Margaret așeză cu multă dezinvoltură paharele pe măsuță și Fill nu putu să nu remarce, admirând acum mai îndeaproape, degetele fine, prelungi − de pianistă cu multe ore de studiu și culmea, fără podoabe, în afară de o verighetă care înnobila degetul inelar și un ceas, cu o formă adecvată și o mărime rezonabilă −, care făceau ca mâinile ei să fie de o frumusețe tulburătoare. Dacă numai ele exprimau atâta grație, ce să mai vorbim de restul!?
− Deci, domnule căpitan, cu ce vă pot fi de folos? întrebă ea așezându-se în fotoliul de lângă măsuță, făcându-i semn și lui să se așeze.
− În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru amabilitatea de a mă fi primit într-un asemenea moment, atât de delicat și totodată, să-mi exprim condoleanțele mele cele mai sincere!
− Mulțumesc!... sunteți foarte amabil.
− Și în al doilea rând, vă rog, să-mi scuzați indiscreția unor întrebări, puse inevitabil pe parcursul discuției, care, poate vă vor răscoli unele amintiri plăcute sau mai puțin.
− Discuție, sau… anchetă?
− Momentan, eu o numesc discuție.
− Domnule căpitan, sunt gata să răspund întrebărilor dumneavoastră. De aceea, vă rog, să trecem mai repede peste protocol. Considerați terminată introducerea sau pregătirea psihologică, și intrați direct în cuprins. Se opri și mult mai încet, continuă: Încheierea, presimt că nu se va face în seara aceasta.
Fill Norman o privi preț de câteva clipe pe deasupra paharului, din care luă o mică înghițitură. Auzise destul de clar ultimele cuvinte pe care le spusese Margaret, le înțelesese și sensul − cel real crezu el − dar modul cam insinuat pe care ea îl dăduse frazei, îl nedumeri puțin.
− Încheierea anchetei, vreau să spun! Îmi pare rău dacă ați înțeles altceva, preciză ea, surâzând ușor ironic, văzându-i expresia feței.
− Tot la anchetă mă gândeam și eu, stimată doamnă. Pot să-mi aprind o țigară, vă deranjează? întrebă Fill încercând să-și mascheze trac-ul debutantului, gândind: e clar, sunt ușor de citit, fața mea trădează ce simte inima și asta nu e bine. Ce faci Fill? Te rog să-ți revii. Concentrează-te! Ai în fața ta o femeie pe care tu trebuie s-o domini prin atitudine, iar întrebările tale subtile trebuie să fie niște inteligente capcane puse și camuflate în fraze obișnuite. Ori tu, ce naiba faci? Te citește ea pe tine, în loc s-o citești tu? Domnule, flerul meu, așa de începător – vreau să zic, în arta de a cunoaște eterna enigmă feminină −, simte și îmi spune că ea joacă un rol al dracului de bine învățat, sau, și asta e și mai grav, prin frumusețea ei, mi-a întors ''metafizicul pe dos''.
− Nu, nu mă deranjează, și eu mai fumez din când în când.
− Spuneți-mi, zise el − după ce-și aprinse țigara și trase zdravăn un fum, parcă mai revenindu-și − sau povestiți-mi despre ultima întâlnire cu fiica dumneavoastră.
− Cu lux de amănunte, așa bănuiesc că doriți, da?
− Și cât mai exact.
− Conform uzanțelor și respectând codul de procedură, nu-i așa?
− Dacă voi avea nelămuriri, am să intervin! Vă rog, spuse Fill pe un ton serios.
− O, cum să nu! Sunt sigură de asta… Domnule căpitan, Lenny Teel, nu este, sau nu a fost, se corectă ea repede, fiica mea bună. Ar fi trebuit s-o nasc la − se opri zâmbind − o vârstă foarte fragedă. Lenny Teel, a fost rodul unei iubiri nebune – cel puțin așa mi-a spus soțul meu când ne-am căsătorit − un fruct rezultat dintr-o floare extrem de exotică, frumoasă și apetisantă, din a doua lui căsătorie. Și, preciză ea, tot dumnealui mai are un băiat, care se numește Tenny Teel, din prima căsătorie. Eu… eu sunt a treia partidă și încă n-am reușit să-i aduc pe lume niciun moștenitor. Se opri și foarte ușor, abia perceptibil, dar Fill o înțelese mai mult după mișcarea buzelor, ducând paharul la gură, continuă: Și nu știu dacă o să mai am timp!
Aha, acum înțeleg de ce ești atât de pasivă, acum îmi explic răceala ta! își spuse Fill în gând, privind-o prin micul nor de fum.
Simțindu-se probabil studiată, ea își ridică brusc ochii, încercând să-l înfrunte. Săgețile din privirile lor se întâlniră și preț de câteva secunde se studiară duelându-se fulgerător. Fill simți un puternic aflux izvorât din irișii ochilor ei încercând parcă să-l hipnotizeze și totodată un ușor disconfort datorită privirii prea fixe, apoi, frumoși ei ochi ușor umezi și pupilele puțin dilatate, își coborâră înfrânți, săgețile în pahar. Nu reușiseră să-l domine.
− De când o cunoașteți pe domnișoara Lenny Teel ?
− Exact de când îl cunosc și pe soțul meu, adică de patru ani, și, spuse ea zâmbind, v-am scutit de o altă întrebare. O cunosc, e un fel de-a spune, pentru că o vedeam doar în vacanțele de vară, ea mutându-se la Paris, la scurt timp după ce eu m-am căsătorit cu tatăl ei.
− Ați vizitat-o la Paris?
− Nu, niciodată! Așa cum am mai spus, în vacanța de vară, întotdeauna venea ea aici. Iarna ne onora cu prezența foarte rar. Era sensibilă, nu suporta frigul.
− Știți ce făcea la Paris, cu ce se ocupa?
− Da, știu, doar din spusele tatălui ei − ea nu mi-a vorbit niciodată despre asta! – am înțeles că a fost creatoare de rochii, gama Haute Couture și uneori mai făcea și pe prezentatoarea, la o casă de modă, nu foarte renumită din Paris. Ziarele de scandal, tabloidele ce apar ocolo, mai prezentau din când în când poze cu ea îmbrăcată foarte sumar. Într-o revistă, așa mai serioasă de modă, n-am văzut-o niciodată. Datorită acestei ocupații avea mereu conflicte cu tatăl ei, care, îi reproșa în fiecare vacanță acest lucru sau ori de câte ori se întâlneau. El nu a fost de acord și nu a înțeles niciodată această muncă de creație, a fiicei lui, certându-se mereu cu ea pe această temă, considerând c-o face… doar așa, din snobism. Dar eu cred că era totul de fațadă, o mască purtată de ea, inteligent și cu eleganță, sub care se ascundea o răzbunare meschină.
− Răzbunare! Să înțeleg că… pe tatăl ei?
− Da, pe el. Vă surprinde? Am să vă explic și de ce am înțeles eu asta.
− Ok, dar până la explicație, spuneți-mi vă rog, ați observat ceva schimbat la ea, acum, înainte de tragicul eveniment?
− Domnule Norman, Lenny, pentru mine a fost și va rămâne o enigmă, o introvertită. Subliniez aceste cuvinte și am să vă și detaliez. Acum, dați-mi voie să vă explic, chiar dacă nu mi-ați cerut-o, cum am judecat eu comportamentul ei față de mine. În primul rând am simțit că ne evitam reciproc. Totuși când, fortuit ne întâlneam, nu schimbam decât fraze banale, fără să disecăm și să intrăm în problemele noastre mai intime, mai femeiești. Apoi, în al doilea rând, am dat vina pe subconștientul ei − forța asta nevăzută care ne domină pe toți −, crezând că nu acceptă să-i fiu mamă, deși ea nu a avut curajul să-mi spună sau să-mi reproșeze ceva, dar eu așa am simțit. Și asta, probabil − gândeam eu atunci în naivitatea mea de femeie tânără și îndrăgostită −, că nu accepta, deoarece aveam o vârstă apropiată de a ei. Vă reamintesc că ne despărțeau doar câțiva ani. Și în al treilea rând, imediat după căsătorie − chiar în perioada aceea atât de scurtă, cât am locuit împreună toți trei, ea mutându-se, așa cum am mai spus, repede la Paris −, am simțit o aversiune în comportamentul ei și foarte multă ură în privire, ură amestecată, culmea, cu multă gelozie și nu înțelegeam de ce. Deci, rețineți, asta gândeam eu la momentul respectiv, dar o să realizați pe parcursul anchetei, pardon, discuției, sau și mai sigur din ceea ce am să vă relatez, că altfel au stat lucrurile, deoarece ulterior, la ceva timp după plecarea ei, bătrânul care se ocupa de grădină, foarte simpatic și guraliv, mai ales după ce bea două păhărele cu gin…
Fill zâmbi privindu-și paharul.
− A!!!… făcu ea, dumneavoastră nu l-ați terminat nici pe primul! Deci, reluă ea, și acum urmează explicația cu ''răzbunarea'' pe tatăl ei, dumnealui, grădinarul, mi-a făcut o destăinuire șocantă care m-a bulversat și anume că, între tată și fiică ar fi fost o ''legătură nefirească de iubire'', subliniase el fraza, spunând asta zâmbind ironic și făcându-mi cu ochiul, adică: înțelegeți doamnă, ce fel de legătură? Am fost atât de șocată de cele auzite că efectiv m-am blocat pe moment și nu am mai reușit să aflu și alte amănunte. Apoi, nici nu am mai avut pe cine să întreb, sărmanul de el, sinceritatea l-a ucis, a doua zi paznicii l-au găsit mort. Beat fiind, căzuse în piscină și se înecase − cel puțin așa a scris medicul legist în raport −, dar eu n-am crezut și nu voi crede asta niciodată.
Se opri și mai sorbi din paharul cu gin.
− După incident, am reflectat mult la cele aflate de la bătrânul grădinar, apoi având în vedere comportamentul ei ciudat: adică în vacanță venea solo, când pleca cu iahtul pe mare îi plăcea să rămână tot singură la bord, căci adora să umble goală pe puntea iahtului… dar mai ales faptul, repet, că venea mereu neînsoțită, m-a făcut să cred că, poate, grădinarul a avut un dram de dreptate și între tată și fiică a fost totuși ceva.
− De unde știți că umbla goală?
− De la băiatul care îi conducea dimineața iahtul în larg și îl lăsa acolo până seara, el întorcându-se la țărm, băiat care mi-a condus și mie iahtul.
− Doamna Margaret, dumneavoastră, în ce relații sunteți cu domnul Elvis Teel?
- va urma -