreo două cuvinte sau vreun salut zâmbitor. Totuși, îi era cât se poate de clar că inspectorul-adjunct poate reprezenta o distracție pasageră pentru o femeie în nevoie, însă nicidecum un soț fidel și de bizuială. În afară de asta el avea de trei ori pe săptămână ture de noapte. Doamnei Blumich îi era frică să stea cu fiica ei de cinsprezece ani în cele două mici odăi care însă în întunericul nopții păreau imense. Și deși, în general, se încredea în capacitatea ei de a îmblânzi și de-a ține în frâu bărbații care umblă după prospături, era convinsă că trufia tinerească a domnului Vinzenz Topp o s-o dovedească. Firește nici instinctele nu-i erau atât de sigure, nici înțelegerea atât de ascuțită, încât să realizeze că tocmai inspectorul-adjunct aparent atât de arogant era cel care tânjea după un trai stabil, alături de o văduvioară. Și în fond acesta era motivul pentru care Vinzenz Topp era nemulțumit de viață. Aluneca treptat înspre acea perioadă a vieții când ți se face silă să cheltui efort, timp, ca să nu mai vorbim de bani, pe niște iubiri, mereu altele. Inima tânjește după legiuirile liniștitoare ale unei căsnicii cu acte. Drept vorbind ne-am săturat să tot fim pe drumuri pentru a ne astâmpăra setea cuvenită după apropierea călduroasă a unei femei. E de ajuns faptul că meseria ne lasă fără adăpost. Avem nevoie de siguranța unui cămin care nu ne interzice câte o escapadă din când în când, iertată mai pe urmă în tăcere. Avem nevoie de o locuință cu două camere – pe care momentan nu ne-o permitem – mobilată și c-un spor de salar generos pentru nevastă și copil. Și, în fine, ridicarea la rangul de inspector care, deși nu depinde de o căsătorie, poate fi grăbită făcând aluzie la nevoile noastre sporite în fața unui superior binevoitor.
După cum am mai spus, Doamna Blumich – pe care de altfel o mai chema și Katharina – nu bănuia nimic din toate astea. Fiind obișnuită să impresioneze bărbații nu-i părea deloc ieșit din comun că Vinzenz Topp îi face ochi dulci, dar cuviincioși, lucru pe care orice femeie știe să-l aprecieze. Femeile colectează o sumedenie de asemenea ocheade din hol și de pe stradă, din parcuri și magazine. Ele nu înseamnă nimic special. Bărbații sunt cu toții niște ușuratici, le place dragostea, dar responsabilitatea ba, vorba zicalei: vor să aibă, dar nu să plătească. Katharina Blumich era femeie cu scaun la cap. Și pe bărbatul dintâi la ales cu osârdie. Că mai târziu s-a îmbolnăvit de plămâni fiindcă muncea la o fabrică de perii, asta Cel de Sus a vrut-o. N-ai ce te pune cu soarta, dar mintea tre’ să ți-o asculți. Și ea pleda pentru un bărbat de o vârstă matură, pesemne cu vreun beteșug, dar nu unul care să zădărnicească fericirea conjugală; rațiunea cere un păsăroi cu aripile smulse, ușor de stăpânit și care nu mai are nevoie de un dresaj istovitor. Nivelul social nu mai juca niciun rol, sau unul foarte mic, întrucât doamna Blumich a dedus că-i mai îndemânos să ridici pe cineva dintr-o sferă mai joasă până la tine, decât să fii tu însăți trasă în sus. Acest fapt ar sili-o să-și arate recunoștiința și i-ar răpi din autoritate. Nimic nu contează mai mult într-o gospodărie ca autoritatea femeii.
Iată din ce motive a renunțaț doamna Katharina Blumich la Vinzenz Topp. N-are decât s-o nenorocească pe alta! N-are decât să-și irosească viața cu cameriste flușturatice! E bine că-l poată folosi ca amenințare constantă al unui eventual soț și ca pricină de gelozie. Tre’ să tragi folos din orice, nu să te arunci așa de-a nimica.
Andreas Pum și-a făcut vizita oficială în casa cu numărul 37 într-o zi posomorâtă și plumburie ce amintea de toamnă în ciuda unei zăpușeli de vară târzie, iar aerul greu de umezeală îi pricinuia lui Andreas dureri în piciorul lipsă. În zile ca acestea se simțea copilăros, părăsit, cu inima grea, plină de dor, dornic de ocrotire. De îndată ce a intonat “Lorelei”, un semn tăcut de recunoaștere convenit între ei, doamna Blumich și-a făcut apariția rugându-l să se oprească și să-și reia cântarea la ea în apartament. Era o baladă tristă, melancolică care nu-și dezmințea deloc tragismul. Muzicii îi urmă o reverență politicoasă din partea micuței și palidei Anna care-și ținea coada subțire a părului strânsă într-o fundă neagră, cam mare, ce amintea de un liliac. Copila buimăcită de agitația tragică din ultima vreme nu scotea o vorbă. Însă bărbatul cel nou cu piciorul de lemn și flașneta îi plăcuse cu toată ciudățenia lui. A prins încredere. Avea cinci ani, o vârsta când încă ești un dumnezeu știutor și întrezărești bunătatea ascunsă a oamenilor asemeni pietricelelor multicolore de sub apa cristalină de munte.
Conversația își urma cursul, întreruptă de cafea și prăjituri de casă, un praznic tihnit pentru răposatul Blumich.
- Avea o garderobă grozavă! se entuziasmă femeia, era cam de statura dumitale. Vreo două costume cafenii n-au nici cinci ani, pe atunci era încă soldat și i-am purtat de grijă, de ar fi murit acolo, cine știe, suferința n-ar fi fost atât de mare și copilul n-ar fi existat, un copil orfan de tată! Ah, nu vă închipuiți cât de singură-singurică trăiește o femeie în lumea asta rea. N-aveți cum să vă închipuiți, bărbații nu pot să-și închipuie!
- Mama, Dumnezeu s-o odihnească, a rămas și ea văduvă de tânără! a conchis Andreas că se cuvine să spună.
- Și nu s-a mai căsătorit?
- Ba da, s-a luat cu un instalator.
- Era om de treabă?
- Foarte de treabă.
- Mai trăiește?
- Nu, ambii au murit în război.
- Amândoi?
- Da, amândoi!
- Ah, dacă e să ai șansa și noul soț să fie un partener de viață la fel de bun și de credincios. Doamna Blumich a estimat că acum e momentul să plângă, și-a căutat batista și s-a pornit.
Andreas socoti, și pe bună dreptate, că datorită acelei scene triste lucrurile au luat o întorsătură bună pentru el. Acum putea să-și încerce și el norocul. Și pe când se apleca deasupra femeii plângărețe, atingându-i parcă din neatenție sânii, a zis:
- O să vă fiu întotdeauna credincios.
Doamna Blumich scăpă de batistă și a întrebat aproape tăios:
- Sigur?
- Pe cât e de sigur că stau aici.
Doamna Blumich s-a ridicat și a lipit un sărut pe fruntea lui Andreas. El i-a căutat gura. Ea i-a căzut în poală. Și a rămas locului.
- Unde stai? l-a întrebat ea.
- La o pensiune, răspunse Andreas.
- Ne-am putea căsători și mâine de n-ar fi gura lumii. Să așteptăm barem vreo patru săptămâni.
- Așa mult? a întrebat Andreas, iar pe urmă și-a întins ambele brațe în jurul Katharinei, resimțind moliciunea falnică a trupului ei și a repetat tânguitor:
- Așa mult?
Katharina s-a dezlipit cu o mișcare fermă.
- Ce trebuie să fie trebuie să fie, a decretat ea cu severitate și atât de convingător, încât Andreas i-a dat dreptate, s-a supus și a început aproape numaidecât să depene cele mai dulci vise legate de viitor.

VI

Nu era el un tip al naibii de norocos? Lucruri de felul ăsta nu se întâmplă chiar în fiecare zi, nu-s ceva obișnuit, îs adevărate minuni. Câți dintre tovarășii săi nu așteptau la timpul ăsta iarna tremurând ca niște arbuști fragili și singuratici având știința faptului că au fost părăsiți și condamnați la moarte, fără să aibă puterea să pună capăt sorții încete și nimicitoare curmându-și de îndată viața. Pe el, pe Andreas Pum, l-a ales dintr-o mie de invalizi văduva Blumich pe care se antrena deja în gând s-o numească „Kathi”. De acum înainte femeia visurilor, caldă, cu sânii mari și șoldurile late va fi a lui; dinspre trupul ei emana o moliciune învăluitoare, o mireasmă jinduitoare și amețitoare, mirosul aproape uitat al unei femei care aparent se umfla așa cum se umflă carnea, asemeni unui piept, astfel era acest miros în care te puteai culcuși ca într-un trup.
Katharina Blumich era o doamnă cu multe calități. Nici Andreas nu se simțea mai prejos în anumite momente. Era înzestrat cu rare însușiri ale spiritului: cucernic, blând, iubitor de ordine și în deplină armonie cu legile dumnezeiești și pământești. Un om iubit deopotrivă de preot și de funcționar, respectat de guvern și chiar decorat, fără cazier, un soldat brav, nicidecum un revoluționar, mai degrabă un dușman înverșunat al păgânilor, al bețivilor, al hoților, al spărgătorilor. Ce diferență, bunăoară, între el și Willi! Ce diferență între el și majoritatea acelora care cântă și joacă prin curți și încă fără autorizație! Pasul îndepărtat al polițistului îi înfiorează, sunt mereu la cheremul vecinilor răutăcioși care-i pot denunța; și cel mai mic câștig și-l pierd la bar pe cât sunt de codoși și de hoți! Câte exemple de felul ăsta nu știa Andreas încă de pe vremea petrecută în spital unde saloanele erau ticsite cu păgâni! Câți dintre ei nu aveau boli hidoase, desfigurante și foarte molipsitoare! Sărmanele femei! Nici nu știau săracele pe mâna cui se lasă! Andreas însă era neprihănit în corp și spirit, a trecut prin viață parcă vaccinat contra păcatelor și suferințelor, a fost un fiu ascultător, iar mai târziu a ascultat cu plăcere de superiorii săi. Nu jinduia după bunurile bogătașilor. Nu se furișa pe fereastră în vilele lor. N-a dat nimănui în cap pe aleile întunecoase ale parcului. Și din acest motiv soarta îl răsplătește cu o femeie fără cusur. Omu-ș face singur norocul. Merita binele. Nimic nu-ți cade în poală de pomană, cum gândesc rebelii. Se înșală. Nu se învață niciodată minte.
Deodată un fior întrerupse prefirarea veselă de gânduri a lui Andreas. Îi reveni în minte fierarul Bossi și propriul tremur dinaintea comisiei căreia îi datora licența. Dacă l-o apuca iarăși? Cin’ să știe dacă nu fusese sădit în membrele lui, în corpul său, în sângele lui, sâmburele tremuriciului, dacă n-o să răsară într-un ceas rău și o să crească puternic copleșindu-l și nimicindu-l pe sărmanul Andreas? Cum i-a reușit să fie singurul ales din mulțimea celorlalți care să primească o licență și fără să se aleagă pentru totdeauna cu tremuriciul ? N-are soarta să vină pe nepusă masă să-și încaseze comisionul? Voia să aibă certitudinea, să consulte un doctor.
La doctor? Nu prea avem încredere în doctori și asta pe bună dreptate. În sălile lor de așteptare te îmbolnăvești. Și câtă vreme ei ne caută după boli cu mâinile, cu instrumentele, cu rațiunea lor, se lipește de noi ceva de care n-am mai suferit. Ochelarii medicului, halatul alb, izul care-l emană, curățenia asasină a sticlăriilor și pensetelor sale ne aruncă în brațele morții. Până la urmă deasupra tuturor doctorilor stă un Dumnezeu care decide asupra sănătății; iar dacă până acum în ceea ce ne privește s-a arătat îngăduitor asta ne îndrituiește să nădăjduim în El.
Nopțiile lui Andreas izvodeau copios și necontenit atare gânduri și temeri, când înfricoșătoare, când senine. Ah! Pesemne că de vină era doar dorul după Katharina Blumich. Zilele, însă, care sunt ticsite cu forfota altora și activitatea noastră, străzile luminate și îmbulzeala oamenilor, copiii din curți și cameristele din ferestre, zilele - cu toate că n-au nimic de-a face cu dorințele inimilor noastre – ne dăruiesc consolarea certitudinii că o vom duce la capăt. Fiece zi se încheia îndeobște cu o după-amiază în casa doamnei Blumich, la Kathi, cu o cafea și șoapte de amor. Ele nu se compuneau nicidecum din jurăminte de dragoste gângave, jenate, aprinse, ci urmăreau scopuri practice și dovedeau marile avantaje ale inteligenței femeiești, nicicând lipsită de grație.
- Extindem afacerea, spuse Katharina. Vom cumpăra un măgăruș și o șaretă să nu mai cari flașneta pe spate.
Ce cap luminat! Ce inspirație dulce: să cumperi un măgar!
Măgarul e o lighioană proastă, dar îndelung răbdătoare! gândi Andreas. De multe ori auzise spusa asta. Măgarii rezistă la multe. Animalul ăsta e ca un făcut pentru trebuințele noastre. O să atragă toate privirile de prin curți și stradă.
- Ce nume să-i dăm măgarului? întrebă Katharina.
Chiar așa! Ei nimic nu-i scăpă! Ce nume să-i dai măgarului? „Lux” e nume de potaie.
- Muli, a sugerat Katharina. „Muli” e un nume grozav.
În fiecare zi, înainte să se lase noaptea, Kathi întreba: „O s-o iubești pe Anni?”
Iar Andreas, dacă era să fie sincer, n-ar fi avut un răspuns. Dar o lua de mână pe mica Anni care acum nu mai era atât de curățică ca în ziua primei vizite și credea că simte într-adevăr o iubire părintească, misterioasă pentru copil. Fetița era tăcută și prin urma părea îngândurată. Copii tăcuți ne lasă mereu impresia că sunt niște observatori isteți și ne flatează atunci când ne plac.
Fără să bage de seamă, Andreas lua cu sine pe drumul lung și singuratic spre casă voiciunea călduroasă a mânuței de copil. Uneori se gândea la Anni cu vesela speranță că în curând are să fie copilul lui. Ore întregi resimțea în căușul mâinii sale pumnișorul ei micuț și moale asemeni unei păsărele. Cum se făcea că uitase atâtea lucruri pe care le-a atins, însă nu și pumnișorul Annei. Poate că mâinile au propria lor memorie! Cip-cirip în cap! I-auzi propria memorie! Ce nebunii îi mai trec omului prin minte când e bucuros!
Trecuseră două săptămâni de când Andreas făcuse cunoștiință cu logodnica sa. Și ar mai fi avut încă două de așteptat până să înceapă o nouă viață împreună dacă natura nu i-ar fi întins o mână de ajutor.
Într-o dimineață pe când Kathi încălzea cafeaua, se dezlănțui furtuna și trânti geamurile lăsate deschise. Dintr-o dată se făcuse întuneric. Se porni să ploaie. Și fie că de mult așteptase Katharina o urgie neașteptată a naturii să de-a curs dispoziției ei de a scurta timpul de așteptare al lui Andreas și al ei, fie că izbucnirea neașteptată a vijeliei îi insuflase decizia : Katharina nu a mai stat pe gânduri și a spus numaidecât:
- Poți să rămâi peste noapte aici. Pe o vremea ca asta nu-ți vine să dai nici câinele din casă!
Andreas s-a mutat în dimineața următoare. Și-a luat la revedere de la Willi și i-a transmis Klarei salutări. Willi l-a însoțit, i-a cărat geamantanul până la stația de tramvai fluierând pe drum un cântecel sprinten și provocator. Și-a ascuns ambele mâini în buzunare mergând crăcănat și cu pași mari alături de Andreas cel șchiop. Valiza mică, dar grea din lemn, o ducea pe umăr legată de o curea ca și cum ar fi fost o sacoșă de cumpărături ori un coș gol. Willi își etala astfel puterile de uriaș în semn de respect pentru plecarea lui Andreas. Până și cântecelul său brav și voios îl fluiera din pricina inimii grele. În stație a îngăimat printre dinți:
- Hai, toate bune, Andreas ! s-a răsucit și a luat-o lejer înapoi aruncând o privire lungă pe străduța lăturalnică unde atârnau cârnăciorii în fața magazinului de delicatese, bombați și umflați ca niște spânzurați obezi.
Nu putea fi evitat ca peste câteva zile Andreas să facă cunoștiință cu inspectorul-adjunct de la poliție și să audă felicitările acestuia. Întâlnirea a avut loc cu participarea doamnei Katharina care n-avea cum să observe ce durere ascundea Vinzenz Topp în spatele elegantei sale purtări. Că în locul lui, cel mai bine legat om din împrejurimi, l-a preferat pe un șontorog, că nu s-a ținut cont de rangul său, de uniforma și istețimea sa, că toate cunoștiințele lui despre femei nu l-au ajutat la nimic, că toate insinuările lui au fost de pomană – toate îl dureau pe Vinzenz Topp. Și-a pus în gând să nu-l placă deloc pe noul soț al Katharinei – o gafă a femeii ăsteia, altminteri inteligentă. De-abia dacă saluta când se întâlnea în clădire cu Andreas.
El, însă, nu băga nimic de seamă, întrucât trăia într-o nouă și asurzitoare beatitudine care, aidoma unei armuri, ne face invulnerabili la răutățile și atacurile lumești și acoperă, asemeni unui văl binefăcător, răutatea oamenilor.
Întocmai, Andreas era fericit. O femeie dumnezeiască îi încălzea culcușul pe care-l preschimbase într-un paradis. Nicio durere nu mai amintea de piciorul lipsă. Ciotul, cu noua sa căptușeală, stătea comfortabil ca în căușul unei mâini de femeie iubitoare. Diminețile erau anunțate de aburul ceștilor cu cafea. Ziua se încheia cu o mâncare caldă. În buzunare avea sandvișuri care-l însoțeau pe drum ca niște bezele din partea nevestei. La scăpătatul Soarelui, Anni, copila palidă, cu ochii mari, i se așeza pe genunchiul său sănătos. Andreas îi explica tâlcul minunat al imaginilor de pe flașnetă.
- Ești o fetiță mică și drăguță! spunea el adesea și într-o doară, căci se străduia zadarnic să găsească cuvinte mai frumoase pentru Anni.
Alene și aidoma unei călduri mărețe, binefăcătoare, tămăduitoare, iubirea înflorea într-însul.
S-au căsătorit într-una din primele zile ale lui noiembrie. Pentru ultima dată în acea toamnă, strălucea soarele atât de cald, încât puteai sta dinaintea bisericii (în fața bisericii din cărămidă galbenă, împrejmuită cu iarbă înghețată liniștit) îmbrăcat sumar ca în primăvară, iar micuța Anni nu răcea fără palton, cu toate că purta o rochiță albă, subțirică de muselină. Se asemuia cu o păpușă mireasă.
Pe urmă veniră zilele posaci, răcoroase și ploioase. Andreas ieșea să cânte prin curți doar dimineața. Nu-i era frig. Ploaia mocănească nu-l făcea ciuciulete. Nu ducea dorul soarelui acum acoperit de nori. Datorită noului său picior de lemn ascuțit în capăt nu mai cădea pe macadamul alunecos. Mergea pe lângă bordură, în frunte cu Muli, măgărușul, care duce teleguța unde e așezată flașneta. Toate sunt bunurile lui Andreas. În primăvară, se gândește să-și cumpere un papagal cu pene verzi și roșii. Copiii și cei mari o să stea locului să se zgâiască la el. În ciuda frigului, plouă cu parale din toate ferestrele în toate curțile. În ciuda frigului, trecătorii se scotocesc prin buzunarele interioare. Toți – nu chiar toți, dar mulți știu cine este. Ce să-i lipsească lui Andreas Pum?
Iubește tot ce există pe lume și în special două – lucruri să fie sau oameni? – Se leagă unul de altul, deși nu sunt de aceeași specie. Andreas o iubește pe Anni și pe Muli, pe copil și pe măgăruș.
Pentru măgăruș a construit un mic grajd în curte. Noaptea se gândește uneori că Muli dârdâie de frig. Îi trece prin minte ca dimineața să pună mai mult fân.
Pe coloanele publicitare poți să vezi lipite afișe. Invalizii iarăși nu-s mulțumiți. Nu-s altceva decât niște păgâni! „Tovarăși!” urlă afișele. Guvernul! Guvernul!
Vor să răstoarne guvernul! N-o să-l vâre ei pe Andreas în treburi de astea! El n-o să se apuce să facă tărăboi, e un om calm, îi disprețuiește pe jucătorii de cărți, pe bețivi și pe rebeli.
Cu un asemenea dispreț în inimă, Andreas Pum și-ar fi putut trăi anii mai mulți sau mai puțini dăruiți de soartă, cu respectivul dispreț la inimă, cu mulțumirea aceea grozavă și călduroasă, în armonia deplină dintre legile pământești și cerești, tot atât de apropiat și de preoți și de funcționari --- de nu ar fi intrat în viața lui Andreas Pum un om cu totul străin să o distrugă nu cu dorința de a face rău, ci silit de soarta oarbă să fie o unealtă necunoscătoare în mâna dracului care se pune de-a curmezișul cârmurii dumnezeiești, fără ca noi să ne dăm seama, așa că nu contenim să ne mângâiem cu credința că suntem vegheați de un Dumnezeu căruia îi adresăm rugăciunile noastre mute și când ele nu sunt ascultate, ne uimim din cale afară. Bărbatul care l-a nenorocit pe Andreas era un negustor de fireturi pe nume Arnold de la firma Arnold & Hahn.

VII

Domnul Arnold era mare, sănătos, bine hrănit și totuși nemulțumit. Afacerile mergeau ca pe roate. Acasă îl aștepta o nevastă credincioasă care i-a adus pe lume doi copilași: un băiat și o fetiță, exact cum a și vrut. Costumele îi veneau bine, cravatele erau la modă, ceasul de mână arăta ora exactă, ziua îi era împărțită cu o precizie plăcută. Nicio surpriză dezagreabilă n-ar fi putut să-i bulverseze ordinea tihnită a vieții. Părea aproape imposibil ca poșta de dimineață să-i aducă o scrisoare enervantă din partea unei rude sărăcite care cerșește bani. N-avea rude sărace. Se trăgea dintr-o familie înstărită unde nu se isca nicio ceartă. Toți membrii ei împărtășeau o îmbucurătoare lipsă de griji și păreri înrudite în ce privește lumea, opțiunile politice, felul de a se prezenta, de a disprețui o modă, ori de-a o adopta. În casa lui Arnold nu se se ivea niciodată unul din acele scandaluri domestice de care e ușor să te dumirești că își au de obicei obârșia într-o cină arsă. Până și copiii învățau bine, se purtau cuviincios și se arătau pătrunși de datoria pe care o aveau față de numele familiei și de tradițiile ei nu lipsite de importanță.
Și totuși domnul Arnold suferea de o nemulțumire cronică și, după cum se vede, cu totul nefondată. El personal, desigur, ar fi putut găsi câteva motive să fie neîmpăcat. Pe de o parte, îl scandaliza politica vremii. Moștenise de la strămoșii săi un simț accentuat al ordinii, și îi părea că tendințele prezentului erau pornite să nimicească cutare și cutare formă de ordine. Pe de altă parte, se apropia de acea vârstă când capului familiei îi e cu trebuință ceva prospături feminine pentru a-și păstra echilibrul interior. Însă această jinduire după dragoste provoca o anumită nesiguranță care amenința să dinamiteze ordinea zilelor și mai cu seamă a nopților și care treptat s-a insinuat în toate treburile domnului Arnold afectându-i deciziile financiare și chiar corespondența oficială; în special pe aceasta, întrucât Arnold obișnuia să-și dicteze scrisorile tinerei Veronika Lenz care purta, pare-se, dinadins acest nume [Lenz este în germană o variantă poetică a cuvântului primăvară].
Domnișoara Lenz era ca și logodită. Și totuși un bărbat mai cunoscător în arta seducției nu s-ar codi numai dintr-atâta. Și tocmai respectiva lipsă de cunoaștere l-a caracterizat până acum pe domnul Arnold, i-a consacrat soliditatea, i-a fundamentat faima și i-a insuflat puterea să se ridice împotriva aparițiilor subversive din viața contemporană. Ah! Cât se temea de ziua care îl va pune într-o cumplită opoziție cu întreaga lui existență și totuși cât de mult tânjea după ea! Cât mai e obligat să poarte grija persoanei sale, a celor din jur, a partenerului de afaceri, a soției și a copiilor. Cât de greu îi poate fi!
Fiindcă nu este deloc ușor să ți-o scoți din minte pe Veronika Lenz, fata cu părul bălai, mâini puternice și o fețișoară surprinzător de gingașă, îmbrăcată foarte îmbietor debordând cele mai ispititoare părți ale corpului. Era de neuitat mai ales în acele zile în care apărea la lucru într-o bluză verde-închis, fără mâneci, care lăsa la vedere o aluniță maronie din scobitura călduroasă și adumbrită a cotului. Acela era locșorul pe care dorea să-l sărute domnul Arnold.
N-avea nicio îndoială că odată ce se va hotărî are să-i reușească. Căci ea are să fie impresionată de statura lui bărbătească, cu umeri largi și păr blond-roșcat; ce-i drept fața lui purta un defect ereditar care a tot apărut de-a lungul secolelor pe chipurile celor din clanul Arnold. Domnul Arnold avea un nas strâmb și turtit. Năpasta era cauzată de o deviație de sept care făcea că o nară era rotundă, în vreme ce cealaltă era triunghiulară. În tot cazul, natura, bună și în maliția ei, s-a străduit să cumpănească cusurul prin aceea că vârful nasului era cărnos, teșit și mișcător. Această elasticitate putea pe alocuri să creeze senzația că nările nesimetrice sunt rodul unei deformări momentanee de felul celora stârnite de un strănut prea puternic. Observatorul neatent mai putea de asemenea să fie distrat de o mustață stufoasă și roșcată care fura toată atenția bagatelizând importanța nasului.
Restul însușirilor lui Arnold erau fără îndoială bărbătești. Atunci când pășea prin cameră dictând scrisori, scândurile dușumelii suspinau sub tălpile sale vârtoase. Avea obiceiul să repauzeze stând o vreme într-un picior, cu capul plecat înainte, cu mâinile în buzunarele hainei și să atingă covorul cu vârful celuilalt întruchipând o statuie a unui om grăbit imortalizat într-o clipă de alergare. Călcâiul celuilalt picior atingea podeaua de-abia după două sau trei secunde. Pașii erau strașnici de mari și mâncau din pardoseală. Dicta sever, iar stilul scrisorilor, chiar și atunci când erau o înșiruială de politețuri, avea ceva mustrător și certăreț. Deși domnul Arnold semna în numele firmei scrisori de mai bine de zece ani, semnătura lui îi aducea noi și noi bucurii. Ori de câte ori se iscălea înfăptuia o reafirmare a puterii arnoldaniene și - chiar luată ca o emblemă grafică - un ornament impunător. De aceea se semna într-un iureș tăcut, smucit și totodată îngrijit, cu sugativa în mâna dreaptă gata să absoarbă șocul numelui său ud de cerneală.
În tot acest timp, Veronika Lenz se afla în spatele scaunului său, fermecându-și fără voie șeful. Se vedea că nu-i stă mintea decât să dactilografieze corespondența cu sârguință și să plece la timp de la locul de muncă. Dar tocmai de acest fapt se îndoia domnul Arnold. Căci oricât de puțin ar fi înțeles despre fetele din ziua de azi, un lucru îi părea sigur: că dacă ești ca și logodită nu înseamnă că ești gata măritată. Doar această categorie ar fi fost de ajuns să-l pătrundă de un respect înfiorat așa cum resimți în fața numelor venerate și sfințite. Nici măcar în vis n-ar trebui să ni se năzară relații păcătoase cu soția altuia. Ar echivala aproape cu un adulter, cu furtul unei proprietăți. Un jaf ticălos. Trăim însă într-o lume unde proprietatea vecinului e sacră. Unde s-ar ajunge dacă lucrurile ar sta altfel!
Dimpotrivă, o logodnă care nici măcar n-a fost consimțită și care, în anumite împrejurări, nici nu va mai fi consimțită nu reprezintă încă sfânta taină a căsătoriei. Da, e o relație nu prea sfântă și pentru care n-ai de ce să faci mare caz – mai ales că se știe că insul acela e un pierde-vară, un artist, un comediant, care se vântură prin orașele lumii și care, bag seamă, are o fată în fiecare târg. N-ai cum să-l sărăcești pe ăla. N-ai ce să-i furi. Din contră, poate că înfăptuiești o lucrare plăcută Domnului dacă-i deschizi fetișcanei ochii, ascuțindu-i simțurile trândave pentru realitățile amare ale acestei lumi care nu pot fi uitate și înfrânte decât în niște beții scurte, trecătoare și fără nicio urmare.
Odată ce domnul Arnold a izbutit prin respectivele cugetări abile să preschimbe straiele amorezării sale cu cele ale unei oarecare fapte bune a încetat să se mai teamă de greutățile care se ridicau în calea cuceririi. Și așa se întâmplă că într-o bună zi pe când se iscălea, apăsând ușurel sugativa, a vârât tocul în călimară – și amintindu-și numaidecât că nu poți lăsa acolo penița fără să o strici – a scos-o imediat și a așezat-o grijuliu în suportul ei de fier. Pe urmă, și-a întors capul, și-a ridicat ambele brațe și a îmbrățișat gâtul încovoiat și dulce al fetei cu părul bălai.
Veronika Lenz s-a căznit să se smulgă din mâinile îmbrățișate, însă a dovedit-o strânsoarea lor mai puternică. Foarte speriată și gâfâind ca urmare a încercării zadarnice de a se apăra, a fost nevoită să-și acopere fața de obrajii domnului Arnold. A zărit tufele de păr roșcat care îi ieșeau din urechi, i-a adulmecat mirosul de țigări și grăsime omenească ce părea să izvorască din golul dintre gât și gulerul cămășii. Iar în tot acest timp speteaza scaunului îi tăia dureros trupul. A închis ochii ca în așteptarea morții și a simțit o mușcătură pe obraji.
De-abia acum și-a tras capul cu putere îndărăt; l-a scuipat pe ceafă pe domnul Arnold, și-a apucat jacheta, pălăria și geanta și a ieșit val-vârtej.
Arnold nu mai spera decât un lucru: ca muierea asta pe care acum o ura să nu se mai întoarcă. Și-a pus în gând să-i trimită pe loc o sumă mare de bani. Cândva și cândva tot o să se facă uitat incidentul ăsta rușinos. Toate-s trecătoare. Muncește, nu dispera! Capul sus! Și ăi mai mintoși fac prostii! Și visa deja că trecuse un an și că întâmplarea a fost îngropată sub greutatea a 365 de zile lucrătoare și profitabile.
Calmându-și astfel spiritul zdruncinat, s-a dus acasă cu automobilul, a intrat în apartament salutând trufaș și tare, a sărutat-o pe obraji pe soția lui încă frumoasă, le-a făgăduit copiilor cadouri de Crăciun, a găsit un cuvânt bun pentru cameristă și și-a binecuvântat căminul. Apoi a dormit adânc, bine și mult, iar de dimineață a pornit spre lucru fluierând.
Aici, însă, Luigi Bernotat, un imitator al glasurilor de animale de la Varieteul Rokoko a stricat noua încredere de sine a domnului Arnold. Luigi Bernotat, om cu purtare aleasă, s-a scuzat mai întâi că deranjează la o oră atât de matinală și a început să vorbească fără să șovăie despre aleasa lui care din pricina avansurilor jalnice ale unui domn se vede silită să renunțe la slujba de la o întreprindere bine văzută altminteri și să ceară o compensație.
- Cu cea mai mare plăcere, a curmat domnul Arnold expunerea bine ticluită a domnului Luigi Bernotat.
- E foarte bine, spuse domnul Bernotat, dar, de altfel, asta vă e și datoria. În plus, ca logodnic al domnișoarei, mă simt foarte grav jignit. Așa că am venit la dumneavoastră să vă anunț că voi intenta un proces, că sunt foarte decis să vă plimb prin tribunale – numai și numai ca să dau un exemplu.
Se lăsă o pauză amenințătoare.
Domnul Arnold a pus mâna pe rigla strălucitoare din oțel, și-a apăsat degetele de metalul rece, îi făcea bine și alunga măcar de pe o părticică a trupului și pentru o scurtă perioadă căldura neașteptată care pusese stăpânire pe tot corpul său. Vrea să mă șantajeze, vrea să mă șantajeze, m-am lăsat prins în capcană, m-a încolțit, gândea domnul Arnold. Apoi s-a ridicat și a spus:
- Ce sumă vreți?
După cât se pare Luigi Bernotat se așteptase la această întrebare. Căci, asemeni unui actor căruia i-a venit replica, începu alene și categoric un discurs, cu pauze de efect și ocazional, în antiteză, pasaje la foc continuu, iar glasul său își hipnotizase în așa hal ascultătorul, că acesta nu după mult timp nu făcea altceva decât să urmărească tonul ascendent sau descendent al cuvântării fără să-i mai treacă prin gând să-l întrerupă.
- Veți fi crezând despre mine că sunt un șantajișt, nu-i așa? Ah, ați putea crede și altceva? Așa-s cei de teapa dumitale : cred că cinstea unui om e de vânzare! A mea nu-i! Nu și-n cazul meu, domnule Arnold! Dumitale singur o să admiți ce ai îndrăznit să faci! Mai există încă tribunale! Veți fi crezând că un artist n-o fi așa de scrupulos! Pe nevasta unui partener de afaceri, ori a unui avocat, a unui student ori a unui ofițer n-ați fi îndrăznit să puneți mâna! O să vă învăț eu că nu-ți poți face mendrele cu soția unui artist! V-aș provoca la duel dacă n-aș face parte din liga anti-duel. Să nu care cumva să credeți că sunt laș. Lumea mă cunoaște. Pe faimosul Martin Popovics, precis ați auzit de numele lui, pe trâmbițașul Popovics l-am pălmuit de două ori fiindcă a făcut o glumă proastă! Îs și boxeur amator. Așadar, după cum vedeți, nu-s deloc laș. Însă nu-i chip să mă lepăd de principiile mele. În viață tre’ să răspunzi pentru ce faci! Așa că dați dovadă de simț al răspunderii și asumați-vă consecințele!
Domnul Arnold tăcea, din cauză că nu mai avea glas. Se holba la cravata dungată roșu, negru, cafeniu a potrivnicului său care țâșnea îndrăzneață peste capetele gulerului ca o garanție a bucuriei de a trăi. După ce Luigi Bernotat își isprăvise cuvântarea tumultoasă s-a așternut o tăcere adâncă. Deodată Bernotat a început să ciripească. I-a venit să-și arate neobrăzarea trufașă imitând glasul ciocârliei. Fluieratul său se auzea tot mai tare până păru că jubilează un cor întreg de ciocârlii. Domnul Arnold răcni:
- Nu mă ciripești tu pe mine, coțcar neobrăzat!
Luigi Bernotat se înclină:
- Asta rămâne de văzut! pronunță el cu vocea coborâtă și pe un alt ton, iar după ce se mai înclină o dată păși mărunt și elegant spre ieșire.
În ciuda agitației sale, domnul Arnold își dădea seama de posibilele urmări nefaste ale aceastei vizite. Și-a făcut-o cu mâna lui! O viață mai presus de orice reproș de patruzeci și cinci de ani, o reputație fără pată, o carieră de afaceri strălucită erau acum în pericol. Și, fără să mai pregete, s-a dus la avocat.
Desigur că era plecat la tribunal. Numai un nătărău s-ar fi așteptat la altceva! Și la urma urmei de ce avem avocați? Ca să se facă dispăruți de îndată ce avem nevoie de ei. De medicii nostri personali? Ca să fie primii veniți când am crăpat să ne scrie certificatul de deces. De secretarele noastre? Ca să ne bage în cele mai mari belele pentru o mică trăsnaie. De neveste? Nu poți nici măcar să vorbești cu ele când avem ceva pe inimă; nenorocirea noastră nu face decât să le satisfacă nevoia permanentă de răzbunare. Copiii? Au propriile lor bătăi de cap, iar noi, tații, le suntem niște inamici și asta în cea mai bună situație.
Și deși toate aceste circumstanțe pot să fie aceleași de sute de ani, vina multora dintre specificităților cazului Bernotat, Lenz și Arnold poate fi aruncată asupra acestei epoci; asupra acestui prezent oribil, care tinde să distrugă diversele forme de ordine. În ce altă perioadă a istoriei ar mai fi fost posibil ca o fetișcană de birou să-și trimită logodnicul la patron? Ca „alesul ei” – domnul Arnold nu se putea gândi la el decât între ghilimele – să se ducă la șeful unei negustorii venerabile și să-i ceară socoteală – și pe deasupra un „ales” care-i circar de meserie! În ce altă perioadă drojdia asta a societății ar mai fi adunat atâta impertinență neobrăzată să se înfățișeze dinaintea lui?
Domnul Arnold și-a lăsat mașina să plece și a colindat străzile. A mâncat într-un restaurant. Familia n-are decât să-și facă griji! Da’ de unde până unde e el obligat an de an să vină acasă mereu la aceeași oră? N-au decât să creadă că a pățit un accident!
După toate aparențele, chelnerul nu a dat atenție sosirii la restaurant a unei personalități atât de marcante cum e cea a domnului Arnold. Arnold a fărmat o solniță cu mânerul unui cuțit greu și a acceptat scuzele slugarnice ale managerului împopoțonat cu atitudinea mută și revoltată a unui potentat.
Apoi a băut un mocaccino pentru a se scutura de oboseală. Cu toate acestea chiar și pe drum se războia cu somnul care-l podidea cu tenacitatea unui vechi obicei. Domnul Arnold traversa străzi necunoscute pășind iute de parcă și-ar fi dorit expres să ajungă undeva. Cu fiecare pas, amărât și gata să plângă, simțea cât de insignifiant este de fapt. Umbli prin lume, umbli prin propria țară, prin locul de baștină, pentru care ai tras la jug patruzeci și cinci de ani – și ești un nimeni. Trebuie să te păzești de automobile și trăsuri. Marțafoii ăștia de polițiști ne privesc de sus. Oamenii din straturile inferioare, beți și zdrențuiți, nu se dau din calea noastră. Curierii se izbesc în noi cu tot cu pachete și pachețele. Flăcăiașii de șaișpe ani ne cer un foc cu mina serioasă a unui adult. Nu că ne-ar trece nouă prin cap să ne oprim să le facem vreo favoare mucoșilor ălora! Pas cu pas descoperi tendințele corozive ale epocii actuale. Prezentul ăsta uitat de Dumnezeu!
Apusul se așternea peste lume cu iuțeală. Se aprindeau primele felinare. Un șontorog i-a tăiat calea domnului Arnold. Pe piept și pe spate purta pancarte inflamatorii: „Tovarăși” – așa începea – „Amarul invalizilor se înalță până la cer! Guvernul e neputincios!”. Și continua pe același ton. Altă ciurdă de neisprăviți! Cerșetori, hoți și spărgători. Mulți nici nu erau autentici. Își simulau suferințele. Se prefăceau că-s schilozi! Faină gașcă, n-ai ce zice! Și guvernul stă cu mâinile-n sân! Scriu pe pancarte „Tovarăși!” să vadă toată lumea. Oribil cuvânt! Anarhistic. Coroziv. Miroase a bombe. Jidovii rusnaci scornesc asemenea denumiri. Polițiștii stau și dorm-n papuci. Na și pentru ce plătești tu atâtea impozite! E oribil! Iaca aici se întâlnesc! Dau năvală înăuntru. Nu prea sunt mutilați printre ei! Trei sau patru orbi însoțiți de câini. Și care mai îs? – ciurucurile, milogii, borfașii.
Se face târziu. Tre’ s-o iei spre casă. Cel mai bine te urci în tramvai.
Dacă domnul Arnold ar fi luat spre casă o mașină, cum îi era cu siguranță mai la-ndemână, ar fi scăpat de ultima agitație a zilei, iar drumul său nu s-ar fi întretăiat în chip catastrofal cu cel al flașnetarului Andreas Pum. Dar căile înșelătoare ale sorții sunt într-așa fel tocmite că suntem duși la ruină nu din vina noastră sau știind din ce cauză, ci din pricina mâniei oarbe a unui străin, a cărui viață ne e necunoscută, pentru a cărui nefericire nu purtăm nicio vină, și ale cărui opinii se întâmplă să le împărtășim. El nu este decât instrumentul aflat în mâna nimicitoare a sorții.

VIII

S-a făcut că în acea după-amiază lăsându-și flașneta acasă și măgarul, în grajd, după cum obișnuia în fiecare miercuri, pe Andreas l-a apucat brusc o atare oboseala, încât, deși o fire economă, iar casa lui fiind nu foarte departe, a urcat în tramvai. La intrare stătea domnul Arnold cu umbrela - bățos ca un paznic - și ocupa jumătate din scară. Mai mulți pasageri se înfuriaseră deja pe domnul corpolent care împiedica cu atâta aroganță urcarea și coborârea. Cu toate acestea, Arnold nu era – știm din ce pricină – dispus să-i trateze pe semenii săi cu echitate. El, care altminteri ținea la păstrarea ordinii în mijloacele de transport, se răzvrătea acum contra propriilor convingeri.
Trecuse deja ceva timp de când Andreas nu a mai circulat cu tramvaiul. Nutrea sentimente plăcute față de acest mijloc de transport. Doi sau trei pasageri îi cedau mereu și concomitent locul lor. Cârja, costumul militar pe care îl purta în timpul săptămânii de lucru, și crucea lui albă se adresau conștiinței oamenilor, până și acelor semeni posomorâți care se plimbă prin lume întotdeauna profund întristați și parcă amărâți de cele o mie de nedreptăți pe care le au de suferit de pe urma altora cu intenția de a le îngreuna viața tuturor celor care le ies în cale. În tramvai Andreas era întâmpinat invariabil de chipuri binevoitoare.
Cu atât mai mare îi fu mirarea când domnul străin nu se clinti nici măcar cu un centimetru de la locul său, deși observase că Andreas din pricina cârjei și a bastonului are nevoie de toată lățimea scării dacă e să poată urca. În spatele lui Andreas lumea se îmbulzea. Conductorul se afla în interiorul vagonului. În tot acest timp Arnold privea înainte, de parcă n-ar fi luat seamă la nimic din ce se petrecea în jurul său, și se gândea cam în felul următor:
„Uite unul din invalizii ăia. Un prefăcut. Ălalalt picior l-a ascuns cu grijă. Un soldat. Ha, ha! Îi știm noi pe ăștia. Inșii de teapa asta nu se dau în lături nici din a dezonora uniforma. Mai are și medalie! Ce ticăloșie fără niciun Dumnezeu! Ăsta vine de la adunarea invalizilor pe care am văzut-o mai-nainte. Dragi tovarăși! Nu se face suficient pentru dânșii. Sunt în comitetul de binefaceri al medaliei de argint. Domnul Reschofsky de asemenea. Cum sunt toți domnii din cercul meu social. Face fiecare ce poate. Dar ei nu-s mulțumiți. Iată cât îs de recunoscători! Târfa de ieri pe care nici bine n-am pus mâna își asmute peștele peste mine. Taman un artist! Cu cât tupeu vine să mă jignească. Curțile ar fi în stare să-i dea câștig de cauză! Și tribunalele astea moderne! Mai există dreptate în lumea de azi?”
Gândurile unui om scapără mai iute ca fulgerul, iar un creier în clocot poate zămisli o întreagă revoluție în treizeci de secunde. Tramvaiul staționa deja de un minut. Andreas Pum se hotărî în fine să se strecoare pe lângă domnul împietrit atât cât s-o putea. A izbutit cu ajutorul unei doamne din spatele său. Acum însă și blândului Andreas i-a sărit țandăra. Refuză să treacă mai departe în vagon. S-a postat lângă domnul neclintit.
Era pentru întâia oară în viață când lui Andreas îi displăcea chipul unui domn bine îmbrăcat. Îi contempla nasul strâmb și mustața roșiatică. De mult se împăcase cu gândul că celorlalți oameni nu le lipsește un picior. Dar faptul că acest domn era teafăr îl irita pe Andreas. Simțea că de-abia acum își dă seama că el e olog, iar ceilalți, sănătoși.
Lângă domnul Arnold se afla o doamnă măricică. Aceasta purta peste jachețică o mică pelerină, iar mâinile le ținea încrucișate deasupra pieptului. Avea un chip lunguieț și galben, un pince-nez peste un năsuc mititel cu nări uscate. Arăta ca o trestie ofilită.
Deodată domnul Arnold i-a spus femeii:
- Invalizii ăștia sunt niște simulanți primejdioși. Numai ce vin de la întrunirea lor. Sunt cu toții bineînțeles niște bolșevici. Un vorbitor le spunea ce să facă. Orbii nu-s orbi, schilozii nu-s chiar schilozii. Toți niște potlogari.
Doamna subțirică a dat din cap și a încercat să zâmbească. Era ca și cum cineva îi stoarcea chinuitor fața ca pe o lămâie.
- Nici șontorogii nu-s șontorogi! continuă domnul Arnold. Uite ce simplu fac – și Arnold și-a ridicat un picior cu intenția de a demonstra în ce fel poți să-ți ascunzi jumătate din picior.
Andreas strigă brusc:
- Tu grăsanule, da, tu!
Nu înțelegea ce l-a făcut să strige. Căci în viața lui nu mai țipase atât de tare, și cu cinci minute mai devreme nu și-ar fi putut închipui că se poate stropși într-un asemenea hal la un domn necunoscut. O ură inexplicabilă își făcea mendrele cu domnul Andreas. Poate că a adăstat îndelung în el, învăluită de modestie și respect.
Domnul Arnold și-a înălțat mâna:
- Potlogarule, simulantule, bolșevicule care ești tu! a aruncat Arnold și câțiva pasageri au dat buzna din vagon pe platformă să vadă ce se petrece.
Din nefericire, tramvaiul era ticsit cu mici burghezi și femei, oameni înfricoșați și oprimați de evenimentele revoluției și care încă duceau o luptă amarnică contra prezentului; priveau în urmă la trecutul strălucitor al patriei lor încleștându-și dinții și înghițind lacrimi și pentru ei cuvântul bolșevic nu însemna altceva decât hoț și ucigaș. Auzind strigătul „bolșevicule” au avut impresia că un membru al familiei lor îi cheamă în ajutor:
- Simulantule, bolșevicule, rusnacule, spionule! strigau toate vocile în devălmășeală.
Iar un domn stimabil rămas la locul său în interiorul vagonului și îmbrăcat într-un palton de iarnă de o curățenie distinsă și o vechime strălucită a cârtit:
- Tre’ să fie vreun evreu!
Andreas și-a ridicat bastonul pe de o parte cu intenția de a se apăra în eventualitatea unui atac, iar pe de altă parte cu intenția de a ataca. S-a ivit conductorul care și-a închis în prealabil buzunarul cu bancnote pentru că experiența îl învățase că în oricare mulțime se găsesc și câțiva hoți și a dat buzna în grupul de pasageri nervoși de pe platformă. Tramvaiul tocmai străbătea o stradă lungă, liniștită, pe care se aflau puține stații. Controlorul a încercat să trimită oamenii înapoi în vagon. Preț de o clipă a cumpănit care din cei doi ar putea avea dreptate și i-a venit în minte un articol de gazetă unde scria că simulanții sunt niște tipi unși cu toate alifiile și că într-o singură zi poți prin cerșit să aduni câteva mii. Îi rămăsese vie în memorie indignarea pe care a simțit-o atunci aflând de nerușinarea cerșetorilor și de câștigurilor lor consistente pe care le-a pus în balanță cu simbria lui de muritor de foame. În plus, chipul și statura domnului care țipa i-a adus aminte de un înalt magistrat pe care l-a văzut cândva în treacăt. Concomitent îi reveni în minte ghinionul unui coleg de al său care îl tratase grosolan pe un domn din tramvai și care după aceea și-a pierdut slujba. Domnul ăla era de asemenea magistrat. Toate acele considerații l-au îndemnat pe conductor să-i solicite domnului Andreas Pum legitimația.
În orice altă împrejurare, Andreas și-ar fi arătat licența cu deosebită plăcere așa cum a fost de multe ori obligat s-o facă în fața polițiștilor pentru a dovedi faptul că are dreptul să cânte și să șchioapete în cârje după placul inimii. De data asta, însă, Andreas nu a catadicsit. În primul rând conductorul nu-i un organ al poliției, în al doilea rând se socotea mai presus de un controlor, iar în al treilea rând ar fi trebuit să ceară mai întâi legitimația domnului. Pe când Andreas șovăia, conductorul presupunea că falsul invalid s-o crede mai șmecher decât el. Și din această pricină răcni:
- Hai odată!
Niciun conductor n-a mai vorbit pe acest ton cu Andreas. Așa că a răspuns:
- Eu nu primesc ordine de la dumneata!
- Atunci valea! ordonă angajatul.
- Și dacă nu vreau? retorcă Andreas.
- Jos din tramvai! a strigat controlorul și nasul i s-a învinețit. Tot atunci a suflat de două ori în fluier, iar vatmanul opri tramvaiul cu o smucitură.
- Nu mă dau jos! a spus răspicat Andreas.
Conductorul îl apucă pe Andreas de braț. Domnul Arnold s-a întins pentru a apuca cel de-al doilea braț al potrivnicului său. Andreas a început să lovească orbește cu bastonul. Nu mai vedea nimic. Flăcări roșii i se învârteau în dosul ochilor. Lovi urechea domnului Arnold și chipiul angajatului. Femeile au fugit în interiorul tramvaiului. Pe stradă au început să se adune oameni. Din mijlocul lor s-a ivit ca prin magie un polițist. Cu brațele sale a împărțit mulțimea în două aidoma unui înotător. A ajuns la platformă și a ordonat:
- Coborâți!
Odată ce l-a văzut pe omul legii cu care se simțea înrudit grație licenței, concepției și medaliei sale Andreas s-a liniștit încetul cu încetul. Încredințat fiind că se află în sfârșit sub pavăza dreptății i-a zis vardistului:
- Spuneți-i mai întâi lui să coboare! și a arătat înspre domnul Arnold. Aceste cuvinte l-au costat pe Andreas toată simpatia de care ar fi fost în stare polițistul. Și asta deoarece bărbatului care se bucura de cea mai mare autoritatea pe stradă nu îi place să asculte de oamenii inferiori – și pentru el toți oamenii sunt inferiori – nici dacă aceștia ar avea de o mie de ori dreptate. Polițistul vociferă:
- Nu-mi ordoni tu mie! În numele legii! Coborâți!
În timp ce milițianul spunea „în numele legii” tuturor participanților și curioșilor le-a trecut un fior pe șira spinării. Andreas avu viziunea unui crucifix încadrat de două lumânări aprinse și a unui chip de judecător palid cu baretă. Descinse pe dată în stradă.
- Legitimația, pronunță polițistul.
Andreas își arătă licența. La care vardistul îl luă la întrebări pe conductor. Aparent acesta nu știa care este motivul tămbălăului. N-a suflat o vorbă despre cum a izbucnit totul. Pentru el incidentul a devenit interesant de abia în clipa în care Andreas a refuzat să dea curs cererii sale pe deplin justificate.
- Știu ce scrie în regulament! Astfel și-a încheiat controlorul relatarea.
În acea clipă, domnul Arnold a strigat de sus:
- E un bolșevic, l-am auzit cum instigă la întrunirea veteranilor.
- Mincinosule! a țipat Andreas ridicându-și din nou bastonul. Polițistul însă l-a apucat de gât. Înnebunit de ură și durere Andreas l-a lovit. Dintre cei de față doi au reușit să-i smulgă bastonul, iar el s-a prăbușit.
Vardistul l-a pus iarăși pe picioare smucindu-l, apoi și-a aranjat uniforma, a vârât licența în carnețelul său, pe acesta, în buzunar și și-a văzut de drum.
Tramvaiul și-a reluat cursa, iar mulțimea s-a dispersat.
Andreas a șonticăit până acasă. – Mânia nu s-a dezlipit de el. Se rușina. Era dureros de dezamăgit. Tocmai lui să i se întâmple așa ceva! Lui Andreas Pum cel medaliat de guvern! Poseda o licență, a pierdut un picior și a căpătat o distincție. El e un luptător, un soldat!
Apoi și-a adus aminte că nu mai avea licența. Brusc s-a simțit în viață, dar fără permisiunea de a trăi. Un nimeni, asta era! Ca și cum ar fi fost azvârlit în ocean, sufletul său va face mișcările deznădăjduite ale unui înecat orișicând va ieși în oraș cu flașneta.
Ajuns acasă i-a povestit totul nevestei. Pe drum, în inima sa răvășită s-a înfiripat sunetul firav al speranței în istețimea, bunătatea și dragostea soției. Dar în vreme ce povestea, în jurul său s-a făcut rece și tot mai rece. Ea nu scotea o vorbă. Adăsta în fața lui cu mâinile proptite în șoldurile late, c-o legătură de chei atârnând de cel stâng asemeni unei arme, și cu bucăți de aluat lipite de mâini. N-a privit-o în ochi, îi era imposibil să-și imagineze ce impresie au lăsat cuvintele lui asupra ei. Își închipuia că ea îl privește de sus nițel disprețuitoare.
Aruncând în direcția ei o privire sfioasă și piezișă se asemăna cu un câine ce așteaptă bătaie. Pe urmă, însă, trăsăturile i s-au schimbat și asta fiindcă i s-a făcut teamă. Deodată a avut impresia că în fața lui se găsește o femeie străină, totalmente necunoscută și înfiorătoare. Pentru prima dată, Andreas descoperea că un chip omenesc poate arăta cu totul altfel dacă îl privești de jos în sus. A zărit mai întâi bărbia dublă a femeii sale și imediat după aceea, de parcă i s-ar fi șters de pe chip gura și buzele, nările ei late care se umflau și se fleșcăiau alternativ și din care sufla o pală grețoasă și caldă ce amintea în mod straniu de miasmele cărnii de vânat. Din lăuntrul femeii păreau să icnească niște mugete ușoare asemănătoare răgetului voluptos și întărâtat care ia naștere în grumazul înfometat al sălbăticiunii la vederea prăzii.
Andreas era îngrozit de nevastă.
S-a întrerupt în miezul relatării. Katharina a făcut un pas în lături, iar el simțea că se chircește, că se face mic, din ce în ce mai mic, și și-a văzut nevasta înălțându-se dinaintea lui asemeni unui turn uriaș de biserică pe care mai mult îl ghicești, decât îl vezi atunci când te afli foarte aproape de el.
Sânii i se ridicau și se coborau și nările îi pufăiau. Preț de câteva secunde ea se luptă pentru aer și cuvinte potrivite. În sfârșit le-a găsit!
- Șontorog mizerabil! a croncănit ea.
Andreas păli. Înota într-un ocean vast. Se crampona de scaun ca de un leț salvator. Din depărtare, prin pâclă, în timp ce se scufunda, a mai avut răgazul să întrezărească chipul micuței Anna care intrase în cameră curioasă de ce se întâmplă.
Doamna Katharina părea că a uitat de toate. Nu-și vedea soțul, nu-și vedea copilul. A uitat de bună seamă și de existența vecinilor. Își vântură mâna dreaptă și a răsturnat o vază cu flori din ghips pictat care se aflase pe mijlocul mesei. Apa s-a scurs, a șopotit și s-a cernut în picuri melancolici de pe mușamaua mesei pe podea.
- N-are decât! se gândea Katharina. Apa vărsată îi dublase furia.
- Așa-mi trebuie dacă m-am luat cu tine! a strigat ea. Te frăsuiești de colo-colo și trăiești din munca mea, da, din munca mea, și te pui pe ceartă cu domni pe care nu-i cunoști și-ți mai pierzi și licența! Ai căpiat? Aș fi putut avea zece bărbați sănătoși, unul pentru fiecare deget, în locul unui amărât care nu aduce nicio protecție și nicio bucurie și care acuma te mai face una peste alta și de rușine! Or să te bage la închisoare, numai cu pâine și apă, iară eu o să fiu obligată să-ți port numele. Ptiu! Ptiu! Ptiu! Și doamna Katharina a scuipat de trei ori. O dată a nimerit și pantalonii soțului. Andreas și-a șters saliva nevestii cu mâinile tremurânde.
De-abia ulterior Katharina s-a dăruit treburilor gospodărești. A căzut în genunchi și a început să frece podeaua cu o cârpă scârțâitoare. În tot acest timp bombănea: „Anni, ridică vaza!”, și „Hai odată!” și „Așa-i trebuie!” și „Ce mai șontorog!”.
Și-și vărsă mânia frecând întruna dușumeaua care de mult se uscase și strălucea gălbui. Își vâra unghiile între interstițiile pardoselii adunând și scoțând mici cocoloașe de pământ. Deși muncea de zor, găsea răgazul să cugete și chiar să-și plângă de milă. Întinsă pe podeaua pe care o muncea cu obidă pregeta tristă la viața ei irosită. Ah, se gândea la elegantul și subțirelul subinspector de poliție, Vinzenz Topp, pe care l-a gonit de hatârul unui olog. Of, unde dracu’ i-a stat mintea?
S-a ridicat iute. Iute și-a dezlegat șorțul, a azvârlit legătura de chei pe masă, a pus mâna pe un pieptene, s-a dus în fața unei oglinzi și și-a dres părul.
Apoi a trântit ușa după ea, și a alergat pe coridor până la locuința instalatorului Fassbend de la care subinspectorul închiriase o cămăruță mobilată.
Noaptea precedentă Vinzenz Topp a fost de serviciu. Tocmai intenționa să se radă. Cu jumătate de chip săpunit se îndreptă spre ușă.
- Scuzați-mă, scuzați-mă, vă rog scuzați-mă! a spus Vinzenz Topp pe când o aducea-n cameră pe doamna Katharina. Familia Fassband era plecată la țară pentru două zile la botezul copilului unui unchi fermier. Vinzenz Topp o îndemnă pe doamna Katharina să ia loc și îi ceru permisiune să-l lase să se radă. Politețea era a doua natură pentru el, și dacă îl trezeai noaptea târziu, tot politicos s-ar fi arătat.
Doamna Katharina a venit să-i solicite consiliere juridică. Are încredere în el ca-ntr-un avocat. Foarte repede și cu precizia extremă ce o deosebea de semenele sale de același sex povesti întregul incident.
Vinzenz Topp își mușcă buza inferioară pentru a-și trece creionul stiptic peste bărbia tăiată. Apoi își împrăștie pe față o pudră aromată, după care și-a luat uniforma de pe spătar și se strecură în ea cu o atenție care i-au făcut oasele să-i trosnească. De-abia acum era în stare să furnizeze informații.
Ah, nu era întâia oară când oamenii - „laicii” cum le spunea el – apelau la dumnealui pentru un sfat sau informații. Știa câteceva din domeniul său de activitate. Cazul acesta îi părea a fi foarte complicat.
- E vorba de rezistență armată contra organelor statului și de ultraj. Soțul dumneavoastră – Vinzenz Topp spunea mereu „Soțul dumneavoastră”, întrucât el era un om mai de soi –poate să fie fericit dacă scapă numai c-o amendă. Cel mai probabil se va ajunge și la judecată.
Katharina și-a întins brațele, le-a sprijinit de masă și și-a lăsat capul în jos. După câteva clipe i s-au auzit și hohotele de plâns. Brațele ei se lungeau roșii, pline și ispititoare.
Vinzenz Topp și-a așezat o mână de-a sa înmiresmată pe unul din aceste brațe.
- Consolați-vă! a spus el. Apoi s-a dus la ușă și pentru orice eventualitate a închis zăvorul.
Katharina își ridică chipul scăldat în lacrimi. Nici ea nu avea habar dacă plânge de dragul soțului ei sau al lui Vinzenz Topp. Era atât de simpatic cu bărbia lui pudrată și mirosea atât de frumos a săpun. Uniforma îi stătea ca turnată. O, unde dracu’ îi stătuse mintea?
L-a comparat pe unul cu celălalt. Nu putea altfel.
- Salvați-mă! hohoti ea brusc și își întinse brațele. Vinzenz se năpusti asupra lor.
Iată cum a izbutit să o posede pe această femeie după care tânjise atâta timp pe furiș. Era o frumoasă potrivire a sorții. Nu uită să adune o sumedenie de acuzații grele la adresa lui Andreas pe care nu-l mai numea „soțul dumneavoastră”. Nici pe doamna Katharina n-o scuti de câteva reproșuri blânde. Dar le-a spus pe un ton malițios, superior și tandru pe care Katharina nu-l mai auzise la el până atunci. Când ea i-a părăsit odaia era deja târziu. Mirosea a săpunul lui, și-i purta bucuroasă aroma peste tot. S-ar putea spune că în acea seară a fost pe deplin bucuroasă.

IX

Necazul lui Andreas Pum a mai fericit pe cineva: și anume pe domnul Arnold. Furia lui se evaporase. Se strădui să-l uite pe nesuferitul Luigi Bernotat. Mâine se va duce să-și vadă avocatul. Și-a sărutat nevasta și pe cei doi copii înfloritori. A început din nou să vorbească frumos cu menagera. Și deși făptura, cuvintele și gesturile sale erau acoperite de o seriozitate sombră, cei din jurul său răsuflau mai lesne. Azvârlea asupra familiei o umbră prietenoasă.
Între timp, Andreas intrase în grajd. Acolo se afla Muli suflând căldură. Un liliac hiberna între două bârne ce formau în colț un triunghi. Fânul moale puțea, iar în apropierea ușii înghețase. Vântul pătrundea printre țâțâni. Andreas zări printr-o despicătură câteva stele pe cerul îmbeznat al iernii. Se juca cu un pai. Apoi a împletit un inel din trei paie și l-a pus pe urechea lui Muli. Animalul era blând și-i plăcea să fie dezmierdat. Își ridică încet și prietenos o copită din spate și părea că face o încercare stângace de a-l mângâia pe Andreas. Era lumină suficientă pentru a-i vedea ochii; în întuneric erau mari și de chihlimbar verde. Păreau apoși de parcă ar fi podidiți de lacrimi ce nu puteau să le verse de sfială.
Cu cât se făcea mai noapte, cu atât era mai frig. Lui Andreas îi venea să plângă, însă îi era prea rușine să o facă de față cu animalul. Piciorul lipsă îl durea iarăși după mult timp. Desfăcu pilugul și pipăi ciotul. Avea forma unui con teșit. Carnea era întretăiată de ridicături și adâncituri. Când Andreas își lăsa mâna pe ele, durerea slăbea. Dar durerea care-l măcina dinlăuntru nu-i dădea pace.
Noaptea era liniștită și senină. Câinii hămăiau. Sunetul ușilor izbite răzbea până la el. Zăpada scârțâia, nu era nimeni să o calce, ci doar vântul care trecea pe deasupra. Afară lumea părea să se îndepărteze. Prin crăpătură puteai vedea un petec îngust de cer. Însă era de ajuns pentru a-i pricepe nesfârșitul.
Locuiește oare Dumnezeu dincolo de stele? Vede el oare necazurile oamenilor și nu face nimic? Ce se petrece îndărătul albastrului înghețat? Să domnească peste lume un tiran? Să fie nedreptatea lui tot atât de întinsă ca cerurile?
De ce ne pedepsește pe nepusă masă cu nemulțumirea sa? N-am greșit cu nimic și n-am păcătuit nici măcar în gânduri. Dimpotrivă: am fost întotdeauna cuvioși și devotați Lui cu toate că nu-L cunoșteam și chiar dacă buzele noastre nu-L lăudau în fiecare zi am trăit totuși mulțumiți și fără să nutrim în piepturi răzmerițe nelegiuite, ca simpli membrii ai ordinii lumești pe care El a creat-o. I-am dat vreun motiv să se răzbune pe noi? Să preschimbe lumea întreagă într-așa fel, încât tot ce ni s-a părut bun să devină rău? Poate a știut de vreun păcat tăinuit de care nici noi nu eram conștienți? Iar Andreas a început să-și scormonească sărmanul suflet după păcate ascunse grăbindu-se asemeni unui om care se caută în buzunare după ceasul lipsă. Dar n-a găsit nimic. Să fie un păcat că s-a însurat cu văduva Blumich, o fi vrând răposatul să se răzbună pe el? Ah! Mai trăiesc oare morții? A păcătuit vreodată față de Muli, față de măgar? N-a făcut bine atunci când Muli s-a oprit căutând ceva pe jos că l-a lovit ușurel pe spate ca să se urnească? Ah, oare lovitura a fost așa de ușoară? Oare n-a fost mai degrabă una tare, dureroasă, nemiloasă? „Muli, măgărușul meu?” a șoptit Andreas și și-a lipit obrazul de partea pe care o lovise.
Andreas a adormit înspre dimineață. Primele zgomote ale străzii se puteau deja auzi. Animalul încremenise. Lăsă să-i scape un scurt pufnet și udă fânul care îngheță pe dată. Urina mirosea greu și năucitor.
A doua zi, Andreas intră în cameră fără să scoată un cuvânt. Se servi singur cu unt și margarină din dulap. Micuța Anna a venit de la școală. Se lipi de el parcă să-l împace:
- Cântă nițel, l-a rugat ea. Iar Andreas a pus să cânte cele mai melancolice melodii cu care fusese prevăzut instrumentul de către fabricant: „Băietul șade la isvor” și „Lorelei”. Și cântecelele îi aminteau de acea zi fericită de vară în care a pășit pentru prima oară în curtea acestei case.
O, și ce minunată a fost acea vară, un șir prețios de zile fericite, de zile însorite și libere, o zi a teilor bătrâni din curțile prietenoase. Ferestrele se deschideau la toate etajele și fetele își ițeau din bucătărie chipurile rotunde, roșii și prietenoase asemeni unor lampioane cochete, iar mirosul plăcut al bucatelor îi îndestula nasul. Copiii horeau râzând în jurul muzicii, medalia strălucea în Soare, iar uniforma, astăzi mânjită de paie și scârnăvie, arăta odinioară atât de curată și impunătoare!
Intră Katharina. Trebăluia prin casă cu mișcări scurte și preocupate. Lăsa impresia că nu-și mai vede bărbatul. Fără să spună o vorbă, îi trânti în față o strachină din lut. Cunoștea micul vas cu smalțul crăpat. Uneori cerșetorii bătrâni, pisicile pripășite și câinii rătăciți primeau de mâncare din acel blid. Katharina, în schimb, și-a sorbit supa dintr-o farfurie de porțelan cu marginile roșii. În plus și-a pus separat cartofii și varza. Dar în farfuriuța lui Andreas toate erau amestecate, iar din mijlocul maglavaisului se ridica un os impunător aidoma bârnei frânte a unui acoperiș peste rămășițele unei case.
Ce putea să facă? Mânca, se făcea mic și din când în când ridica ochii înspre Katharina. Chipul acesteia era roșu, părul, ondulat cu grijă, cu o sumedenie de cârlionți care-i ajungeau până la ochi, iar pe mijloc purta niște firișoare de păr netezite pe frunte și tăiate scurt cu o riglă ascuțită care se asemuiau cu franjurile unui șal. Mirosea ca un coafor a tot felul de mirosuri, de paciuli amestecat cu ulei de păr, amestecat cu apă de colonie. Oricine altcineva ar fi remarcat că doamna și-a petrecut dimineața într-un salon de frizerie. Andreas însă nu lua seama la nimic.
Era, în schimb, preocupat de misterul subitelor schimbări petrecute împrejurul său. Parcă ar fi făcut cineva o vrajă. Se trudi să-și amintească cât mai exact incidentul din tramvai. Îl revedea pe domnul care-l atacase. Sau poate a fost viceversa? Dar oare domnul ce a spus? Că invalizii se prefac? Da’chiar așa este! Numai de câte ori i-a văzut Andreas însuși! De ce a presupus că domnul se referea neapărat la el? Vorbea doar în general! Era dreptul lui să se enerveze din pricina întrunirii ăleia! La urma urmei erau niște jigodii, niște răzvrătiți, niște oameni fără niciun Dumnezeu, doreau să răstoarne cârmuirea, își meritau soarta cu vârf și îndesat!
A fost doar o excepție că Andreas Pum a avut ghinionul să dea peste un conductor neprietenos, peste un polițist neînțelegător. N-au decât să-l aducă în fața tribunalului! Acolo are el de gând să ceară pedepsirea aspră a subofițerilor respectivi. Acolo o să-și povestească istoricul vieții, rolul jucat în război, iubirea de patrie. O să-și primească licența înapoi. O să recâștige prețuirea Katharinei. O să fie stăpân în casa lui. Bărbatul nevestei sale. Ea se ridică. Șoldurile ei late, strânse într-un corset, se mișcau ca de la sine, iar abundența debordantă a sânilor ei se hâțâna atunci când pășea. Andreas își aducea amintea de nopțile lor de iubire, de apăsarea docilă și totodată musculoasă a coapselor ei și își ridică mâna crezând că simte iarăși mărimea, eflorescența și nelimitata moliciune a sânilor.
Ah! Numai să ajungă la tribunal! Acolo nu întâlnești polițiști necultivați și controlori neciopliți. Dreptatea inundă cu lumină sălile tribunalelor. Oameni înțelepți, nobili, înveșmântați în robe, privesc adânc înlăuntrul oamenilor și cu mâini atente aleg neghina din grâu.
Dacă Andreas s-ar fi priceput câtuși de puțin la jurisprudență, și-ar fi dat seama că instanțele de judecată se ocupau deja de dosarul său. Și asta deoarece speța respectivă făcea parte din așa-numitele „cazuri expres” care în vederea decretului lansat de ministrul modernist al justiției erau abordate și soluționate prompt. Cetățeanul Andreas Pum intrase deja în roțile imense ale statului și fără ca el să știe avea să fie strivit pe-ndelete și cu toată temeinicia.

X

În dimineața următoare, sosi o citație de la tribunal către „deținătorul de licență” Andreas Pum. Înscrisul purta o parafă, un vultur emblematic, litografiat, alb pe un fond rotund, roșu, și cu toate că adresa fusese scrisă de o mână zorită, iar curțile de judecată dădură dovadă de grabă mare, misiva tot inspira acea pompă greoaie care caracterizează instituțiile noastre. Era o convocare la camera numărul 2 care se ocupa de delictele minore. Pentru întâia dată Andreas Pum era numit aici „învinuitul”, un cuvânt, care atunci când este folosit de un organ judiciar sună aproape ca „vinovatul”. Pe lângă asta actul nu conținea decât data apropiată a audierii, o ștampilă roșie și rotundă, care se imprimase cam palid și neclar, și semnătura ilizibilă a unui judecător care părea să sugereze că omul dreptății nu dorea deocamdată să fie cunoscut.
Andreas parcurse de mai multe ori citarea, în nădejdea prostească și nerealistă că ar putea citi ceva printre rânduri, favorabil sau nu, despre dispoziția în care se află judecătorul. Când asta nu-i reuși, încercă să-și imagineze curtea de judecată, crucifixul, luminile, balustradele, banca acuzaților, apărătorul din oficiu, magistratul, grefierul, aprodul, vraful de dosare și icoana enormă a crucificatului înspre care își ridica deja rugile mute. S-a dus la biserica din cărămidă galbenă în care nu mai călcase de la cununia religioasă. Era pustie, aripa unei ferestre de la etaj era deschisă, iar iarna își alunga suflarea rece în Casa Domnului care totuși mirosea muced, a oameni, a lumânări de seu stinse și a văruială. Andreas își împreună mâinile, îngenunchie și recită de trei, patru ori „Tatăl nostru” cu același glas subțire cu care se ruga băiat fiind înaintea orelor de clasă.
După care se simți liniștit, înarmat împotriva surprizelor neplăcute, în fața judecății care va veni odată cu revărsatul zorilor. S-a întors acasă unde în odaie se afla un străin. Acesta se ridică, se înclină ușor, luă loc din nou și-i spuse lui Andreas:
- Vă așteptam consoarta. Scuzați-mă! Revine într-un sfert de oră. Consoarta dumneavoastră m-a vizitat dis-de-dimineață la birou. Vezi și dumneata cât de punctual pot să fiu! Pe drum ziulica toată și punctual totodată. E deviza mea.
Andreas îl privea pe bărbat dușmănos, cu toate că nici nu-l cunoștea și nici nu-l înțelegea. Firește că era acolo cu cine știe ce scop malefic – Andreas o presimțea. Se speti o vreme să ghicească meseria și intențiile străinului. Dar nu îi reuși. Atât timp cât străinul stătea jos dădea impresia unui om înalt, însă când se ridica era mic la stat. Avea picioare scurte. Pântecele lui rotund invoca o anumită jovialitate, la fel și obrazii lui roșii de fetișcană, mustăcioara lui neagră și inocentă, precum și bărbia netedă, rasă îngrijit și pudrată c-o gropiță surâzătoare în mijloc. La rândul său, nasul era delicat, mărunt, de parcă ar fi fost modelat din ghips. Însă în ochii mici și negri ardea o văpaie răutăcioasă. Străinul arăta ca un băiat dolofan cu statura, gestica, vocea și barba unui adult. Răspândea o răutate voioasă, o bună dispoziție nemernică. Ședea și nu avea înfățișarea cuiva care așteaptă. Părea că nu se plictisește nici măcar o clipită. Ochii lui învăpăiați scăpărau scântei peste lucrurile din odaie, peste covor, mileu, peste vaza din piatră albastră, peste perna brodată, de parcă ar fi vrut să le dea foc la toate. Ședea acolo, absorbit pe de-a întregul, și dădea de înțeles că spiritul său vioi e capabil să găsească fascinante și cele mai obișnuite lucruri.
Încă înmiresmată, încă înfășurată într-un nor parfumat de veselie, doamna Katharina intră, iar domnul țâșni pe picioare de parcă l-ar fi înțepat ceva:
- Omagiile mele, doamnă! a spus el. Să trecem la afaceri.Vorba multă, sărăcia omului. E deviza mea.
Katharina zornăi cheile. Andreas o privea în tăcere pe ea și pe bărbat dintr-un colț. Îi urmă de cum aceștia ieșiră din cameră. Pe frunte îi curgeau sudori reci, inima îi bătea iregulat cu bătăi atât de puternice, încât amenințau să-i spargă pieptul. Rezemat de ușa deschisă spre curte privea cum soția lui a deschis grajdul lui Muli și l-a scos de acolo. Vremea era însorită și uscată, iar micul animal arunca o umbră neverosimil de mare asupra zăpezii licăritoare. În ochii lui Andreas lumea se întuneca. Cerul străluminat deveni cenușiu și se făcea că vrea să se lase în jos ca o cortină. Toate lucrurile băteau în verde-închis de parcă le-ai fi văzut printr-o sticlă de bere. Totul se desfășura în acea lumină magică de vis. Străinul a mângâiat asinul. L-a pișcat ca și cum ar fi vrut să se convingă că blana este suficient de groasă. A gâdilat urechile animalului care a fost nevoit să-și întoarcă capul și să se scuture.
- Vezi dumneata, ce aș putea eu face cu așa un animal? a spus străinul. Nu vreau să spun că n-aș avea nevoie de el, dar la ce să-l folosesc? Barem cal să fi fost, un căluț, a spus el cu gingășie de parcă ar fi vorbit el însuși unui mânz.
- Da’ nu ți-am spus eu că-i măgar! a replicat doamna Katharina cu glasu-i ferm și țipător ce nu promitea nimic bun.
- Ba da, cum să nu, a răspuns bărbatul coborându-și ochii. Un măgar, cum să nu, dar un măgăruș așa mititel!
- Doar n-ați vrea ca măgarul să fie cât cămila! se stropși coana Katharina.
- Vă țineți de glume, ha, ha, firește că un măgar e un măgar. Dar există măgari mai mari și măgari mai mici și chiar din aceia mărunței. Eu am văzut deja câțiva din aceia mărunței!
- Na c-o spui și dumneata! spuse Katharina plină de triumf. Bărbatul își întinse șovăielnic mâinile după portofel. A scos trei bancnote, nou-nouțe și foșnitoare, le-a numărat de două ori, le-a vânturat prin aer, și le-a mai forfăit iarăși un răstimp.
Apoi și-a petrecut un braț scurt și grăsuț în jurul lui Muli, iar animalul a boncăluit în trecere pe lângă Andreas. Katharina privea prin el de parcă ar fi făcut parte din cadrul ușii.
Andreas a întovărășit măgarul cu ochii până la poartă. Bărbatul s-a mai întors o dată și a salutat.
- Toate bune, a zis el.
Andreas a șchiopătat după el. A privit până la capătul străzii. Uite-l și pe bărbat cu Muli tropâind alături la marginea trotuarului, aproape de bordură, scumpul animăluț, făptură mică și călduroasă. Avea niște ochi aurii, iar trupul ei sur ascundea o inimă omenească.

XI

Ziua în care Andreas era menit să apară în fața instanței de judecată răsări ca o zi obișnuită, ca toate zilele care au precedat-o. Noaptea Andreas a petrecut-o fără perne și îmbrăcat pe canapea unde i-a încolțit în minte o cuvântare grozavă al cărei rezultat nu poate fi niciun altul decât că v-a primit scuze, iar domnul, polițistul și conductorul vor fi închiși. Dimineața îl liniști pe Andreas. Audierea era fixată pentru ora zece. E aproape cert că pe la ceasul douăsprezece Andreas va părăsi clădirea tribunalului triumfător și cu licența în mână.
Soarele lumina ceva mai cald, iar înghețul fusese străpuns. Zăpada se topea. Se scurgea de pe acoperișuri cu o melodie dulce și optimistă. Într-adevăr, chiar și-o vrabie se puse pe cântat. Clemența naturii era una și aceeași cu iertarea lui Dumnezeu.
Andreas nu s-ar fi bizuit pe semne de acest fel dacă ar fi știut ceva mai multe despre legile statului. N-avea niciun habar că roțile bine unse ale acestei mașinării se mișcau uneori – și mai ales în cazurile mărunte - independente unele de altele, și măcinau, fiecare separat, victima pe care le-a pus-o la îndemână hazardul. Din cauză că nu doar curțile, ci și autoritățile polițienești au dreptul să administreze pedepse și cine și-a găsit de-a face cu ele, tot de ele trebuie sancționat. Din punctul de vedere al poliției Andreas se făcea vinovat de o „încălcare” obișnuită și pe cale de consecință nu mai era îndreptățit la o licență care i-a fost acordată prin bunăvoința statului. Prin urmare Andreas trebuia să fie înainte de toate interogat.
Așadar în vreme ce se pregătea pentru lungul drum spre tribunal, s-a deschis ușa și a intrat un agent de poliție să îl conducă pe Andreas la interogatoriu. În ignoranța sa catastrofală în ceea ce privește organele justiției, Andreas a confundat polițistul cu un trimis de la tribunal și a afirmat că termenul de judecată a fost fixat pentru ora zece. Agentul a cerut să vadă chemarea la înfățișare, i-a explicat lui Andreas enorma diferență cu aerul unui expert, și-a răsucit mustața bălaie și în cele din urmă a zis:
- Ordinu-i ordin! Asta vrea să însemne că el n-are ce face și e obligat să ducă la îndeplinire ordinul de a-l escorta pe Andreas la poliție. L-a sfătuit să-și arate citația în fața comisarului.
Andreas Pum se consolă. Presimțea, ce-i drept, o nouă nenorocire. Însă bunul simț îi spunea că statul e responsabil pentru propriile greșeli și că cetățeanul nu e îndrituit să semnaleze autorităților propriile lor contradicții. Așa că se duse. Pe drum, îi povesti agentului prietenos întreaga pățanie. Bărbatul a râs tare și din toată inima, ochii lui albaștrii scăpărau, iar dinții săi lați și albi licăreau.
- O să scăpați basma curată! a susținut el. Iar Andreas a mai prins curaj. La poliție a fost nevoit să aștepte. Fie că funcționarul care l-a convocat era absent, fie că era ocupat cu alte treburi. Ceasul de pe peretele gol al comisariatului arăta nouă și jumătate. Andreas se apropie de bariera în spatele căreia un bărbat în uniformă copia nume și date de pe cartonașe galbene pe unele roșii și a spus:
- Scuzați-mă!
Bărbatul în uniformă a continuat să scrie. Ajunsese la litera K și nu voia să fie deranjat. Și-a întors capul de-abia după ce-a întors la pagina care începea cu L:
Andreas i-a arătat citația. Cel în uniformă a întrebat acuma ce mai e de parcă ar mai fi trăit o groaznică dezamăgire în ceea ce-l privește. Andreas a povestit incidentul în cele mai mici amănunte. În încăpere așteptau două prostituate care au izbucnit în râs.
Cel în uniformă a împăturit înapoi citarea și a zis:
- Așteptați! Apoi s-a reapucat de scris. Într-un târziu s-a deschis o ușă, iar vocea unui bărbat nevăzut a strigat:
- Andreas Pum!
Andreas a pășit în fața unui domn și a făcut o plecăciune la care cârja i-a alunecat puțin, așa că s-a prins cu mâna de biroul îndărătul căruia se afla inspectorul.
- Nu, nu! a exclamat acesta.
- Vă rog să-mi permiteți, s-a bâlbâit Andreas, am aici o citație!
- Asta o știu, a replicat domnul, răspundeți numai când sunteți întrebat!
Și a început să citească raportul polițistului care îl legitimase pe Andreas. Când a ajuns la locul unde era pomenită legitimația a ridicat nițel documentul ca să-l poată citi și Andreas:
- Așa stau lucrurile? a întrebat comisarul.
Era un bărbat tânăr cu un guler înalt și țeapăn și o față minusculă. Bărbia lui ascuțită amenința să dispară înlăuntrul gulerului. Vorbea cu o voce spartă. În tot acest timp își netezea pieptănătura cu ambele mâini, iar cu buricile moi ale degetelor își potrivea cărarea.
- Da, a răspuns Andreas, dar nu întocmai.
- Atunci cum? a întrebat comisarul.
Andreas și-a povestit pățania a treia oară. Apoi și-a scos iute citația și i-a arătat-o ofițerului. Acesta s-a uitat la ceas și a spus:
- Prea târziu, de ce n-ați spus așa din capul locului?
- Și acum ce să fac? a întrebat Andreas.
- Întâi să rezolvăm treaba dumitale aici!
- Și asta cât o să dureze?
- Nu te privește pe dumneata! a răcnit comisarul. Nu te privește, a repetat el și a sărit în picioare. A început să se plimbe de colo-colo prin încăpere. A lovit cu pumnul în birou și a strigat:
- Câtă nerușinare!
Andreas a simțit cum i se urcă sângele la cap. L-a cuprins o ură năprasnică față de funcționar și s-a zbuciumat într-atât, că l-a apucat tremuratul. A lovit cu cârja în pardosea. Gura i s-a umplut de salivă. A scuipat.
Funcționarul și-a încleștat pumnii. Andreas îl vedea ca de la depărtare. Comisarul a strigat. Andreas i-a auzit țipătul mult diminuat. Dinaintea ochilor vedea cercuri roșii. Și-a ridicat cârja și a lovit într-un abajur. S-a spart clănțănind. Doi oameni s-au năpustit peste Andreas.
- Douășpatru de ore! a zbierat funcționarul. Apoi i-a înmânat actul lui Andreas Pum unui conțopist, a suspinat: - Licența e retrasă! - și a zis - Următorul!
Și în timp ce era condus prin curtea clădirii înspre arestul pentru delicte minore, Andreas se goli de toate gândurile. Ca și cum i-ar fi deșertat cineva țeasta. În capul său era un pustiu dureros.

XII

Celulele păreau să fie vârâte undeva adânc în pământ. Andreas se găsea în semiîntuneric. A rămas lângă ușă. A auzit țăcănitul cheilor. Era ca și mort. Soarele s-a stins. Iar zilele s-au pierdut pe veci, împrăștiate irevocabil asemeni unor perle mari care s-au rostogolit la depărtare unele de altele. Viața nu se mai întoarce îndărăt. S-a gătit. N-a mai rămas nimic. Ochii i s-au stins. Peste toate văzute și jucate odinioară s-a coborât cortina. În spatele ei păleau imaginile lucrurilor, animalelor și a oamenilor. Muli, măgărușul, a murit după colțul în care s-a făcut nevăzut. L-a cumpărat arătarea roșcată și bucălată a morții și l-a strangulat cu un braț scurt și grăsuț. Katharina a murit, Kathi, femeia cu șolduri late și sâni mari. Anna a murit, fetița cu coada subțire de cal. Funda mare, albă cu aripioarele lungi era un vampir care ședea pe capul copilului. Spitalul, războiul, camarazii, inginerul Lang, Willi, nevasta, caterinca, tramvaiul au fost șterse cu un burete imens de parcă n-ar fi fost decât un desen făcut de copii cu creta. Îi adiau prin memorie doar ca niște contururi fragile, mistuite. Depozitul de cherestea se ridica din penumbra celulei de parcă l-ar fi zugrăvit pe pânză un pictor rapid cu tușe frenetice de penel. Iată-l și pe Kastor, câinele flocos, cu ochii verzi-licăritori ce strălucesc fosforescent în noapte, cu coada sa stufoasă care pare mereu să sfădească ca mișcările din arătător ale unui tată, pășitul său vătuit ca un mers pe covorul nopții. Acolo se afla gardul, lăcuit maro și mirosind a creozot, sfârșind în partea de sus cu trei rânduri de sârmă cu mici țepușe și colți asemeni unei dentiții de fier. Luna răsare dinapoia unui maldăr de scânduri și se cațără peste niște șipci scoase înafară pentru a se revărsa peste curte și argintuiește rumegușul întins ca o nea peste pământ. Iar Andreas se plimbă de-a lungul gardului, arme și chei zăngănind, cu câinele ba în spate, ba alături, ba în față. Când se ostoiește, se așază pe jos, își reazămă spinarea de gard, iar privirea-i obosită îi alunecă peste burtă, genunchi și bombeul cizmelor.
Când aude un sunet, câinele mârâie, iar el se ridică prudent cramponându-se de armă și chei, și merge pâș-pâș, pâș-pâș aidoma unui animal pe urma prăzii, iar cizmele nu mai scârțâie fiindcă nu le îngăduie picioarele. A fost un bun paznic de noapte, Andreas Pum, și asta ar fi trebuit să rămână
Dar și-a pierdut un picior.
Și-a pierdut o bucată din sine și tot trăiește.
E posibil să-ți pierzi o bucată importantă, valoroasă, stringent necesară a sinelui și totuși să trăiești în continuare. Mergi pe două picioare, apoi pierzi pe drum o jumătate de la genunchi în jos ca pe un briceag, din buzunar, și mergi mai departe. Nu te doare, nu se vede sânge, nu era carne, oase, vene. Să fi fost lemn? O cârjă? O cârjă naturală? Mai bine plămădită ca una artificială, silențioasă asemeni cauciucului și puternică asemeni oțelului?
Puteai să pășești neauzit sau cu cea mai mare larmă. Puteai să tropăiești cu ambele picioare. Puteai să țopăiești. Puteai să ții un picior în mână. Puteai să alergi cu amândouă odată. Puteai să faci genoflexiuni simple și adânci. Puteai să faci sport.
Asta și multe altele acum nu le mai putem face. Cât timp a trecut de când nu mai putem pune liniștit un picior înaintea celuilalt? Fiecare dintre pașii noștrii răsună și hăuiește. Venim cu zvon și plecăm cu tămbălău. Suntem permanent înconjurați de zarvă. Cârja face găuri în cugetele noastre. Oameni cu două picioare se îmbulzesc peste noi.
Cei pe două picioare sunt dușmanii noștri. Biped e și domnul cu nasul strâmb de pe platformă. Biped e și conductorul clănțău. Biped e și polițaiul mitocan. Biped e și comisarul cu bărbia ascuțită. Bipedă e și Katharina. Bipedă e și arătarea morții cu obrazii roșii care a luat-o pe Muli. Bipezii sunt „păgânii”.
Andreas însuși a devenit un păgân. A fost arestat. Licența i-a fost retrasă. A devenit, fără vină, păgân. Cum altfel să ajungă în arest?
În celula asta spațioasă se mai află și alții. Nu încape îndoială că sunt asasini hoți și lichele fără scrupele și Dumnezeu.
Dar mai sunt de asemenea și păgâni cum e și Andreas. Nu le poartă pică. E drept el n-a furat, dar l-a pierdut pe Dumnezeu.
Pe Dumnezeu îl poți pierde. Poate S-a desprins de la încheietura genunchiului.
- Ce stai în picioare? l-a întrebat un bărbat așezat pe o cutie întoarsă cu fundu-n sus. E loc destul pentru oameni fini.
Andreas s-a așezat.
- Ești invalid? l-a întrebat bărbatul.
- Da!
- De ce porți tinicheaua aia la piept?
- Nu știu.
Peste ei s-a întins tăcerea. Din străfundurile celulei a plutit prin aer glasul răgușit al unui bețiv:
- Țigări ai?
- Da.
Din întuneric se materializă o siluetă și înotă mai aproape despicând obscuritatea.
Erau trei bărbați. Andreas avea cinci țigări. S-au pus de acord să le fumeze împreună.
- Ești nou p-aci! a spus bărbatul cu glasul răgușit.
- Dă-ncoa’ tinicheaua! a strigat un altul.
Cel de-al treilea s-a îndreptat spre Andreas, i-a smuls decorația din piept și a dus-o mai aproape de ochi s-o cerceteze.
- Na că ți-au dat o cataplasmă să te oblojești! a spus el.
- Care paragraf? a întrebat răgușitul.
Răgușitul era un „jurist”.
Cineva i-a tălmăcit spusele:
- Vrea să știe pentru ce-ai de ispășit!
Andreas a zis:
- Nu știu. N-ar trebui să fiu aici. Azi îs citat la tribunal! Își arătă citația.
„Juristul” o citi. Și-a aprins de pantaloni un chibrit pe care-l ținea slobod în buzunar. Tre’ să te zorești, omule! Cât îi ceasul?
- E prea târziu, a spus Andreas.
- Apăi ești ca și-nfundat!
- De ce?
- Fiindcă n-ai fost prezent. Instanța nu știe nimic de poliție și poliția nu știe nimic de instanță. Dacă ești inculpat și nu te prezinți la audiere, mâine te vezi condamnat. La urma urmelor ce-ai făcut?
Andreas a descris incidentul din tramvai.
- Da, a zis răgușitul, intră la amenințări fizice la adresa unui reprezentat al autorității publice. Fără îndoială limbaj injurios la adresa funcționarilor publici. Poate fi vorba și de opunere de rezistență la arest. Dacă oficialii spun că ai dat în ei, tribunalul o să pronunțe: un tip turbat! Șase săptămâni! Ar fi trebuit să te duci!
- Dar m-au adus aicea!
- Atunci nu mai fă cale întoarsă! Și scapi și de răcoare. Pentru mine șase săptămâni îs un mizilic! Da’ nu și pentru tine! Din ce trăiești?
- Am licență de flașnetar!
- Vinde-mi mie caterinca!
- Da’ tre’ s-o iau de-acasă!
- O iau eu pentru tine! Unde stai? Dă-mi vreun semn pentru cucoana ta ca să mă poată recunoaște.
- Mai vorbim și mâine, a spus Andreas.
- Ești ditamai tâmpitul! a spus răgușitul. Ai făcut totul de-a-ndoaselea. Eu i-aș fi depus plângere penală domnului. Numai să știi cum s-o învârți. L-aș fi bătut și pe urmă l-aș fi denunțat la poliție. Cum arăta? Nu știi când dai nasul cu el că lumea-i mică și rotundă.
Însă Andreas nu știa exact semnalmentele.
Ceilalți au adormit. Unul după altul au început să sforăie.
Andreas nu s-ar supăra dacă l-ar închide șase săptămâni sau chiar mai mult. I-ar plăcea să fie închis pe viață.
Așa ori așa tot un pușcăriaș ești, Andreas Pum! Legile se întind asemeni unor capcane pe drumurile pe care pășim noi, sărmanii. Și de-am poseda o licență, tot ne pândesc polițiștii de după colțuri. Suntem mereu prizonieri, și la mila statului, a celor cu două picioare, a poliției, a domnilor de pe platformele tramvaielor, a femeilor și a celor care cumpără asini.

XIII

În dimineața următoare, Andreas Pum a primit o ceșcuță cu cafea și o bucată de pâine. Și-a luat la revedere de la cei trei bărbați.
- Vezi ce faci să nu mai ajungi aici! l-a muștruluit răgușitul.
Când Andreas a ieșit în stradă, a crezut că lumea a fost rezugrăvită și renovată și nu se mai simțea ca acasă; e ca și cum ai păși ca un străin într-o cameră ai căror pereți au fost vopsiți cu altă culoare. Mișcările oamenilor, vehiculelor și a câinilor se făceau stranii și stupefiante. Ciudați erau mai cu seamă bicicliștii care în agitația unei piețe aglomerate se purtau aidoma unor pitulici lucioase printre autobuzele mari, tramvaie, camioane și birje cu coviltir negru. Un automobil auros traversă piața duruind, hârâind și mugind. Pe laterale scria cu litere roșii țipătoare: „Fumați numai Jota”. Era mașina nebuniei. Ședea înăuntru împrejmuită de patru pereți auroși pictați cu roșu, iar suflarea sa pufnea molipsitor printre zăbrele. „Ce curios că de-abia acum le-am legat cap la cap”, se gândea Andreas. Din mașina asta se întinde peste lume sminteala. De mii de ori a trecut pe lângă mine. Cât de prost am mai fost! Cum să fie camionul poștei! Ce-are a face poșta cu țigările roșii jota! Ce să se singhisească poșta de ce țigări fumează oamenii?
Andreas descoperise o mie de lucruri extraordinare. În vârful unei coloane pentru afișe se află o giruetă. Înfăptuiește mici piruete de parcă nu se poate hotărî în ce direcție s-o ia. Când te apropii și o privești, îi auzi zăngănitul încet în miezul gălăgios al pieții. Ce caută o sfârlează taman în vârful unui stâlp publicitar? Un semn al nebuniei generale? Ce altceva să fie? E de datoria unei coloane cu afișe să arate direcția vântului? Sau să anunțe conferințe, reprezentații teatrale și concerte?
Andreas își înălță ochii deznădăjduitor înspre cer, întrucât dorea să scape de sminteala pământului. Căci cerul e de un albastru limpede, nemuritor, iar culoarea lui e pură ca înțelepciunea lui Dumnezeu, iar norii eterni îl cutreieră. Astăzi, însă, norii se potopeau în fețe schimonosite; măști grotești se perindau prin văzduh, iar Dumnezeu se scălâmbăia în fel și chip.
Deoarece lumea s-a schimbat, Andreas și-a propus să nu se mai singhisească de ea și să nu se mai întoarcă la închisoare.
Își aruncă privirea pe partea stângă a pieptului. Și-a adus aminte că nu mai poartă crucea de război. Și simțind, pare-se, nevoia de a înlocui decorația primită pentru viața lui trecută cu una nouă care să-i reflecte renașterea cumpăni în minte cuvântul „păgân”, un cuvânt sfidător, care căpătă brusc un nou înțeles și pe care și-l acordă sieși de parcă ar fi fost o distincție.
Andreas Pum își conferi titlul de păgân. Cu multă bucurie s-a înșiruit printre cei din frăția nelegiuiților. Se pregătea să meargă tiptil și să fie cu ochii în patru atunci când trecea vreun polițist. Andreas se furișa pe străduțele dosnice ale orașului de parcă ar fi fost un asasin căutat.
Și astfel, fără să vrea, nimeri în fața vechii lui locuințe. Era de parcă ar fi plecat doar ieri. Și așa cum obișnuia mereu să facă a bătut de trei ori în ușă cu bastonul fiindcă Willi dormea adânc. A auzit căscatul somnoros al lui Willi și pocnetele oaselor lui puternice care răsună mereu atunci când Willi își întinde brațele.
- Ia te uită cine-i din nou aici! a zis Willi. Și unde ți-ai lăsat nobilul instrument?
Andreas prinse noi puteri la revederea lui Willi. Avea încredere în el ca într-un frate. Camera era cufundată în binecunoscuta-i semiobscuritate. Dinspre pereți și patul soios se revărsa un miros greu și înțepător drag și familiar. Și aceeași beție care-i cuprinde pe oamenii sensibili care după o îndelungată călătorie prin lume pășesc din nou pe pământul natal îl încerca acum și pe Andreas.
Willi a acoperit masa cu o bucată de carton. După care a scos cârnatul pe care continua să-l achiziționeze de la vechiul său furnizor de pe străduța laterală. Într-o ceșcuță de ceai turnă șnaps.
- Ieri am sărbătorit aniversarea lu’ Klara! a explicat el. Și cu coatele proptite pe masă în fața lui Andreas Pum, ascultă această poveste ciudată și nemaipomenită care numai unui idiot ca beteagul ăsta i se poate întâmpla.
- Rămâi aici! a decis Willi cu siguranța unui om în exercițiul puterii care știe să ia prompt o hotărâre. Să vedem dacă te-or găsi aici! a zis Willi curios sadea. După care s-a culcat înapoi.
Klara a fost și ea din cale afară de uimită să audă povestea lui Andreas Pum.
- Deci pân’ la urmă ți-ai pierdut nevasta, copilul și tot tot ce-ai avut. – a zis ea, fiindcă avea o inimă blândă.
- Cum au venit, așa s-au dus, a întregit Willi. Iar pe urmă a cântat prima strofă a unui șlagăr.
- Nu-ți fă de lucru cu tribunalele astea idioate! a zis Klara cea cu inima blândă și totuși nițel fricoasă. Du-te și ispășește-ți cele șase săptămâni!
Willi, însă, care nici nu voia să audă de atare concesiuni i-a dat una peste spate și femeia a picat peste masă.
În acea noapte, Andreas dormi somnul surâzător, pur și adânc, al unui copil.
Dimineața, însă, au apărut doi detectivi. Nu l-au găsit acasă la nevastă și ea le-a spus de vechea lui locuință. A fost ridicat. L-au dus până la periferie și încă o bună bucată de drum în afara orașului.
Penitenciarul, o clădire urieșească cu multe turnulețe zimțate din cărămidă roșcat-cafenie se găsea în apropierea întinselor ogoare.
Asfel se înălța închisoarea, stăpânind peste șes, sfântă ca o biserică și sumbră ca o fortăreață a legii.
Ultimul lucru din afară pe care l-a văzut Andreas a fost o pisicuță. O fi poate a unui paznic. Alerga de-a lungul gardului care separa casa justiției de o potecă și purta în jurul gâtului o zgardă roșie cu un clopoțel strălucitor. Îi aducea aminte de o fetiță.

XIV

Andreas s-a deprins foarte repede cu celula; cu umezeala ei acră, cu frigul ei pătrunzător și cu griul hașurat care ținea loc de lumină. Da, a învățat să perceapă diferitele faze ale obscurității care caracterizau dimineața, seara, noaptea și orele pâcloase ale amurgului. S-a ajustat întunecimii nopții, ochii îi sfredeleau nepătrunderea astfel că devenea translucidă asemeni sticlei fumurii la ceasul amiezii. Storcea lumina din cele câteva obiecte printre care trăia pentru a le putea vedea noaptea, iar ele îi ofereau chiar și contururile lor. A învățat să deosebească glasurile întunecimii și cântecul lucrurilor tăcute a căror muțenie începea să rezoneze de îndată ce ziua zgomotoasă asfințea. Reușea să audă foșnetul făcut de un asel-de-ziduri cățărător atunci când părăsea o porție netedă de perete și nimerea pe o bucată cu mortarul căzut care dezgolise cărămizile crăpate. Rumorile rarefiate ale metropolei care răzbăteau până la închisoare le recunoștea pe fiecare după tip, origine și filiație. După cea mai infimă variație de sunet distingea natura, forma și amplitudinea lucrurilor. Știa dacă afară gonește cupeul șic al unui particular ori pur și simplu o droșcă solidă; știa dacă calul are gleznele fine ale unui pur sânge ori copitele late ale unei mârțoage. Cunoștea diferența între trapul sprinten al armăsarului care trage îndeobște o trăsurică ușoară cu cauciucuri silențioase și cel al bidiviului care-și poartă pe spate distinsul cavaler. Discernea pasul târât al bătrânului și cel hoinar al iubitorului de natură; tropăitul săltăreț al fetei zglobii și tropotul determinat al mamei aferate. Urechile sale erau capabile să distingă între un plimbăreț și un drumeț; între o constituție fragilă și una robustă; pe unul puternic, de unul slab. Căpătase miraculosul dar al orbilor. Urechea lui ajunsese să vadă.
În primele zile de arest se mai străduise încă să vadă peste gratiile ferestrei.
Trăgea banca de lemn sub fereastră și nu se lăsa până nu prindea cu ambele mâini marginea de jos a zidăriei în care erau înfipte zăbrelele. Dar vai – avea numai un picior – cârja boantă se înfipse și mai puțin în peretele drept, decât reușise cu multă trudă piciorul său sănătos și preț de câteva secunde atârna cu toată greutatea agățat de vârfurile degetelor sale încleștate spasmodic. De aici trupul său se legăna în aer, iar sufletul său, între nevoia de a vedea o fâșie scurtuță de lume și teama de a cădea și a-și găsi moartea. Nu mai trase o spaimă atât de mare. Deoarece niciodată – nici măcar pe câmpul de bătălie – nu a mai simțit cu atâta forță cât de prețioasă este viața, rămășițele astea de viață pe care i le rezervase celula. Numai cu viclenie și sforțări o mie, izbutea să smulgă o vedere scurtă a lumii de dincolo de geamul murdar dindărătul pătratelor mărunte ale gratiilor și totuși se întorcea împrospătat și îmbogățit la cenușiul veșnic de jos de parcă ar fi gustat toate deliciile pământului. Aceste mici escapade înterprinse de ochii săi îl împăcau iar și iar cu neîndurarea carcerii sale; îi demonstrau că nici măcar celula care-l fereca nu se afla în afara lumii și că la rândul ei face parte din viață. Era, în definitiv, un olog și nu un stăpân absolut al Pământului cum sunt cei cu două picioare. Nu tu mers fără zgomot, nu tu țopăit, nu tu alergat. Dar de șonticăit, poate, iar mai târziu, peste șase săptămâni, peste șase săptămâni care au să treacă repede are să calce din nou pământul cu un singur picior.
Spera uneori să revadă pisicuța pe care a întâlnit-o la intrarea-n închisoare. Dar ochii săi nu vedeau decât la depărtare coama pădurii întunecate de pin și o fâșie îngustă de cer; câteodată o pasăre, un nor grăbit, și o dată chiar aripile subțiri ale unui aeroplan pe care-l auzea hârâind mai mereu; și asta pentru că în apropiere se afla un aerodrom. El însă îi ducea dorul pisicuței. O zărise în ultima clipă a libertății sale. Noaptea urechea lui sensibilă percepea un clinchet lin și amabil. Își închipuia că vine de la clopoțelul legat de gâtul animalului.
Dar îi pieri din minte curând. Nu se mai forța să se prindă de perete. Celula devenise căminul său. O mie de imagini înfloreau din singurătatea sa. O mie de glasuri o umpleau. Vedea un porc care și-a înțepenit râtul în gaura dintre portiță și peretele cocinei și nu mai putea ieși. Cunoștea această scenă. O văzuse în copilărie la unchiul său care era perceptor și avea gospodărie la țară. A văzut cuibul unei lebede în closet, un papagal legat de lanț care încerca să-i ciugulească degetele; busola și dintele de argint pe care tatăl său le ținea la lănțișorul ceasului; nașterea unui fluture din învelișul străveziu și firav al pupei dintr-o cutie de chibrituri umplută cu iarbă; anemone presate într-un ierbar; o carte de imnuri cu marginile aurite și prima cravată din mătase roșie.
Andreas avea multe de făcut. Toate aceste imagini trebuiau puse în ordine. Aidoma unui copil pe fusceii unei scări, Andreas cel nou-născut urca sfielnic pe aceste amintiri. Îi părea că mai are multă vreme de urcat până să ajungă la el. Se descoperea pe sine însuși. Închidea ochii și se bucura. Și dacă-i redeschidea asta însemna că a găsit ceva nou, o legătură, un sunet, o zi, o imagine. Se făcea că de-abia începe să învețe și că misterele se dezleagă dinaintea lui. Trăise, deci, patruzeci și cinci de ani ca un orb fără să știe de el sau de lume.
Lumea trebuie să fie altfel decât o văzuse el. O femeie care-l iubea l-a trădat într-un moment de necaz. Dacă ar fi cunoscut-o cât de cât, el n-ar fi permis să se producă așa ceva. Dar ce știa despre ea? Doar șoldurile, sânii, pielea, chipu-i lătăreț și mirosul duhnitor pe care-l expira. În ce crezuse? În Dumnezeu, în dreptate, în guvern. În război și-a pierdut piciorul. A primit o decorație. Nu i-au procurat nici măcar o proteză. Ani și ani a purtat crucea de război cu mândrie. Licența care-i îngăduia să învârtă prin curți manivela unui minavet îi părea cogeamita răsplata. Dar într-o zi lumea s-a dovedit a nu fi așa simplă pe cât crezuse el în simplitatea lui pioasă. Guvernul nu era drept. Nu-i persecuta numai pe jefuitorii asasini, pe hoții de buzunare, pe păgâni. Evident că se întâmpla să decoreze și pe jefuitorii asasini de vreme ce pe Andreas cel pios și loial guvernului l-au închis la închisoare. Și Dumnezeu la fel face: se înșală. Mai e Dumnezeu Dumnezeu dacă se înșală?
În fiecare dimineață deținuții penitenciarului ieșeau la plimbare în curte. Incinta avea un pavaj compact cu mici cărămizi și nu zăreai nici cel mai mic firicel de praf sau de pământ. Un eveniment de senzație era o găină care se ivea des. O sută cinzeci și patru de condamnați se tălăzuiau unul în urma celuilalt, cu capetele aplecate mereu de la dreapta la stânga, ștergându-se de cei patru pereți. În mijloc umblau găina bălțată cafeniu cu alb și un gardian care frământa în mână o nuia și purta la șold pistol. Pe mâneca stângă, pușcăriașii aveau însemnat numărul lor negru. Coloana începea cu unu și se termina cu numărul o sută cinzeci și patru. Parcurgeau careul curții de patru ori și ora se termina. Nu vorbeau unul cu altul. Se uitau nostalgici după găină. Din când în când câte unul surâdea. Cel cu numărul șaptezeci și trei era Andreas Pum.
O dată a întrezărit în curte o bucățică de ziar. În acea clipă paznicul privea în direcția opusă. Andreas o ridică și o îndesă în mână. Era foarte curios. Era ca și cum ar fi apărut în celulă un om să stea de vorbă cu el. Poate că, chiar destul de probabil, acel petic de hârtie conține o poveste haioasă sau stranie. A mototolit-o și-a strâns-o între două degete. În acest fel putea să-și țină mâinile lipite de cusătura pantalonilor după cum dicta regulamentul. Plimbarea îi părea lungă, ora nesfârșită, curtea înspăimântător de imensă. În cele din urmă răsună fluierul gardianului. Andreas a intrat în celulă și a așteptat până i s-au obișnuit ochii cu întunericul. Apoi a despăturit hârtia, a tras banca sub fereastră și a luat loc să citească:

„Anunțuri
Se anunță logodnele domnișoarei Elsbeth Waldeck, fiica Prof. Leopold Waldeck cu Dr. med. Edwin Aronowsky, domnișoarei Hildegard Goldschmidt și a Dr. jur. Siegfried Türkel, domnișoarei Erna Walter și a dlui Willi Reizenbaum. Directorul de bancă Willibald Rowolsky și Doamna Martha Maria, născută Zadik, aduc bucuroși la cunoștiință nașterea unui fiu. Doamna Hedwig Kalischer, născută Goldenring, anunță cu mare regret trecerea în neființă a soțului ei Leopold Kalischer, asociat la firma König, Schrumm & Kalischer, președintele consiliului de administrație al asociației producătorilor din industria chimică care a decedat după o îndelungă suferință la vârsta de 62 de ani. Domnul Johann Kotz anunță decesul soției sale Helene Kotz. Asesorul și directorul de mină Harald Kreuth aduce la cunoștiință moartea tatălui său Sigismund Johann Kreuth. În vârstă de 77 de ani, a încetat din viață după o îndelungată suferință Dr. med. Max Treitel, membru al comisiei pentru sănătate.

Andreas a întors pagina și a citit:

Și dacă într-adevăr așa stau lucrurile e limpede din ce motiv a lăudat presa lui Poincare cu atâta asiduitate raportul ca fiind unul profrancez: ca să-și acopere finanțatorii. Daily Mail, citând surse direct de la Paris, susține ca fiind sigură...”

Aici hârtia se întrerupea.
Andreas Pum se strădui să-și închipuie oamenii despre care aflase atâtea lucruri de importanță crucială. Domnișoara Elsbeth Waldeck era blondă și distinsă, fiică de profesor și logodnică a unui doctor. Doctorul Siegfried Türkel era cel mai probabil avocat și n-ar strica să facă cunoștiință cu el. Poate că nici nu mai ajungi la închisoare dacă-l știi pe avocatul Türkel. Da, așa trebuie să stea lucrurile: toți cei a căror nume figurau pe acea hârtie erau prieteni unul cu altul. Doctorul Aronowsky o trata pe doamna Martha Maria, născută Zadik, iar asesorul Harald Kreuth împrumuta bani de la directorul de bancă Willibald Rowolsky. Acesta, la rândul lui, era reprezentat la tribunal de avocatul Türkel care i-a făcut domnului Johann Kotz o vizită de condoleanțe. Numele săreau rândurile și intrau în relații reciproce. Membrul comisiei pentru sănătate ajungea la directorul de mină, iar acesta la avocat. Numele erau vii și căpătau chipuri omenești. Andreas privea foaia tipărită ca pe o cameră în care se găseau, se plimbau și vorbeau toate aceste personaje.
Era mișcat de imagine. Își închipuia o societate extrem de strălucită. Îi părea că descoperise secretul universului. Era încredințat că se află în acea celulă numai pentru că nu-i cunoștea pe acești logodiți, născuți și morți. De ce nu stătea scris la gazetă că domnul Andreas Pum, deținător de licență, după ce a suferit o nedreptate și nu a fost nici măcar audiat, a primit o condamnare la închisoare de șase săptămâni?

XV

Din această pricină Andreas Pum se simțea jignit. Andreas încerca umilința oamenilor care s-au pregătit pentru o carieră anume și văd că sunt dați la o parte. Era nedrept, era crud, impardonabil și criminal că l-au aruncat la închisoare tocmai pe cineva ca el și l-au silit să devină păgân. Cât timp trecuse de când Andreas, aproape cu demnitatea unui funcționar, dar mai cu seamă cu evlavia unui preot și licența în buzunar stătea la un colț aglomerat de stradă să cânte imnul național împingându-i în aceeași măsură să-și iubească patria și să dea pomeni? Cât timp trecuse de când polițiștii îl interpelau și plecau salutând respectuos, fiindcă erau constrânși să recunoască dreptul lui Andreas Pum de a cânta imnul național?
Ce se întâmplase, la urma urmelor? Cum e cu putință ca lumea să se schimbe atât de repede?
Ah! Nu se schimbase deloc. Întotdeauna a fost așa. Numai norocul face că nu ești aruncat la închisoare! Dar destinul nostru e să le stârnim mânia și să ne poticnim în hățișul legilor care proliferează arbitrar și sălbatic. Autoritățile adastă ca niște păianjeni pândind din pânza deasă de ordonanțe și e doar o chestiune de timp până ne prindem în ea. Și nu-i îndeajuns că ne-am pierdut la un moment dat un picior. Suntem nevoiți să ne pierdem și viața. Guvernul, după cum am băgat de-abia recent de seamă, nu e ceva îndepărtat, care stă deasupra noastră. Are toate slăbiciunile omenești și nicio legătură cu Dumnezeu. Am sesizat mai ales că nu e o putere compactă. Se împarte în poliție și tribunale și cine știe câte ministere. Un ministrul de război ți-o putea decerna o medalie, dar poliție tot te închide. Tribunalul poate să-l someze și domnul comisar așijderea. Și așa ajung unii păgâni și anarhiști fără niciun Dumnezeu.
Uneori Andreas își punea în gând că ar fi necesar să se lase din nou audiat. Și într-o zi când șeful închisorii inspecta celulele cum făcea de regulă săptămânal, Andreas i-a istorisit povestea sa. Directorul era un om foarte sever, dar credea că dăinuirea unui stat depinde de cantitatea de justiție care este aplicată între granițele sale. A luat o declarație de la Andreas Pum și i-a promis că „va da curs chestiunii”.
Din acea zi, pieptul lui Andreas a nutrit o nouă, micuță speranță. Ce-i drept nu mai știa încotro s-o apuce. Ce-i drept pierduse lucrul cel mai important de care are omul trebuință în libertate pentru a începe o nouă viață cu exuberanță și vigoare întru izbândă: și anume credința, casa sufletului. Nici măcar corpul său nu mai avea sălaș. De Katharina avea intenția să se despartă. Pesemne că ea înaintase deja actele de divorț. Să se întoarcă înapoi la Willi? Să se facă cerșetor? Îi vor înapoia licența? N-ar fi mai bine să rămână de bunăvoie în celulă o viață întreagă?
Într-o zi s-a trezit cu noaptea-n cap. Nu știa cât e ceasul, dar orișicum nu putea fi șase pentru că atunci erau sculați deținuții. Simțea o mare durere în zona în care piciorul i-a fost ferăstruit. Mai mult ca sigur că vremea se schimbase decisiv. Deodată a auzit un zgomot înfundat de picuri. Evident ploua.
Andreas s-a ridicat. Și-a prins cârja și s-a dus sub fereastră. Acum auzea ploaia deslușit. Dacă fereastra n-ar fi fost încastrată atât de adânc în zidărie ploaia ar fi bătut și în geam. Când și când un picur răzleț nimerea una dintre zăbrele. Un singur lucru știa precis: că ploua.
Deodată din rămășițele anilor se înălță o zi din copilărie. Se făcea că s-a sculat la miezul nopții împins de nerăbdare și neliniștire și și-a dat seama că înrăurirea iernii îndelungate s-a destrămat. Așa cum odinioară de-abia aștepta sosirea dimineții, tot astfel o aștepta și acum. Ce îl zguduise într-atât? Ani și ani a trăit schimbarea orânduită a anotimpurilor și de treizeci de ani venirea primei ploi nu i-a mai stors nicio emoție. Trebuia să scotocească în trecut după copilăria pierdută.
Și-a revăzut străduța îngustă din orășelul său natal care anunța venirea primăverii trimițând copiii să se joace și scoțând butoaie mari să colecteze apa de ploaie; cum își curățau jgheaburile pentru că erau înfundate și cum ploaia se revărsa în ele și dispărea sub pământ în bolboane nezăgăzuite, impetuoase, înspumate, gâlgâitoare; cum ploaia cu furie distrugătoare topea, spulbera și nimicea resturile murdare de zăpadă de la marginea trotoarului.
Ah, se anunța primăvara și n-avea s-o vadă! Lumea se schimba și el era închis.
În acea clipă la ușă a bătut gardianul, iar Andreas a strigat „prezent” cu atâta promptitudine, încât paznicul prevăzător a deschis ușa și l-a privit pe Andreas cel îmbrăcat cu stupoare mefientă.
- Gata sculat? a întrebat gardianul.
- Mă doare așa tare genunchiul! a răspuns Andreas.
- Azi nu se iese la plimbare! a zis vardistul și a închis ușa.
Oh, de ce tocmai azi s-a anulat ieșirea.
Tenebrele se luminau prefăcându-se încet-încet în obișnuitul cenușiu. Se făcea zi. Ploaia se potolea. O pasăre a început hodoronc-tronc să ciripească, apoi un stol întreg. O liotă de vrăbii se îmbulzea în grătarul zăbrelelor. Țipau și băteau din aripi.
Andreas se uita la păsări și zâmbea. Zâmbea înduioșat asemeni unui bunic care contemplă jocul nepoților. Nu i-a păsat de vrăbii până acum. Îi părea că trebuie să le întoarcă o favoare. De-ar putea să le hrănească cu firmituri de pâine.
Și-a pus în gând să-l roage pe gardian.
Când i s-a adus mic-dejunul, i-a cerut gardianului să mai rămână preț de o clipă.
- Auzi, a spus el, adă-mi o scară! Vreau să pun niște firmituri de pâine la sărmanele păsărele.
Surpriza n-ar fi fost mai mare nici dacă Andreas l-ar fi rugat pe paznic să-i dea cheile de la celule. Omul lucra în această închisoare de douăzeci și șase de ani. Și din miile de deținuți care i-au încăput pe mână niciunul nu a mai dat glas unei dorinți atât de smintite. Cu tipica-i suspiciune profesională devenită a doua natură, gardianul a bănuit mai întâi o viclenie a prizonierului. L-a luminat pe Andreas cu lanterna pentru a-i studia chipul.
- Cum ți-a venit o așa idee? a spus gardianul.
- Mi-e milă de sărmanele păsărele! a zis Andreas, iar vocea sa era atât de tremurătoare, încât gardianul începu să creadă că Andreas a înnebunit.
- Lasă glumele! a spus el. Dumnezeu poartă de grija păsărelelor. Ține-ți pâinea prețioasă pentru tine!
- Chiar crezi? a întrebat Andreas. Ești așa sigur că Dumnezeu se va îngriji de ele?
- Asta nu-i treaba ta, a replicat angajatul. Și nici a mea. Pentru ce avem legi? Cunosc regulamentul. Introducerea de scări în celulă e strict interzisă. Dacă ai probleme cu capul trebuie să te prezinți la doctor! Dacă vrei, te înscriu pe lista vizitelor medicale. Și dacă domnul director ți-o permite o să poți hrăni chiar și păsărele. Dar pentru asta trebuie să înaintezi o cerere.
- Vreau să înaintez o cerere! a spus Andreas.
Angajatul i-a însemnat dorința în registru. După o oră a adus hârtie, cerneală și un pupitru.
- Na acum scrie-ți cererea! Directorul spune c-o primește.
Andreas a solicitat ajutorul agentului. Acesta a aprins o lumânare și și-a pus ochelarii. Pe urmă a început să dicteze:

Către stimabila conducere a închisorii,
Subsemnatul solicit permisiunea de a pune zilnic pâine și resturi de mâncare la fereastră pentru vrăbii și alte specii de păsări.
Semnătura: Andreas Pum, actualmente deținut.

Gardianul vârî cererea în buzunar.
După-amiaza a venit doctorul. Acesta avea câteva dubii în ce privește sănătatea mintală a lui Andreas Pum. A început să stea de vorbă cu prizonierul. Andreas a profitat de ocazie pentru a-i istorisi și lui povestea sa.
Doctorul îl consolă. Directorul, spuse el, va da curs chestiunii. Andreas să aibă încredere.
- Însă nu ți se va permite să dai de mâncare la vrăbii! E prea mare bătaie de cap. Doară n-o să-i aducă o scară în celulă!
- Apăi pentru ce-am mai scris cererea aia?
- Așa cere regulamentul. Dacă aveți vreo dorință trebuie să ne-o înaintați în scris. Dar asta nu înseamnă că va fi îndeplinită! Doctorul zâmbi. Era un domn bătrâior, trupeș, cu un început de barbă cenușie pe obrazi și bărbie dublă. Purta o pereche de ochelari demodați cu ramă aurie.
- Lasă-l pe bunul Dumnezeu să se ocupe de păsări!
- Vai, domnule doctor! a spus Andreas cu tristețe. Unii zic: Să te ajute și Dumnezeu! Dar Dumnezeu nu ajută!
Doctorul zâmbi din nou:
- Nu-i sănătos s-o faci pe-a filosoful! Nu-ți ajung puterile pentru asta. Tre’ să ai credință, amice! Medicul înțelesese deja că are de-a face cu un nebun și mai știa că e inofensiv. De altfel, omul mai avea de ispășit doar trei săptămâni. Așa că s-a hotărât să-l lase pe Andreas în seama lui și a gândurilor sale filosofice. Pe deasupra, astăzi doctorul aștepta vizita unei nepoate. Trebuia s-o ia de la gară și să treacă mai întâi pe acasă. Și fiind un filantrop a dat mâna cu Andreas.
Mai târziu, să fi fost înainte de căderea întunericului, Andreas a văzut cum afară cerul se luminează. Prin gemulețul mic și murdar putea să zărească chiar și o fâșie din albastrul licăritor. Iar vrăbiile lărmuiau iarăși.
Apoi a perceput duruitul ușor al unei trăsurici ce se putea auzi în fiecare zi la aceeași oră.
Cu toate că era doar februarie, presupunea că mugurii sălciilor și a nucilor se măriseră destul de mult. Se gândea la ele cu aceeași gingășie pe care mai-nainte o încercase pentru vrăbii. Și-a promis să se aventureze într-o plimbare lungă de cum va fi eliberat.
În acea noapte somnul se lăsa așteptat. Genunchiul îl durea. Afară și pe coridoarele lungi ale închisorii vântul bătea cu turbare.
În ziua următoare a fost o nouă inspecție. Directorul a spus că lucrurile decurg bine. În două săptămâni ar putea fi lămurite. Prin urmare, Andreas ar scăpa c-o săptămână mai devreme. Ar putea începe o nouă anchetă și Andreas s-ar putea plânge la tribunal. Nedreptatea va fi sesizată, iar Andreas va fi achitat. În orice caz, el, directorul, îi va scrie un certificat excelent. N-a mai scris nimănui un așa certificat. Cât despre hrănirea vrăbiilor, acest lucru nu e posibil aici. La urma urmei, penitenciarul nu-i o asociație de protecție a animalelor.
În acea clipă, domnul director a observat că oala în care Andreas își făcea nevoile nu se afla în apropierea ferestrei, ci lângă bancă, și pentru că domnul director iubea în aceeași măsură ordinea și omenia a spus cu severitate:
- Să nu vă neglijați însă îndatoririle! Și a adăugat întocmai ca Willi:
- Trebuie să păstrăm ordinea! Apoi a ieșit, iar în urma lui a zăngănit sabia gardianului.

XVI

Zilele treceau una mai frumoasă ca alta. De asta nu-ți dădeai seama doar în curte în timpul plimbărilor regulamentare. De altfel, în curte nu prea izbuteai să-ți dai seama. Și asta deoarece aerul ei era lânced și, deși peste pereții ei înalți se boltea cerul, părea că s-a întins peste el un tavan nevăzut. Soarele nu pătrundea niciodată în curte. Din acest motiv cărămizile erau mereu umede de parcă asudau. Era ca o maladie a pavajului.
În fiecare zi, vrăbiile veneau cârduri-cârduri prin fața geamului de la celulă ca și cum ar fi vrut să-i amintească lui Andreas de promisiunea făcută. Îl durea acest lucru. Își înălța ochii cu tristețe și privea făpturile mici și gălăgioase. Le ținea alocuțiuni mute, iar inima-i vorbea cu animalele fără ca buzele sale să se miște. Păsărelele mele dragi, timp de zeci de ani v-am fost străin și mi-erați la fel de indiferente ca balega de cal de pe mijlocul drumului din care vă hrăneați. Ce-i drept v-am auzit cum ciripeați, dar mi-ar fi fost totuna dacă zumzăiau bondarii. N-am știut că puteți suferi de foame. De-abia dacă aveam habar că și oamenii, semenii mei, suferă de foame. De-abia dacă știam ce e durerea, cu toate că am trăit războiul și am pierdut un picior de la genunchi în jos. Poate că n-am fost cu adevărat om. Sau poate că eram bolnav și inima-mi era adormită. Asemenea lucruri se mai întâmplă. Inima poate dormi multă vreme și bate poc poc, dar în rest e ca și moartă. N-am gândit cu bietul meu cap. Natura nu m-a blagoslovit c-o inteligență ascuțită și mintea-mi slabă a fost înșelată de părinți, de școală, de profesori, de domnul sergent major și de domnul căpitan și de ziarele pe care mi le-au dat să le citesc. M-am închinat în fața legilor țării noastre fiindcă am crezut că au fost concepute de o rațiune mai mare ca a mea și că îndeplinesc o dreptate mai mare în numele lui Dumnezeu cel care a făurit lumea. Ah! A trebuit să trăiesc peste patruzeci de ani ca să-mi dau seama ce orb am fost în lumina libertății și să învăț a vedea în bezna carcerii! Am vrut să vă hrănesc, dar mi s-a interzis. De ce? Pentru că niciun deținut nu și-a mai exprimat până acum această dorință. Ah! Aceia erau poate mai tineri, mai vioi, mai agili, și când vă vedeau nu se gândeau la necazul vostru, ci la libertatea lor, păsările mele, iar eu știu de ce vă iubesc. Și mai știu de ce nu vă cunoșteam când încă mai eram liber. Pentru că atunci, cu toate că n-aveam decât un picior, eram prost și bătrân, și mă asemănam cu voi și n-aveam habar că o mie de închisori mă așteaptă pândind din toate colțurile țării. Vedeți! Vreau să-mi împart pâinea cu voi, dar ordinea o interzice. Așa zic oamenii temniței. Știți voi, păsărelelor, ce e aia: ordine?
Noaptea se agăța de zi și se topea iarăși în cenușiul victorios al dimineții. Andreas conteni să mai numere zilele. Ani și ani îl separau de viața lui trecută. Ani și ani îl separau de libertatea apropiată. Și cu toată că râvnea după ea, îi făcea bine să creadă că nu va mai apuca să-și vadă dorința împlinită. Se scufunda adânc în durerea sa și se plângea ca pe un mort iubit. Își iubea suferințele ca pe niște dușmani fideli. Își ura anii trăiți anterior ca pe niște prieteni înșelători.
Într-o zi a fost eliberat.
Deși i-a mulțumit umil și modest directorului de penitenciar și i-a strâns mâna când acesta i-a oferit-o, Andreas a resimțit ore întregi după aceea apăsarea grea a mâinii directorului asemeni unei puteri dușmănoase și asemeni intenției statului și a autorităților de a nu mai da drumul victimei. Andreas căpătase o neîncredere adâncă față de lege și reprezentanții săi și începuse deja să se teamă de noua audiere. Nu-l trataseră nedrept din capul locului? Nu-l vor închide din nou? Se gândea că ar fi mai bine să fugă. Brusca imensitate deplină a lumii i se deschidea dinainte, vedea America, Australia și țărmurile străine ale Pământului; iar libertatea recâștigată îi era încă o temniță, vedea țara în care trăia și care l-a făcut într-atât să sufere ca pe curtea unei închisori unde e lăsat temporar să se plimbe pentru a se întoarce ulterior în celulă.
Între timp, își croise drum până la gară și, sfidător ca un copilaș, își procură un bilet la clasa a doua. Ședea întâia oară pe perne verzi, întinzându-se în voie într-un colț de la geam și sprijinindu-și cotul pe pielea moale, umflată, și se bucura că ocupă un loc care nu-i aparține, că săvârșește o nedreptate și că-și arogă un drept care nu i se cuvine. Se răzvrătea împotriva legilor nescrise și totuși sfinte ale pământului și ale căilor ferate, iar privirea sa sfidătoare le comunica pasagerilor cuminți și bine îmbrăcați că este un rebel. Îl evitau și Andreas se bucura. S-a ridicat pentru că îi venise ideea că trebuie să profite de toate acomodările clasei a doua și a pornit pe coridorul vagonului în căutarea toaletei. Era încuiată. L-a chemat pe conductorul ce moțăia pașnic în compartimentul său și i-a ordonat cu vocea unui domn revoltat să deschidă closetul. Controlorul a strecurat chiar și un cuvânt de scuză.
Andreas a intrat și a țâșnit imediat cu un pas înapoi. Din oglinjoara din fața ușii îi întorcea privirile un moșneag cu barbă albă, cu chipul smead și brăzdat de nenumărate riduri. Hodorogul ăsta îi amintea de un vrăjitor rău din basme care trezea respect și teamă și a cărui barbă de bunicuț era însemnul unei iubiri înșelătoare, a unei bunătăți prefăcute și a unei onestități falsificate. Andreas avu impresia că-și amintește culoarea ochilor săi: nu fuseseră ei albaștrii? Acum scânteiau c-o răutate verzuie. Aerul din celulă să-i fi alterat și culoarea ochilor?
De ce taman ochii să rămână cum au fost dacă în câteva săptămâni părul castaniu a albit cu totul? Câteva săptămâni? Albul său impunător nu dovedea însă că a trăit ani întregi în închisoare?
Acum era un moșneag incapabil să mai ia viața de la capăt și în apropierea morții. N-avea de ce să se teamă de ea. Voia să se întoarcă de bunăvoie în închisoare și să piară. Nu mai avea mult de trăit.
S-a întors. Ceilalți s-au strâns pentru a-i face loc. Părea că vorbiseră despre el; prea repezită și incredibilă le era tăcerea. Andreas privea pe geam ca cineva care călătorește spre moarte și își ia rămas bun de la imaginile pestrițe ale Pământului. Andreas era un pic trist. Se uita la gardurile hidoase din scânduri și la reclamele afișate cu durerea unei despărțiri pe vecie.
Și cu toate acestea când a ieșit din gară în sufletul său s-a deșteptat o nouă speranță. Revedea vârtejul vesel al metropolei agitate. Vedea dincolo de traficul mașinilor și cailor și oamenilor soarele cel nou al primăverii care vine. Chiar dacă era un schilod cu părul alb n-o să renunțe la sfidarea sa. Sortit morții, rămânea în viață pentru a se răzvrăti: împotriva lumii și autorităților, împotriva guvernului și împotriva lui Dumnezeu.


XVII

Willi nu dormea, deși era miezul zilei și cea mai nimerită oră pentru un somn adânc. Andreas n-a trebuit să bată la ușă. Willi auzise păcănitul cârjei de pe hol. A deschis și s-a speriat de părul alb.
Dar cu jovialitatea sfruntată care îi era proprie și pe care Andreas o primi ca pe un ghiont prietenesc și binevoitor în piept, Willi a scornit o glumă zgomotoasă și binefăcătoare. L-a servit pe Andreas cu cârnați și poante. A adus un foarfec mare, i-a pus lui Andreas un prosop în jurul gâtului și cu mișcările unui bărbier a început să-i tușineze barba. I-a tuns-o în pătrat conferindu-i demnitate. Andreas s-a privit în oglindă și în fața propriului chip a resimțit o frică reverențioasă.
- Arăți ca un director de orfelinat! a spus Willi.
După care a început să se îmbrace. Uimit peste poate, Andreas a zărit cum ieșe la lumină din întunericul șifonierului un costum cu carouri deschise la culoare, o pălărie maro tare cu o panglică lată, striată de mătase și o cravată de mătase, galbenă ca soarele. Nu după mult timp, Willi arăta ca un manechin din ziarele de modă. Mâinile sale supradimensionate le-a vârât în mănuși de piele cafenie a căror cusătură scârțâia ușor. Sub braț ținea un baston de bambus subțire și elastic cu o măciulie aurită. Pe urmă Willi a zis:
- Rămas bun! Mă duc în control! Între timp ia și dormi! Nu-ți fă griji! A salutat cu pălăria și a închis ușa. Apoi a plecat „în control”.
Într-adevăr, în ultimile cinci săptămâni viața lui Willi a luat o mare întorsătură. Se întâmplă uneori că ne apucă cheful de treabă și de a câștiga bani chiar dacă din fire ne place să trândăvim. Fie că sosirea primăverii ne trezește nevoia de a face ceva, fie că natura noastră obosită de inactivitate cere o schimbare indiferent de anotimp – într-una din zile hazardul ne scoate din indiferența noastră, ieșim în stradă, ne întoarcem în lume pentru a ne face de lucru cu simțurile redeșteptate, proaspete și odihnite.
Hazardul a fost cel care l-a scuturat pe Willi. Mereu avusese un spirit întreprinzător. Și era conștient de înzestrările sale. Nu o dată se gândise să tragă foloasele din conjunctura acestei epoci. Remarcase cum diferiți tineri cu mintea obtuză și doar cu intenția de a face parale porneau o afacere oarecare, de pildă vreun comerț cu chibrituri ori cu săpunuri, și agoniseau o avere. N-avea niciun rost să se ascundă pe veci de poliție pentru vechile lui păcate. Se pricepea la falsificat pașapoarte, și de mult nu mai arăta ca acum patru ani, când a dat o spargere în Basteistrasse. De altfel, nu mai lipeau fotografii cu el pe coloanele publicitare. N-avea pentru ce să se teamă. Toate gândurile astea i-au venit într-o noapte când Klara s-a întors acasă și i-a povestit că bătrânul supraveghetor din toaleta bărbaților de la cafeneaua Excelsior murise. Klara i-a sugerat sfioasă să preia el postul, doar așa, pentru un scurt timp, câteva săptămâni. Willi a refuzat. Venea primăvara. Începea stagiunea de curse. Aveai ce câștiga. Un om cu talentele sale nu se închide primăvara de bunăvoie la budă.
Pe nepusă masă l-a fulgerat o idee.
Willi a rămas plecat pentru trei zile. Mai întâi a făcut rost de capital dintr-o prăvălie în care o văduvă tare de urechi vindea boabe de cafea și malț. A fost o nimica toată. A intrat, s-a întins peste tejghea, a făcut-o pe-a amorezatul, a servit pe deasupra câțiva clienți fără ca văduva să i-o ceară. Pe urmă a ajutat-o să închidă magazinul, a stins lumina, cu stânga a umblat pe sub fuste, în vreme ce cu dreapta a cotrobăit prin saltare. Apoi s-a abătut pe la cele mai mari cafenele din oraș; a vorbit cu managerii și cu proprietarii și a descoperit peste tot nereguli: toalete erau prost amenajate sau nu erau amenajate deloc, era oripilat de atât de primejdioasa precaritate a igienei și făgăduia să se ocupe personal de problemă. Dimineața următoare a triat între invalizii și nepricopsiții de pe străzi și i-a ales pe cei mai de încredere cu un ochi de expert și o severitate de neînduplecat. Negăsind în acest fel decât puține resurse, nu s-a dat înapoi de a face lungul drum până la azilul de bătrâni. Moșii și babele care locuiau acolo erau mai de soi. Le-a iscălit niște bilețele, le-a dat un mic acont, a dat o raită prin parfumerii, a comandat săpunuri, pile de unghii, pulberi de dinți, bureți și perii pentru cafenelele mari și odată ieșit, a descoperit că fără să vrea a luat cu el câteva sticluțe de colonie. Pentru a le pune la adăpost le-a dus iute acasă și le-a așezat sub formă de piramidă pe raftul de deasupra patului. Apoi a înștiințat conducerile cafenelelor că a preluat „organizarea tuturor garderobelor și a tuturor toaletelor pentru bărbați și femei”. Trei zile mai târziu încasa primele venituri. Avea oameni în toate cafenele. Dacă toaletele le găsea deja ocupate, punea în ordine garderobele. Vizita organele în costumul său cadrilat, își agita bastonul, invita polițiștii la un pahar de bere urmat de un rachiu și primea câte o concesiune pe fainul nume: Wilhelm Klinckowström care aparținea de fapt unui soldat căzut pe front și ale cărui acte militare Willi și le asigurase. Drept urmare îl chema domnul Klinckowström și uneori mai adăuga un modest „von” înaintea acestui nume oricum grațios și nobil. A închiriat „un apartament elegant mobilat” în cel mai distins cartier al orașului, a achiziționat o mașină de scris, iar Klara i-a devenit „secretară”. Venea în fiecare zi din vechea locuință în cea nouă și învăța încet-încet să bată la mașină. Willi dicta scrisori anodine cu glasul ridicat, iar uneori striga. Pe proprietăreasă o plătea punctual și cerea curățenie extremă conducându-se după deviza: trebuie să păstrăm ordinea! Klara a renunțat la slujbă și la meseria ei nocturnă. Willi se dovedise a fi un cavaler atent și fidel. În mai aveau de gând să se căsătorească. Willi cumpărase rochii, pălării de vară, pantofi cu toc din piele aurie și ciorapi de mătase, pijamale și sutiene din cea mai fină țesătură. În fiecare dintre localurile „sale” Willi era bine primit și servit cu generozitate. Era foarte folositor. Știa să trateze cu poliția, să facă rost la un preț bun de muzicieni și directori de orchestră. După ce într-o zi îi încolțise în minte ideea să emigreze în America de Sud, a început să povestească peste tot că a petrecut cinsprezece ani în Brazilia. Descria viața din Brazilia de-a fir a păr și făcea un portret atât de minunat al țării că tânjea tot mai mult să plece într-acolo. I-a împărtășit Klarei planul său. De câteva săptămâni era foarte fericită așa că era de acord cu orice. Și-a amintit chiar de o mătușă și i-a făcut o vizită împreună cu Willi prezentându-l ca fiind soțul ei, domnul Klinckowström. Mătușa primi apoi mici subsidii regulate. Afacerile înfloreau. Willi a cumpărat păpuși din stofă și mătase pentru toaletele doamnelor. Se vindeau bine. Lumea vedea cum în ultima vreme toate femeile, tinere sau mai mature, se întorceau de la toaletă cu păpuși mari. Erau multe de făcut. Când și când un moșneag smuls din toropeala bătrâneții nu suporta agitata viață de noapte și murea. Trebuia să facă rost de un înlocuitor. Unii erau escroci. Willi îi dădea pe mâna poliției fără nicio milă. Ordinea trebuia păstrată. Soarta lui Willi se schimbase într-o manieră cu adevărat miraculoasă. Devenise un domn pricopsit. Acum fura arar doar cât să-și pună la încercare abilitățile. De cele mai multe ori făcea fără să pregete cumpărături „de cea mai bună calitate”. Îi plăceau fructele tropicale. Fuma trabucuri de Brazilia. Dintr-o obișnuință veche, mai purta încă în buzunar rozeta de box cu care trecuse prin multe pățanii. Era ras cu multă grijă și cu timpul prinse gustul costumelor negre, moi, bine croite, de o distincție discretă, făcute pentru el de cei mai scumpi croitori din oraș. Willi purta uneori și monoclu, iar când scria, niște ochelari cu ramă din corn care confereau chipului său expresia de netăgăduit a inteligenței. Pentru că ochelarii-i plăceau, scria adesea prin cafenele chitanțe și scrisori fără rost. În cele din urmă, i-a venit ideea să scrie articole la gazetă. Scrisese „Întâmplări din lumea interlopă” care purtau ștampila autenticității și a cunoscătorului și a căror neajunsuri stilistice erau corectate în redacții. Willi mergea în vizită la redactori. Ca un brazilian cu state vechi și om umblat nu era musai să scrie într-un stil impecabil. Asta se înțelegea de la sine.
Willi a decis să-l plaseze pe Andreas la Café Halali. Acest local era pe cale să-și renege identitatea sa originară și să reînceapă activitatea pe un nou fundament. Înainte fusese restaurantul preferat al bătrânilor vânători și a celor care iubesc vânătoarea. Acum Willi a introdus o trupă. Bătrânii vânători au migrat treptat pe plaiurile veșnice ale vânătorii. O nouă clientelă, tineri și fetișcane boite, au început să facă din el locul lor de întrunire. Proprietarul a dărâmat un zid și din două camere liniștite a făcut una gălăgioasă. Willi a venit cu ideea să ridice pe la jumătatea peretului o estradă pentru muzicieni. Însă avea nevoie de autorizația de construire de la autorități. Autorități? Pentru Willi era o nimica toată. A primit permisiunea să construiască un balcon întreg. A făcut rost și de bani pe o dobândă bună, primea comisioane de la ambele părți. Pentru garderobă a convins o doamnă în vârstă de la toaletele publice care de cinci ani își urma trista profesiune și tocmai ajunsese la o vârstă când sufletul femeiesc sărbătorește o primăvară târzie și are nevoie de o schimbare. Mai lipsea numai un moș pentru toaletele domnilor. După părerea lui Willi, Andreas poseda niște calități remarcabile pentru această meserie. Seara, Willi i-a arătat lui Andreas noul său apartament. L-a pus pe bătrân să jure că nu va mai pomeni niciodată de trecut. De azi înainte îi va spune domnul Klinckowström. Andreas era uluit de aceste schimbări majore. Zguduit de atâta magnificență începuse chiar să creadă că Willi era într-adevăr acel domn Klinckowström. Drept consecință a început să-i se adreseze cu acest nume a cărui strălucire cădea în parte și pe persoana care-l pronunța. Klarei îi zicea: stimabilă doamnă Klinckowström.
Willi a trecut apoi la o discuție de afaceri:
- Unde-i uniforma ta cea nouă?
- Acasă la... ea, spuse Andreas.
- Du-te și adu-o! a poruncit Willi. Dar lui Andreas îi era teamă. Așa că Willi s-a hotărât pe loc să se ducă cu mașina la coana Katharina.
Ușa a deschis-o subinspectorul Vinzenz Topp. Willi a dedus că Andreas trebuie să-i mulțumească fantelui ăsta pentru ghinionul său. S-a prezentat ca fiind domnul Klinckowström și a observat bucuros că prin trupul costeliv al subofițerului trecu un fior și că pieptul său se umflă ușor. La care a cerut hainele lui Andreas și „restul proprietăților sale”. A ieșit la iveală că doamna Katharina vânduse de ceva vreme flașneta. Noua uniformă era încă în casă. Willi a amenințat că îi va da în judecată pentru vânzarea caterincii și-așa a obținut predarea imediată a uniformei. A fluierat, iar șoferul cu care convenise acest semn și-a făcut apariția. Willi i-a înmânat costumul, a rostit amenințător un „bună seara” și a plecat. Subinspectorul era convins că tocmai a fost vizitat de un om important. Dar uniforma de una singură nu era de ajuns. Andreas i-a povestit că nu mai are crucea de război. Willi a susținut că fără decorații nu poți să prestezi servicii la toaletă. Îi erau cunoscute corespondențele secrete dintre latrinele publice și patriotism și știa să aprecieze efectul decorativ al unui invalid medaliat la toaletă. În dimineața următoare, a achiziționat dintr-un magazin de vechituri cinci decorații printre care o stea din aur ornamentată argintiu cu panglici dungate roșu-albastru, alb-roșu și carmin. Andreas trebuia să le coase la piept.
Două zile mai târziu a intrat în serviciu la toaleta cafenelei Halali.

XVIII

Andreas Pum ședea între pereții albi faianțați și oglinzile până-n tavan, lângă un cântar albastru de persoane. Robinetele picurau la intervale regulate peste cele trei lavabouri din porțelan, iar acel susur picuit întrerupea liniștea albă, antiseptică creând impresia că picăturile timpului cad în bazinul eternității. Pe o măsuță se găsea un maldăr de prosoape aplatizate cu fierul de călcat și mai multe săpunuri care formau o piramidă artistică, înaltă și totuși sigură. Într-un dulap de perete cu geamuri puteai vedea flaconașe de parfum, jocuri cu zaruri, titirezi din alamă și oțel, un set de domino portabil și mici cărți de joc pentru scamatorii. Pentru toate acareturile, Willi primea un comision și Andreas trebuia să le vândă. Ca „toaleta” să fie mai interesantă, cafetierul a făcut rost de un papagal. Purta numele de Ignatz și avea o spinare verde cu irizații violet, o scufă roșiatică și un guler încrețit alb. De fiecare dată când intra un client, papagalul spunea „bună ziua” și „bună seara”. În răstimpurile de răgaz, îndeosebi după-amiaza, când nu venea nimeni, Andreas conversa cu pasărea inteligentă. Aveau multe să-și mărturisească, Andreas și Ignaz. Papagalul se afla într-o colivie cu portița deschisă, dar nu-i trecea niciodată prin cap să se aventureze mai departe de dulapul din perete care în partea de sus se încheia la mijloc cu o coamă triunghiulară.
Papagalul se cocoța adesea pe acel fronton, iar ciocul și-l freca meșteșugit cu gheara.
Andreas se gândea la vremea în care își dorise o asemenea pasăre pentru flașneta lui. Și a ajuns la concluzia că cele mai multe dorințe se împlinesc târziu când omul a îmbătrânit și nu-i mai trebuie aproape nimic. Papagalul era foarte înzestrat pentru muzică. Când în cafenea răsuna orchestra, începea să fluiere. Erau unele melodii care îi plăceau nespus și altele care îl agitau. Dacă auzea vreuna care-i era antipatică, își zbârlea penele, scufa de mătase roșie se umfla, iar el se pornea să bată atât de sălbatic din aripi, că penele colorate îi zburau, iar piramida de săpunuri se cutremura ușor. Lucru straniu, se întâmpla și mai și la redarea imnului național și a anumitor marșuri războinice. Ignaz era, pare-se, pacifist și într-atât de lipsit de patriotism că ar fi meritat să fie pedepsit. Andreas se bucura pe ascuns. Pentru că nici lui nu-i mai plăceau cântecele patriotice și își aducea aminte cu batjocură amară de timpurile când și el răspândea aceste melodii cu ajutorul flașnetei.
Da, da, Ignaz, suntem rebeli, și tu și eu. Din păcate, nu ne ajută la nimic. Fiindcă eu îs olog bătrân, iară tu o pasăre neputincioasă și n-avem cum schimba lumea. Dacă ar fi să-ți povestesc cât am suferit în viață, prin câte am trecut în război și închisoare, cum mi s-au deschis ochii în celulă și cum m-am hotărât în fine să devin un păgân forte și activ numai ca să văd în oglinda aia din tren că am îmbătrânit prea tare! Toți prietenii mei trăiesc, sunt tineri și în putere. Pe mine, însă, mă paște moartea și când tu bați așa de sălbatec din aripi îmi vine a crede că-i aud foșnetul în urma mea.
Papagalul îl privea pe Andreas împăcat, visător și pe deplin liniștit. Începea să fluiere ca și cum ar fi voit să-l veselească pe vârstnic. Șuiera după bunul plac, după propriile legi tonale de parcă ar fi învălmășit tonalitățile de pe scală și repeta mai cu seamă sunetele înalte cu repeziciune și fără pauze. Pe urmă țipând ușor sărea pe umărul lui Andreas și cerea zahăr pe care Andreas îl mărunțise pentru el în mici fărâme.
Lui Andreas îi mergea pe dos. Arăta ca un septuagenar. Barba lui albă mai-mai să ajungă panglicile pestrițe de pe piept care-i dădeau înfățișarea unui vechi condotier. Din urechi îi creșteau smocuri de mușchi alb. Strănuta tare și uscat și, după fiecare acces de tuse fiind cât pe ce să leșine, era stors de puteri ca un copil cu febră. Pentru câteva minute era nevoit să se așeze, iar în jurul lui oglinda, faințele albe, și luminile se învârteau mai întâi cu repeziciune, apoi tot mai încet până ce la final își ocupau locul obișnuit. Aceste mișcări bizare îi aminteau lui Andreas de ultimile rotații ale unui carusel ce s-a ițit din zilele uitate ale copilăriei sale. În afară de asta, muzica din cafenea venea înăbușită ca de pe lumea cealaltă și irupea de fiecare dată când ușa era deschisă de un client. Deseori Andreas ațipea. Visa mult și limpede și la trezire toate plăsmuirile îi rămâneau întipărite în minte. Curând n-a mai știut să deosebească între veghe și vis și lua plăsmuirile drept evenimente reale, iar pe acestea, drept vise. Nu vedea chipurile clienților săi, le curăța hainele, le înmâna săpunurile, piepteni și prosoapele și nu-i auzea când îi spuneau vreo vorbă, nu mulțumea pentru bacșiș și nu își număra încasările. Nu făcea vânzare cu mărfurile lui Willi, nu le lăuda, nu „îi fermeca” după cum spunea Willi atunci când venea „în control”. Numai datorită îndelungatei lor prietenii a putut să-și păstreze postul.
Ferăstruica îngustă a toaletei dădea înspre o curte în mijlocul căreia se înălța un castan și care îi deștepta lui Andreas amintirea curților prin care a fost cu flașneta. Mugurii erau tot mai mari, creșteau văzând cu ochii, se făceau grași și se împlineau, păsările se agățau de crengi, se cuplau și se certau, Andreas le azvârlea firmituri și privea afară la primăvara ascunsă, sfrijită și totuși bogată care revărsa atâta splendoare pe cât îngăduia curtea pavată și razele soarelui care ajungeau aici doar în orele după-amiezii. Când intra un client, Andreas trebuia să închidă geamul de dragul decenței deoarece vizavi se aflau ferestrele de la bucătărie, iar personalul femeiesc părea să arunce încoace priviri curioase.
Genunchiul îl durea, căptușeala pilugului ar fi trebuit de mult să fie înlocuită. Până și spatele îl durea din motive necunoscute, umezeala îi accentua durerile reumatice, la degete avea umflături de gută și simțea o apăsare pe piept care aparent îi țină-n loc inima preț de câteva secunde în vreme ce Andreas credea că a murit. Apoi se trezea înspăimântat că mai trăiește încă și avea iarăși impresia că nu se mai află pe pământ. De-abia o nouă durere îi demonstra că se mai numără printre cei vii. Știa că morții nu simt nicio durere pentru că nu mai au trup și se compun doar din suflet. Rumega ore în șir asemenea întrebări în singurătate, căuta o explicație pentru nedreptatea vădită a lui Dumnezeu și pentru greșelile sale, se gândea la posibilitatea de a se naște din nou și a început să-și exprime tot felul de dorințe de parcă ar sta în fața Celui veșnic și ar putea alege forma în care să se reîncarneze data viitoare. S-a decis să fie revoluționar, cineva care ține discursuri inflamatorii, cineva care trece țara prin foc și pară ca să izbăvească dreptatea siluită. Citea despre asemenea lucruri în ziarele pe care le primea de la cafenea. Cele mai multe erau vechi de două zile și se punea la curent cu toate noutățile care nu mai erau adevărate înainte de a le tăia în dreptunghiuri și de a le pune în cui pe perete în mici pachețele. Asta pentru că Willi îl repezise să economisească hârtia igienică.
Acasă se întorcea târziu în noapte. Acum locuia doar el în vechea odaie a lui Willi, însă nu-i plăcea să rămână de unul singur. Așa că a cerut permisiunea să ia cu el papagalul din cafenea. Pasărea era purtată în colivia pe care o acoperea cu un prosop cald atunci când ploua și nopțile erau friguroase. Pe drum papagalul adormea și se trezea abia în cameră când prin acoperământul gros zărea lumina. Pe urmă bolborosea vreo două vorbe așa cum obișnuiesc unii oameni în somn sau în picoteală, iar Andreas îl liniștea vorbindu-i drăgăstos și blând.
Într-o noapte Andreas a văzut niște spărgători, însă n-a suflat o vorbă polițistului întâlnit la următorul colț de stradă. Spărgătorii își făcuseră de lucru la ușa unei prăvălii. Andreas se bucura muțește. Îi părea că infractorii urmăresc pe ascuns să restabilească cu forța dreptatea în lume. Când citea în ziare despre crime, spargeri și hoții, jubila. Nelegiuiții, „păgânii” deveniseră prietenii lui secreți. Ei nu știau. Dar el le era prieten și susținător. Visa uneori că un infractor urmărit își găsește refugiul la el în toaletă. Pe urmă el îl ajută bucuros să sară pe fereastră în curte și să fugă în libertate.
Între timp, zilele de aprilie deveniseră călduroase, încărcate de ploaie, și dulci ca niște făgăduințe. Noaptea, Andreas resimțea o mireasmă adusă de vânt din depărtări, iar membrele i se îngreunau mai mult ca de obicei. Nu prea îl mai interesau multe lucruri. Nu-i păsa nici măcar de reluarea procesului. Era bătrân și încă mai bătrân decât credea el însuși. Deja își lua zborul înspre lumea cealaltă în vreme ce încă pășea pe macadam. Sufletul său se visa în lumea de dincolo unde îi era locul. La realitate revenea consternat. Durerile erau tot mai mari, tusea, tot mai seacă și tot mai deasă. Uita azi ce se întâmpla ieri. Vorbea de unul singur. Uneori uita și de papagal speriindu-se când glasul acestuia cârâia pe neașteptate. Moartea își aruncase marea și albastra-i umbră peste Andreas.
Într-o zi a venit pe numele său o citație. Asemeni celei dintâi era prevăzută cu impunătoarea pecete oficială, un vultur alb ridicându-și aripile pe un fundal roșu ca sângele, iar, cu toate că adresa era scrisă de o mână grăbită și tribunalul dăduse dovadă de o grabă aferată, înscrisul tot inspira acea demnitate specifică misivelor oficiale scutite de taxe poștale.
Și-a amintit din nou de ce-a avut de pătimit, și-a lucrat discursul pregătindu-se pentru o mare acuzație: „Înaltă curte de judecată”, plănuia el să spună, „sunt o victimă a condițiilor pe care tot dumneavoastră le-ați creat. Condamnați-mă! Mărturisesc faptul că sunt un rebel. Sunt bătrân, nu mai am mult de trăit. Dar nu mi-ar fi teamă nici de-aș fi tânăr!”. Mii de asemenea fraze frumoase și memorabile i se năzăreau lui Andreas. Ședea pe scaun lângă cântarul albastru de persoane și murmura în legea lui. Un domn cerea săpun și el nu auzea. Ignatz se zburătăcea pe umărul său și cerea zahăr. Andreas nu-l simțea.

XIX

Un orologiu din turn sună orele zece ale dimineții. Un al doilea ceas repetă cele zece bătăi. Un al treile interveni cu sunete prelungi și posomorâte. Multe turle, toate turlele metropolei își aruncau dangătele de clopote peste acoperișurile din cupru. Andreas se afla în fața judecătorului. Tocmai înmânase citația aprodului. Acesta a dus-o până la grefier cu multă pompă pășind pe vârfuri pentru a nu tulbura liniștea meditativă cu pașii greoi ai cizmelor cu ținte și totuși mersul său avea ceva greu ca în marșul unei stafii silențioase. Grefierul era ramolit și avea un umăr strâmb. Părea să fie chiar și miop. Nasul său aproape atingea masa la care scria, iar vârful tocului se sălta subțire și amenințător deasupra capului său asemeni unei săbii ascuțite. Audiența nu începuse încă, dar pana alerga și zgâria hârtia de parcă ar fi fost vorba să transcrie depozițiile secolului.
Judecătorul ședea la mijloc încadrat de doi bărbați spelbi, bine hrăniți și cu chelii strălucitoare. Lui Andreas i-ar fi plăcut să știe ce gândesc aceștia. Arătau ca doi gemeni și se deosebeau doar prin aceea că unul își răsucise în sus vârfurile mustăților, iar celălalt le ținea orizontal pe ambele părți. Judecător n-avea barbă. Chipul îi era impasibil și de o majestuozitate granitică aidoma unui împărat mort. Pielea feței era cenușie ca nisipul de piatră erodată. Ochii mari și gri erau vechi de când lumea și păreau să privească prin pereți la secolele îndepărtate. Sub fruntea netedă și colțuroasă, sprâncenele nu se arcuiau ca la majoritatea oamenilor, ci trasau două linii lungi și negre ca de cărbune. Buzele subțirii se țineau lipite, lăbărțate și roșii ca sângele. Acest chip ar fi suscitat cu siguranță imaginea unei neînduplecări fără inimă, dacă în mijlocul bărbiei vârtoase și masculine nu s-ar fi aflat o gropiță împăciuitoare și aproape copilărească. Judecătorul îmbrăcase o robă neagră cu guler îngust de mătase încă și mai negru.
Pe un piedestal între două lumânări albe și groase, dar nu de aceeași înălțime se afla o cruce galbenă și impozantă, făcută parcă din cuburi. Îi păru lui Andreas că această cruce e clădită din acele cuburi de săpun pe care i le dăduse Willi spre vânzare. Dar fusese doar impresia unei clipite. Andreas vedea bine că o cruce nu ar putea să fie niciodată făcută din săpun și e un păcat să gândești așa ceva.
Aștepta audiența cu emoție. Uneori se deschidea ușa. Și Andreas vedea pe o bancă în coridor pe soția lui Katharina, pe micuța Anni, pe domnul de pe platforma tramvaiului și în mod ciudat și pe negustorul cu obrajii roșii care cumpărase măgarul. Aceștia erau martorii. Dar pe unde erau polițistul și conductorul?
Judecătorul citi tare numele: Andreas Pum, murmură datele, religia, locul nașterii, meseria. Pe urmă își ridică vocea care era adâncă și moale și zise câteva cuvinte care păreau înfășurate în mătase. Andreas a perceput doar sunetul vocii și nu ceea ce spunea judecătorul. Totuși și-a dat seama că i s-a cerut să-și spună povestea.
Deodată i-a venit în minte că încă mai poartă la piept decorațiile pestrițe pe care i le-a dăruit Willi. Le-a smuls cu iuțeală și le-a strâns în pumn. Totodată a remarcat că pereții sălii de judecată erau constituiți din faianță alb-albastră și anume acea faianță din cafeneaua Halali. Dinspre tavanul care în aparență era incomensurabil de înalt și spre care nu îndrăznea să-și înalțe privirile venea o briză răcoroasă și înmiresmată ca dintr-o frizerie întunecoasă pe timpul verii.
A tușit scurt și s-a pornit să vorbească. A început cu descrierea scenei de pe platformă. Dar judecătorul și-a întins mâna albă și frumoasă care creștea albă și distinsă din mâneca largă a togii și a făcut un semn să se oprească. Concomitent glasul lui a început să răsune moale și întunecat cu toate că nu-și mișca buzele. Lui Andreas îi apărea a fi ceva minunat. Copil fiind, a auzit odată un ventriloc. Dar vocea aceluia se auzea hârâit. De altfel, mai mult ca sigur un judecător nu e un ventriloc. Atunci cum era cu putință că pronunța cuvintele clar și limpede cu buzele lipite :
- Andreas, ce te apasă la inimă?
Andreas s-a mirat și mai abitir din pricina acestui „te”. Dar brusc l-a fulgerat gândul că e copil mic. Purta pantaloni scurți. Avea ambele picioare și era cu tălpile goale. Genunchii îi erau zdreliți, sângerau și-l usturau de la ultima căzătură pe prundișul de pe malul râului.
Tocmai se gândea la această stranie metamorfoză când răsună muzica. În prima ei clipă aminti de o flașnetă. Apoi sunetele s-au revărsat, au vâjâit, s-au umflat, s-au prăbușit iarăși, au început să șopotească, s-au îndepărtat și s-au întors înapoi. Sala era ticsită cu oameni. Au îngenunchiat. Lumânările de ambele părți ale crucifixului ardeau auriu și răspândeau un miros de tămâie și stearină.
Atunci Andreas se lămuri că a murit și că șade în fața judecătorului ceresc. De asemenea nu mai era copil mic. Doar el stătea în picioare printre miile de îngenunchiați. A făcut un pas în față folosindu-se de cârjă, dar aceasta n-a scos niciun sunet. Andreas a observat că stătea pe nori moi. Și-a amintit de cuvântarea pe care o pregătise pentru judecata pământească. Clocotea de mânie, chipul îi luă foc, iar sufletul său zămisli cuvinte, cuvinte mânioase, cuvinte purpurii, mii, zeci de mii, milioane de cuvinte. Nu le mai auzise, gândise, ori citise vreodată. Dormitaseră undeva în adâncul său, înlănțuite de mintea lui slabă, atrofiate de învelișul groaznic al vieții. Acum înmugureau și se desprindeau ca florile de pomi. Pe fundal se auzea încetișor muzica tristă și festivă. Andreas o auzea laolaltă cu zvonul propriei lui cuvântări:
Din umilința cea mai pioasă m-am trezit la sfidarea roșie și răzvrătită. Aș fi vrut să Te tăgăduiesc, Dumnezeule, în vremea când eram în viață și nu acum când mă aflu în fața Ta. Dar cum Te văd cu proprii mei ochii și Te aud cu urechile mele, trebuie să fac ceva mai rău decât să Te tăgăduiesc: trebuie să Te hulesc! În fecunditatea ta fără sens, aduci pe lume milioane de ființe ca mine care cresc credule și umile, iar în numele Tău se lasă bătute, în numele Tău salută împărați, regine și guverne, în numele Tău lasă gloanțele să le bortelească trupurile cu răni purulente și baionetele cu lamă triunghiulară să-le înțepe inima sau să se târască sub jugul zilelor tale lucrătoare, duminicile festive și acre încadrează cu ieftină strălucire groaznicile lor săptămâni, fac foamea și tac, copiii lor se ofilesc, femeile se urâțesc și înșală, legile proliferează pe drumul lor ca niște plante agățătoare, picioarele li se încâlcesc în mărăcinișul poruncilor tale, cad și Te imploră, însă tu nu-i ridici. Mâinile Tale albe ar trebui să fie roșii, chipul Tău de piatră, schimonosit, trupul Tău drept, cocârjat ca cel al camarazilor mei de război cu gloanțe în măduva spinării. Ceilalți pe care Tu îi iubești și îi hrănești au voie să ne pedepsească chiar dacă nu Te slăvesc. Pe aceștia îi scutești de rugi și sacrificii, de cinste și umilință ca să ne poată păcăli. Noi le cărăm greutatea bogăției, trupurilor, păcatelor și pedepselor, luăm asupra noastră durerile, păcatele, vina și răutățile lor, ne facem și seama numai să o vrea ei; vor să vadă schilozi și noi ne punem în mișcare și rămânem fără un picior de la genunchi în jos; vor să vadă orbi și ne lăsăm orbiți; nu vor să-i auzim așa că surzim; vor să păstreze gustul și mirosul pentru ei așa că ne azvârlim grenade peste nas și gură; vor să mănânce numai ei și noi măcinăm făina. Dar Tu exiști și nu faci nimic? Împotriva Ta mă răzvrătesc, nu a lor! Tu ești vinovatul, nu zbirii Tăi! Ai milioane de lumi și nu știi ce să faci? Neputincioasă îți mai este atotputernicia! Ai miliarde de afaceri și te împiedici în detalii? Ce fel de Dumnezeu ești? E ferocitatea Ta vreun fel de înțelepciune pe care noi n-o putem înțelege – cât de rău ne-ai plămădit! Dacă tot trebuie să suferim, de ce nu suferim toți la fel? N-ai destule binecuvântări pentru toată lumea, atunci drămuieștele cu dreptate! Sunt un păcătos – dar am vrut să fac binele! De ce nu m-ai lăsat să hrănesc păsărelele? Dacă de asta te ocupi Tu, să știi că nu le hrănești prea bine. Ah, am voit și aș fi putut să Te tăgăduiesc! Dar iată-Te în fața mea. Unic, atotputernic, necruțător, instanța cea mai înaltă, veșnic – și nu e nicio nădejde că Te va atinge vreodată pedeapsa, că moartea Te va sparge într-un nor, că sufletul Tău se va trezi. N-am nevoie de mila Ta! Aruncă-mă-n iad!
Ultimile propoziții Andreas le-a cântat pe o melodie necunoscută, stranie și minunată. Muzica răsuna încă asemeni unei orchestre a o mie de suspine.
Atunci judecătorul își ridică mâna și glasul său tună:
- Vrei să fii om de serviciu la muzeu sau îngrijitor într-un parc verde sau să ai o tutungerie la colțul străzii?
- Vreau în iad! a răspuns Andreas.
Deodată, lângă Andreas, a apărut Muli, măgărușul, care căra flașneta ce scotea sunete cu toate că manivela nu era întoarsă de nimeni. Papagalul Ignatz ședea pe umărul lui Andreas. Judecătorul s-a ridicat, s-a făcut mare și tot mai mare, chipul său cenușiu a început să strălucească alb, buzele lui s-au dezlipit și au zâmbit. Andreas s-a pus pe plâns. Nu știa dacă se află în rai sau în iad.
Toaleta domnilor de la Café Halali a fost închisă, iar în acea seară bărbați au fost primiți în cabina doamnelor. După ce toți clienții au plecat, leșul lui Andreas Pum a fost scos. Câteva zile mai târziu, pentru că tocmai era o criză de cadavre și deși lui îi lipsea un picior, a fost dus la Institutul de Anatomie și a primit, mulțumită unei tainice coincidențe, numărul 73, același pe care Andreas l-a purtat în detenție. Înainte ca trupul să-i fie dus în sala de disecție, a sosit Willi pentru a-și lua un ultim rămas bun. Era cât pe ce să plângă când și-a amintit subit de melodia pe care obișnuia mereu s-o fluiere.
A plecat fluierând în căutarea unui moșneguț pentru toaletă.

***
















.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!