− Poftim, intră! îl întâmpină the King, pe căpitanul Fill Norman, a doua zi pe înserat, cu un zâmbet bine studiat, ca de reclamă, însă fără să se ridice din fotoliul lui enorm ca un tron.
− Căpitan, domnule Elvis Teel!... Căpitan Fill Norman! Detașat special pentru rezolvarea acestui caz, care, sunt sigur că v-a sfâșiat inima, îl înțepă subtil Fill, studiindu-l cu mare atenție.
Efectul cuvintelor fu cel scontat, observă Fill, însă de pe chipul lui the King nu dispăru în totalitate zâmbetul-reclamă, ci îngheță doar o clipă într-un rictus ce-i dezveli șiragul alb al dinților, cercetându-l în același timp, cu ochii ușor mijiți, prin pădurea deasă a genelor.
− Te rog, ia loc! Ceva de băut?
− Nu, mulțumesc, domnule! spuse Fill accentuând mai grav cuvântul „domnule”, îndreptându-se spre unul dintre fotolii.
− Cum doriți! schimbă rapid the King modul de adresare, înțelegând aluzia. Chiar dacă este cam de dimineață, eu am să gust puțin gin.
Cuvântul „dimineață”, îl făcu pe Fill să-l privească mai atent, mărindu-și ochii.
− A! Sunt impresionat domnule căpitan. V-am captat atenția, înseamnă că mă urmăriți și sunteți atent la cea ce spun! Și eu care credeam că, dumneavoastră, polițiștii, aveți o singură țintă: adică urmăriți doar răspunsurile la întrebările puse! Hei, uite că m-am înșelat! Pocni ușor din palme, satisfăcut de perspicacitatea sa, apoi se ridică foarte sprinten din marele tron și se opri în dreptul unei ușițe.
− De regulă, oamenii care sunt foarte siguri pe ei, greșesc de multe ori copilărește! replică Fill.
The King nu răspunse pe moment, făcând pe preocupatul sau considerând că este mult mai important să-și toarne în pahar, decât să-i răspundă lui Fill.
Profitând de mica pauză, Fill cercetă rapid, ce se afla în jurul său. Totul, dintr-o privire i se păru masiv, întunecat și dur. Biroul de lucru al lui the King, de culoare neagră și foarte mare, trona impozant asupra celor trei birouri mai mici, care erau perpendicular amplasate în fața lui, în șir indian. În spatele biroului se afla biblioteca cu puține rafturi, dar încărcată cu cărți, iar în dreapta lui, barul – bar, un fel de-a spune, pentru că în partea de sus avea o mulțime de ușițe, care, după părerea lui Fill aveau altă destinație decât aceea de a ascunde sticle cu băutură – și în stânga biroului, se afla o imensă draperie, care, sigur, ascundea și ea ceva.
− Adică, domnule Norman, cu alte cuvinte: unii semeni de-ai noștri, nu văd copacii din cauza pădurii, sau invers!… Asta să înțeleg că ați vrut să spuneți? întrebă the King, la plezneală, fără nicio legătură cu ceea ce spusese Fill, așezându-se.
− Nu. Însă, „Nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți să obții alt rezultat”, a spus simpaticul Einstein, replică Fill.
The King tăcu − se așteptase ca Fill să-l corecteze, nicidecum să-i dea drept replică, în aparență fără nicio legătură cu realitatea, un citat al lui Einstein − și cercetându-l pe deasupra paharului, spuse:
− Nu văd legăturile, între, dar mă rog!?... Am fost informat că m-ați căutat, reluă el pe un ton arogant.
− Da, asta se întâmpla ieri.
− Intuiesc că ancheta a început deja de ieri, și mă întrebam de ce ați venit așa de târziu azi? Credeam că m-ați uitat și…
− Domnule Elvis Teel, interveni Fill puțin agresiv, întrerupându-l. Vreau să fiu cât mai scurt și să intrăm în miezul problemei! Mă scuzați de grabă dar sunt și puțin obosit, apoi timpul ne presează, în mod diferit: pe mine să aflu adevărul și pe dumneavoastră să-l ascundeți cât mai mult. Pentru informarea dumneavoastră corectă, precizez că ancheta a început cu mulți ani în urmă, acum suntem la final. Spuneți-mi în ce relații erați cu Lenny Teel?
− Cum adică, a început cu mulți ani în urmă? întrebă the King aproape șoptind, după care tăcu auzindu-și fraza, realizând că-și exprimase gândul cu voce tare. Nu anchetați moartea fiicei mele? Nu ați venit pentru asta? întrebă el tare.
− Domnule, Elvis Teel, vă rog dacă aveți bună-voința, să-mi răspundeți la întrebare, zise Fill, prefăcându-se că nu auzise nimic.
− Domnule Norman, intuiesc că întrebările dumneavoastră vor fi scurte, iar răspunsurile mele trebuie să fie cât mai detaliate, da?
− Ați intuit bine, domnule! De altfel, impresionat de grandoarea și chiar copleșit de opulența celor văzute și intuitiv, celor nevăzute, am intuit – accentuă el mai tare − că în mod sigur nu voi avea în fața mea un om lipsit de imaginație și… intuiție! îl înțepă Fill iarăși ușor ironic, repetând obsesiv cuvântul „intuiție”.
− O, mulțumesc pentru complimente!
− Deci?
− Nu în relații tocmai bune! Aș zice chiar reci în ultima perioadă. Trebuie să mă explic?
− Desigur!
− Lenny a fost fiica Barbarei Claus, a doua mea soție, pe care am cunoscut-o în timpul ultimului an de facultate, ea venind din alt centru universitar aici. Ne-am îndrăgostit nebunește, ne-am iubit și mai nebunește și a rezultat o nebunie și mai mare: un copil! Copil, de care eu am aflat după mulți ani, deoarece la vremea respectivă, mai exact la trei luni după terminarea studiilor, Barbara dispare subit din viața mea, neștiind că e gravidă. Timpul trece, și, cu toate că am făcut toate demersurile și tot ce este omenește posibil s-o găsesc, n-am reușit! Însă, după ce moare prima mea soție, întâmplător – așa am crezut eu atunci! – mă reîntâlnesc cu Barbara Claus. Mi-a explicat, cam laconic, de ce dispăruse din viața mea! Că rămăsese gravidă și n-a vrut să-mi facă greutăți. Totodată mă anunța că am o fetiță pe care o chema Lenny. Când am întrebat-o de ce a ales acest nume, mi-a răspuns simplu: tu când l-ai botezat pe fiul tău ai folosit prima literă a numelui tău „T” , eu am folosit ultima literă „L”. Deci, concluzie simplă: ea mă urmărise tot timpul. Acest argument, cu literele, coroborat și cu altele, m-a făcut să cred că într-adevăr, Lenny este fiica mea − asta atunci pe moment −, ulterior însă, am regretat și regret și acum, că nu am făcut testul de paternitate. Deci, după ce-mi aduce la cunoștință că am o fiică, Barbara trece la atac, mă amenință și mă șantajează direct, pe față! Dacă nu o iau de soție va face scandal. În acel moment, n-am avut de ales, nu-mi doream nici un fel de scandal în viața mea. Atunci eram pe val: în afaceri și în viața politică… Și uite așa m-am căsătorit cu Barbara. Cu ea m-am înțeles destul de bine, dar cu Lenny, am fost într-o permanentă luptă și după moartea Barbarei, a început războiul propriu-zis. Disputa s-a accentuat și mai mult în ultimii doi ani: veșnicul conflict între generații. Dar, cel mai mult datorită slujbei – slujbă între ghilimele −, pe care o avea la Paris și cu care eu n-am fost niciodată de acord.
− De ce?
− Datorită principiilor mele, despre viață! Principii pe care eu le consider eu. Apoi n-am înțeles-o, dacă n-ar fi avut din ce trăi poate că aș fi acceptat ideea, dar așa, când avea destui bani!
− De unde avea bani?
− De la mine, în primul rând! Apoi, de la mamă-sa care a avut o poliță de asigurare în caz de accidente, și avea în cont o sumă frumușică. Când a murit în accidentul acela stupid, conform clauzei stipulate în asigurare, jumătate sau mai mult – nu știu exact cât, eu n-am văzut niciodată polița − au intrat în contul ei, iar restul în contul meu.
− Cât a fost partea dumneavoastră?
− Hâm!... Nu mai știu exact, exact cifra, puțin peste un milion de dolari.
− O știți, dar nu vreți să mi-o spuneți! Dar să lăsăm asta, acum pentru mine este mai puțin relevant acest mic amănunt, însă la momentul oportun o s-o aflăm. Ați vizitat-o la Paris, pe Lenny?
− La început, în primul an, da, i-am făcut câteva vizite, apoi când am descoperit cu adevărat cu ce se ocupa, cu „adevărat” accentuez, după ce părăsise casa de modă, n-am mai vizitat-o!
− Adică? Ce făcea, mai exact?
− Damă de companie! Sau mai clar, prostituată de lux, domnule Norman!
− Ce știți, avea un prieten la Paris sau aici?
− Domnule Norman, nu cunosc nimic, cert este că în fiecare vacanță, a venit singură!
− Spuneți-mi vă rog, pentru domnișoara Lenny, la ce sumă se ridică asigurarea de viață?
− Nu știu, n-am văzut niciodată polița ei de asigurare, dar bănuiesc că la peste un milion de dolari! răspunse el evaziv.
− Acești bani vor intra în contul dumneavoastră?
− Cred că da, depinde de clauza stipulată în poliță! Dar ce insinuați?
Fill s-a ridicat din fotoliu fără să-i răspundă. Deocamdată nu mai avea ce întrebări să-i pună. Trebuia acum lăsat dl. Elvis Teel, să fiarbă.
− Domnule Elvis Teel, sper că nu veți părăsi portul fără să mă anunțați?
− De ce? Mă bănuiți de ceva? Mă bănuiți de…
Fill nu i-a răspuns clar nici de data aceasta, a zâmbit doar fixându-l și cercetându-l mai atent.
− Spuneți-mi, chiar mă bănuiți de…
Și nici de data aceasta, the King, n-a putut să pronunțe cuvântul „crimă”.
„Ieftin, foarte ieftin teatrul acesta de amator jucat de dumneata!” gândi Fill, apoi spuse scurt:
− Așa sunt uzanțele!
Elvis Teel ridicându-se din fotoliu și întinzându-i mâna peste birou, afișând un zâmbet ironic, spuse:
− Dacă așa sunt uzanțele, mă conformez.
Fill îi simți mâna rece că strânge cam moale, și îi fu teamă s-o strângă bărbătește, iar pe fața lui, în afară de acel zâmbet – acum ușor tâmp – nu putu să citească mare lucru. O mască de ceară parcă o acoperise.
− A! făcu Fill zâmbind și fără să-i dea drumul la mână, voind să-i simtă reacția, spuse: Vă las spre meditație, tot un citat de Einstein, care zice cam așa: „De mic copil am detestat puterea, iar acum Dumnezeu mă pedepsește, punându-mi putere în mâini”.
Citatul lui, observă Fill, nu avu niciun efect, cel puțin nu simțise și nu văzuse nicio tresărire pe chipul lui, sau poate că the King reușise să-și stăpânească bine emoțiile.
− Știu citatul domnule căpitan, însă eu nu am realizat o bombă, am construit ceva ce-i place și bunului Dumnezeu: o cruce! replică the King.
- va urma -