poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 550 .



Umbre (Fantomele trecutului) 5
proză [ ]
Partea întâi - Lili V

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [armaghedon ]

2014-02-18  |     | 





Era o dimineață frumoasă, iar soarele se revărsa în culori de foc prin geamurile minuscule peste pătura roșie cu care era învelit. Deși adormise târziu, Lili nu-l părăsise nici în vis.

Sări din pat ca ars. Când își privi ceasul, constată cu stupoare că era trecut de opt. Cât dormise! De obicei, se trezea la ora cinci dimineață și după ce făcea un duș, se bărbierea, iar până la șapte își bea cafeau și citea sau se uita la televizor. Aici, în casa în care trăiseră bunicii lui, chiar și el împreună cu părinții până au plecat în Australia, nu avea de niciunele. Se îmbrăcă la repezeală, zgribulind în dimineața primăvăratecă prea rece pentru cineva care nu era învățat cu clima. Duș? A… da… își aminti că într-un colț al cerdacului, înspre curte, se afla un ciubăr mic din stejar plin cu apă. Fusese umplut de Mitică cu o zi înainte, de dimineață. Un ol din ceramică roșie era agățat într-un cui pe stâlpul din lemn ce susținea acoperișul. Ieși. Își dete maieul jos și, în bustul gol, își aruncă cu apă ajutându-se de ol, în cap și pe spate. După ce execută de trei ori această operațiune, puse repede olul la loc și, tremurând tot, se șterse cu prosopul imens frecânduși antebrațele într-un du-te-vino rapid, până le făcură să ardă. “Ce primitiv!” Soarele răspândea radios o lumină pentru care se părea că încă nu fusese pusă la punct și ideea de căldură. Se rase la repezeală, apoi fugi în casă. După ce se îmbrăcă, se duse și aduse câteva vreascuri ce erau aruncate de-a valma în șura unde se afla căruța aceea antică. Aprinse focul și puse un ibric pentru cafea. Trebuia să facă unele schimbări în casă, și pentru asta era necesar “shopping-ul”. Lili nu-l lăsă nici atunci când își servea cafeaua pe cerdac aproape moțăind ca mâțele la soare. Nu era încă sigur de dorințele pe care le nutrea pentru această fată.

Într-adevăr, în jurul orei 11, își luă mașina pe care o închiriase din București când venise, un Ford albastru, și se duse la Mitică. Pe acesta nu-l găsi acasă, era la canton, dar o găsi pe Maricica, pe care o rugă să meargă cu el să-și cumpere câte ceva, dar aceasta nu putu merge. Nu avea cu cine să-și lase copilul, și pe deasupra îl aștepta pe Mitică la 12-12:30 la masă.

- Te duci în Gura-Humorului. Acolo găsești magazine de unde poți cumpăra tot ce vrei, spuse Maricica, cerându-și în același timp scuze că nu-l poate însoți.

În Gura Humorului, orășel destul de mic, nu avu probleme. Găsi rapid tot ce-și dorise. Un aragaz, o butelie, un radio, câteva cărți, toate scrise de autori români – pentru că aceștia îl interesau mai mult, dorindu-și să se familiarizeze cu literatura română -, dar și o antologie de poezii scrise de poeți din Basarabia, “Constelația lirei”. Aceasta îl atrăsese, cunoscând de la mama lui anumite aspecte ale istoriei României printre care și despre Unirea din 1918 și pierdea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța de după al II-lea război mondial.
Se făcuse ora unu, așa că se grăbi să ajungă acasă, nu înainte de a-și cumpăra și câteva produse alimentare. Știa să gătească. Învățase de la mama lui, care nu lăsa pe nimeni în bucătărie, deși aveau și femei ce serveau în casă.

Își aranjă totul frumos în casă, apoi se puse să prepare paste cu pește. Acum nu se mai simțea singur. Radioul aduse în casa lui, pe lângă știri, și muzică tradițională și universală, precum și un plus de viață, rupând melancolia. Cu toate acestea, ceva nu mergea. Gândurile îi erau plecate în altă parte, mai exact la Lili. Nu putea să fie îndrăgostit de ea. Încă o mai iubea pe Debby, fata aceia cu părul bogat de culoarea grâului copt și ochi atât de verzi că te pierdeai în ei.

Debby O’Neill, o irlandeză ce locuise împreună cu părinții în Loganholme pe Redland Bay Rd., unde avea și el o casă. Loganholme este o suburbie a orașului Logan City, oraș ce poartă numele căpitanului Patrick Logan la numai 18 mile de Brisbane, capitala statului Qeensland. Loganholme, cu o populație de numai 6000 de locuitori are mai mult statut de sat, având în vedere imensa suprafață agricolă de care dispune. Lucian o întîlnise pe Debby în Cornubia Park de pe Bryants Road, unde era împreună cu niște prieteni comuni. Ca și el, aceasta era în Australia de mică și crescuseră aproape împreună, doar că fără a avea un contact direct, deorece el crescuse mai mult la casa de la fermă, iar în cea din Loganholme vene foarte rar. Se plăcuseră încă din primele minute, ca a doua zi să-și dea întâlnire la un picnic pe malul râului Logan la First Hole. Relația lor nu durase prea mult. Tatăl fetei, un bărbat înalt, musculos, mândru de originile sale, dorea ca fata lui să se mărite cu un bărbat de aceiași naționalitate. Cu toate că amândoi se iubeau enorm, sincer, John O’Neill o dusese pe fiica lui în Irlanda, la părinții săi, și se întorsese după o lună fără ea. Durerea lui Lucian fusese insuportabilă. Nu știa dacă aceasta se va mai întoarce vreodată, iar pe John O’Neill nu îndrăznea să-l întrebe. Acesta nu fusese niciodată de acord cu relația lor. După aproximativ două luni, primi o scrisoare din Irlanda. Era de la Debby:

“Dragul meu Luci,

Îmi este foarte dor de tine. Dacă aș putea, chiar acum m-aș urca în primul avion și aș veni în Logan City, dar nu se poate. Nu știu dacă ne vom mai revedea vreodată, dar sper să nu fie așa. Sper ca tatăl meu să se răzgândească și să mă lase să revin în Australia. Mi-a zis că vrea să vândă tot acolo și să se întoarcă în Irlanda de tot. El m-a adus aici să mă mărite cu un tânăr, băiatul unui prieten al său, dar nu-mi place de el și tata știe, dar el nu vrea să înțeleagă. O ține mereu pe a lui că dacă nu mă mărit cu Bob – așa îl cheamă pe acesta – nici să nu mă gândesc că voi avea vreo șansă să mă întorc în Australia și să te reîntâlnesc. Ah, te iubesc așa mult și sunt atât de derutată că nici nu știu ce-i mai bine să fac. Învață-mă tu. Eu nu mai am nicio… putere. În fiecare seară plâng afundată cu fața în pernă pentru a nu mă auzi bunica – săraca, e bolnavă și mă iubește așa de mult! Nu m-a văzut de când eram de numai trei ani, și acum nu vreau să mă vadă plângînd, tristă. Te rog să mă ierți, iubitule. Nu pot face nimic. Sunt legată de mâini și picioare și nu am nicio posibilitate. Poate crezi că aș putea evada, dar nu sunt șanse. Vorbește tu cu mama, poate că ea va înțelege dorința, iubirea și durerea noastră. Poate va interveni pe lângă tata și se va răzgândi în privința relației noastre.

În fiecare seară când merg la culcare îmi amintesc scenele de tandrețe, de iubire pe care noi le-am trăit așa de intens și simt că înnebunesc, că mi se pune ceva pe piept și nu pot răsufla, o durere indensă, insuportabilă, până la lacrimi. Ah, dragul meu, ce n-aș da acum să mă afiu în brațele tale, să mă ascund la pieptul tău, să mă pierd cu totul sub privirea ta, câpruie… Dar nu se poate. Totul este în van. Te las acum, iubitule, și te rog să nu mă uiți. Să mergi la mama și să vorbești cu ea.

Te iubesc muuuult!!!
Cu cea mai pură dragoste din lume,
a ta pentru totdeauna, indiferent de ce
se va întâmpla,
Debby”

De ce oare, se întreba acum, când, împreună cu Maricica, intră în casă? De ce i se întâmplaseră toate acestea lui? A ajuns la o vârstă la care nu mai avea nicio șansă la iubire. Era bătrân, albise, și chiar dacă ar fi dorit să-și facă o familie, acum era prea târziu. Cu un an înainte de a veni în România anilor ’91 se îndrăgostise de Debby. Destinul, Dumnezeu, dracu’ – nici el nu știa cine – îi băgă bețe în roate și își pierdu iubita, apoi când venise în România – Lili… Ah Lili… O căutase în ziua aceea pe drum. Intrase chiar și în barul “Hic bibitur”, unde mai spre seară intră și ea și cumpără două pâini. (Tot acolo, într-o cameră separată se vindeau și produse alimentare.) Lucian o invită la un suc, dar ea refuză, pe motiv că se grăbește.

- Atunci te conduc.

- Nu-i nevoie, se grăbi ea să spună. Nu trebuie să te deranjezi.

- Dar nu mă deranjez. Și așa merg acasă și mergi în aceeași direcție.

Ea nu zise nimic. Porni, pe uliță, în deal. Lucian își lăsă berea doar pe jumătate băută și o prinse din urmă.

- De ce fugi de mine? o întrebă el.

- De ce fug? râse forțat. Dar nu fug.

- Ba am impresia că te tot ferești. Te-am căutat toată ziua. Chiar am stat în fața porții tale sperând să te văd prin curte.

- Am fost acasă și nu te-am observat. Își întoarse privirea. Mințea. Îl văzuse pe fereastră cum stătea pe o bancă de la poarta de vis-a-vis, fuma și arunca priviri dese înspre casă, curte, chiar și pe uliță. Evitase să iasă din casă, pretextând că o doare capul, numai să nu o vadă. Știa că pe ea o aștepta. De ce ai vrut să mă vezi? Aseară nu ai fost prea încântat de… mine…

- Aseară am fost un prost și unul dintre motive pentru care am vrut să te văd azi este de a-mi cere scuze.

- Bun. Unul dintre motive, dar care sunt celelalte motive, căci bănuiesc a fi mai multe, atât timp că ai spus „unul dintre motive”?

De data asta zâmbi sincer, dezgolindu-și șiragul de dinți imaculați, perfecți. Avea un zâmbet larg cât Calea Victoriei. Două gropițe i se formară în obraji, gropițe pe care Lucian ar fi vrut să i le atingă cu buzele.

- Alt motiv ar fi că am vrut să te văd. Îmi era… dor de tine.

- Dor de mine? De ce? Nici nu mă cunoști. Cu douăzeci și patru de ore în urmă nici nu știai că exist, de fapt pentru tine nici nu existam.

- Sincer? Nu știu. Știu doar că mi-a fost dor de tine, că aseară, azi-noapte, m-am gândit numai la tine. Că m-am înjurat singur pentru prostia pe care am făcut-o, pentru lipsa de respect, pentru că… nu te-am sărutat…

Lili se opri deodată în loc, rumenă de timiditate, dar totuși măgulită – îl repezi dorind să fie sigură pe ce spune, obiectivă, dar nu-i reuși:

- Ce te face să crezi că aș fi acceptat, că nu te-aș fi plesnit?

De data asta, Lucian râse. Îi simți tremurul vocii și știa că nu simțea ceea ce spunea. Că inima ei spunea altceva. Că și ea și-ar fi dorit să fie sărutată.

- Dacă e vorba doar de o palmă, atunci mă prind s-o primesc. Pentru o simplă atingere a buzelor tale aș fi dispus să încasez câte palme ai tu chef să-mi dai.

Această remarcă o făcu pe fată să râdă cu poftă.

- Să știi că nu sunt atât de “dulce” pe cât ai tu impresia că aș fi.

- De unde știi? Ți-a spus cineva asta?

Ea râse din nou. Nu-i spusese nimeni. De fapt, nici nu avea cine, afară de Maria. Nu mai sărutase niciodată un bărbat.

- Știu. Doar e gura mea, și tot acolo am și limba, cu tot cu papilele gustative.

- Ai dreptate, dar până nu simt eu cu papilele mele, nu te pot crede. Ce zici? Facem o încercare.

-Nu! spuse ea mai răspicat ca oricând și aproape cuprinsă de teamă. De o teamă ce o necăjise încă din clipa în care îl văzu pentru prima oară.

Aproape că ajunseseră la ea acasă.

- Să lăsăm toate deoparte. Ce zici, ne mai putem vedea? Și, ca răspuns la întrebarea pe care urmează să mi-o pui, “De ce?”, ar fi: pentru că mă simt bine alături de tine, pentru că vreau să te cunosc mai bine, să mă cunoști și poate, cine știe, să mă lămuresc într-o zi, când vei vrea tu, dacă ești dulce au ba.

- Și ce să facem? Să ne plimbăm pe uliță, să fim priviți ca pe scena unui teatru de la ferestrele caselor de către babe și femei ce-și așteaptă bărbații din munți, ca mai apoi să aibă ce bârfi pe la porți, sau să ne băgăm în crâșmă alături de nimicurile satului?

- Nu. Să ieșim undeva împreună, la un film, ceva… doar este cinema aici, nu?

- Doar în Humor.

- Atunci mergem la Humor. Unde-i asta?

- De la Frasin în dreapta, vreo 5-6 Km.

- A… În Gura Humorului, zici.

- Da-da.

- Ei, păi e aproape. Ce zici?

- Nu știu… eu… Se gândea la Maria. Ce să-i zică? Ce scuză să aibă. Va găsi ea ceva. Acceptă. Mâine la 4 după masă e bine?

- Perfect. Ne vedem mâine… O privi o clipă. Sărutul?

- Nu fi nesimțit. Poate mă răzgândesc. Râse.

- Bine-bine, fără săruturi sau alte prostioare, dar de mână te voi putea ține?

- Nu forța nota.

Intră în curte.

Lucian aproape că zbură până acasă, unde, după ce dădu drumul la aparat, începu să cînte odată cu Mădălina Manole: “Fată dragă nu fi tristă/ Fiindcă e păcat/ Fără lacrimi nu există/ Dor adevărat…”

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!