poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1455 .



Aprilie
proză [ ]
Povestea unei iubiri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Joseph_Roth ]

2014-05-06  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan




Când am sosit într-o noapte de aprilie se adunau nori grei, încărcați de ploaie. Siluetele argintii ale orașului se săltau lesnicios prin ceața difuză, semețe, aproape cântând, înspre cer. Un turn gotic se cățăra grațios, șerpuitor, înspre nori. Geamurile gălbenașe ale orologiului scânteietor de la primărie pluteau în aer parcă aninate de un fir nevăzut. Împrejurul gării adia un miros dulceag, îmbătător de cărbune, mirosea a iasomie și a pajiști înmiresmate.
Singura droșcă a orașului aștepta indolentă și colbuită în fața gării. Pesemne că era un oraș mic. Desigur, găseai acolo o biserică, o primărie, o fântână, un primar, o birjă. Calul era brun, cu copita largă, purta cizme-atelă roșiatice până deasupra chișiței, însă nu și ochelari de cal. Ochii săi priveau căscați și binevoitori piața. Când necheza își apleca capul în lături precum un om căruia îi vine să strănute.
M-am urcat în trăsură și am luat-o pe șosea înaintea tuturor cutiilor pentru pălării clătinate, a bagajelor zdruncinate și a oamenilor agățați de ele. Trăgeam cu urechea la ce-și spuneau oamenii și le resimțeam sărăcia destinelor, micimea trăirilor, îngustimea și ușurătatea suferințelor. Pe câmpuri, pe ambele părți ale drumului se revărsa negura, aidoma plumbului topit, lăsându-te cu impresia mării și a nemărginirii. Așa se face că cutiile pentru pălării, ființele, conversațiile erau atât de mărunte și de ridicole. Într-adevăr, mă încredeam în marea aflată de ambele părți, iar tăcerea ei mă uimea. Poate c-a murit, mă gândeam eu. La cotitura unui șir de case albe se iți un furnal de fabrică care în ciuda subțirimii sale arăta lugubru ca un far stins.
Se întâmplă ca pe marginea drumului să se găsească oameni: avangarda orașului. Erau onești și de încredere, ghiceam lesne ce se petrece înlăuntrul lor: o femeie își spăla copilul într-un butoiaș. Vasul avea un cerc de metal lucind înfricoșător și copilul țipa. – Un bărbat ședea pe patul său, iar un tânăr îi scotea ciubotele. Chipul tânărului era roșu, crispat și buhăit, iar ciubotele, murdare. – O bătrână se rotea cu mătura pe dușumeaua odăii și bănuiam ce are să facă pe urmă: o să strângă fața de masă roșie ca sângele, o să se ducă la ușă sau la fereastră și o să scuture firimiturile în grădină.
Mi s-a făcut milă de copilașul din putină, de tânărul care scotea ciubota, de firmituri. Bătrânele care deretică noaptea n-au cum să fie bune la suflet. Bunică-mea, care arăta ca un câine, umbla necontenit noaptea cu măturoiul. Eram micuț, o uram pe bunica și măturatul ei și iubeam bucățelele de hârtie tăiată, mucurile de țigară, și puzderia de resturi. Scăpam de mătura bunicii vârând în buzunare tot ce se găsea pe pardoseală. Iubeam mai cu seamă firele de paie. Din mulțimea de lucruri ele erau cele mai vioaie. Uneori, când ploua, priveam pe fereastră. Pe valurile nenumăratelor pârâiașe create de ploaie, mici paie înotau, dansau, se învârteau cochet și relaxat fără să bage de seamă șanțul înspre care erau târâte, în care aveau să dispară. Mă năpusteam în stradă, ploaia era grea și mânioasă, mă biciuia, dar nu-mi slăbeam alergătura căutând să salvez paiul pe care-l prindeam cu o clipă înainte să ajungă la grilajul canalului.
Mulți oameni văzui în noapte. Oare oamenii din orașul ăsta se duc atât de târziu la culcare ori poate că de vină e aprilie și așteptarea care plutind în aer face ca ființele să rămână treze? Toate cele care-mi ieșeau în întâmpinare aveau un tâlc anume. Purtau destine ori erau ele însele destine, erau vesele sau triste, nicidecum indiferente sau întâmplătoare; ori erau cel puțin amețite de băutură. În orășele, oamenii pe care-i vezi noaptea pe stradă nu-s deloc accidental acolo. Dai doar peste îndrăgostiți, fufe, paznici de noapte, nebuni ori poeți. Indiferenții și oamenii obișnuiți sunt neîndoios acasă.
În centrul pieții municipale se afla în poziție de drepți fondatorul urbei: un episcop din piatră. Ocupă un loc atât de central și atât de important... Cred că oamenii și-l închipuie mort și îngropat. Trec pe lângă el și nu-l salută; e limpede că nu s-au sfiit să-și spună secretele în preajma lui sau să comită fărădelegi. Atunci de ce-l mai țin în locul ăla?
Îmi era milă de acest episcop care firește că s-a strofocat din răsputeri pentru a pune temeliile orașului. Gura îi era schimonosită și părea să fi cunoscut ingratitudinea oamenilor. În acea noapte i-am promis că-i voi studia sârguincios istoria. Dar nici nu m-am apucat. Căci chiar și în acest târgușor oamenii vii aveau povești care mi-au ieșit în cale, care m-au bulversat și m-au captivat. De altfel, era primăvară, iar în acest anotimp nu-mi plac nicicum episcopii și fondatorii.
Până să se facă ziuă am prins deja știre de câteva povești.
Am aflat că postașul nu șchiopătează decât de câteva zile și deci nu e olog din naștere. Bea rareori, doar de două ori pe an: de ziua lui de naștere, pe cinsprezece aprilie, și în ziua morții fiului său care și-a luat viața în metropolă. Beția nu se desprindea de el, iar factorul deambula trei zile până să-și revină în fire. Și în acele trei zile citadinii nu mai primeau nicio scrisoare. Iar legăturile cu lumea exterioară erau tăiate.
Cu o săptămână în urmă, pe cinsprezece aprilie, postașul cherchelit căzuse și își dislocă un picior. De aici și șchiopătatul său.
Dar asta nu era singura poveste.
În hotelul în care am dormit mirosea a naftalină, a mosc și a coroane vechi. Imensa sală de mese din spatele cârciumei avea plafonul jos și boltit, iar pe pereți se aflau panouri din lemn brun, încrustate cu zicale. Anna, ospătărița, își proptea mâna în tocul ferestrei și veghea ca nu care cumva să se golească halbele. Goale nu rămâneau niciodată. Căci oamenii de aici beau foarte mult vin și zăngăneau capacele de la căni în cazul în care Anna nu lua aminte.
Ea avea mâini prelungi, viguroase, dar sfioase care mă făceau să mă gândesc că se rușinează de ele.
Anna se trăgea din Boemia și îl iubea pe inginer. Inginerul era directorul fabricii unde lucra tatăl ei. Anna avea cu inginerul un copil.
Inginerul s-a însurat și i-a dat Annei bani pentru copil și pentru călătorie. Așa a ajuns Anna să fie chelneriță în orășelul acesta.
Intrai întâmplător în camera Annei și văzui fotografia copilașului. Era un copil frumos, își întindea în aer pumnii rotunzi și sorbea lumea cu ochi mari.
Anna era tăcută și și-a istorisit povestea în câteva cuvinte.
Nu-mi plac inginerii de felul ăsta și o iubesc pe Anna.
- Încă-l mai iubiți? o întrebai pe Anna.
- Da, răspunse ea. O spuse sec de parcă era vorba de un negoț oarecare care se înțelege de la sine.
Orășelul avea un cinema. Patronul era un negustor evreu de țesături. Ridicase un cinemascop fiindcă era destoinic și vioi și nu suferea duminicile când n-avea ce să facă. Așa că în timpul săptămânii vindea pânzeturi, iar duminica se ocupa de proiecția filmelor.
La cinema, m-am dus cu Anna.
Orășelul avea o bibliotecă. Tânărul de acolo avea datoria să asiste vizitatorii ori, atunci când nu era nimeni, să șteargă praful; era palid, palid la modul romantic, și uscățiv asemeni unui poet înviat, avea o chică bălăioară care licărea dinspre capul său înspre tavan. Era întruna cocoțat pe o scară dublă, se hâțâna cu scara pe după tejghea, îi ieșea grozav, era mai priceput ca toți zugravii de parcă învățase să umble doar pe scara dublă. Biblioteca avea într-adevăr volume vechi, bune, și mergeam cu Anna să împrumut cărți.
Anna se bucura la culme.
Îmi dădeam câteodată seama că Anna poate fi și drăgăstoasă. Iubesc femeile a căror bunătate e aidoma unor izvoare îngropate care curg înspre suprafață nevăzute, neroditoare și care nereușind să dea de o ieșire sunt silită să sape tot mai adânc, creând și creând canale ascunse până seacă complet. O iubeam pe Anna. Nu mă puteam dezlipi de bogăția ei. Nu conștientiza că pierduse calea umblând aiurea, privind în urmă, și că și-a ciuntit orice nouă dorință îngrijind și cărând doar trecutul.
N-am spus încă nimic de parcul unde înflorea iubirea târgușorului. Ploaia de aur forfotea blajin printre tei și castani. Băncile nu se aflau de-a lungul aleilor, ci în mijlocul piațetei. M-am gândit că episcopul plantase aceste bănci pe când erau încă foarte tinere, iar ele creșteau în lungime puțin câte puțin cu fiecare an împlinit. Cu siguranță au prins deja rădăcini în solul moale.
Duminica, după film, mergeam în parc cu Anna.
Odată văzurăm doi care se sărută și ea râse.
- Anna, îi spusei eu, nu-i bine să râzi de dragoste. Nu-mi plac oamenii care mint în felul ăsta.
Și Anna n-a mai râs.
Când am ajuns acasă, am aflat că hangiul o căutase din pricină că adineauri sosise un oaspete. Respectivul avea o valiză nouă, din piele scârțâitoare cu nenumărate etichete verzi și roșii. Era brunet, cârlionțat, cu ochii scânteietori și, desigur, știa să cânte la mandolină și să seducă fetele. De aș fi avut cum să arunc o privire în geanta sa, aș fi zărit o întreagă colecție de panglici multicolore, suvițe blonde și scrisori roz de dragoste. Dar nu se ivi prilejul.
A băut o bere la bodegă. Berea nu se potrivea cu fața lui, ar fi trebuit să bea vin. Se lăsă servit de Anna și avea purtări alese. Vorbea cu multe înflorituri. Cuvintele și semnătura lui arată probabil cam la fel, m-am gândit eu.
În noaptea aceea, realizai că n-am cu ce să fac lumină. Am deschis ușa și m-am dus în odaie la Anna. Era în cămașă și plângea. Ședea pe pat și nu s-a speriat când am intrat, ci a continuat să plângă încetișor.
Apoi a spus:
- Arată ca el!
Noul musafir semăna leit cu inginerul Annei.
- E groaznic! grăi Anna.



De atunci ne-am iubit fără să ne mai ascundem. Anna poate să fie foarte tandră și nu mai puțin geloasă. Dar eu nu dau femeilor atenție. Nu-mi plăceau muierile din oraș și pace.

Mă impresionau doar când le zăream prenumblându-se peste câmpuri, în serile primăvăratice însăilate cu aur, fiecare cu perechea sa. Se aflau acolo pentru a reînnoi lumea. Creșteau, se îndrăgosteau și nășteau. În timpul primăverii debuta datoria lor de mame ce se va împlini de-a lungul anului. Văzui cum ele, buimace și cu chef de beție, mișunau, asemeni cărăbușilor, prin pădure, inocente și sârguincioase, împlinind porunca Domnului.
Târziu în noapte mai zăboveau încă în pragul casei, se lipeau de buzele și mustățile bărbaților, chicoteau și erau recunoscătoare până la umilință pentru fiece cuvânt bun care le era azvârlit. Frumoase erau nopțile în care greierii și fetele țârâiau neobosit.
Și chiar și zilele ploioase.
Femeile stăruiau în ferestre și citeau din cărți împrumutate de la bibliotecă, și mestecau pâine cu unt. O umbrelă se sălta pe străduțe și veghea asupra secretarului notarial distins și mignon. El avea aerul unei lăcuste care-și caută echilibrul.
Paiele dansau, se învârtejeau, se roteau cochet și pluteau fără să știe prăpădul care-i așteaptă în canalul de scurgere. N-am mai alergat să îi salvez. Ce-i drept gândul că ar fi trebuit să îi scap nu m-a părăsit o clipă. Ploaia, neprihănirea paielor, rigola și eu formam un tot. Poate că și secretarul era o parte. Ziua de ploaie era vopsită în gri, paiul se înecase, canalul îl înghițise, iar secretarul notarial, vegheat de umbrelă, se pierdu printre ulicioare. Ar fi trebuit să dau fuga să salvez paiul. Pe lumea asta fiecare își are rostul.

Dimineața mă trezeam tare devreme. Anna, birtașul și noul oaspete tot dormeau. Ghetele locatarilor erau așezate dinaintea ușilor, încă murdare ca un vestigiu al zilei de ieri. În curte, pudelul alerga de-a lungul și de-a latul, căsca și căuta oase uitate sub droșca hotelului care adăsta în fața șopronului, desfăcută, cu oiștea devenită inutilă, asemeni unui vehicol dezgropat. Jakob, birjarul, sforăia în șură înfocat și strașnic; sforăia un imn adresat naturii și sănătății. Sforăitura sa nu era defel caraghioasă. Suna firesc și viguros; un sunet natural, un tunet înăbușit, un răget de căprioară. La ora cinci țâșniră în depărtare și parcă învolburându-se din lumi transcendentale trâmbițele tânguitoare ale morii cu aburi și îl treziră pe Jakob, birjarul. Probabil că a adormit îmbrăcat, căci a sosit odată cu ultima armonică superioară a sirenei de la moară, îmbrăcat în vesta sa cu mâneci și carouri mari, cu pantaloni și ghete, cu capul gol și chipul pergamentat, zbârcit, și a luat apă cu mâinile sale strâmbe făcute căuș să își frece fruntea și ochii. Apoi străbătu pieziș curtea, apăsat și trudnic de parcă ar fi trebuit să-și smulgă din pământ piciorul unul câte unul ca un copac cu rădăcini.
La prima cotitură a străzii, Käthe își deschidea fereastra și privea în jos, către oraș. Nu era zi să n-o salut pe Käthe. Nu vorbisem niciodată cu ea, nici n-aș fi avut ce, doar îi dădeam binețe, căci se uita pe fereastră și fiind atât de devreme lumea încă nu era convențională, ci simplă, ca în primele zile ale copilăriei ei, la câțiva ani după Facere, când nu trăiau mai mult de douăzeci de oameni și erau toți douăzeci prietenoși și buni unii cu alții. Mai târziu, când mă întorceam acasă, era deja amiază, lumea fiind mai îmbătrânită de atâtea și atâtea milenii, n-o mai salutam pe Käthe, pentru că nu se mai cuvenea într-o lume atât de avansată să saluți o fată cu care n-ai mai schimbat o vorbă până atunci.
Prin parc, scârțâia o mașină dolofană de udat care stropea iarba și răzoarele. O mierlă țopăia de colo-colo, în jurul mașinii, aidoma unui ștrengar și lovea cu aripa stângă picurii pulverizați. Nevăzut, un întreg pensionat talentos de ciorcârlii aflate în vacanță lărmuia undeva în înalt. Împrejurul băncilor poziționate în mijlocul spațiului verde, iarba era nițel ostenită și sâcâită de drăgostelile nocturne ale oamenilor. Iar prin fața mea asistentul deșirat de la căile ferate străbătu parcul în drum spre serviciu.
Nu-l sufeream pe asistentul de la căile ferate. Era pistruiat, incredibil de înalt și țanțoș. De câte ori îl vedeam, îmi venea să fac o scrisoare adresată ministrului căilor ferate. Aveam de gând să-i propun să-l folosească pe asistentul urâcios drept stâlp de telegraf undeva pe un drum dintre două stații mai mici. Însă ministrul de la transporturi nu mi-ar face niciodată o așa favoare.
N-aveam habar de ce îl uram într-atât pe acel funcționar. Se înălțase neobișnuit de mult, dar nu urăsc din principiu ceea ce este neobișnuit. Mi se părea că asistentul crescuse atât de înalt în mod intenționat, iar asta mă scotea din sărite. Îmi părea că nu făcuse altceva în tinerețea lui decât să crească și să adune pistrui. Ba mai mult decât atât: avea părul roșu.
De asemenea, purta invariabil uniforma și chipiul roșu. Făcea pași molcomi și mărunți, deși cu piciorele lui lungi ar fi putut să meargă destul de iute. Dar pășea agale și creștea și tot creștea și iar creștea.
Nici azi nu știu prea multe despre feroviar. Dar încă de atunci aș fi putut jura că tăinua multele josnicii pe care le-a comis.
Un om ca el ar putea, de pildă, să provoace o coliziune a unui tren în care se află un dușman de al lui și să arunce tâlhărește vina pe conductor. De altminteri, era foarte primejdios să circuli cu trenul.
Un asemenea impiegat nici pentru o femeie nu și-ar da jos de pe cap șapca roșie. Când făcea dragoste, sigur își așeza tacticos chipiul pe un scaun cu deschizătura în sus. Nu uita niciodată să-și împăturească pantalonii la dungă și e cert că nu cunoștea plăcerea de a fi recunoscător unei femei. Perfid, se pricepea să amăgească femeile. Pe deasupra era și gelos!
De câte ori îl zăream mă gândeam să fac o scrisoare către toate femeile lumii: Femei! Feriți-vă de asistentul de la căile ferate!
Nici Annei nu-i plăcea de feroviar. M-a întrebat de ce-l urăsc.
N-am știut ce răspuns să-i dau și i-am înșirat povestea lui Abel, prietenul meu, și a celei care a fost femeia vieții lui.


Abel, prietenul meu, tânjea după New York. Abel era pictor caricaturist. Făcea caricaturi încă de când nu știa să țină bine creionul în mână. Nu prea făcea mare caz de frumusețe, ci era ahtiat după hidoșenii și diformități; nu-i stătea în puteri să traseze o linie dreaptă.
Abel desconsidera femeile. Bărbații iubesc la o femeie perfecțiunea pe care își închipuie c-o văd. Abel, în schimb, tăgăduia perfecțiunea.
El însuși de urât ce era cădea cu tronc femeilor. Femeile prevăd perfecțiunea sau măreția din spatele urâțeniei bărbătești.
Îi reuși să ajungă la New York. Pe corabie izbuti să vadă pentru întâia oară o femeie frumoasă.
Când debarcă în port, o scăpă din ochi pe femeia aceea frumoasă. Și din această pricină se întoarse în Europa cu primul vas.
Anna nu fu-n stare să priceapă legătura dintre Abel, amicul meu și asistentul deșirat de la căile ferate.
- De ce îmi povestești despre Abel? mă întrebă ea.
- Anna, îi spusei, toate poveștile au legătură între ele ori din pricină că se aseamănă, ori fiindcă una presupune contrariul celeilalte. Între funcționarul deșirat și prietenul meu Abel există o diferență. Una cât se poate de banală. Abel, prietenul meu, s-a prăpădit, dar asistentul de la căile ferate va trăi și va ajunge șef de stație. Abel, amicul meu, are un dor. Impiegatul, însă, n-o să aibă vreo altă dorință decât să ajungă șef. Abel, prietenul meu, a plecat din New York pentru că a pierdut-o din ochi pe femeia vieții lui. Asistentul de la căile ferate n-ar părăsi niciodată New York-ul din pricina unei femei.
Eram acum convins că Anna a înțeles legătura. Ea, în schimb, m-a îmbrățișat și m-a întrebat:
- Ai lăsa și tu New York-ul pentru mine?


În noaptea aceea, Anna mi-a fost foarte dragă, căci știam că n-aș abandona niciodată New York-ul pentru ea. Mi-era teamă să i-o mărturisesc și de aceea o iubeam. Eram un laș și mă purtam nespus de bărbătește. Dar Anna m-a ghicit și a început să plângă. Acum semăn cu inginerul, îmi trecuse mie prin minte. Dimineața, când am plecat, Anna dormea. Simțea că mă deșteptasem și, deși dormea, bâjbâia și căuta cu brațele slabe în jurul locului gol.

Ploua, așa că am luat drumul braseriei.

Chelnerul îmbrăcase un frac boțit și avea la șoldul drept o borsetă din iuft. Numele său era Ignatz, și lumea îl striga la fel. N-avea alt nume. Doar eu mă adresam cu:
- Ospătaaar!
Ignatz lucra zi și noapte. Dormea în braserie pe două scaune și asta explica fracul lui șifonat. Nu desfăcea niciodată borseta. Părțile laterale ale corpului îi erau oarecum aplatizate ca la un pește. Brațele îi atârnau moale aidoma unor aripioare dorsale îmbrăcate. De altminteri, avea ochii bulbucați, verzi-cenușii precum un pește, și mâinile reci și umede. Deprinse obiceiul de a le șterge de borsetă.
Ignatz nu-mi era simpatic fiindcă nu dorea să fie chelner. Citea toate ziarele și sporovăia politică cu mesenii. Cel mai mult i-ar fi plăcut să fie politician.

Dar rămăsese tot chelner și era nemulțumit.

Se prezenta mereu de parcă clienții ar purta vina pentru cariera sa ratată.
Lua bacșiș și mulțumea sec.
Într-un rând am venit la cafenea cu Anna și Ignatz grăi:
- Ce mai faceți, domnișoară Anna? și își frecă mâna dreaptă de borsetă pentru a-i întinde spre salut Annei o mână uscată.
- Ce mai faceți, domnule Ignatz? îl întrebă Anna și îi dădu mâna.
Cum Ignatz îți ținu prea multă vreme mâna, am spus:
- Ospătar! Ignatz salută și o luă din loc.
În braserie, un calendar uriaș atârna de perete.

Dimineața, în jurul orei opt, sosea directorul poștei, un domn bătrâior cu favoriți albi. Directorul de poștă pășea drept, purta pantaloni foarte lungi și la călcâiele ghetelor, pinteni pasămite pentru a cruța margine pantalonilor. Precis servise la artilerie.
Directorul de poștă avea niște ochi atât de buni și atât de incredibil de albastri, încât am crezut că s-a dus la optician să îi facă expres pentru el. Chiar și barba lui era atât de feeric albă. Cel mai probabil directorul de poștă își pudra barba în zori sau înainte de culcare.
În orișicare dimineață, stimabilul director de poștă smulgea o filă din calendarul de perete al cafenelei. Dacă ar fi fost după Ignatz, în fiece zi ar fi fost întâi ianuarie, dar directorul de poștă se îngriji ca fiecare zi să aibă numele și numărul său.
Directorul de poștă îmi era drag.

Parcul unde înflorea iubirea nu se afla în centrul orașului, ci la periferie. Se pierdea în pajiști.
La ieșire se găsea o ospătărie unde luam cina. În față se afla poșta.
Clădirea poștei era nouă, cu pereți albi ca zăpada; pe fațadă era încrustată o stemă, iar pe poarta verde cu două canaturi, un corn de poștalion. Poșta era singura casă din orășel cu două caturi.
La etajul doi își avea locuința onorabilul director de poștă.
La acest nivel era tot timpul deschis un geam al ferestrei. Pregetam: acolo unde fereastra-i deschisă locuiește domnul director. Trebuie să privească neîncetat către cer pentru ca ochii lui să nu-și piardă din albăstrime. Directorul, cugetai eu, e un domn fără copii care are o nevastă bătrână cu părul alb și pieptănat cu cărare. Doar la apus, vorbesc unul cu altul, dirigintele și soția.
Îmi căutam mereu locul în han în așa fel, încât să pot vedea fereastra deschisă. Poate că vine directorul să privească cerul – speram eu. Dar se ivea arar.
Într-o zi la fereastră se așeză o fată minunată și ea privea înspre cer.
M-am speriat de frumusețea ei și mă uitam prin fereastra hanului atât de ațintit în sus, către fată, încât ea simți și îmi azvârli ocheade. Cum devenii stingher, am salutat-o. M-a salutat și ea. De aici înainte a venit zi de zi la fereastră.

Îmi sădesc trăirile ca via sălbatică și le privesc cum cresc. Sunt leneș, iar nimicul e pasiunea mea. Din ceasul în care am făcut cunoștiință cu fata din fereastră am trăit într-o agitație continuă pe care am mai cunoscut-o în vremea copilăriei. Pe atunci eram încă o parte a lumii, un pai în curentul întâmplărilor ce plutește purtat de valuri și plângeam când pierdeam o pungă de hârtie sau un nimic oarecare. De când am îmbătrânit nu mai plâng și nu mai râd. Nu poate nimeni să-mi facă rău așa cu una, cu două. Am crescut dincolo de durere și bucurie.
Acum, însă, trăiam suferinți și bucurii și mă adânceam în nimicuri.
O vedeam mereu pe fată în fereastră când mă duceam pe acolo. O salutam în fieșce zi. În cea de-a treia zi ea îmi zâmbi. Zâmbetul ei m-a învățat că nu există nimic mărunt sub soare. Surâsul ei din cea de-a treia zi fu o trăire măreață.
Avea un chip mic și palid. Ochii ei străluceau de parcă ar fi fost șlefuiți. Părul îi era netezit și pieptănat pe spate. Avea umeri mici și sfiicioși.
Chiar și când ploua, ea privea de la fereastra lăsată deschisă. Ședeam în han, iar geamurile erau aburite de la răceala ploii. N-aveam decât să le tot șterg. Și fata râdea tot de atâtea ori.
O dată la locul de la fereastră din han se așezaseră la masă doi bărbați și n-am mai mâncat, ci am ieșit afară și m-am plimbat de colo până colo în fața birtului și eram la fel de ridicol ca un paznic de noapte. Mi-am ridicat gulerul paltonului și m-am pornit să calc domol, cu pași mari. Apa îmi șiroia pe haine. Oamenii stăteau la intrarea în clădirea poștei sau în pragul ospătăriei și așteptau să stea ploaia. Când fulgera, tresăreau un pic și încetau să vorbească. Uneori se uitau la mine. O femeie jună, de la țară, cu pantofi din lemn și sâni plini și voluptuoși care tremurau necontenit de frig și zbucium sub bluza udă se dădu jos de pe prag, mă apucă de mâneci și îmi făcu semn înspre locul liber. Eu, însă, mi-am continuat drumul; iar sus, fata zâmbea.
Oamenii priveau din ferestre și râdeau. Râdea și fata. M-am uitat împrejur, oamenii nu erau în apele lor, or crede că sunt nebun.
Timp de o săptămână am retrăit iar și iar această întâmplare. I-am zis Annei de fată, iar ea m-a luat în râs.
- De ce râzi? am întrebat-o eu. O iubesc pe femeia de la fereastră.
- De ce nu urci până la ea?
- Asta mă și gândesc să fac!
- Nu cumva s-o faci! mă rugă Anna. Poate c-o iubești cu adevărat!


N-am să uit niciodată ziua în care directorul de la poștă s-a așezat la fereastră alături de fată. Am salutat, iar directorul îmi răspunse la salut atât de firesc de parcă aș fi fost un bun prieten.
- Fata e nepoata lui, îmi spuse Anna.
M-am hotărât să mă duc la directorul poștei.
Dar trecuseră deja două săptămâni și tot nu-i făcusem o vizită. Mă ducea gândul să-i spun: stimate domnule director, ochii, pintenii și chiar pantalonii dumneavoastră prea lungi îmi plac mult. Dar pe fata asta o iubesc. Cred că e femeia vieții mele. Nu vreau să o pierd cum a pățit Abel, prietenul meu.
Iar, pe urmă, am să-i istorisesc povestea prietenului meu Abel.
Dirigintele va râde și se va pune pe picioare, iar pintenii lui vor zornăi ușor ca niște chimvale noi argintii care de-abia se deprind a suna armonios.
Fata va înțelege povestea mea și n-o să-mi pună întrebări ca Anna.
Ea e totalmente diferită.
Știam și ce trebuie să-i spun.
M-am dus într-un oraș mai mare ca să-mi trimit mie însumi bani, mi-am scris numele greșit și doar inițiala prenumelui. Apoi am revenit să aștept banii.
Sosi poștașul și era foarte tulburat pentru că nu mai transportase bani de doi ani. Trecuse atâta amar de vreme! Repetă grăbit regulamentul și-mi ceru actele. Când intră își lăsă șapca pe cap, căci era în timpul serviciului.
A vrut să-mi remită banii, însă eu am spus:
- Numele mi-e scris greșit.
- N-are nicio importanță, spuse factorul.
- Ba da, are! am zis eu. Mergeți cu banii la dirigintele poștei și întrebați-l dacă aveți dreptul să-mi-i înmânați.
După un răstimp, am stat de vorbă cu directorul poștei preț de zece sau cinsprezece minute. Dar am conversat doar de banii mei și el îmi spuse că nu se îndoiește deloc că n-aș fi eu cel căruia îi sunt adresați banii. În urbea asta nu există nimeni altcineva cu numele ăsta sau cu unul asemănător.
- Da, este un orășel foarte liniștit, spuse dirigintele dorind astfel să-mi facă un compliment. De parcă mi-ar fi spus: Nici pomeneală! Un nume ca al dumneavoastră care să sune atât frumos nu are nimeni în orașul ăsta!
Șporii lui răpăiră ușurel asemeni unor cimbale de-abia atinse și totul se petrecu întocmai cum îmi închipuisem. Doar despre fata din fereastră nu se pomeni nimic.
Când am ieșit, mi-am aruncat privirile înspre fereastra de sus. La fereastră se afla directorul de poștă. I-am dat din nou binețe, iar el clătină din cap. Cred că atunci ar fi fost clipa potrivită să sui iarăși scara și să-i vorbesc de femeie. Dar să mă folosesc de ce pică la țanc nu m-am priceput niciodată.
Toate în viață se învechesc și se uzează: cuvinte și situații. Toate clipele potrivite au trecut deja. Toate cuvintele au fost deja rostite. Nu pot să reiau aceleași cuvinte sau împrejurări. E ca și cum aș mai purta încă hainele pe care le-am dat jos.
În seara acelei zile femeia nu se arătă la fereastră. M-am decis să plec în călătorie.
M-am dus la hotel și mi-am făcut bagajul. A venit Anna și m-a întrebat:
- Cât timp vei rămâne plecat?
Nu i-a trecut prin gând că aș putea să mă duc pentru totdeauna.
- Două zile! am spus eu și nu am simțit nici cea mai mică mustrare de conștiință pentru respectiva minciună. Ce era dacă o mințeam pe Anna? Fata nu mai era în fereastră și nu m-am priceput să folosesc clipa potrivită de la poștă.
- Ai trecut pe la directorul poștei? întrebă Anna.
- Da, am răspuns eu, dar astăzi n-am mai văzut-o pe femeia din fereastră.
- Trebuie să fie bolnavă! zise Anna.
- Bolnavă- de ce spui asta?
- E bolnavă! N-ai aflat încă? E foarte suferindă! E ofticoasă și damblagită! De asta nu ieșe niciodată în stradă. Are să moară curând!
Anna grăi toate astea dintr-o suflare. Cuvintele ei se dădeau de-a rostogolul. Cu toate acestea am auzit toate silabele, ascuțite și aspre. Silabele se cufundau în fruntea mea ca niște monezi tari într-o placă de ceară topită.
Am scrutat-o pe Anna care stătea smirnă cu părul strâns pieptănat pe spate, curățică ca și când tocmai ar fi ieșit din baie. Anna n-are să moară! am gândit eu.
Femeia din fereastră o să moară! O să moară! O să moară!
N-am să-i vorbesc niciodată. Asta-i pricina pentru care nu m-am folosit de momentul binevenit. Nu fiindcă nu suport clipele favorabile, ci pentru că fata este bolnavă.
- Anna, am spus eu, plec pentru totdeauna!
- Fiindcă îi bolnavă? râse Anna.
- Da!
- Dar eu sunt sănătoasă! zise Anna.
În acea clipă avea chipul unei învingătoare, palid și rece.
- Te însoțesc la gară, spuse Anna.
Anna mă însoți la gară.
Sosi un tren și tocmai mă pregăteam să mă duc la ghișeu. Se ivi din nou călătorul și dădu binețe. Avea o valiză din piele care scrâșnea, iar el mirosea a pomadă.
Anna mă strânse convulsiv de braț și am rămas locului.
- Nu pleca! grăi Anna.
Nu mai semăna c-o învingătoare. Arăta ca un animaluț prăpădit și fricos, ca o veveriță mânată și înghesuită într-un colț de pe un câmp groaznic și deșert. Călătorul veni înspre mine și spuse: „onorabile!” și „bună seara” și „Tocmai ați ajuns sau acum plecați?”
- Nu, am spus. Abia am sosit! – și am revenit cu Anna în oraș.
N-am dormit toată noaptea deoarece gândurile mi-au zburat la fata muribundă. De când am aflat că va să moară, m-am simțit mai sigur în puterea mea asupra ei. O țineam bine, puteam să o apuc de mâini. Intrase în posesia mea.
Nu mă gândeam că fusese și înainte bolnavă. Pentru mine, chiar atunci se îmbolnăvise. Are să moară, am cugetat eu, și mă simțeam ca un om la care se vine să i se pună sechestru pe ceva drag.
Dimineața următoare m-am plimbat în jos și-n sus de-a lungul clădirii poștale. La fiecare oră, dirigintele apărea la fereastră, mă privea și probabil că era uimit din cale afară. La amiază părăsi casa, i-am spus bună ziua, mi-a răspuns și s-a mirat. Apoi, pe la ora trei după-amiaza, s-a întors, iar eu tot în fața casei eram mergând ba-n jos, ba-n sus. Mă perindam înainte și înapoi, fără să știu de mine, ca o pendulă, pus în funcțiune de un mecanism necunoscut.
Pe înserate, mi-am ocupat locul la han și am privit în jur: se deschise fereastra de la poștă și apăru ea.
Salută prima, oarecum zorită, după cum mi-a fost impresia. Probabil socotise că astăzi n-am să mai aștept, întrucât ieri a fost bolnavă. M-am uitat olecuță în sus, iar ochii mei conțineau o întreagă cuvântare.
Să fi vorbit neîntrerupt trei zile și tot nu i-aș fi putut spune tot atâtea.
Îmi bătea inima ca unui găgăuță și ca unui ștrengar. Mi-a părut că a înțeles ce-am spus. Cum se întunecase tare, ea ferecă fereastra, camera se inundă c-o lumină puternica și împreună draperiile. Pe perdelele moi și luminate se desenă umbra unui bărbat trupeș. Nu era directorul de la poștă, deoarece umbra dumnealui ar fi avut barbă. Omul acela n-avea barbă. Poate era fratele.
Mai o oră m-am plimbat prin parc. Oamenii se mai drăgosteau pe bănci și pe răzoare. Am întâlnit plimbându-se fără niciun țel aparent pe cărarea prunduită mai multe femei de-o exuberanță stranie, cu părul desfăcut și bărbați turmentați. Mersul lor era clătinat, dar înfocat și vioi. Se înfățișau ca niște titirezi care fuseseră transpuși de o oarecare forță străină într-o rotație fugarnică și care acum, când efectul acestei forțe necunoscute se istovise, fiind prinși încă în iureșul învârtit al vrajei stăruitoare, și osteniți, își împlinesc ultimile rotații tremurătoare umblând zadarnic după un punct de sprijin exterior ori după propriul echilibru.
Toate sunt sănătoase, am reflectat eu, și n-au să moară niciodată.
Am dat peste Anna în camera ei stând pe marginea patului în cămașă și lăcrimând. Nu-și ținea mâinile lipite de chip după cum le e obiceiul oamenilor care plâng. Părea că plânsetul ei neostoit, ca o burnițare, curgând necontenit, nu pornește din propriul suflet, ci de undeva din afară; ceva străin, ițit pe neașteptate, împotriva căruia e zadarnic să te aperi, inutil să te acoperi.
În acea noapte am iubit-o pe Anna ca pentru prima dată cu tandrețea și bucuria care se înfășoară generos în jurul oricărei posesiuni noi-nouțe.

În dimineața următoare am trăit ultima poveste din orășel.
Călătorul se afla de foarte devreme în cafenea și mânca prăjituri. Nu le lua în mână, ci se folosea trudnic de un cuțit și de o linguriță de ceai, căci drumețul era un om fin și știa cum să se poarte. Mâncă îndelung din prăjitura sa. Pe urmă, se ridică, se îndreptă spre calendarul de perete și smulse ritos fila cu data de ieri ca și cum ar fi creat taman atunci ziua cea nouă, ziua de astăzi, mândru și conștient de propria putere asemeni un zeu. Mă temeam de ce va să fie la sosirea dirigintelui.
Directorul de poștă smulgea de decenii zilele trecute și le inaugura pe cele noi prevenitor și smerit, nu ca un zeu, ci ca un ministrant al lui Dumnezeu. Astăzi va privi îngrozit înspre calendarul de pe perete, va înnebuni de atâtea date și zile la rând și lumea i se va părea de neînțeles.
Așa că am ridicat fila ruptă, am netezit-o și am prins-o înapoi de calendar cât m-am priceput de bine.
Călătorul se uită la mine și îmi spuse:
- Domnul meu, azi e douășopt mai!
Aproape că am tresărit, atât de tare pronunță data acelei zile; cu toate că era ceva cât se poate de banal și cunoscută de toată lumea, îmi păru că drumețul urlă un secret gingaș cu o brutalitate sfruntată.
Douășopt mai!
În acea clipă ceasul din turn sună ora opt și jumătate, păși înăuntru directorul de poștă, pintenii lui făcură un clinchet simplu și fudul, chicoteau de fapt, iar dirigintele mărșălui sărbătorește înspre calendarul de perete și dezveli noua zi. De-abia acum era douăzeci și opt mai!
Acest douăzeci și opt mai deveni una din cele mai semnificative zile ale vieții mele! Adică mă hotărâi să plec.
Ce să mai fac în târgul ăsta? Fata din fereastră avea să moară, Anna mă îndurera, privirea ei mă făcea să sufer și nu puteam să o ajut în niciun fel. Pe poștaș îl știam pe de rost, de asemenea zuruitul șporilor argintii ai domnului director. Käthe, mă gândeam eu, o să-și deschidă fereastra în toate diminețile la aceeași oră și n-o să se mai întâmple nimic dacă eu n-am să mai trec pe acolo ca să dau binețe. Era deja douăzeci și opt mai.
Pe douăzeci și opt mai nu îmi mai era cu putință să-mi prelungesc șederea. Aproape fără ca eu să văd, spicele de pe câmp crescuseră cât un stat de om și chiar mai mult. Dacă o jumătate de duzină de iepuri de câmp ar fi fost puși unul peste altul, nici măcar nu s-ar fi zărit vârful urechilor celui de mai sus. Era un an binecuvântat, iar grădina de legume era înțesată cu flori albe ca neaua și atât de înalte, încât ai fi putut merge cu picioarele goale, și ai fi perceput pământul grădinii ca ceva îndepărtat.
Observai lesne că norii nu mai colindau văzduhul împinși de tinerețe sau de lipsa de griji, ci sălășluiau cu trudnicie ponderată ori își alunecau corpurile roditoare, pântecoase pentru a-și face datoria. Pe douăzeci și opt mai știi deja ce dorești să faci.
E atât de ridicol, mă gândeam eu, să mă plimb seară de seară dinaintea ferestrei unei femei care va muri și pe care n-am s-o pot săruta niciodată. Nu mai sunt tânăr, am cugetat eu. Fiecare zi e o datorie și fiece oră a mea constituie un păcat față de viață
Am visat odată un port imens. Am auzit un zăngănit bubuitor a douăzeci de mii de lanțuri de nave și urletul marinarilor truditori. Vedeam cum macarale grele se coborau și se ridicau mlădios, firesc și fără osteneală de parcă nu oamenii ar fi fost cei care le puneau în mișcare, ci ar fi lucrat după voința proprie și cea a lui Dumnezeu: nu contracția fierului, ci suplețea grațioasă a forțelor naturale.
Uneori visam o metropolă, era poate New York. Respiram ritmul trepidant al vieții sale, străzile sale se deschideau mărețe, largi, nemărginite, cu oameni, vehicole, macadam, felinare, coloane publicitare, fără să știu încotro și pentru ce. Orașul nu se întindea, ci alerga. Nu era nimic care să stea. Prin furnale uzinele mari scuipau fum gros înspre cer. La fiecare a doua secundă îmi strângeam ochii pentru a auzi melodiile acestei vieți. Era o muzică odioasă; suna ca melodia unei flașnete enorme, zănatice ale cărei valsuri se amestecaseră de-a valma. Însă te stimula. Era doar urâtă, nu și lipsită de ritm. Un răstimp am urlat la unison, apoi m-am trezit.
Odată deșteptat, mă miram că nu mai sunt o particică a metropolei, ci desprins în întregime, devenii ca înainte un locuitor ridicol al unui orășel ridicol. Ce eram de fapt? Bărbatul de sub fereastră. Prietene, mi-am spus eu, îngroap-o pe fata aia, care orișicum nu mai are mult de trăit și dă-ți drumul în curentul vieții. Viața e importantă! Poate că are mai multă noimă ( și anume noimă a rațiunii omenești după regulile actuale) să urci scările până la femeie, să stai zi și noapte lângă patul ei, iar seară să șezi cu ea la fereastră și să-i aduci un pic din trepidația haotică, monstruoasă, un pic din sângele roșu, abundent care curge prin venele lumii.
Dar mai importantă e viața.
Vorbindu-mi în chip atât de cumplit, mă sforțam să-mi îngrop durerea. Și am îngropat-o sub un zid de ferocitate.
Am plecat cu singura droșcă din oraș cu care și venisem. Nu i-am suflat o vorbă Annei.
Era o după-amiază târzie. Soarele se revărsa în fâșii late, aurii. Gara se ghemuise la Soare ca o pisică uriașă, galbenă. Șinele se duceau departe în lume cuprinzând pământul în fier.
Când mi-am ocupat locul din tren și am privit de la fereastră, ferocitatea, bucuria, forța mă despărțiseră deja de oraș.
Poștașul n-are decât să se îmbete, dirigintele să zornăie din pinteni, drumețul să miroasă a pomadă, iar chelnerul Ignatz să aibă mâini asudate.
Și Anna să-i devină iubită.
Cât despre fata de la fereastră?
N-are decât să moară! – mi-am spus eu și nu m-am rușinat să mărturisesc bucuria pe care o încerc cu această ocazie știindu-mă sănătos.
Oare ce boală m-a stăpânit în ultima săptămână? Nu-i așa că amicul meu Abel a fost un ins al naibii de sentimental? Nicicând, niciodată, nici într-un timp n-aș lăsa eu New York-ul pentru o muiere!
Da, întocmai, am de gând să plec la New York, America e un tărâm divin. Nu-i întemeiată de-un popă de piatră.
Pe când gândeam eu așa, șuieră trenul și se smuci. Tot atunci asistentul feroviar cu chipiul roșu ieși din birou pe peron. Ușa stărui o vreme deschisă.
Și din spatele impiegatului se ivi o femeie minunată. Nu era altcineva decât fata de la fereastră.
- Așteaptă puțin! am auzit eu că-i spune asistentul de la căile ferate.Termin imediat!
Femeia însă nu-l asculta. Mă privea pe mine. Ne uitam unul la altul. Îmbrăcase o rochie albă, era dreaptă, sănătoasă, nicidecum damblagită, darămite tuberculoasă. Cel mai probabil era logodnica asistentului sau poate chiar nevasta.
Când trenul prinse iar viață și începu încet să se miște, i-am făcut semn și m-am uitat în ochii fetei. Numai de dragul acestor priviri am scris povestea asta.
Bănuiesc că era de datoria mea să plâng în compartiment, dar m-a apucat râsul, apoi văzui pe câmp un cioban care-și lovea câinele, un cantonier care luase poziția de drepți cu semnalul în mână, pe femeia lui care storcea rufe și o căruță mică care se bălăbănea pe câmp.
- Tare importantă îi viața, am râs eu. „Tare importantă!” și am plecat la New York.

*






.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!