poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 796 .



Cursuri
proză [ ]
XX

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2013-12-15  |     | 



Tudor se închisese de mai mult timp în camera sa de student și citea carte, după carte. Uitase de timp. Astăzi era o zi însorită de octombrie și Tudor asculta pentru a nu știu câta oară sonata ‚Pathetique’ de Beethoven, interpretată de Emil Gilels. CD-playerul era ieftin, avea însă boxe de calitate, și sunetele erau curate. Pentru Tudor pianul reprezenta cel mai pur instrument. Sonatele lui Beethoven în interpretarea lui Emil Gilels erau pentru el apogeul artei de interpretare la pian a secolului douăzeci. Tudor suferea de teribilă foame spirituală, de aceea își cumpărase în scurt timp sute de cărți, pe care le înghițea, începând a citi mai multe cărți odată, era entuziasmat de tot ce descoperea și se numea fericit. Era bine dispus, fiindcă viața începuse să curgă liniștită, într-un făgaș determinat de cursurile universitare. Se duse la fereastră și privi căzut pe gânduri.
Cu un etaj mai jos, o femeie tânără stătea la aceeași fereastră și privea absentă în afară, mâncând o piersică mică, necoaptă. Gândurile femeii se concentrau asupra unei tuberoze văzute cu o zi în urmă în spatele ferestrei unei prăvălii, o tuberoză ce trebuia fi cumpărată, însușită. Ea însăși era acea tuberoză, în spatele unei ferestre, se simțea exotică, se simțea ca o captivă într-o încăpere modestă, nepotrivită cu exotismul ei. Era avidă după libertate, ce însemna acea liberta: a putea cumpăra oricând o tuberoză, fără să-i pese de pentametrii iambici al unui anonim. Ce poate fii mai trivial, mai comun, decât să pierzi vremea mereu, fără șanse de a te ridica vreoată pe picioare. Suntem cuvinte nescrise, caractere cocoșate... Femeia își dorea o viață mai complexă, desigur la Paris. În curtea blocului zări pe bancă o pereche, scăldați de razele soarelui în asfințit. El zâmbi zâmbetului ei deschis din spatele ochelarilor cu rame negre și groase... Suntem lacune (tocmai ceea ce lipsește pentru ca să fim desăvârșiți), gândiră în același moment femeia de la fereastră și vecinul ei de de-asupra. Femeia se hotărâ brusc, să se uite la televizor, Tudor se gândi să plece în oraș.
Tudor inspira cu nesaț aerul curat de pe alea cu platani pe care o frecventa de câte ori mergea spre centru. În stânga și dreapta vile erau presărate, care mai de care mai frumoase, și pe care Tudor le admira de fiecare dată. Dar niciodată nu văzuse vreun locatar. Și acum, din curiozitate încerca să vadă pe cineva, dar nu avea nici acum noroc. La ferestre se vedea lumină, deci erau locuite. Plictisit, se întoarse la gândurile sale, pășind grăbit pe alea pustie. Se făcu întuneric, trecând de alee și ajungând pe bulevardul principal, ce ducea direct spre inima orașului, întâlnii din nou oameni, pasanți grăbiți, care priveau în gol, spre vreo problemă care îi preocupa. Pozitiv vorbind, Tudor se simțea ca un extraterestru. El nu avea probleme. Putea să se concentreze spre ideile și aspectele filosofice care-l preocupau de la ultima lectură. Se uita prin vitrine; mereu aceleași reclame, era nemulțumit de imaginea neschimbată a orașului, care-l plictisea, vroia imagini noi, vroia impulsuri noi. Negativ vorbind, Tudor se simțea ca un pește pe uscat. Instinctiv încercase să se adapteze societății, încetul cu încetul se transformase din homo religiosus în homo profanus, de la infantilul religios, la adultul profan – profanul adult, altfel spus ignorant față de religie. Acum, prin atâta lectură laică, încerca să priceapă profanul, mai mult, să găsească pe Dumnezeu în profan. Urmările acestei transformări se făceau simțite. Tot supranaturalul, sacrul, idealul nu mai era valabile, se simțea vulnerabil, fiindcă devenise muritor. În fiecare zi era tentat să intre în biserică, și să scape de realitate, să intre din nou în siguranța nemuririi, era tentat să se călugărească, dar mereu se încuraja să reziste ziua de azi, și încă o zi și încă o zi, să se adapteze sau să moară. Chiar intrarea în vreo biserică o considera lașitate, de aceea se concentra la aici și acum. Dar ceea ce simțea mai ales era libertatea, o libertate pe care nu o putea cuprinde, ține sub control. A fi profan însemna deci a fi liber. Ajuns în centru, se plimba pe străzile înguste și întortochiate. Nu departe de strada Mihai Eminescu văzu un cinematograf în paragină, reclama, veche de zeci de ani, nu mai lumina de mult, unele litere lipseau: Cinema Progresul. Tudor își dori să vadă un film, dar era clar, că aici nu se mai putea viziona nimic. Din nostalgie trecu se apropie de cinematograf. În vitrinele vechi erau poze la fel de vechi, în alb și negru, cu diferiți actori, stele de cinema din anii 50, 60: Cary Grant, James Dean, James Mason, Peter Sellers, Richard Burton, Bette Davis, Katherine Hepburn. Ajuns în fața intrării, observă o lumină slabă în spatele draperiilor groase. Să fie deschis, se miră Tudor. Încercă ușa. Se deschise. Din curiozitate intră și împinse la o parte draperia de catifea roșie. În fața ochilor i se deschise vestibulul cinematografului transformat într-o sală de cafenea, cu multe mese, cu un bar, pereții acoperiți cu un tapet roșu, și cu afișe de mai multe mărimi a unor filme celebre, fotografii de actori, prinși în pauzele de filmare, sau portrete idealizate. Pe peretele din spatele barului o oglindă enormă, încadrată între rafturi pentru sticle de băuturi. Deasupra oglinzii cu litere mari inscripția: ars gratia artis. În surdină se auzea muzică rock: The Rolling Stones -„Gimme Shelter” . Bietul cinema, transformat în cafenea, gândi Tudor. În sală nu era nimeni. Tudor se îndreptă spre un perete pentru a putea vedea mai îndeaproape fotografiile mai mici. Natalie Wood, Anna Karina, Elizabeth Taylor, Romy Schneider, M.M., B.B., Jean Seberg!, parcă proprietarul acestei săli vroia să strângă toate aceste personalități laolaltă. Printre fotografii se găseau și citate, scrise la mașină, poate chiar de proprietar. Tudor citi: „Este mai greu să cinstești memoria celor anonimi, decât cea a somităților” – Walter Benjamin, „Nouă zecimi din educație constă din încurajare” – Anatole France, „all work and no play makes Jack a dull boy” – Jack Torrance. Tudor încercă să înțeleagă sensul acestei propoziții, dar i se păru banal, așa că ignoră acest citat. Trecu la următorul. Acesta era scris de mână cu cerneală roșie: "Dieu est un comédien jouant devant un public trop effrayé pour rire." – Voltaire. Cum era adâncit în descoperirea afișelor, Tudor nu observă cum un bărbat cam la patruzeci de ani, suplu, înalt, îmbrăcat lejer, cu articole de marcă, se îndreptă fără nici un zgomot spre bar. Ajungând în spatele tejghelei își turnă o bere rece. La acest zgomot, Tudor se dumiri și își întoarse privirea spre originea zgomotului.
-Bună seara, zise barmanul politicos și ridică paharul. Ceva de băut?
-Da, o răcoritoare, zise Tudor dint-odată însetit.
Barmanul îi pregăti un pahar de bere, și-l puse in fața sa pe tejghea, pe un suport de carton.
Ciocniră. Apoi băură cu nesaț. Tudor dori să întrebe ceva, dar barmanul îi ghici gândul.
-Da eu sunt și barman și proprietar.
-D-voastră ați schimbat cinematograful în cafenea?
Barmanul se miră.
-Dar n-am schimbat nimic, zise acesta. Cinematograful încă funcționează. Vreți să vizionați un film?
-Ce film rulează, întrebă Tudor.
-Depinde de public.
-Adică...
-Îmi spuneți ce vreți să experimentați și eu vă pun filmul potrivit. De exemplu, acțiune, comedie, o comedie romantică, o dramă, un film pedagogic sau unul subversiv, filme erotice...
- Vreau să știu cum pot supraviețui oamenii fără Dumnezeu, vroia să spună Tudor. Dar spuse cu voce tare: Aș vrea să văd filme, care să mă scoată din rutina plictisului, care să-mi schimbe punctul de vedere, care să mă învețe să văd viața așa cum este.
-Sau cum nu este, zise barmanul provocativ. Ochii albaștrii ai bărbatului străluciră ciudat. Te-ai întrebat vreodată de ce te plictisești?
-Lipsă de ocupație, zise Tudor. Sunt momente... Doar e normal, să te și plictisești, se apără Tudor.
-Și te găsești des în situația că te plicitsești? continuă barmanul.
-Ne cred, că mă plictisesc mai mult decât restul lumii, zise Tudor
-Te consideri mediocru? Zise barmanul.
-Nu cred, că sunt mediocru, spuse Tudor sigur pe sine.
-N-ai simțit deci niciodată, că mori de plictiseală? continuă barmanul.
Tudor nu răspunse.
-Fiindcă eu mor de plictiseală! zise barmanul. Am zilnic nevoie de doza de șoc. Aș avea filmul potrivit pentru tratarea plictsului: „Ziua marmotei” Așteptă o reacție din partea lui Tudor: Nimic. Mai bău restul de bere apoi zise: Ce-ai zice de „Un zbor deasupra unui cuib de cuci”? L-ai văzut deja?
-Nu, zise Tudor. Nu cred.
-„Clockwork Orange”?
-Nu.
-Ai auzit de Stanley Kubrik?
-Nu.
-Aha. Atunci cel mai bine începem cu „Un zbor deasupra unui cuib de cuci”!
-Despre ce e vorba în film?
-Vei vedea.
Tudor privii în jur mirat:
-Dar unde e sala de cinema? Zise el.
-Vei vedea și asta. Nici-o problemă, răspunse amuzat barmanul.
Apăsă pe un buton ascuns în spatele tejghelei și o reclamă se aprinse pe peretele din dreapta: „Purgatorio”, apoi dedesupt, luminat de LED-uri, cadrul unei uși deveni vizibil.
-Impresionant, zise Tudor.
-Mersi, zise barmanul.
-Când începe reprezentația? Întrebă Tudor to mai entuziasmat.
-La șapte.
Tudor se uită la ceas. Era șase și trei sferturi.
-Care e prețul biletului?
-5 miei. Răcoritoarele sunt incluse în preț.
-Un bilet atunci, zise Tudor și îi întinse banii.
Barmanul se duse la casă și îi rupse un bilet. Puse banii și se întoarse spre Tudor.
-Ceva de băut?
-Încă o bere, te rog...
Barmanul îl servi.
-Și dacă nu mai vine nimeni? Întrebă Tudor sceptic.
-Vei viziona filmul de unul singur, răspunse barmanul.
-Și dacă vine cineva și vrea să vadă alt film? Întrebă Tudor.
-Mulți vor să se lase surprinși. Vor să vadă filmul ales de altul, răspunse barmanul. De aceea singura regulă este: primul sosit decide.
-Și dacă...
-Prea mulți dacă, îl întrerupse barmanul.
Tudor tăcu.
Barmanul se îndepărtă și dispăru la fel de brusc așa cum venise. Tudor se îndreptă din nou către peretele cu citate și fotgrafii. Găsi următorul citat: ”Plictisul, dacă îl simți când trebuie, e un semn al inteligenței” – Clifton Fadiman. Tudor trebui să zâmbească.
Pe ușa de la „Purgatorio” se aprinse un monitor la nivelul ochilor, cu știrea: Astăzi în Purgatorio: dedesupt afișul original al filmului, cu fotografia lui Jack Nicholson. Sub afiș anunțul: Filmul va începe în, iar dedesupt apăru un countdown digital, care spunea că sunt mai puțin douăzeci de minute până la începerea filmului. Sub countdown pulsa în roșu o mână care te avertiza că nu se putea încă în sală. Design individulal. Tudor era impresionat. Înt-un colț al vestibului descoperii o bibliotecă cu o mulțime de cărți. Era un fel de anticariat. Tudor aruncă o privire. Erau biografii de actori, regizor, cărți despre filme, despre filme premiate la Veneția, Berlin sau Cannes, filme premiate cu „Oscar” și multe altele. Un paradis pentru cineaști. Tudor era entuziasmat, simțea cum prinde viață, vroia să știe tot despre acești oameni creativi și plini de glamour. Tudor citi un bilet scris cu mașina și care era lipit pe un raft: Pentru VHS și CD-uri contactați barmanul.
Între timp apărură încă câțiva studenți, curioși, dar care se pare, că erau familiarizați cu acest cinematograf. Erau bine dispuși și fericiți despre alegerea din seara aceasta. Erau studenți la limba engleză, care veneau des pentru a-și antrena cunoștiințele. Pe ușa de la Purgatorio apăru semnalul, că se poate intra. Studenții intrară gălăgios. Tudor era încă adâncit în lectură. Un alt student singuratic apăru. Din difuzoare se putea asculta „Imagine” al lui John Lennon. Tudor întoarse capul, și-l examină pe noul sosit. I se păru cunoscut, era un student, care locuia în același cămin, chiar la același etaj. Îl văzuse poate de două ori întâmplător, dar nu se salutară. Acum, privirea li se întâlni și se salutară din cap. Tudor îl examină în câteva secunde: Studentul purta o șapcă neagră, cu inițialele NY, pentru a-și asunde o cicatrice pe obrazul drept, o cicatrice fină și lungă, care pornea de la tâmplă și care ajungea până la barbă. Cicatricea nu-i strica însă fața frumoasă. Era poate în primul an de studiu, un flămând de cunoaștere, introvertit, inteligent, preocupat cu înțelegerea artei, pentru a deveni la rândul său, artistul ideal. Acesta intră în Purgatorio, urmat de Tudor, care era curios să vadă interiorul sălii de cinema. Și într-adevăr nu a fost dezamăgit. Fotolii îmbrăcate în catifea vișinie, sau chiar fotolii pentru două persoane, te invitau la destindere și savurare a filmului. Singura problemă: acest film nu te lasă nici să te destinzi și nici să savurezi.
Piper apăru în cinematograf, lăsă niște bani pe tejghea și intră în Purgatorio. Nu după un minut apăru și Gauss, cu moralul complet la pământ. Slăbise încât arătă ca un schelet ambulant. Mai întâi de toate se apropie de zidul cu celebrități, ca și cum s-ar apropia de altarul unui templu. Era acompaniat de „Riders On the Storm” al lui Doors. Zâmbi trist și atinse fotografia lui Jean Seberg. Gândurile îi explodară ca un foc de artificii: se găsea din nou la Paris, unde vizitase mormântul acriței, la cimitirul Montparnasse, desoperit din întâmplare, fiindcă țelul pelegrinajului fusese vizita la mormântul lui Brâncuși. Inspiră puternic. Mușchii feței se crispară. Trebuia să ajungă din nou acolo!
Pentru Tudor a fost ca o revelație, o primă lovitură de măciucă la adresa intelectului. Găsise ceea ce căutase. Înțelese ce înseamnă curajul de a fi liber. După film Tudor plecă, ca zăpăcit, fără să știe încotro, fără să știe pe ce lume trăiește. Studentul cu cicatrricea îl văzu pe Tudor abătut, așa era și el, dar pe când Tudor nu știuse despre ce e vorba în film, Andrei, era în temă. Andrei îi propuse lui Tudor să meargă împreună spre casă, propunere pe care cel din urmă o acceptă cu plăcere. Superficial văzut, cei doi se asemănau cu Rosencrantz și Guildenstern, personaje de tip efemer și absurd. Piper plecase mai înainte de a se termina filmul. Îl mai văzuse de câteva ori. Gauss, deși îi recunoscu pe Tudor, nu avusese chef să vorbească cu el, așa că aștepta ca acesta să dispară, pentru ca apoi să plece și el.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!