Întrebarea lui întoarse totul pe dos și toată atmosfera de suspans pe care Margaret reușise s-o creeze, se risipise într-o secundă – această intervenție simplă, era neprevăzută în scenariul învățat de Margaret − ca un balon de săpun și asta o făcu să șovăie o clipă, însă suficient ca Fill să sesizeze acest lucru.
O văzu cum se ridică și se îndreptă spre bar: aproape rigidă ca un robot își mai turnă puțin gin – grația din mișcările ei de gheișă dispăruseră ca prin farmec.
− Mai doriți? întrebă ea conformându-se codului bunelor maniere, dar scopul era altul: să mai câștige timp, să se reculeagă și să improvizeze, până îl duce iar în scenariul ei.
− Nu, mulțumesc, nu l-am terminat nici pe acesta! spuse el cu subînțeles.

Margaret reveni în fotoliu și câteva secunde rămase cu privirea fixă în paharul din mână, căutând să descifreze în oglinda lichidului, răspunsul.
− …Mda, îmi amintesc, de la început m-ați avertizat că unele întrebări vor fi incomode sau indiscrete, reluă ea după un timp, pe un ton scăzut, tărăgănat și lungind cuvintele. Totuși, zise ea ridicându-și ochii și privindu-l foarte direct, dacă ceea ce vreți să aflați de la mine, ajută la bunul mers al anchetei, am să mă conformez și am să răspund. Dacă însă… întrebarea este pusă doar așa, pentru a vă satisface curiozitatea dumneavoastră personală, prefer să tac. Se opri, duse paharul la gură și mai sorbi din el, privindu-l în continuare pe Fill, tot la fel de direct, așteptând.
− Stimată doamnă, uneori poate că întrebările mele vor depăși cadrul anchetei, drept pentru care vă cer anticipat scuze. Dar sunt sigur că nu va fi cazul, dumneavoastră veți înțelege asta și nu-mi veți răspunde. Fill se opri privind-o întrebător și văzând că ea tace, prefăcându-se probabil că nu înțelege mesajul din ochii lui, continuă: Mai este nevoie să repet întrebarea?
− A, nu! mimă ea o ușoară tresărire, doar mă gândeam la ceva, privindu-vă! Mă întrebam: care dintre cei doi, e mai sincer?
− Doi!?... făcu Fill, chipurile surprins, uitându-se în jurul său.
− Da, doi. Eu văd acum în dumneavoastră, două personalități total diferite: Fill polițistul și Fill omul?... Cine pune întrebările?
− Noi doi suntem un tot, doamnă, replică el întrând în jocul ei, și întotdeauna suntem sinceri, ne înțelegem de minune, e adevărat, uneori ca doi frați vitregi, dar totuși ne suportăm, ne agreăm, colaborăm și ne completăm reciproc. Iar Fill omul, aici de față, nu s-a îndoit nicio secundă de sinceritatea dumneavoastră.
− Și polițistul ce spune? Să înțeleg că are dubii!?
− Polițistul e vigilent, treaz și la datorie! El anchetează întotdeauna îndeplinindu-și cu onoare îndatoririle de serviciu. Dar sigur, o să vorbească și omul cu el! O să-l convingă pe polițist să fie și el… mai uman, mai sincer…
− Ha, ha, ha!… mie îmi spuneți cât sunt, polițiștii, de sinceri !?... Dar să lăsăm asta. Dumneavoastră, aveți încredere în oameni? Vă întreb asta din pură curiozitate.
− Da, am încredere în dumneavoastră, asumându-mi și un oarecare risc! După cum bine știți, riscul este una dintre laturile meseriei noastre.
− V-am întrebat cu totul altceva! Domnule Norman, erați bun în politică, observ că ocoliți cu abilitate să răspundeți exact la întrebare… totuși mă simt flatată și cred că sunteți un bun sau… fin psiholog.
− Mă flatează și pe mine constatarea dumneavoastră, dar eu iubesc mai mult filozofia, psihologul…
− Filozofia cuvintelor sau… a iubirii?
Și după ce-l întrerupse cu această întrebare, Margaret zâmbind, duse paharul la gură.
− Psihologul este vindecătorul, reluă el calm, el cunoaște cel mai bine taina sufletului omenesc! Filozofia cuvintelor sau... a iubirii, momentan, pe moment nu se încadrează în obiectivul curent al cercetărilor mele.
Margaret tăcu și rămase un timp pe gânduri, jucându-se cu paharul, căutându-și parcă cuvintele, spuse:
− Interesant, domnule Norman, sunteți primul polițist filozof, pe care am onoarea să-l cunosc! Cred că…
− Mă scuzați de întrerupere! zise el simțind în glasul ei puțină ironie. Nu știu câți, dar mai ales, în ce împrejurări ați mai întâlnit și alți colegi de-ai mei, dar, ar fi bine, ca acest subiect să-l dezbatem poate altă dată, acum discutăm despre cu totul altceva.
− Da, bine! Fie! Mă conformez. Am înțeles aluzia dumneavoastră. Am să vă răspund la întrebarea anterioară, deși rămân cu îndoiala mea, atât cât mă pricep eu și mă ajută psihicul fără însă să filozofez prea mult, că: nu văd nicio legătură între moartea ei și felul relației mele cu soțul meu. Dar, mă rog, poate domnia voastră vedeți această legătură și eu nu știu să fac conexiunile exacte… Ei bine, dragă domnule căpitan Fill Norman, continuă ea accentuând fiecare cuvânt, relația mea cu The King – sper că ați fost informat că așa e supranumit soțul meu! – e acum într-un mare… mare impas.
Tăcu și, foarte concentrată, acum privea paharul gol, jucându-se cu el, rotindu-l între degete, parcă surprinsă că ginul se terminase. Ușor dar sigur, masca teatrală a tristeții poposise odată cu amintirile dureroase pe chipul ei angelic, urâțindu-l un pic. Aștepta ca ultima ei frază, sedimentată în memoria căpitanului să-și facă efectul scontat.
− În ultimul an, reluă ea, dacă am vorbit − se opri o clipă și închise ochii calculând în memorie − așa, în total, cam o oră! Puteți dumneavoastră să vă imaginați ce înseamnă asta: o oră într-un an? întrebă Margaret mai mult în șoaptă. Ce să mai vorbesc despre alte relații!? Suntem căsătoriți doar așa, în fața societății, dar în realitate dumnealui face ce vrea… subliniez, numai dumnealui!... Iar eu?… Eu chiar dacă aș vrea să fac ceva, acum nu mai pot.
Se opri din nou din destăinuire, probabil surprinsă de poziția în care rămăsese Fill, puțin caraghioasă cu gura întredeschisă, șocat în mod vizibil de cele auzite.
El tresări și ca să-și mascheze tulburarea, își făcu de lucru aprinzându-și o altă țigară.
− Fumați cam mult și asta nu e bine! Dăunează grav sănătății, iar la bărbați mai are – cercetătorii britanici au tras această concluzie, nu eu! – și alte efecte… Mai ales că fumați și singur! îl dojeni ea. Și, poate nu ați observat… am și paharul gol. Gol ca sufletul meu! adăugă ea puțin apatică. Vreau și eu una, vă rog! Mi-ați făcut poftă, spuse, privindu-l și însuflețindu-se spontan.
− Deci, continuă ea după ce aprinse țigara, cum spuneam, teoretic fiecare face ce vrea: eu în limita și spațiul coliviei mele din aur – făcu un gest amplu cu mâna − iar ce face dumnealui, în limita… plus infinitului, au alții ochi să vadă și să-mi spună, deși, subliniez, eu nu le-o cer. Dar dacă așa cred ei că mă pot cuceri, n-au decât, eu am alte criterii de selecție și sunt numai de mine știute, mai spuse ea zâmbind de data aceasta și privindu-l prin fumul de țigară.
După câteva secunde, tuși ușor, strivi țigara în scrumieră și se ridică brusc din fotoliu, cu agilitatea unei tinere feline, luă paharul gol de pe măsuță și se opri lângă bar.
− Nu vă mai întreb dacă doriți… Nu vreau să fiu refuzată de două ori! spuse ea turnându-și în pahar, după care, cu el în mână, plecă spre dreapta, unde era o draperie de culoarea paiului. Când mai avea aproximativ doi metri până la ea, aceasta se puse în mișcare, lăsând să se vadă trei ferestre foarte înalte, cam de statura unui om și fiecare lată de aproximativ un metru. De fapt, tot ansamblul de geamuri forma un balcon în formă de potcoavă, în mijlocul căruia trona un stâlp cu niște basoreliefuri foarte fine și în detaliu sculptate, înfățișând niște scene erotice foarte explicite.
Margaret își rezemă spatele de coloana antică și privind afară, îl întrebă:
− Mai vreți să știți și altceva, domnule căpitan Fill Norman?
− Da, mai ales acum după această destăinuire.
− Destăinuire… la care nu vă așteptați?
− Mda, cam așa ceva! spuse el evaziv.
− Atunci veniți aici lângă mine! îl invită ea cu o voce melancolică. Vreau să vă mai fac o altă… destăinuire, dacă tot am început, mai adăugă ea, aproape în șoaptă.
Fill se ridică din fotoliu și se apropie de balcon. Fu surprins de claritatea imaginilor văzute prin imensele ferești, deși afară se înserase binișor.
− Vă rog, îmi mai dați o țigară?
El îi întinse pachetul din care Margaret se servi.
− Mulțumesc! spuse ea, după ce el îi aprinse țigara. Sper că n-am să mai tușesc! Uneori chiar leșin de la tuse, iar dacă se întâmplă asta, vă rog să-mi faceți respirație gură la gură, numai așa îmi revin, să știți!... Văzându-l că zâmbește, prinse curaj și continuă: Domnule Norman, vă rog ceva… dați-mi voie să vă spun pe nume. M-aș simți… și se opri, ar fi vrut să spună că: mai aproape de dumneavoastră! apoi, trăgând aer în piept, repetă: M-aș simți altfel, mai în largul meu și aș putea comunica mult mai direct, chiar mai degajată cu dumneavoastră, motivă ea cererea. Eu… indiferent de răspunsul pe care mi-l veți da, vă rog să-mi spuneți pe nume, mai ales că aveți un accent deosebit, chiar melodios, când îmi pronunțați numele și asta-mi face o deosebită plăcere. Se poate?
- va urma -