poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 679 .



cursuri
proză [ ]
XXIII

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2014-03-13  |     | 



Era încă noapte, pe la ora cinci, în orașul adormit, când o familie se grăbea pe jos să ajungă la gară. Nu circula nici un mijloc de transport. Părinții înaintau grăbiți, iar singura lor fetiță de zece ani abia reușea să țină pasul cu adulții tăcuți. Nu era aprinsă nici o lumină. Ne aflăm în plină criză economică, în care statul era obligat la economii radicale, curentul era oprit în cartiere întregi, pentru anumite ore, zilnic, deciziile se luau totdeauna de sus, cine se afla sus, un comitet, un partid, un primar, nu avea nici cea mai mică importanță. Fetița cugeta la această grabnică plecare ca pe o aventură, o ieșire din obișnuit, o vacanță binevenită. Fetița se chinuia să pășească pe asfaltul crăpat, iar în lipsa oricărei surse de lumină, se împiedica la aproape fiecare pas. Părinții erau adânciți fiecare în gândurile și grijile proprii, fetița privea secera Lunii și Luceafărul, ce se afla între coarnele ei. De la blocul lor și până la gară erau doi kilometri și jumătate, pe care ziua îi parcurgeai mai ușor, dar acum, pe întuneric, era anevoios, tatăl se ghida poate după liniile de tramvai care oglindeau foarte palid lumina Lunii, fetița îl urma din impulsul lăuntric de a rămâne sub ocrotirea celor puternici, iar mama mergea din instinct. Fetița se lăsa purtată de soartă spre un țel necunoscut, pe un drum interminabil, într-un întuneric terorizant. Își închipuia că ar trebuia să fie pe același drum singură, fără părinți, fără nimeni, ce s-ar face atunci? Să lase groaza să-i intre în suflet? Fugi spre unul din adulți, și se strânse la întâmplare de unul din ei, era mama, o simți instinctiv. Mama nu-și încetini mersul ș curând fetița trebui să lase strânsoarea și să rămână mai în urmă. Mama se adresă tatălui să mai încetinească pasul, acesta se răsti, fără să întoarcă capul, fetița se concentrase să înțeleagă cuvintele, dar erau strigăte nedeslușite, care se pierduseră în noapte. Fetița se bucură îndată, fiindcă n-a trebuit să audă acele cuvinte aspre și începu să salte de bucurie.
Liniștea era disturbată doar de hămăitul îndepărtat al cîinilor vagabonzi. Mica Ella nu îi auzea, avea gândurile departe, în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” pe care îl recitise aseară, și-și închipuia acum, în bezna aceasta palpabilă, că se află pe tărâmurile străine ale Scorpiei sau Gheonoaiei. Se recunoșteau din depărtare neoanele din Piața Gării, tatăl grăbi pasul, de aceeași teamă latentă, difuză, de a nu reuși în ceea ce și-a pus în gând, uitase pentru câteva minute, de familia care abia reușea să țină pasul, cu el, un bărbat la mijlocul anilor treizeci, sigur pe sine, sigur pe misiunea sa, dur în felul de a se impune, de a se afirma în viață, blestema întunericul impus de o politică nocivă societății, dar în același timp se întrema sufletește la fiecare reușită, la fiecare festă pe care i-o juca soartei, se simțea în putere, viața nu-i mai putea aduce nici-o surpriză neplăcută, dar fetița lui era bolnavă, trebuia dusă la un doctor de specialitate, departe, în alt oraș, la Cluj, și pentru aceasta trebuia să prindă trenul, personalul de cinci și șase minute. Gândurile îi inundau mintea, se zbătea în căutarea celei mai bune soluții, pentru fiecare problemă pe care viața îl forța să o întâmpine. Din fire un optimist, cât se poate de realist, nu se văicărea și nici nu se lăsa zdrobit de nimeni și nimic.
Ella era bucuroasă să iasă, din casă, din oraș, să fie oriunde, doar să iasă din monotonia zilnică, de a nu mai trebui să-i fie frică de școală, de a nu trebui să stea pe la cozi după pâine, ouă, mezeluri, cartofi, carne, ulei, făină, lapte... Privea stelele așteptând un semn ceresc, Dumnezeu să se îndure de oameni, să nu îi mai umilească până la pierderea demnității, umanității, la zece ani ea era preocupată de gânduri, care nu numai că o munceau zi și noapte, ci o îngrozeau. Aici era deosebirea între Ella și părinții ei, care erau preocupați de rezolvarea problemelor, de fiecare zi, pe când fetița se gândea la problemele majore ale societății, probleme, pe care le simțea imposibil de rezolvat la acea vârstă, de aceea ruga către Dumnezeu. Se mira că adulții, nu numai părinții ei, ci în general, nu luptau pentru rezolvarea acestor probleme evidente, ci se mulțumeau cu protestul infantil și inefectiv, spus în camere închise, unde nu se întâmpla nimic altceva, decât o răsuflare a unui năduf adunat de ani, în fiecare victimă, care încerca să se complacă în realitatea dată, prin a deveni oportuniști, jertfindu-și idealurile pe altarele aprozarelor goale, a mezelăriilor pustii...
De câte ori se împiedica de căte un obstacol nevăzut, de atâtea ori tresărea și-și zicea să fie atentă, cu toate că era imposbil să vezi fiecare crăpătură a trotuarului, fiecare ridicătură sau altă neregularitate, se mustra pentru neatenție, cu toate că era inutil să se mai mustre, dorea să fie lumină, nu a înțeles motivul acestor blackouts de curent, de căldură, în general de energie. Trebuia ca toată societatea să se jertfească pentru plata unor datorii, miliarde de lei datorii unor necunoscuți... Cine făcuse acele datorii, de ce? La cine se făcuseră acele datorii? De ce trebuia să se ia curentul, nu exista altă soluție mai umană? Seara învăța la lumina unui bec care era alimentat la o baterie banală de automobil, toată instalația fiind improvizată de tatăl ei, care se învârtise bine, pentru a procura două baterii de automobil, care să și funcționeze, el se ocupa și cu mențnerea lor, avea acid sulfuric de rezervă, care trebuia completat des, plăcuțe de plumb, Doamne câtă gălăgie pentru a furniza lumină, pentru a putea să învețe o elevă. Ca apoi, restul serii să-l petreci la lumina unor lămpi puturoase de petrol, sau ale unor lumânări de doi bani, de proastă calitate, cumpărate pentru orice eventualitate de la biserica ortodoxă a cartierului pentru câțiva lei. Ella gândi la toate acestea, când trecură prin dreptul bisericii, în drum spre gară. Mai aveau de parcurs cel puțin doi kilometri, Ella nu știa să aprecieze încă distanțele, știa doar, că ziua, cu tramvaiul, drumul până la gară i se părea foarte lung. Nu era nimic, ce să-ți bucure privirea, așa că, noaptea sau ziua, drumul era plictisitor, abia după gară, spre centru, începea să se mai înfrumuțeze panorama orașului de lângă Mureș, orașul văduvit de o catedrală, orașul văduvit de case, orașul modernizat cu de-a sila, orașul devenit banal și fără nici-o importanță pe harta lumii, orașul natal. Trotuarele prăfuite, blocurile ce se găseau în construcție pe de-o parte și alta a bulevardului, tramvaiele totdeauna arhipline îi provocau o repulsie de nedescris. Era nevoită să i-a zilnic tramvaiul, pentru a merge la școala aflată în partea cealaltă de oraș, și înghesuiala din tramvaie o îngrozea. Trebuia să se adapteze la această realitate crudă, o realitate rezultată din aplicarea mai mult sau mai puțin a unei etici, a unei bunei cuviințe, a unui comportament cerut de către omenescul principiu al conviețuirii într-un mod demn, în care să te simți om, să nu te complaci în atitudini de barbarie murdară, fără nici-o perspectivă, unde protestul tău rămâne un protest lipotimic, în care iese la iveală ridiculitatea propriei slăbiciuni și nimic mai mult. Trebuia să înghită praful, gazele tuturor autovehiculelor vechi de pe vremea lui Pazvante Chiorul, camioanele de tip Bucegi, autobasculantele, ce circulau spre șantierele mereu deschise, pe motivul, că acolo se întâmplă ceva, acolo se construiește, ca apoi pe strada Mihai Viteazul, să fie o gaură de canal deschisă de săptămâni (de luni? De ani?) și nimeni să nu se sinchisească, cel mult șoferul pățit, care și-a rupt vreo roată, cu tot cu planetară, (Ce-i aia planetară? Piesă extrem de greu de găsit și înlocuit, auzise ea de la tatăl ei.). Dar viața mergea înainte, de ce nu? Acum, pe întuneric, și în liniștea neobișnuită, tot acest tumult de viață părea un coșmar de mult uitat, dar care amenința să vină din nou, mereu, fără de nici-o posibilitate de al împiedica. Au ajuns în fața stadionului, Doamne, ce întuneric. Ella se împiedica la fiecare pas de spărturile invizibile ale drumului deteriorat și lăsat în plata domnului... Ce mizerie!
În tren o înghesuială de nedescris. Un tren vechi, automotor, curățit involuntar prin frecarea hainelor pasagerilor în toate colțurile compartimentelor deschise, se făcea economie de combustibil, de curent și căldură, stăteau cu toții zgribuliți în jurul unui bec de veghe, și așteptau să ajungă fiecare la destinație. Majoritatea se ducea la servici; Ella, care avea un loc rezervat, privea cu ochii mari lumea pestriță, bărbați cu fețe de alcolici, laolaltă cu doamne elegante, cu priviri indiferente; o doamnă tânără, frumoasă, stătea în picioare la câțiva pași de Ella, se ținea de ce apuca, pentru a nu fi aruncată dintr-o parte în alta de către mișcările bruște și imprevizibile ale vagonului, i-a zâmbit Ellei, iar Ella a simțit o nuanță de glamour, de speranță de a depăși mizeria prin demnitate. Trenul parcurge distanța de la X la Y în mai puțin de o oră, Ella n-a simțit trecerea timpului, când trenul a ajuns deja la destinație. Ella căutase să mai prindă privirea frumoasei femei, dar aceasta dispăruse fără urme în mulțimea de navetiști.
Țelul familiei Matei nu era Y, iar pentru a ajunge la Cluj trebuia să schimbe trenurile, Ella trebuia dusă la doctor, la un specialist internist. Părinții s-ar fi dus cu Ella până la capătul lumii dacă ar fi fost necesar, îngrijorarea lor n-avea margini. Pentru Ella călătoria însemna o aventură binevenită, faptul că i se descoperise o boală la inimă nu o deranja deloc. Găsea că e romantic, să moară tânără, din dragoste. În trenul spre Cluj ea privea noile meleaguri, necunoscute, și făcea în gând versuri, încerca să le rimeze, apoi renunța fiindcă altceva îi atrăgea interesul, ca apoi să încerce din nou, prin aceste exerciții nu făcea altceva decâ să se sustragă involuntar realității. Și de ce în lumea ei interioară, filmul percepea doar imagini pozitive? De ce în fond, coloana sonoră ce o percepea doar ea, ce o producea doar ea pentru ea, era „Imagine” al lui John Lennon? Își construia involuntar propria utopie cu o perseverență fascinantă și mută. Nimeni nu percepea ce se întâmpla în sufletul ei. Această utopie era invizibilă tuturor persoanelor din jur.
Specialistul n-a făcut altceva decât să adeverească diagnoza doctoriței din Arad: Ella avea un defect la inimă. Părinții au părăsit clinica distruși, Ella radia o fericire demnă de o sfântă.
Pentru a-i face o bucurie fetiței, păinții au consimțit să vadă centrul orașului. Tatăl se gândea la propria-i neputință, nu putea face nimic pentru a-i schimba destinul fiicei sale. Se simțe trădat de tot universul. Universul creator, universul care prin procesele sale complexe, a făcut posibil paradoxul posibilității vieții pe Pământ, pentru care a fost necesară moartea a mii de stele, acest univers care se bazează pe legi exacte, acest univers a dat naștere unor organisme perfecte, dar care admit imperfecțiunea! Așa cum a spus Oscar Wilde, în creația omului, Dumnezeu s-a supraestimat.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!