L-am cunoscut pe R. chiar în momentul în care viața mea luase o turnură neașteptată. Aș greși să zic că a facut parte din această schimbare, întrucât întâlnirea s-a produs imediat după, însă aș fi ipocrită să nu recunosc că tot el a dezlănțuit o serie de evenimente ce mi-au schimbat și mai mult viața. Aveam 16 ani când doctorul mi-a dat diagnosticul cu recomandarea unei internări urgente în spital. Am primit vestea relativ calm, mai ales că informația a trecut mai întâi prin părinții mei și, în momentul în care a ajuns la mine, până și o acnee ar fi părut mai gravă decât boala pe care o aveam. Cu toate acestea, a urmat internarea în spital și inevitabila schimbare de rutină, cea pe care o uram cel mai mult. Mă consideram scriitoare și mi se părea deranjant că nu mai aveam un mediu propice în care să-mi dezvolt inspirația, iar spitalul nu era chiar un loc chic.
Cu toate acestea, prima vizită la spital a părut mai puțin amară decât mă așteptasem, întrucat îl cunoscusem pe el. Îmi amintesc și acum. Totul când era vorba de spital te ducea cu gândul la așteptare. Așteptare, o așteptare continuă. Eram așezată pe o banca în sala de așteptare a doctorului H. și scriam într-un jurnal unul dintre zecile de romane începute și neterminate. Din fericire, aveam timp întrucat ai mei erau plecați la bufet, iar eu rămasesem să aștept. Îl observasem de când s-a rezemat pe dozatorul de cafea. Cu coada ochiului, mi se părea că mă privește insistent, dar am renunțat la idee și mi-am continuat firul gândurilor. Totuși, după câteva minute, simt cum banca se zguduie și tremură sub greutatea noului venit. Întorc privirea enervată și întâlnesc cea mai frumoasă pereche de ochi pe care o văzusem vreodată. M-am trezit că îi zâmbesc senină acelui chip masculin, cu maxilare proeminente parcă sculptate în gheață, cu ochii albaștri ca o mare învolburată și două mici gropițe în obraji. Știu că întâlnirea s-a produs doar în câteva secunde, însă în mintea mea trecuseră ani și deja îmi imaginam un viitor cu străinul acela frumos. În mintea mea, alergam pe o pajiște cu maci de o culoare minunată, sângerie. Macii erau florile mele preferate. El mă urmărea pe câmp, încercând să mă prindă. Era un joc atât de copilăresc. Eu cu greu îmi dezlegam picioarele din rochia în care eram îmbrăcată. Era rochia mea de bal, pentru că tocmai fugisem de la balul liceului, așa că acum mă deranjau corsetul mulat, decolteul rotund mult prea adânc și apoi fusta amplă care curgea de la șolduri până la pământ. Cu toate acestea alergam mâncând pământul, știind că atunci când ma va prinde el mă va săruta mai pătimaș decât ar fi facut-o dacă m-ar fi prins imediat. Mai tarziu, acest vis avea să aibă o relevanță, încât îmi apărea în fiecare noapte și, la un moment dat, chiar devenea înfricoșător. Mă dezlipsesc totuși de meta-realitatea mea și fac cunoștință cu R. Oh, R., care îmi schimbă viața pentru totdeauna.
Am aflat mai tarziu că R. suferea de aceeași boala, numai că, în cazul lui, era mult mai gravă. El însă nu recunoștea că îl afecta cu ceva, susținând că e mai sănătos decât un armăsar. Se trăda singur, totuși, în momentele în care inchidea brusc ochii, încercând să mascheze o durere acută, de nedescris. O durere de care mă temeam mai mult decât de diavol. Boala începuse să-și pună pecetea pe mine, cel puțin din punct de vedere psihic. Nu aveam încă niciun simptom dar eram nevoită să urmez diverse tratamente. Diferența dintre mine și R. era că el se prefăcea sănătos deși era în dureri groaznice, în timp ce eu, care nu simțeam nimic, eram mutilată de frică și parcă așteptam în orice moment să simt dureri chinuitoare. Într-una din serile în care niciunul nu avea somn, obișnuiam să ne ascundem în grădina spitalului și să vorbim aiureli. Aici, R. mi-a explicat diferența dintre diagnosticul obiectiv, cel care este dat de doctor, împreună cu regretele lui și „promisiunea” că va face tot ce îi stă în puteri, dar că, totuși, nu mai poate fi făcut nimic pentru tine, și diagnosticul subiectiv, cel pe care îl primești tu, pe care îl treci prin filtrul gândirii tale, îl bați cap în cap cu toate planurile tale de viitor, toate visele, idealurile și dorințele pe care le avusesei până atunci și care acum... erau ca niște petale firave în vânt. R. era boem, intelectual, și mi-am dat curând seama că suntem suflete pereche.
Ah, primul nostru sărut. Majoritatea întâlnirilor noastre aveau loc noaptea, întrucât ziua nu puteam fi romantici cu tot felul de fire băgate în noi (sau paie, cum ar fi spus R.). Bineînțeles, nu eram romantici oricum, întrucât vorbeam despre politică sau tot felul de alte bazaconii. El era foarte pasionat de filozofia politică și mă obligase să citesc diverse cărți scrise de autori care pentru mine erau necunoscuți, de genul Hobbes sau Locke, care explicau cum se formase societatea și de ce. Eu il obligam să citească Tolstoi, întrucat mi se părea pueril să privești moartea cu atâta ușurință. Mă gândeam că Ivan Ilici i-ar fi băgat mințile în cap, dacă l-ar fi văzut. Când mi-a zis că i s-a părut a fi o mare porcărie, l-am alergat pe coridoare încercând să-i dau cu cartea în cap. Cum îndrăznea! Ilici eram eu.. eu..EU! Eu simțeam că mă metamorfozez sub pasiunea lui R. Îl alergam pe coridor iar o asistentă striga dupa mine. „Hei! Oprește-te! Nu ai voie să alergi pe aici!”. Chiar atunci, R., pe care îl pierdusem o secundă din priviri, mă trase dupa un colț, mă izbi de perete și mă sărută mai pătimas decât fusesem vreodată sărutată. Îngeri cântau în jurul meu și eram mai fericită decat lăsam să se vadă.
Visul cu macii revenise, numai că acum avea și o continuare tragico-amuzantă. „Aș vrea să fim împreună pentru totdeauna”, îmi spuse el, iar eu i-am răspuns la fel. „Atunci hai să fim, hai să fim una și aceeași persoană” continuă el. „ Ce prostii spui” râd eu și îl îmbrățișez, „Suntem deja, mi-aș da viața pentru tine fără să clipesc” . „ Chiar așa ? “ surâse și el. Își desfăcu borseta pe care o ținea la brâu și scoase un mic pocal și o sticluță și mai mică ce conținea un lichid de un roșu intens și cald. “Atunci bea asta”. Îl întreb ce era iar el răspunse ca era un pact. Un pact că niciodată nu ne vom despărți. Eu iau pocalul binevoitoare, îmi torn jumătate din lichid și îl dau pe gât. Nu pot vedea decât că și el a facut același lucru. Visul se termină subit și, încercând să-mi dau seama la ce se poate referi, îi povestesc lui . Bineînțeles, acesta râde de mine, spunând că probabil încercam să ne sinucidem, ca Romeo și Julieta. Îl mustrez din nou fiindcă ia moartea în ras. Băiatul ăsta chiar nu are pic de respect pentru ceva atât de sacru.
A trecut un an de când eram internată, iar ai mei veneau în vizită din ce în ce mai rar, obosiți de atâtea drumuri și, probabil, dorindu-și acum să fi avut o cu totul altă fiică. Cu toate acestea, R. a organizat o cină romantică la cantina spitalului pentru a sărbători minunata vârsta de 17 ani. Deși înaintam în vârstă și numărul tratamentelor creșteau, boala nu voia sub niciun chip să se retragă, astfel că ajunsesem să slabesc foarte mult, să fiu foarte palidă și să apară durerile de care mă temusem atât. Eram împietrită de frică, fiecare moment în care nu eram cu R., să ma liniștească, era în totalitate dominat de frică, o teamă rece, alambicată, căreia nu-i dădeam de cap. De aici, întâlnirile noastre erau pur și simplu inefabile. Ne transformasem atingerile în ritualuri mistice, în cuvinte rostite cu dublu înțeles, iar fiecare cuvânt nespus îl găseam unul în ochii celuilalt. Mi-a spus că mă iubește printr-o scrisoare, o foaie ce fusese ruptă în zeci de bucățele, ce trebuia să fie lipită înapoi pentru a putea fi citită. Atunci am plâns pentru prima oară sincer. Pentru că eram o copilă, o tânără, o adolescentă, și pentru că simțeam că nu merit tipul ăsta de iubire. Universul are un scop ciudat pentru fiecare dintre noi, lipsit de motivație și suport, dar încărcat de o ambiție oarba precum gloanțele unui asasin de doi bani. Uneori scopul e atât de fix încât crezi că vei fi orbit de lumini prea puternice pentru ochiul uman, alteori zace bolnav, transparent, mereu în spatele nostru, dar încă puternic pentru a ne determina să ne vărsăm propriul sânge doar pentru a-l atinge. Dar ce se întâmplă dacă scopul este mai mare decât însăși ambiția? Evident, omul, o furnică a universului, pierde un lucru despre care nu se știa că îl avea încă de la naștere, inima. Am căutat cu disperare rămășițe ale unei vieți ascunse, ale unor animale deștepte care ne controlează, urmele pașilor cuplurilor îndrăgostite ce treceau adesea pe strada mea, vreun fruct căzut din pomul de sub geam, cărțile colorate ce-mi hrăneau romantismul în serile ploioase, biletele de amor, îl căutasem pe el. Tot ce găsisem până acum fuseseră aparate performante, oameni ursuzi, carți compuse din ecrane luminoase, bilete scrise pe niște pietre foarte bine șlefuite care acționau după bunul tău plac. Apoi am realizat. Simțeam că nu merit să mă iubească. În același timp simțeam că nu merit această boală. El, într-un acces de nebunie a divinității, apăruse ca o compensație pentru toate suferințele ce vor urma. Un mod prin care eu să trec mai ușor prin boală, un mod în care moartea sa nu mai pară atât de teribilă.
Cu toate acestea, urmatoarele câteva luni au dovedit că nu divinitatea mi l-a trimis pentru a-și cere iertare pentru boala cu care mă copleșise, ci pur și simplu aparuse. Un nou tratament apăruse, un tratament urmat de o operație minune care promitea vindecarea completă și o viața normală. Simțeam că e o nouă șansă. Nu doar pentru mine, dar și pentru el. R. devenise foarte slăbit și nu se mai putea ridica din pat. Adio plimbări în grădina, adio alergat pe coridoare. Cu toate acestea, încă mai împărțeam pasiunea pentru citit, așa că micul nostru club de carte se mutase acum în camera lui. Nu mă deranja absolut deloc, dar mă înspăimânta să-l văd atât de palid și bolnăvicios. Singurii care nu se schimbaseră pe fața lui erau ochii. Aceiași ochi albaștri, frumoși, expresivi. Am ezitat să mă descriu în această pagină de jurnal întrucât chipul meu searbăd nu se potrivește deloc cu frumusețea imperială a lui R. Ei bine, el nu era deloc de acord cu această nouă operație. Zicea că îi va adânci durerile, că îi va scurta viața și așa destul de scurtă, și că el s-a împăcat cu moartea, nu vrea să mai trăiască pentru că nu mai are rost. Odată ce mă întâlnise pe mine, nu mai exista nimic necunoscut pentru R., sau cel puțin asta spunea el. Mă simțeam flatată, dar simțeam cum intru ușor în depresie. Era imposibil să-l conving să facă această operație.
Lacrimile l-au convins pe R. să accepte noul tratament. I-am plâns trei ore în fața ușii, implorându-l în fel și chip să se razgandească. Am apelat la șiretlicuri, la amenințări, la glume, la promisiuni, la argumente demne de însuși Aristotel și, într-un final, am reușit. Programaserăm amândoi operația peste o saptamână.

***

Ultima amintire pe care o mai am cu noi este momentul în care ne-am luat la revedere, chiar înainte de a intra în operație. Îi lăcrimau ochii deși știam că e un om puternic. Frica de moarte nu mai exista pentru noi. Cea mai mare curiozitate era cum ar fi fost viața noastră normală. Plimbări în parc, ieșiri la cinema ori la înghețată. Ar fi fost mult prea monoton.
In alta ordine de idei..
S-a dus.
Alexandra s-a dus.

Sunt Robert, am 19 ani si am găsit jurnalul ei la doar câteva zile de la acea întâmplare. Acum realizez că această ființă mi-a marcat viața, cum nu reușise nimeni până acum. Tot ce știu e că, deși ea nu mai există, pentru mine va exista mereu.