poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4989 .



Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 20
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grupex_2007srl ]

2014-02-02  |     | 



Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se-nroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și-ncep să se certe-ntre ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Dar eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care-au mâncat-o.
Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb, mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă, care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te-ncălzește și el. Praful te-ncălzește de la picioare, Soarele te-ncălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te-ncălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se-ncălzesc toate oasele și-ncep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche: Liniștește-te, măi copile!
Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroiacă pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, care nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum se tânguie. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi, le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Mai întâi, trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Și imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ăsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Și umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Și văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion.

.  |











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!