poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 886 .



Cursuri
proză [ ]
XXII

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2014-02-25  |     | 



O ultimă sforțare. Mai era nevoie de o ultimă sforțare. Mihai bătu la ușa profesorului. O femeie tânără, spre mirarea lui Mihai, într-o garderobă impecabilă, îi deschise ușa.
-Sunt student la clasa profesorului, zise Mihai.
-Profesorul vă așteaptă, spuse ea cu voce binevoitoare.
-Și d-voastră sunteți? Întrebă Mihai nepoliticos.
-Mă grăbesc, îl repezi femeia. Vorbim altădată. Și părăsi locuința.
Mihai rămase nesigur în vestibulul încăpător.
O altă femeie tânără veni să-l salute. Zâmbetul ei era sincer. Era fericită.
-Ce mă bucur, că ați venit, zise ea, jovial. D-l profesor, de când a ieșit la pensie, nu mai e vizitat aproape de nimeni. E ca și cum lumea l-ar fi uitat. Dacă vă amintiți, cât era de respectat și de iubit!
D-voastră sunteți singurul coleg...
Mihai încercă să se dumirească. Profesorul era ieșit la pensie? Ce se întâmplă? Ce glumă proastă mai era și asta? Destinul își bătea joc de el?
-Sunt Eugenia, spuse femeia de treizeci de ani, puteți să-mi spuneți Geni. Eu îl îngrijesc pe domnul profesor, sunt soră medicală, știți...
Mihai nu mai putea fi atent la ce spunea femeia. Se afla în transă și căuta cu ultimile puteri ale conștientului o oglindă. Zări oglinda, bogat înrămată, desigur, foarte scumpă, de fapt, cum era totul în acea locuință, și în timp ce Geni îi lua pardesiul, el se îndrepta spre oglindă ca să descopere un bărbat la patruzeci de ani, cu mustață și barbișon à la Maiorescu. Înmărmuri. Mecanic se îndreptă spre bibliotecă, pe care o vizitase des...
Profesorul ședea la birou scriindu-și memoriile. Biroul era plin de fotografii vechi, de articole de prin ziare și diferite reviste. Profesorul ridică capul și privind peste ochelari, îi făcu semn cu mâna lui Mihai să intre. Mihai îl salută pe profesor, ca pe un vechi prieten, ca pe un părinte spiritual. Văzându-l ocupat, Mihai se așeză în loculu lui preferat, în fotoliu, în fața unei mese de șah, unde o partidă aștepta să fie continuată. Geni aduse cafea pentru musafir, în cănițe de Rosenthal...
-Ați citit pe Mauriac? Întrebă porfesorul, fără nici o introducere. Geni tocmai ieșea din cameră, aruncând un zâmbet aproape matern lui Mihai
-Nu, zise Mihai, care începea să se obișnuiască cu situația.
-La el am găsit poate cea mai bună definiție a plictisului: „Plictiseala: lipsa oricărei reponsabilități majore, oricărei ocupații, deznădejdea, ca vreodată a te putea aștepta la ceva mai bun, decât la practicile josnice ale rutinei zilnice, o izolare fără consolări”.
-Da, zise Mihai, cât de adevărat.
-Dar, pe de altă parte, zise profesorul, nu ai nici-o bătaie de cap. Poți trăi lejer. Te mulțumești cu mai puțin, dar ești fericit. Încă nu mă pot decide: sunt fericit? Sunt nenorocit? Nu așteptă un răspuns din partea lui Mihai. Dar n-am de ce a mă plânge, continuă profesorul. Am destule teme de casă pentru următorii o sută de ani...
Profesorul își continuă monologul, dar Mihai nu-l mai asculta. Era aceeași pledoarie pentru glorificarea propriei persoane, din care toată lumea era exclusă de la drepturi de afirmare. Mihai răspundea sau mai bine zis reacționa discursului profesorului aprobând din cap, exclamând din când în când și aștepta amabil, sfârșitul. Se lăsă în cele din urmă liniștea.
-Vă mai aduceți aminte? Întrebă Mihai, cum am trecut de examen?
- Da, în mare, desigur, răspunse profesorul, de ce?
- Cum am trecut până la urmă de examen? întrebă Mihai.
Profesorul zâmbi binevoitor.
-De fapt, zise acesta, trebuia să te trec de la început. Dar am vrut să te pun la încercare! Trebuia să observ, dacă într-adevăr ai stofă de... Profesorul uitase ce vroia să spună. În orice caz, continuă el, am căutat în lucrările tale o frază genială..., ceva inedit, ceva ce nu e plictisitor. Mi-a plăcut entuziasmul. În momentul când am văzut, că vrei să abandonezi, că-ți piere acel entuziasm, te-am trecut, altfel te aveam pe conștiință..., cine știe, poate deveneai un cinic mizantrop...
Profesorul își lăsa timp. Sorbi din cafeaua fierbinte. Mihai așteptă, dar profesorul nu mai spuse nimic. Era absorbit de alte teme filosofice și literare, de fapt era absorbit de propria celebritate.
Mihai se ridică de pe scaun și începu să citească titlurile cărților din vasta bibliotecă. Sarte și Camus stăteau împăcați unul lângă celălalt. Printre altele:„Ființa și neantul”, „Existențialismul este un umanism” ale lui Sartre, „Omul revoltat”, „Mitul lui Sisif” ale Lui Camus. Cine-ar fi zis că e posibil? Lipsea vreo carte? Se întrebă Mihai. Erau toate acolo: „Etica Nicomahică” de Aristotel, „Așa grăit-a Zarathustra” de Nietzsche , „Ori, ori” de Kirkegaard, „Ființă și timp” de Heidegger, „Critica rațiunii pure” de Kant, „Avuția națiunilor...” de Adam Smith, „Etica” lui Spinoza, „Menirea omului” a lui Fichte. Descoperi o carte de Karl Popper, pe care o începuse cu zece ani în urmă, și nu-și mai aducea deloc aminte, dacă a reușit să o citească până la capăt.
-Poți să-ți iei tot ce ai nevoie, zise profesorul, care-l urmărise pe Mihai. La ce lucrezi la ora actuală?
Mihai întoarse capul.
-Lucrez la... începu Mihai, dar începea să realizeze: Avea o amnezie pentru o perioadă de zece ani.
Se întoarse din nou spre bibliotecă și continuă să citească titlurile cărților. Simțea că îl dor ochii, simțea că nu mai vede bine. Trebuia să se concentreze pentru a putea citi. Îmbătrânise fără să fie conștient de aceasta. De fapt nu trăise. Groaza de nereușită i-a blocat evoluția personală. Trebuia să se asigure, că nu visează.
Se întoarse din nou spre rafturile arhipline, da, nu se înșela, erau cărțile lui, era biblioteca lui, era la el acasă! Cărțile erau grupate în citite și necitite. Întoarse capul spre stânga. Pe un raft se afla diploma înrămată. Era numele lui. Reușise într-adevăr!
Apoi văzu alte cărți care așteptau să fie citite până la capăt. Deschise un roman picaresc al unui autor francez, găsi semnul de carte: citise treisuteoptzeci de pagini din totalul de patrusutedouăzeci, un roman început mai de mult de douăzeci de ani. E ca și cum la un moment în viața lui, timpul se oprise. Mihai încercă să-și aducă aminte de conținutul celor trei sferturi de carte citite, să-și aducă aminte de motivul, de ce se oprise din lectură, de ce se oprise la acea pagină din carte... Cartea îl plictisise? Citi câteva rânduri pentru a regăsi puntea pierdută între trecut și prezent și regăsi firul pierdut al povestirii! Se hotărî adhoc să termine cartea. Dar avea oare voie să-și piardă timpul citind romane de aventuri? Da. Primejia a trecut. Se îndreptă spre baie. Se dezbrăcă complet și se examină. Nu se deglijase. Lucrase, învățase, dar se ocupase și de sine. Se apropie de oglindă. Își cercetă pielea feții, dinții... Trebuia să meargă la dentist. Își mângâie barba nerasă de trei zile. N-avea altceva mai bun de făcut, așa că își căută lucrurile necesare pentru ras. Începu să fie tot mai conștient de prezent. Dar apartamentul, lucrurile din el, erau toate la locul lor, chiar și praful era șters. Se pare că un al doilea el se ocupase de cele necesare vieții, așa cum sistemul vegetativ al corpul întreține viața, fără a fi conștient de activitatea acestuia. Era apartamentul unui burlac. După ce se bărbierii făcu un duș. Se simțea ca nou născut. Colindă tot apartamentul căutând după indicii suspecte, cum ar fi lenjeria vreunei tinere, aruncată neglijent pe marginea patului, sau prin vreun fotoliu, se uită cu atenție, dar nu găsi nimic. Nici măcar un fir de păr...
Pierduse orice legătură cu prietenii, nu mai șta pe nimeni, se dumiri el. Ce era de făcut, decât să încerce să înțeleagă situația în care se afla, ca apoi să încerce să recupereze timpul pierdut ...Avea oare sens, să înceapă să caute după timpul pierdut? Era mai singur și izolat decât personajele lui Gogol, se autoexilase din aici și acum, vroia să-și rectifice viața, dar unde să înceapă? Se mai putea recupera ceva?
Rămase cu privirea fixată pe un punct negru, care nu avea ce să caute pe albul imaculat al peretelui . Se apropie curios. Era o buburuză, care foarte probabil, căutase un adăpost pe timp de iarnă. Hiberna! Mihai zâmbi și lăsă simpatica insectă în pace. Era ultima dunimnică din februarie. Spontan se hotărî să plece în oraș. Să viziteze o expoziție de pictură, exclusivă cu tablouri de Max Paechstein. Ajunse în timp record. Era înainte de prânz. Respiră adânc. Culori vii, expresive, pline, dominante. Tablourile sunt mai pestrițe decât vizitatorii îmbrăcați pestriț. Pestriți. Mihai gândea, că ar trebui să simtă ceva, dar culorile erau moarte, îl lăsau rece. Un peisaj în culori expresioniste ar fi trebuit să-i insufle un sentiment puternic, dur. Dar nu simțea nimic, nu erau decât culori și-atât. Portretele refuzau să comunice, rămâneau tablouri închise. Înțelege pe Franz Marc, Otto Dix, Max Beckstein ... dar acum, aici, Pechstein rămânea mut. După aceea Mihai colindă străzile centrului, pe alei, pe lângă magazinele închise, în drum spre cafeneaua preferată. Se așeză la soare la o masă pe terasa cafenelei. Ciripit infernal de vrăbii, viață cotidiană cenușie, porumbel șchiop caută fărâmături, vrăbiile îl încolțeau, soare de aprilie în februarie. Oameni, porumbei clandestini, Max Pechstein, culori palide, porumbei se îmbăiază în arteziană. Fete tinere – femei pictate de Pechstein – prietene, se copilăresc, fotografiază porumbei, se fotografiază reciproc în râsete clipocinde, ca și apa din arteziană. Mihai se apucă să-și facă notițe întru-un carnet și era fericit în acel loc, nu era Paris, dar era în cafeneaua lui preferată. Îi plăcea să șadă de câte ori avea ocazia acolo și să-și ia ceva de citit s-au să-și facă planuri. Astăzi se întâmpla să fie servit înaintea unei perechi de la masa alăturată, care comandaseră înaintea lui. Din faptul, că mergea acolo des, ospătarul îl știa, dar și fiindcă îi lăsa ospătarului totdeauna un bacșiș bun. Nu conta, cappuccino era fenomenal de bun. Să mai gândească la trecut? Îi era lene, ce a fost acum un ceas a trecut, vizita la expoziție era așa de departe. Dar perechea de lângă? Își vorbeau în șoaptă.
Dintr-o dată Mihai își pierdu interesul asupra acelei perechi. În jurul mesei lui apărură din tufele de trandafiri sălbatici, care îngrădeau terasa înspre stradă, vrăbii, care încă sperau să capete ceva. Observaseră desigur, că ospătarul venise cu dejunul. Mihai își bea în liniște cappuccino.
O altă pereche s-a ridicat și a plecat. Mihai era liniștit. Vroia să profite de ocazie și să se bucure. O altă pereche apăru. Căutau o masă. Interesant, și-au ales scaunele în așa fel, ca ea să stea în plin soare, iar el la adăpostul umbrelei, la umbră. Ea vroia soare, pentru a se bronza. În soarele amiezii! Treaba ei. Dacă aș putea, gândea Mihai, dacă liniștea asta ar rămâne cel puțin câteva ceasuri. Da, definitiv ea vrea soare. Și-a dat capul pe spate, a închis ochii...
În duminica aceea nu era lume multă. Ospătarul, un student la douăzeci și ceva de ani, nu prea avea de lucru cu oaspeții. Mihai îl urmărea cum deretica prin interior. Ștergea praful? Da, ștergea pervazuri, apoi niște samovare ornamentale. Gata.
A apărut o altă pereche, amândoi la cincizei de ani. În total erau nouă persoane. La masa vis-a-vis de Mihai două doamne peste cincizeci pălăvrăgeau cu voce tare – bârfe și indiscreții. Fără cuvinte.
Totuși lui Mihai îi scăpae un gând! Cu toate că încercase tot timpul să gândească la altceva! Gândul i-a zburat până în copilărie și a incercat să scormonească, dar Mihai l-a prins la timp și l-a eliminat, înainte de a fi produs vreun necaz. Ce-a fost a fost! Ca să nu-i mai scape alt gând deschise cartea, pe care de câtva timp o purta cu el – „De ce gândirea întristează”, de George Steiner și începu să citească.
Mihai devenise un fel de entomolog: fiecare gând îl prindea ca pe un gândac cu un ac cu gămălie și îl colecționa într-un închipuit arhitectonic insectar, în care pășea de unul singur, un uriaș sanctuar de tristeți și melancolie. Acolo însă nu era liniște, ci gălăgie, aici gândurile erau ucise pe capete, tot cea crezut, toate efemerele vise, toată atmosfera era plină de negativistă energie, nu găsea, ceea ce se numește „Consolarea filozofiei”, ci mai degrabă un mausoleu, fără lumină cerească, nici lumina de afară nu putea pătrunde acolo. Și Mihai se ferea de acel loc. De acea gândea la orice fel de enigmă care îi atrăgea atenția. Era prins ca o planetă, care circula monoton pe aceeași traiectorie în jurul a două puncte de gravitație. Primul era gândul singurătății, iar al doilea gândul morții. Singurătatea era evidentă, îl apăsa constant, mereu, iar gândul morții era pentru Mihai și mai anihilant, îi bloca gândirea. Din „Hamlet” știa de nocivitatea gândului morții asupra omului, și știa că majoritatea oamenilor pot ignora până la un anumit grad gândul morții, dar mintea lui căuta în febră după un antidot, după un gând pozitiv, la fel de puternic, căuta în cărți, și astăzi la George Steiner. Și ce concluzii a tras: toate gândurile sunt corecte atât timp, cât rămân doar presupuneri. Gânduri – fermecătoare nimicuri, strofe preliminare de impalpabil azur - cai în galop nebun – fug noaptea printr-un Paris înghețat. Novalis l-a îngrijit pe Schiller, când Schiller era bolnav de tuberculoză! Asta da. Din toate posibilitățile pe care i le oferise viața, s-a dedicat să-l îngrijească pe Schiller. Din venerație. Ca mai apoi să piară ucis de tuberculoză, înaintea idolulului său, la douăzeci și opt de ani. Trăiește și sfidează moartea! se încuraja Mihai. Acceptă că ești om, ca toți oamenii, sortit pieirii. Avea nevoie de gânduri puternice. Trăiește în granițele date, pur și simplu! Citise „Podul de pe Drina” de Ivo Andrici, și culesese o nouă imagine de ajutor: un gând care te duce ca un pod, de la un moment la altul, sigur, peste prăpastie, ocrotit de îngerii păzitori, care stau la capetele podului. Deja pe puntea de acum își concepea puntea următoare, această punte putea fi o clipă, pe care vroia să-o trăiască, o secundă ce merita să fie trăită, o piesă de muzică, ce trebuia ascultată, un film ce trebuia văzut, un copac, ce trebuie îmbrățișat, un monument ce trebuia palpat (făcuse asta la Paris, când a vizitat prima dată catedrala Notre-Dame, înainte de a pășii în interiorul ei, i-a mângâiat zidul, pentru a i se întipării în suflet, piatră de căpătâi, ce o folosea la clădirea sufletuluui propriu), o carte ce trebuia citită, un muzeu ce trebuia vizitat, un munte ce trebuia urcat, o femeie ce trebuia iubită, momente incisive, intense, orgasmice, senzații abrupte, de cădere liberă, într-un ocean din spatele unor iriși înghițitori de păsări cosmice. Trăise asemenea momente în catedrală, Notre-Dame, unde a simțit apogeul destinului său, acolo trăise intensitatea în modul ei cel mai divin, creierul său fusese suprasolicitat până la leșin, acolo și atunci a trăit din plin. Era în afara timpului (reușise să anihileze gândul morții) trecură secole (în realitate a stat în catedrală în jur de o oră), trupul se pietrificase în acel semiîntuneric, șezând pe un scaun (era de fapt un turist printre alte sute de turiști), simțise cum sufletul îi zboară printre coloane, pe sub arcade, palpează piatra, istoria, legenda, simbolul. Sufletul lui mereu gol îmbrățișase acel simbol, acel edificiu legendar, care și l-a ales ca veșnic sanctuar. Notre-Dame ca și sprijin sufletesc, până ajungea, să zicem, la Luvru, de la Luvru la Champs-Élysées și așa mai departe. Avusese un prieten, care i-a spus, că trăiește pentru „Star Wars”, de la episod la altul, restul vieții îi era complet neînsemnată. Un coleg de la servici, i-a spus mai dăunăzi, că el trăia de la un concediu la celălalt. Dar Mihai, mai avea el un gândac pus cu grijă la vedere: acela că își putea pune capăt vieții oricând, deci nu era obligat să suporte nenorocirile vieții la infinit, gând pe care la descoperit apoi și la Hesse, în „Lupul de stepă”, o carte iubită de Mihai, și care îi aducea o consolare, fiindcă nu era singurul să simtă, sau să gândească așa. Apoi, citind pe Cioran și-a distrus toată șandramaua: „Dumnezeu te oprește de la sinucidere, dar nu de la moarte.” Dar pe Cioran încerca să-l ignore, fiindcă altfel ar fi trebuit să-și facă felul imediat, fiindcă Cioran era un distrugător de vise, de basme. De ce s-a sinucis Celan? Ca și copil ai fost învățat să crezi în ele, ca apoi să trăiești dezamăgirea totală. Ca și concluzie: trebuia să trăiască o viață demnă, de om, care nu e de loc de la sine înțeles, fiindcă nimeni, nici măcar statul nu poate garanta o viață în demnitate. De exemplu pensia: pensia e garantată, dar dacă e mică, viața în demnitate nu mai e garantată. O viață în demnitate sau deloc! Poate numai Elveția se gândește la acest aspect, și a conceput legi, de a evita aspectele negative ce apar la bătrânețe. A fost creată o bază. Dar acolo unde această bază lipsește, ce-i de făcut?
La Ella încerca să nu se mai gândească deloc. Era o pricină de întristare fără folos. A venerat-o cu atâta însuflețire și atât de mult, încât încă și acum era obosit. Împotriva acestei întristări, provenite de la venerarea exagerată găsise alt gândac, ca ac de cojoc, culegând de la Gertrude Stein versul ei cunoscut de toată lumea: „ O roză e o roză e o roză” și l-a schimbat în o femeie e o femeie e o femeie. Mai târziu descoperise despre Hemingway, cum acesta folosise, în stilul său dur, același vers împotriva Gertrudei Stein, folosindu-se însă de un cuvânt vulgar.
Un zgomot cunoscut, de zaruri aruncate îl făcură să ridice ochii din carte: O pereche mai în vârstă juca table.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!