poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1587 .



Salcia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ardagast ]

2014-03-23  |     | 



În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită. O muzică îi alina tristețea, învelindu-i sub sticlirile de gheață, în palmele amorțite, zvâcnirile de primăvară ale carașilor.
Era pe vremea florilor cu ciucuri albi, luminoși. Buruienile nu se zăreau încă în spuma crudă a primăverii. Undele alunecau la vale cu încetineala începutului. Valea era pustie. Purtau pe umeri o vargă lungă, cu vârful mlădiu de lozie și cotorul de sânger. Pe malul iazului ea îi îngăduia hachițele de cunoscător. Aștepta răbdătoare ca el să rostogolească în palmă boabe minuscule de pâine și să le străpungă cu agerimea cârligului cât îngăduia barbeta. Cu undița sprijinită în antebraț închipuia o statuie. Chipul ei nu suportase încă silniciile necazurilor. Fruntea îi își păstra candoarea după fiecare trecere a palmei transpirate de încordare. Ochii nu erau adumbriți nici de sfiiciune, nici de răutate. Pomeții de primăvară primeau parcă pentru prima oară palmele razelor; deveneau arămii inegal, contrastând cu albeața gâtului ascuns de o eșarfă. Ar fi vrut să se bucure zilnic de statuia, cu bățul în cumpănă, stârnind ochiuri la fiecare picătură prelinsă de-a lungul lemnului.
Când pluta zvâcni spre adâncuri, auzi șfichiuirea și abondonă. Priveau în punga transparentă peștișorul preocupat să filtreze apa de frânturile de alge. Capetele se lipiră ca-n rama unei fotografii, dar trupurile nu reacționau la apropiere. Era mai importantă frumusețea lucrurilor mărunte, misterul de dincolo de peretele aburit de contrastul dintre lumi. La terminarea momelii de pâine înmuiată pe rând în salivă, au dus peștele la o fântâniță și l-au eliberat ca într-un acvariu rece și pustiu. Apoi i-a întristat singurătatea lui, au încercat să-l prindă iarăși în adâncul de gheață și s-au udat fără folos.

Se știau căutați. Găseau scorburi potrivite pentru cățărat, se ajutau în acel urcuș, fără posibilitatea coborârii. Interiorul de cărbune al salciei era primitor pentru trupurile lor de copii. Crengile groase, lipsite de miez, se arcuiau spre exterior oferindu-le adăpost. Privind-o cum își stoarce părul, se gândi la clipirile mânioase ale părinților, la ecoul strigătelor în valea prelungă și la papară. Primea ca o floare deschisă un zâmbet timid la căutătura lui fățișă. Secunda de intimitate le rămânea ca o fulgurație repetată în anii de nostalgie. Nu putau fi mai apropiați decât acum, când își răsuceau pe rând hainele să le scurgă și ultima picătură vinovată. Închizând ochii, încercă să distingă semnele asemănării cu mama ei, iar efortul imaginației i-o înfățișă, peste ceva ani, când formele ar fi căpătat rotunjimi atrăgătoare și primele riduri ar fi dat semnalul ofilirii. Își așeza părul și, ridicând brațele subțiri, îi dezvălui, sub țesătura jilavă de in, doi nuferi îmbobociți. Conștientă de gândurile lui, se ghemui mușcându-și genunchii presărați cu fărâme de cărbune. Soarele le alungă ceasul de sporăvăială plăcută cu chicoteli și ocheade sau întrebări voit naive. Salcia se bucura de fericirea lor și îi îndemna să mai rămână.
Nu mai era muzica tinereții. Cu fruntea lipită de trunchiul găunos, asculta ritmul grăbit al unei veri târzii. Era interpretabilă atitudinea sa pentru cei care adăpau vacile la fântânița cu lipitori; se ascunse în interiorul protector al salciei. Îl îmbrățișa cu blândețe, se hrănea din mâhnirea lui și îi reproducea chicotelile unor copii în vârful de neatins. Și-o imagină mireasă alături de altul. Acum putea desluși care din trăsăturile mamei ei îi înfloriseră pe chip. Știa prea bine că nu-l uitase, dar era undeva în afara visurilor ei de fericire, nu era bărbatul mândru care o ținea de mână. Era o umbră, undeva la rădăcina unei pletoase ce-i stimula plăsmuirile. Era înstrăinatul. Se minună de puterea ce-l reținea acolo, ca miezul închis în coaja de nucă, fără putința de a rodi.

Altcândva, găsi urmele trecerii ei de fugară. Simțea cum petrecuse nopți la rând suferind mai mult datorită dezamăgirii. Vânătăile lăsate de lovituri n-o ardeau mai mult decât recunoașterea. Poate cunoștea prea bine firea omenească, dar credea că poate înfrânge prin bunătate orice pornire. Se înșelase și suferea. O încălzea aceeași mângâiere a copacului cu senzațiile tot mai calde, ca într-un vis plăcut cu doi copii care își storc hainele și nu se rușinează. Putea să doarmă.
Timpul trecea cu variații. Vizitele la copacul condamnat să mocnească erau tot mai dese. Nu se întâlneau, însă salcia avea puterea să-și acopere cicatricele trecutului cu pletele împodobite de mâțișori, să îmbie, să se hrănească în aceeași măsură din fericirea și necazurile lor.
Când întârzâiau, reținuți de grijile lumești, îi chema la ea, însă nu în același timp.
Odată, când femei tinere, cu seceri pe umeri, au coborât în valea cu ecouri, au găsit-o spânzurată de creanga care-i oferise și culcuș. Era îmbrăcată în rochia de mireasă. Picioarele desculțe bălăngăneau ca într-un clopot alb, iar cordonul menit să-i evidențieze mijlocul, o sufoca implacabil. Țipetele, loviturile seci în trunchiul copacului vinovat n-au reușit s-o salveze. I-au cuprins picioarele și secera leneșă a retezat cordonul. Nimeni n-a simțit jumătatea de mulțumire a ucigașei.
Ca și la nuntă, a petrecut-o ascuns în costumul de lemn năpădit de buboaiele de iască. Purta o tocă și voal negru. Urmele cordonului erau ascunse cu grijă, dar cortegiul de străini n-avea preot. Nu simțea cum dezamăgirea îi devine hrană pentru o nouă odrăslire, pentru mugurii unui nou sezon de rut. Sălășlui înăuntru, ferit de fulgii de lapoviță. Singurul remediu pentru a uita era cățăratul spre culcușul neatins. Mâinile amorțite nu-l ajutau să se folosească de punctele de sprijin, deși auzea tot mai clar glasuri de copii chemându-l. Pe la mijloc, în tunelul din care nu vedea decât cerul, strânsoarea nu-i mai lăsă speranța ascensiunii. Îl sufoca și îi storcea energiile. Îi transforma oasele în fibrele rădăcinilor, sângele în sevă vegetală, pielea în scoarță, dorințele, amintirile și tăria în puterea de a supraviețui, de a renaște.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!