poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 584 .



Umbre (Fantomele trecutului) 3
proză [ ]
Partea întâi - Lili III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [armaghedon ]

2014-02-15  |     | 



Când ajunsese la familia Poponea, Maricica îl primi în ușa bucătăriei de vară de unde se răspândea un puternic miros de mâncare. Îl conduse în „casa mare”, cum îi spunea ea casei de curat. Într-o cameră în care numai popa mai intra de Crăciun și Bobotează, totul era străin; rece; nefamiliar nici chiar pentru proprietari. Camera era mobilată abundent, fără gust. Un pat cu studio în partea dreaptă; în fund, la capătul patului un dulap masiv cu trei uși, cele de pe margini mai înalte, iar cea din mijloc mai joasă făcând loc unei mici vitrine înțesată cu pahare și fotografii de familie înfipte în falțul ce sprijinea sticla; lângă dulap, pe celălalt perete, o vitrină din sticlă cu colțurele din pal melaminat maron închis se sprijinea pe un dulăpior de vreo patruzeci de centimetri înălțime, plină cu pahare, servicii de căni pentru cafea sau ceai și, bineînțeles, nelipsitele fotografii, cele mai multe alb-negru. În colț, soba de teracotă roșie în care trosneau lemnele. Sub geamul cu trei ochiuri mari, lungi, din lemn, vopsit în alb, pe peretele opus celui cu vitrina, două fotolii pat, masive, cu tapițerie din cuvertură de culoarea muștarului înflorată reliefat, străjuiau o masă de doisprezece persoane, strânsă, înconjurată cu șase scaune din fag cu spătar, tapițate cu un material verde închis. Pe unul din scaune stătea Mitică, cum îl alintau cunoscuții. Acesta când îl văzu, se ridică de la masă și veni înspre el la ușă.
- Salutări, vere!
Maricica, care de-abia reuși să închidă ușa ce se deschidea înspre cameră din cauza densității mobilei pe metru patrat, spuse pe un ton formal:
- Ia loc. Imediat vine și mâncarea.
Între timp, cei doi bărbați își strânseră mâna și se așezară.
- Maricico, adu sticla aceia cu vin... să-l cinstim cum se cuvine pe... oaspetele nostru, spuse Dumitru cu vocea-i groasă, sonoră.
Maricica ieși.
Dumitru Poponea era un bărbat voluminos, cu fața rotundă, umflată de grăsime, tuns foarte scurt, soldățește, ceea ce-i făcea să iasă în evidență ceafa groasă. Rumen, cu ochii mici, cenușii, înfundați în cap, fruntea îngustă, buze cărnoase, roșii și două rânduri de bărbie. Era de aceiași înălțime ca și Lucian, un metru nouăzeci, dar avea un abdomen considerabil ce-i ținea pantalonii aproape în vene.
Maricica aduse un pet cu vin și-l așeză pe masă împreună cu patru pahare pe care le scoase din vitrină și le șterse de praf cu un șervețel de hârtie, apoi se pregăti să iasă când fusese oprită de Mitică:
- Tu nu bei un pahar cu noi?
- Mai târziu... Să pun masa.
Ieși.
Dumitru puse vin în pahare.
- Noroc, vere!
- Noroc!
Mitică bău plescăind satisfăcut.
- Știi, în casa asta, nu intrăm decât de două ori pe an... Fir-ar dracu' de viață... Muncești o viață să stai în... șură... grajdi... naiba să ia, în timp ce în casa ta mare, frumoasă stau doar... șoareci... La voi acolo în... Australia, tot așa e?
- Cum?!
- Stați într-o amărâtă de bucătărie în timp ce casa stă... goală? Face praf și păianjeni?...
- Nu... Îl privi mirat. Nu înțelegea prea bine. Noi avem o casă cu mai multe camere și locuim în toată. Bucătăria e pentru preparat mâncare, living-room-ul pentru zi și dormitoarele pentru dormit... normal, nu?
- Așa deci... Asta da viață... Faci, muncești, construiești, dar și trăiești, nu ca... noi... Apropos... să-ți spun o întâmplare... (Sorbi cu saț din pahar, apoi continuă): Am un prieten, e... buldozerist și... într-o zi făcea cu buldozerul un drum la mine la canton... El mi-a zis-o... El spunea că-i adevărat... amu... Dumnezeu știe, dar eu cred că... la fel ar trebui să fac și eu... ha, ha, ha... ca el... ca buldozeristul. I-am zis și lui Maricica... ha, ha, ha... ce-a mai râs... (Goli paharul și se șterse cu mâneca la gură). Dar bea, omule, că rămâi în urmă... Da... după cum spuneam... ăsta... buldozeristul... și-a făcut și el casă mare, cu două rânduri... nu-i de aici din sat... e din... Păltinoasa... cred... La naiba... Am uitat, dar ce mai contează?... El, după ce a terminat casa... spunea el... nevastă-sa - femeie harnică și ea, nimic de zis - i-a zis: „Măi omule, hai să facem o bucătărie de vară... Știi cum e vara: cald, aburi, se strică pereții etc.”... ha, ha, ha... așa ca mine... A făcut omu' și... bucătărie... (Își turnă din nou vin în pahar. Bău jumătate din conținut). Ei și... făcu lângă bucătărie, o... șură... dar în așa fel ca din bucătărie să dea drept în ea... Ce-i trecuse prin cap lui nevastă-sa?... Să înfunde șura cu scândură... să-i facă un geam... că... după cum spunea ea... „intră zăpada când bate vântul”... zis și făcut... Înfundă Nicu a' meu și șura că... bani avea. Vindea motorină pe rupte... ha, ha, ha... da, că lucrează la stat... ha, ha, ha... Cu patronii nu prea merge. Avea și animale... două vaci, cal... porci... ce mai? Era om gospodar și... încă mai este că n-o murit... Într-o zi, era vară, veni acasă de la lucru și găsi patul în... șură... plus aragazul, oalele... ce mai... totul... Nevastă-sa mută toate acareturile acolo... ha, ha, ha... bietul om, se conformă nevestisi care-i zise: „Mă omule, hai să stăm vara aici și să nu mai facem mizerie în bucătărie. E cald, frumos...” Tăcu omu'... ha, ha, ha... cu casă mare cu cinci camere, bucătărie în curte... ajunsese să doarmă în șură... La fel am ajuns și eu... bine... nu în șură, dar nici în casă... ha, ha, ha... (Lucian sorbea din paharul cu vin de parcă l-ar dezgusta, fără a-l întrerupe pe Mitică). Ce face el a doua zi?... N-o să-ți vină a crede... ha, ha, ha...
- Ce râzi așa cu poftă? Maricica care tocmai intră cu tacâmurile, îl țintui cu privirea întrebătoare.
- Îi povesteam lui Lucian despre ce-a pățit Nicu, buldozeristul. Îi ziceam că... așa o să fac și eu cu tine...
Maricica râse.
- Ăla o scăpat, dar dacă faci așa, pe tine te trimit direct la Burdujeni sau la Sasca, sau... mai rău...la Socola...
- Da, da... S-o crezi tu... ha, ha, ha...
Râse cu poftă, apoi, după ce Maricica ieși, continuă:
- Cum spuneam... a doua zi... Nicu ăsta... se făcu pulbere... se îmbătă și merse acasă... luă calul, îi puse un sac în cap și-l băgă în „casa mare”... ha, ha, ha... Femeia când văzu, ieși în curte și începu să țipe luându-se de cap: „Oameni buni, săriți!... O înnebunit Nicu a' meu!”... S-au strâns oamenii ca la balamuc în drum, dar Nicu... lăsă calul în casă și se duse de luă vaca, liniștit, de lanț și o băgă și pe asta în casă. Oamenii nu îndrăzneau să intervină... Nu știau ce-i bate capu' lui Nicu. Așa că doar... priveau din uliță în timp ce nevastă-sa urla în curte cât o ținea gura... ha, ha, ha... Atunci ieși omu... se duse la poartă și spuse, calm, răspicat: „Oameni buni, credeți că dacă am băgat animalele în casă sunt nebun?... Nu, nu, și iar... nu!... Ea e nebună... Vedeți și voi... am făcut casă mare... cu două rânduri... bucătărie, șură, grajdi... ce mai?... de toate ca orice om gospodar... Și... ce credeți voi?... Vin ieri de la lucru... obosit, flămând ca vai de mine, iar ea... nevastă-mea asta „cu minte”... asta ce zice că eu îs... nebun, iar ea e în toate facultățile mintale... mă pune să mănânc și să dorm în... șură... Da-da, oameni buni... în șură... eu... care am făcut ditamai casa, să nu am cât trăiesc un loc'șor acolo în ea... doar popa poate să intre, iar eu doar... mort?... Să mă scoată popa cu picioarele înainte?... Dar ce, am făcut casa pentru popi și morți?... Nu, fraților... Dacă e așa, atunci să stea animalele în casă și noi în... grajdi...” ha, ha, ha... Toți au râs și s-au dus la casele lor... I-au dat dreptate omului... Na, ce zici?... Nu se cade să fac și eu așa?... ha, ha, ha...
Amândoi au râs cu poftă și în urma acestei povești vinul megea parcă altfel, amintindu-i lui Lucian de inscripția „hic bibitur!” de la barul din sat.
- Da... e bună povestioara... Moralistă chiar și... dacă e și reală - deși nu mă îndoiesc că așa e - atunci e și... mai nostimă.
După toată această poveste și remarca „filosofică” a lui Lucian, Mitică își mai turnă un pahar de vin, apoi i-l umplu și pe al vărului său ce între timp și-l golise. Nu prea mai aveau subiecte de discuție, așa că amândoi căzură într-o tăcere stânjenitoare chiar. După o pauză destul de lungă, în care doar se priviră aproape timizi, Mitică spuse, oarecum neștiind dacă face bine sau nu să înceapă cu poveștile lui vânătorești pe care nici nevastă-sa nu i le asculta. De fapt altceva nici nu prea aveau ce vorbi cei doi. Nu aveu amintiri comune, nu trăiseră în același mediu și nici măcar nu aveau aceleași pasiuni. Lucian, un tânăr scriitor (cel puțin așa se credea el după ce publică în Australia un volum de poezii și câteva nuvele în reviste de specialitate, primite oarecum binișor de critică), iar Mitică, pădurar cu pasiune pentru vânătoare - fără discuție - fără nicio înclinare spre literatură, nici măcar spre a citi. Nu mai citise o carte de pe băncile școlii și atunci doar cele obligatorii, ca Ion a lui Rebreanu, sau Moromeții lui Marin Preda și nici pe acelea integral, doar așa, sărind paginile pentru a-și face o idee.
- Ai fost vreodată la vânătoare?
- Nu, deși am acasă o pușcă de vânătoare.
- Cum așa? Dar e minunat. Se pot întâmpla atâtea în timpul unei partide de vânătoare... Zici că ești scriitor... Păi, Mihai Sadoveanu a fost un erudit vânător... știi cine-i Sadoveanu, nu?
- Da. Am citit ceva scris de el.
- Păi el a scris zeci de povești vânătorești...
Auzise de aceste „povești” vânătorești pe undeva. El sigur nu le citise. Lui îi plăcea să trăiască „poveștile”, nu să le citească. El vroia să fie cel ce le povestește, prsonajul principal. De aceia, făra a-i da lui Lucian nicio clipă pentru a obiecta, începu una dintre poveștile lui „hazlii” din timpul partidilor de vânătoare.
După un timp, pe ușă, intră Maricica cu aperitive și împreună cu ea o tânără subțirică cu părul ca abanosul, prins într-o coadă de cal bogată.
Lucian, care era cu spatele la ușă, nu o văzu, dar Mitică din stânga lui o văzuse imediat.
- Uite cine a venit! exlamă el.
Lucian se roti și privirea îi căzu mirată pe buzele pline, ochii negri, adânci, foarte adânci, părul bogat, gâtul alb, pieptul viguros al tinerei femei, „Dar asta-i voluptatea însăși!” exlamă el. Era aceiași fată pe care o întâlnise cu ceva timp în urmă în față la "hic bibitur!". De data asta se ridică în picioare și o privi cu o mai mare atenție, iar ea se lăsă mângâiată de ochii lui fără a schița niciun gest.
- Lili, ți-l prezint pe vărul meu, Lucian. Lucian, ea e Lili, o prietenă, spuse Maricica zâmbind.
Lucian doar o privi. Voia să se răzbune cumva pentru indiferența ei la prima lor întâlnire și, un spiriduș l-a îndemnat să completeze nota de „ceremonie” a momentului, întinzându-i mâna ca pentru a o felicita după primirea unei distincții înalte. Ea s-a supus mecanic și mâna ei pe care o strânsese, era neplăcut de rece, de subțire... Deși, cel mai simplu ar fi fost să recepteze mica scenă de prost gust ca pe o glumă, dezbrăcând-o de orice semnificație, a preferat să o accepte ca pe o batjocură păstrându-și rangul de „majordon” stilat și afemeiat, în locul unuia de camerist flecar și răsfățat. Facea hatârul unui copil prost crescut fără să-și trădeze resentimentul, deși în imperceptibilul rictus de amărăciune al gurii se putea citi că o decepționase profund. Deodată, lui îi păru rău de prostia pe care o făcuse și acum îi era greu să repare stricăciunile. Ar fi vrut să destindă atmosfera printr-un cuvânt de spirit, dar nu găsea nici unul, și apoi, chipul opac, de piatră, nu-l stimula deloc.
- Ce ați rămas așa, stană de piatră? Așezați-vă!
Vocea Maricicăi îl scoase din starea de nonșalanță readucândul în pe pământ. Se așezară. Lucian, pe moment, fără a îndrăzni s-o mai privească pe Lili, încercă să-și adune toată atenția asupra aperitivului bogat, ascultând fără interes povestea lui Mitică.
- Și atunci, spunea vânătorul care, ca și pescarul, sunt cei mai mari „mincinoși”, bucureșteanul ăsta cu... pușca lui cu două țevi, cu... lunetă, la vederea ursului, se lipi de un copac și țipă cât îl ținu gura... ha, ha, ha... Taman vânător... Să faci pe tine cu pușca-n mână!... ha, ha, ha... Ei bine, știu că nu ai voie să ucizi urșii, dar cel puțin, tragi în... aer, așa ca să-l... sperii. El, pe cuvântul meu că spun drept, nu mint, el... făcu pe dânsu' de frică... ha, ha, ha...
Râsul lui Mitcă îl molipsi oarecum, sau doar ca să-i dea impresia acestuia că-l ascultase, râse. Maricica începu să aducă diferite feluri de mâncare, dar Lucian se mulțumi doar cu aperitivul și încă un pahar cu vin pe care îl sorbi în porții mici, tăcut, gânditor.
- De ce nu mănânci?
Vocea Maricicăi îl scoase pentru a doua oară din vis aducându-l în viața reală. De câteva secunde bune o cerceta pe Lili aproape fără să constate acest lucru. Ochii ei mari, negri îi susținuse de câteva ori privirea și chiar i se păru la un moment dat că i-ar fi zâmbit, dar nici de acest lucru nu era sigur. Ceva, ca o putere nevăzută îi tot atrăgea privirea spre Lili. Să fi fost dragoste? Ah, nu! În niciun caz!... Nu se putea gândi la dragoste. dragostea nu apărea așa deodată, precum luvitura unui fulger. Era ca un fel de comoție a simțurilor, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc, iar acolo, într-un spațiu fără limite, ca în văzduh, erau doar ei doi: Lucian și Lili, doi oameni care se privesc fără a se cunoaște, fără a ști cine sunt sau ce simt. Mitică se lupta cu paharul de vin și cu limba care nu mai vroia să răspundă comenzilor pentru al ajuta să scoată sunete. El era absent la aproape tot ce se întâmpla în jur. Doar Maricica, cu mintea limpede, observă ceva, dar nu prea mult. Era prea ocupată să primească răspuns la întrebare și să încerce să-l „îndoape” pe Lucian cu bucatele ei alese. Că doar nu degeaba muncise toată după-amiaza la prepararea sarmalelor, a fripturii de miel, prăjiturilor și alte felurite mâncăruri.
- Nu prea sunt obișnuit să mănânc seara. Îmi pare rău! Cred că deja sunt... plin.
- Ah... dar nu se poate!... Cum așa?... Te rog!... Insist!...
- Mulțumesc mult, dar... nu mai merge...
Maricica îl privi dezamăgită. Și ea care se chinuise atât!... Se uită la soțul ei care mușca cu poftă dintr-un picior de miel, în timp ce grăsimea i se prelingea pe bărbia dublă. „Ah... la dracu', el ar trebui să mănânce cât o găină”, își spuse. "Uite ce umflat e și... bagă în el ca o... batoză..." Nu mai insistă ca să nu-l supere, dar în schimb îi puse la pachet din fiecare fel câte ceva.
- Să ai mâine cel puțin...
- Mulțumesc! Ești drăguță!
Se făcuse deja nouă seara, așa că, Lucian se pregăti să plece.
- Stai, Lucian, spuse Maricica. Mergând acasă, o poți conduce și pe Lili. Merge în aceiași direcție... Nu, Lili?
Lili o privi de parcă ar fi mușcat-o. Nu avea niciun chef să meargă cu el, dar nu avu ce face. Se supuse și, astfel, porniră împreună pe ulița întunecată împiedicându-se de pietre și dând mereu în câte o groapă mai adâncă. Pășeau tăcuți pe sub un cer înstelat, dar fără lună. Întunericul îi dădea o senzație de intimitate. O privea îcecând să-i deslușească chipul în acea beznă, dar oricât încerca, nu reușea. Tăcerea ei îl intimida și aproape că-i rănea orgoliul bărbătesc. La un moment dat i se păru că ea era plecată de lângă el. Că gândurile ei erau departe. Și-ar fi dorit s-o oprească brusc și să o sărute brutal pe buze, răzbunător, dar simțea că astfel de gest „brownean” nu era indicat în viața reală. Aceste săruturi se găsesc doar în cărțile acelea siropoase, „de doi bani”, cum le numea el, cumpărate la colțuri de stradă, scrise în pat după o partidă de sex, căutate de bărbații fără succes la femei, sau de femei tinere ce încă mai visează la Feți Frumoși pe cai albi, sau de cele măritate, nesatisfăcute de bărbații lor, prea obosiți de muncă, sau și mai rău, plictisiți de corpul lor uneori prea gras, alteori neinteresant, lipsit de mister.
Fata se împiedică și, pe cale să cadă, brațul bărbatului o culese înainte ca aceasta să atingă pământul. O lipi de el repunând-o pe picioare. Ar fi vrut să nu-i mai dea drumul, să se îmbete de parfumul ei, dar ceva în mintea lui îi șopti să o lase ușor, echilibrând-o. Ea bângui un mulțumesc franțuzesc, slab, aproape fără a-l privi. După câteva minute, ajunse în fața unei porți înalte din lemn. Lili se opri.
- Am ajuns... Merci!
- Cu plăcere.
Doamne!... Cât ar fi vrut s-o sărute... să-i strivească trupul ei fraged de pieptul lui!... Dar nu îndrăzni.
- Noapte bună! spuse ea și se întoarse pentru a deschide poarta.
- O să ne mai vedem?
Ea se opri, dar fără a-l privi întrebă aproape șoptit:
- De ce?
Intră fără a mai aștepta vre-un răspuns. Ca și cum acel "De ce?" ar fi însemnat "Ce rost are!" Lucian rămase în drum, singur. "Și până la urmă, de ce?"
- Noapte bună! șopti el, apoi urcă pe uliță înspre casa lui, trist, dezamăgit, lovit în amorul propriu... O iubea? Nu!... O dorea?... O, da... și încă cum!...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!