După servici

de Grigore Avram

- Toamna vine plină de melancolie! De fiecare dată.
În autobuzul, totdeauna plin, care de aproape două zeci de ani calcă, uneori sictirit, alteori nervos, drumul ce leagă Bistrița de Parva și retur, de patru ori pe zi, cu oprire de cel puțin trei minute în fiecare stație și de aproape o oră la Năsăud (deși aici nu ar trebui să staționeze mai mult de cincisprezece minute), lumea, majoritatea în picioare, privea pierdută în direcții fixe și necontrolate. O mulțime amorfă, îngreunată de gânduri și nevoi cotidiene, și-a uitat parcă vorba în misterul de neînțeles al nopții în curs de încheiere. Doar Leonida O., un inginer silvic abia trecut de patruzeci de ani, cu o jachetă peste mâna stângă și cu geanta lui mare din piele de bovină în cea dreaptă, ticsită cu acte de punere în valoare, recepții tehnice de teren și amenajamente, părea ceva mai jovial și bine dispus. Motivul îl reprezenta faptul că în fața sa îl avea pe Octavian L., inginerul geolog de la IPEG, cu care se întâlnise în urmă cu mai bine de o lună de zile pe litoral, la Eforie Sud, în incinta hotelului Cosmos, unde avusese cazare și el. După figurile triste ale celorlalți tovarăși, prin contrast, Leonida O. dădea semnale că e singurul călător cu chef de conversație. De aceea a și spart tăcerea, forțând un dialog, aparent lipsit de noimă. El a fost cel care a făcut remarca legată de toamnă.
- Și cu frig, a replicat scurt, după o pauză destul de lungă, cel care se afla în fața sa. Octavian L. s-a oprit brusc, atras, cu priviri cu tot, de lumina palidă lăsată de un felinar aflat în mâna unui ceapist, care traversa molcom și somnoros câmpul din dreapta drumului după direcția de mers a autobuzului.
De la Bistrița, punctul inițial al traseului, autovehiculul plecase în urmă cu mai bine de o jumătate de oră, iar afară încă nu se luminase de ziuă. Inginerul geolog, care stătea sprijinit doar în piciorul stâng, a forțat o schimbare de poziție. Ca să-și păstreze echilibrul, a căutat cu mâna stângă o porțiune liberă din bara de sus, apoi cu piciorul drept, mișcându-l din stânga spre dreapta printre picioarele încrucișate ale vecinilor, un loc liber pe podea. A durat vreo trei minute până să-și termine manevra, dar a fost de prisos pentru că autobuzul („cursa” în limbaj uzual) tocmai oprise în prima stație, situată în localitatea Dumitra. Astfel că a fost nevoit să revenă cu membrele inferioare la poziția inițială, sperând, totodată, că presiunea din interior va deveni mai slabă după plecarea autobuzului din stație. Din nefericire pentru el, niciunul dintre călători nu a coborât. Așa că, în loc să se mai elibereze, alte 10 – 15 persoane (păreau să fie navetiști și ambulanți în egală măsură), înghesuite într-un mănunchi conic, se chinuiau să se strecoare în autobuzul strâmb și cu ușa din față deschisă larg.
- Vă rog faceți loc, să intre și oamenii de afară!
Vocea șoferului a străbătut cu autoritate toată incinta autovehiculului, dar nimeni nu părea s-o audă.
- Haideți, măi oameni, că doar nu sunteți animale, ce Dumnezeu! Nu mă faceți să vin eu să vă așez, că jumătate din cursă o eliberez, cât ai zice pește!
Zicând acestea, i-a apucat cu brațele pe primii trei din fața lui, împingându-i cu toată puterea înapoi. Cum era de așteptat, sub presiunea puternică a șoferului cu fața unsuroasă, în loc ca mulțimea să se deplaseze, s-a reușit doar o mișcare în plan oblic, propagată strâmb până la geamul din spatele mașinii. În câteva secunde, totul a revenit la poziția inițială, asemeni unui resort scăpat de sub presiune. Era de la sine înțeles că nu aveai unde să mai pui un ac, darămite o persoană.
Vocile celor de afară se intensificau în invective, dar nimeni nu le lua în seamă. Cei din interior asistau ca la un teatru de comedie la ce se întâmpla în exterior, dar nu mulți aveau șansa să și vadă spectacolul din fața ușii. Au urmat alte amenințări din partea șoferului disperat, apoi rugăminți, urmate, la rândul lor, de înjurături și împinsături, până când și ultimii călători au reușit cumva să se agațe de ușa autobuzului, rămasă deschisă, și să se proptească cu un picior de scara acestuia. Ca o ironie a soartei, undeva, deasupra capetelor celor „spânzurați” pe treptele „cursei”, se putea citi, cu majuscule, următoarele: „CONSTRUCÞIA AUTOVEHICULULUI NU PERMITE PORNIREA ACESTUIA CU UȘILE DESCHISE”. Pe nimeni însă nu interesa acest amănunt. Era doar un motiv pentru autorități de a da vina pe cineva sau, mai corect spus, de a se spăla pe mâini în cazul în care se întâmpla să aibe loc câte un accident ori un eveniment nefericit.
Neavând ce altceva să mai facă, șoferul a introdus maneta direct în treapta a treia de viteză și a lăsat, de data aceasta cu calm, pedala ambreiajului motorului să revină la poziția inițială. Agregatul a pornit cu greu, scârțâind din toate încheieturile, balansându-se profund în timp ce trecea peste gropile din asfalt, de parcă ar fi vrut să se răstoarne.
- De mă prinde miliția mă bagă direct la pușcărie, s-a plâns șoferul, cu voce tare, întorcându-și capul spre dreapta, în unghi de patruzeci și cinci de grade, fără să se adreseze cuiva anume. Neluând în seamă lipsa de reacție a celor din jur, și-a văzut, în continuare, de drumul și de problemele lui.
În tot acest timp, Leonida O. a căutat să ducă mai departe dialogul început cu amicul său, dialog pe care au trebuit să-l întrerupă din cauza staționării și a vacarmului intensificat pe timpul cât mașina a fost oprită. Cel puțin așa credea el, că ăla era motivul pentru care s-au oprit din conversație. De fapt, curiozitatea de a-i vedea pe cei din afară chinuindu-se să-și facă loc în autobuzul arhiplin și neliniștea că unii nu vor rezista înghesuielii, i-au făcut pe cei doi să tacă.
Discuțiile care au urmat, după o altă întroducere de rutină, au fost legate, în principal, de vacanța estivală. Amintirile erau destul de proaspete, fiecare derulându-și-le în minte plutind, parcă, pe valurile când nervose și fioroase, când calme și adormite, ale unei mări îmbătrânite într-un leagăn devenit incomod prin civilizație.
- Ai cam pus ochii pe blonda de la masa vecină, Octaviane! Abia acum realizez de ce tu ajungeai întotdeauna primul în restaurant și plecai de fiecare dată ultimul. Hooțuuule! În timp ce îi spunea acestea, Leonida râdea cu gura până la urechi, ca și când s-ar fi aflat în restaurantul – cantină al hotelului Cosmos, din stațiunea Eforie Sud, nu într-un autobuz supraaglomerat, în drum spre Parva.
- E, lasă, că n-a fost chiar așa.
- Lasă, lasă, da de mândra cui îi pasă? Se vedea din avion că-ți sclipeau ochii după ea. Am văzut tot, deși, simțit cum sunt, m-am făcut că nu văd nimic. Dar, ia zi, n-ai avut probleme cu nevastă-ta?
- Cu nevastă-mea nu, că am pus-o la punct de la bun început. De când m-am însurat, vreau să zic. Dar era cât pe ce să dau de belea cu soțul ei. Sau... a făcut o pauză scurtă ca să ia o gură mare de aer, după care a continuat: sau de amant, naiba știe ce i-o fi fost. Abia după ce a rostit ultimul cuvânt și-a golit plămânii de tot de aerul inspirat dintr-o atmosferă din ce în ce mai viciată și mai greu de suportat.
- Zău, mă? Și cum te-ai descurcat?
- Simplu, i-am reparat ceasul.
- Mai du-te, mă, în pana mea, tu la toți le repari ceasurile când ajungi la ananghie? Leonida și-a amintit că același răspuns îl mai auzise de câteva ori, când erau împreună, la mare.
- Păi dacă la asta mă pricep cel mai bine... S-a apropiat cu gura de urechea lui dreaptă, ca să nu-l audă vreun curios „infiltrat” printre călători, apoi a continuat cu vocea scăzută: știi și tu că toți comuniștii, de snobi ce sunt, s-au obișnuit să poarte ceas la mână. Ele se mai defectează, iar eu le vin în ajutor în momentul cel mai potrivit. Mai greu este să le învăț pe tovarășele lor de viață să le defecteze. Restul vine de la sine.
- Da’ la cine ai mai reparat ceasuri, tovarășe, că tot te lauzi ca un țopârlan?
Abia atunci cei doi și-au dat seama că vecinul din dreapta lui Leonida O., un tânăr, navetist după aparențe, care părea uns cu toate alifiile, stătea proțăpit foarte aproape de ei, cu privirea nestatornică, mutându-și-o când în ochii unuia, când în ai celuilalt, fără să fie nevoit să-și întoarcă și capul odată cu ea. El era cel care pusese întrebarea de mai devreme.
- Vezi-ți, mucosule, de treaba ta, până nu mă enervez. Vocea lui Octavian l-a lovit pe mai tânărul său interlocutor, care s-a băgat în discuția lor ca musca-n lapte, drept în lobul urechii stângi, solemnă și poruncitoare.
- Da ce-i rău că te-am întrebat cui i-ai reparat ceasul? Am auzit și eu, ce era să fac, să-mi bag vată-n urechi sau să mă fac că nu aud nimic ce vorbiți? No, spune-mi odată, cum vrei să te cred dacă nu-mi spui?
- Lui Florin Piersic, lui Nicușor Ceaușescu și lui tac’ tu, mă nenorocitule, înainte ca mă-ta să te facă pe tine. Acu ai înțeles?
Ultimele cuvinte au fost spuse cu voce răstită, așa că vecinii mai apropiați au început să-și întoarcă capetele către grupul alcătuit acum din trei persoane. Dar pentru că discuția s-a oprit brusc, și pentru că nimeni nu a înțeles mai nimic din ceea ce s-a spus acolo, fiecare călător și-a văzut în continuare de ale lui.
Autobuzul, îmbâcsit de mirosuri colorate, horcăia trudit pe drumul șerpuind către Năsăud. Datorită greutății excesive și a vechimii remarcabile, nu mergea cu mai mult de 30 – 40 km/oră. Fiind antrenat în discuția cu Octavian și în incidentul cu vecinul curios, Leonida nu și-a dat seama când au trecut prin localitățile Cepari și Liviu Rebreanu. Din cauză că autobuzul era arhiplin, șoferul și-a văzut de drum, fără să oprească în stațiile din cele două sate, pe care tocmai le-au traversat, lăsând în urma lui mulțimi de oameni cu mâinile ridicate, care-l înjurau și-l amenințau nervoși.
Atent la toate detaliile care-i marcau viața, și-a dat seama că ceea ce face în acele momente nu face bine, că risca o plângere la Comitetul Județean de Partid, la Primul Secretar și că putea să fie dat afară și mutat la o altă întreprindere, unde să-i fie mult mai rău. Dar ce era să facă? Mai sunt și alte curse pe ruta asta, nu era doar a lui singura. Deși știa bine că toate sunt la fel de încărcate, se mulțumea să creadă că, fiind printre primii care trece pe rută, el nu era vinovat. În plus, și alți tovarăși de-ai lui făceau fix la fel, iar în caz de vreo sesizare, avea de unde să-i mituiască pe cei mai mari decât el, ca să fie bine pentru toată lumea. Avea de unde, pentru că așa era practica, învățată de la cei mai în vârstă, să nu se dea bilete decât în cuantum de 30 – 40% din valoarea reală, restul să rămână la emitent. Nu era un obicei doar de el inventat. Și-apoi...
Pentru o clipă s-a oprit din visare, ca să depășească o căruță trasă de două mârțoage murdare și chinuite, la ieșirea din satul Prislop, azi Liviu Rebreanu, într-o porțiune cu curbe repetate. După ce s-a văzut scăpat din manevra bruscă pe care a trebuit s-o execute, a revenit la meditația de dinainte. Nu realiza cum ar fi putut să plece de la serviciul lui, pe care-l făcea de optsprezece ani împliniți, practic de când a primit acest autobuz, fără să aibe niciun eveniment măcar? Și pentru aceasta îl apreciau șefii lui, nu doar pentru atențiile periodice pe care li le făceau.
La intrarea în Năsăud, după ce a trecut de locul numit Întradame, înainte s-o apuce pe podul care traversează apa Someșului Mare, autobuzul s-a oprit brusc, ca din senin. Cei de pe scară, care au venit așa tocmai de le Dumitra, s-au dat repede jos, să se mai dezmorțească puțin. La rândul lor, și alții, din partea din față a autobuzului, au făcut la fel. În momentul acela s-a dezlănțuit un vacarm infernal, că nu se mai puteau înțelege om cu persoană. Leonida O. și tovarășul lui se aflau pe la jumătatea „cursei”, locul cel mai detestat, pentru că de acolo se ajungea cel mai greu afară. Ca urmare, nu au reușit să profite de ocazie ca să coboare și să ia o gură din aerul proaspăt și rece de afară. E drept că îmbulzeala a devenit acum mai lejeră, în sensul că cei doi tovarăși de drum au reușit să-și dezmorțească picioarele, dar poluarea fonică din jurul lor s-a transformat într-una de nesuportat.
- Deschide, mă, și ușa din spate, că murim aici, a strigat cineva din coada autobuzului, fără a putea fi identificat de cei care stăteau în partea din față care, ca la comandă, și-au îndreptat capetele înspre direcția unde se afla tipul respectiv.
- Dacă nu e una, e alta, se aude o altă voce, la fel de sictirită ca cea anterioară, izvorâtă din imediata vecinătate a celor doi ingineri. De fiecare dată trebuie să se întâmple ceva, a mai spus persoana nemulțumită, proptită solid în partea mediană a autovehiculului.
Cum era de așteptat, nici primului, nici celui de-al doilea, în afara unor priviri aruncate intempestiv, nimeni nu le-a acordat nici cea mai mică atenție. Adică nimeni nu s-a sinchisit, câtuși de puțin, să le răspundă în vreun fel. Obișnuiți cu astfel de întâmplări, cel puțin navetiștii, nu erau defel curioși să știe ce se petrece când un autobuz oprește între stații pentru mai mult timp. În împrejurări similare, lumea nu dorește decât să ajungă mai repede la destinație, ca să scape de povara călătoriei. Restul evenimentelor trec, de obicei, neobservate pe lângă pasageri. Cu alte cuvinte, obișnuința devine a doua natură a omului („cine a spus-o”? se chinuie să-și amintească Leonida, fără să reușească, așa că s-a lăsat păgubaș), călătorii navetiști câștigând imunitate la orice eveniment produs de defecțiunile mașinilor de transport în comun, oricât de serioase ar fi fost aceastea.
Vecinul cu remarca de mai devreme și-a ridicat mâna stângă până la nivelul ochilor, îndoită la 90 de grade, cu palma desfăcută larg și îndreptată către Octavian, foarte aproape de nasul acestuia. Gestul a fost făcut fără grabă și cu ostentație. Vădit deranjat de degetele care aproape că l-au atins, Octavian nu a putut să nu observe faptul că personajul respectiv era un muncitor privilegiat de sistem, cu origine de țăran prost. Era îmbrăcat într-o salopetă din doc albastru, nouă-nouță, iar pe umărul drept purta o geantă maro, din vinilin, cu baiere lungi până aproape de genunchi. Curios din fire, mai ales când era vorba de instrumente de măsurare a timpului, și-a mutat repede privirea de pe fața și de pe îmbrăcămintea vecinului înspre mâna acestuia, în locul în care ieșea în evidență un ceas plat, cu ecranul în nuanțe de gri, legat cu o curea din piele autentică, dar roasă intens pe ambele margini. După cum a sesizat Octavian, era un orologiu marca Pobeda, una la modă pentru lumea de rând a acelor vremuri.
Cu toate că hainele omului erau noi, de sub manșetă se strecura un miros de grajd proaspăt rânit, îmbâcsit cu aroma puturoasă impregnată în piele, provenită de la tutunul din țigările Mărășești, probabil singurele pe care acesta și le permitea. Pentru că țăranul travestit în muncitor a rămas secunde în șir cu mâna ridicată, Octavian și-a dat capul pe spate și a strâmbat necooperant din nas, vădit deranjat de mirosul care venea din abundență dinspre vecinul cu pricina. Acesta îi sesizează gestul și nu se abține să nu comenteze scurt, în timp ce și-a lăsat mâna să coboare pe lângă corp:
- Ce nu-ți convine, tovarășe? Ce te uiți așa la mine, de parcă ți-aș fi trecut cu oile prin holdă?
- Era cât pe ce să mă lovești cu mâna, măi dragă domnule (ultimele cuvinte le-a spus extrem de apăsat), se justifică, mințind, Octavian.
Leonida, care fusese atent la tot ce se întâmplase, se uita fix în tavanul autobuzului, încercând să se abțină de la un râs, care stătea gata-gata să se manifeste în hohote. Având ambele mâini ocupate, îi venea greu să-și acopere gura, ca să nu i se vadă gestul.
- Dacă tot n-ai reușit să mă atingi, și nici să mă enervezi, spune-mi măcar pe ce vreme suntem, a continuat, cu o mimică serioasă, Octavian.
- Un fârtai la opt, îi răspunde sec omul cu salopeta, convins fiind că cel de lângă el nu avea de unde să știe că era, de fapt, opt fără un sfert. Și mica dispută s-a oprit aici, pentru că toți călătorii din autobuz, dar mai ales cei din partea din față, și-au îndreptat brusc privirile către pasagerii de jos, care acum se înghesuiau să urce, și înspre șoferul care tocmai intra și el pe ușa de pe partea cu volanul.
- Gata, s-a rezolvat, se aude vocea triumfătoare a conducătorului auto, aruncată peste capetele tuturor călătorilor, ca să ajungă până la cel mai din spate pasager. Apoi, la fel de umflat în pene, de parcă el ar fi descoperit secretul fuziunii nucleare, s-a uitat la cei de lângă el, care se înghesuiau să ajungă la locurile lor de mai devreme și a continut fără niciun rost, doar ca să se afle în treabă: toată lumea să urce în „cursă”, că nu avem timp de stat.
Nimeni, însă, nu l-a luat în seamă. Era ușor de observat acest lucru, pentru că nimeni nu dădea semne să se grăbească. Parcă mai conta cu ceva, pentru cineva, cinci minute în plus sau în minus!
Când rablamentul pe roți s-a pus din nou în mișcare, vocile călătorilor s-au domolit brusc, fiecare persoană fiind preocupată să-și deruleze prin minte grijile zilei de curând începute. Cu toate că aveau o întârziere de mai bine de o jumătate de oră, niciun pasager nu ar fi dat de înțeles să-și facă probleme pentru această realitate. Se pare că cel mai important lucru era că măgăoaia, prin grija șoferului iscusit, a reușit s-o ia din loc și că, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge cu toții la destinațiile dorite.
„Cursa” trecuse de curând de intersecția, fără prioritate, unde se face joncțiunea cu drumul din dreapta, care urcă pe Valea Someșului Mare. Înainte însă de a începe urcușul lin către Rebrișoara, șoferul autobuzului a fost nevoit să vireze la stânga, și să o ia pe drumul ce duce înspre autogară. Aflată chiar în vecinătatea gării, zona era, pe tot parcursul zilei, până seara la ora zece, când pleca ultimul autobuz din stație, aproape arhiplină. De la ora douăzeci și două și până la ora cinci dimineața, clădirea autogării se închidea, astfel încât niciun rătăcit nu mai puteai vedea în acel loc. Rămânea deschisă doar clădirea gării, pentru acceleratul de noapte, Timișoara – Iași, și pentru cel de dimineață, București – Rodna Veche, dar și aici puținii oameni ai străzii, nerecunoscuți de autoritățile comuniste, erau periodic deranjați de către patrulele mixte de lucrători de la miliție și de la securitate. Pentru a-și putea duce noaptea la bun sfârșit, era nevoie ca oamenii fără adăpost să inventeze de fiecare dată ceva, ba că au scăpat trenul și că sunt nevoiți să-l aștepte pe următorul, fără să precizeze care, ba că așteaptă pe cineva care vine cu acceleratul de Timișoara sau câte și mai câte alte motive. Ca să nu fie recunoscuți, ridicați și duși la sediul de miliție („bulău”, după cum i se mai spunea, datorită tratamentului similar celui de la pușcărie) și apoi bătuți, își schimbau amplasamentul aproape zilnic. Rar se întâmpla ca ei să poposească două – trei zile în același loc.
La ora la care a intrat în autogară autobuzul care circula pe ruta Bistrița – Parva și retur, furnicarul uman, de pe toate cele douăsprezece peroane de sosire – plecare care compuneau locația, făcea front comun cu linia dublă a căii ferate din zona gării, până către latura din spate a liceului silvic, ocupată în mare parte de arbori mai mari sau mai mici, în funcție de specie și de vârsta pe care aceștia o aveau. Era, mai bine zis, un rest din ceea ce, cândva, fusese un parc dendrologic în toată regula, utilizat de cadrele didactice pentru educarea viitorilor pădurari, brigadieri și tehnicieni silvici.
În timp ce unii își făceau loc, dând din coate, ca să coboare, fie pentru că au ajuns la destinație, fie pentru că erau nevoiți să schimbe ruta, Leonida O. privea contemplativ în direcția școlii silvice, abia vizibilă de comunitatea de arbori și arbuști din fața ei. Făcea acest lucru deoarece, cu foarte mulți ani în urmă, îi frecventase cursurile, ca să devină tehnician silvic. Fiind foarte bun la învățătură și purtare (cu o singură excepție, când el a făcut imprudența de a fi sincer în fața unui coleg) și având o „origine sănătoasă”, organele de partid de atunci l-au selectat și l-au trimis la Brașov, să urmeze cursurile Facultății de Silvicultură și Exploatări Forestiere. Și-a adus aminte că a intrat la Școala tehnică silvică de la Năsăud imediat după colectivizare, când vremurile erau mult mai dure decât cele prezente. Din toate punctele de vedere.
Pe atunci, mult mai mult decât în prezent, nu aveai voie să spui de fiecare dată ce gândești. De pildă, și când își derula amintirile prin minte avea impresia că toate s-au petrecut ieri, nu avea cum să nu-i revină în memorie, în chiar penultimul lui an de școală, ziua în care a pomenit numele Maiestății Sale Regelui Mihai. Evenimentul, căci despre așa ceva este vorba, s-a petrecut într-o discuție amicală cu unul din cei mai buni prieteni ai lui (cel puțin așa a avut impresia până în acel moment) pe nume Vasile H., din Nepos. Concret, i-a spus acestuia că insurecția armată de la 23 august 1944 nu s-ar fi putut face în lipsa Regelui. Colegul lui, pentru un amărât de bilet de voie în oraș, l-a pârât pedagogului, care individ, obedient și cu minte puțină, l-a reclamat mai departe dirigintelui, cunoscut de elevi și profesori deopotrivă sub foarte potrivita-i poreclă, Mistrețul.
Și astfel, Leonida O., pentru o nevinovată și sinceră părere, expusă nu oricui, ci unui bun prieten, a ajuns în fața consiliului profesoral care, după o analiză sumară a faptelor, s-a și grăbit să dea verdictul „vinovat pentru uneltire contra siguranței statului, trădare și colaborare cu imperialismul străin”. Aceasta însemna să atragă după sine o inevitabilă exmatriculare, urmată de o deferire, aproape instantanee, pe mâna justiției pentru aplicarea unei corecții comportamentale și reeducare în spiritul noii orânduiri sociale.
- Degeaba ești premiantul clasei, dacă nu știi să fii recunoscător partidului și să apreciezi transformările revoluționare! Remarca venise de la profesorul lui de dendrometrie, Ilie Șchiopu, copil de slugă, venit în zonă de undeva din partea de sud a țării.
Stând bine și analizând lucrurile la rece, de-abia acum realiza că ar fi fost vorba despre cel puțin doi ani de muncă silnică la una dintre închisorile de la Gherla, Sighetul Marmației sau Aiud. Sau, cine știe?, la alta, mult mai îndepărtată. Noroc cu directorul de atunci care, deși foarte tânăr (avea puțin peste treizeci de ani), era un mare sufletist. Fiind foarte bun prieten cu securistul care răspundea de unitatea școlară silvică, a reușit până la urmă să-l convingă pe acesta că a fost o scăpare de adolescent, promițându-i, în numele elevului, că n-o să se mai întâmple.
Ceea ce n-a știut și n-a aflat niciodată Leonida O., care între timp a completat și o scrisoare de colaborare cu organele de securitate a statului, a fost că directorul i-a garantat o partidă de sex cu profesoara de istorie, după care acesta era nebun de îndrăgostit, profesoară care pe atunci era o tovărășică fără obligații matrimoniale, și pe care directorul o angajase în unitate în urmă cu un an, cam peste voința organelor de partid. O angajase, pentru că și el avea călcâiele la fel de aprinse după tânăra tovărășică, obișnuită din studenție cu moravurile ușoare. Cel puțin așa se discuta prin gura târgului sau pe la ușa cortului. Și asta doar pentru două motive cât se poate de puerile: era scandalos de frumoasă și îi plăcea să-și poarte fustele cu două degete deasupra genunchilor.
- O tempora, o mores! Cuvintele i-au ieșit din gură fără voia lui, în momentul în care mintea i-a fost acaparată de imaginea tinerei dăscălițe. Și lui i-a fost dragă, diferența de vârstă dintre ei fiind mică, dar niciodată nu a avut cum și cui să se destăinuie cu privire la sentimentul ascuns, care i-a ros sufletul mulți ani după absolvire.
- Ai spus ceva? l-a întrebat Octavian, care și el, fără un motiv anume, privea în direcția în care Leonida rămăsese pironit.
- Pe vremea când am învățat eu la această școală, parcul cu copaci era până aproape de gară. Iar în locul clădirii din stânga, o vezi dacă te uiți pe după gorunul ăla mare, clădire care funcționează astăzi pe post de internat, era un teren de sport. E, câte ture am mai alergat când vreunul dintre profesori sau chiar pedagogul (erau doi, unul dintre ei, că celălalt era de treabă), găseau un motiv să ne pedepsească.
- Da’ ce, tu aici ai făcut liceul, nu la Bistrița?
- Pe atunci era doar o școală tehnică, nu un liceu propriu zis. Da, aici l-am făcut, n-ai știut? Pot să spun că am moștenit genetic această meserie, că și tata a fost pădurar, a continuat Leonida.
- Nu, nu am știut, de unde să știu? Iar despre tatăl tău nu mi-ai spus niciodată nimic.
- Tata a fost pădurar dinainte de naționalizare. Nefiind nici chiabur, nici implicat politic (și-a văzut de treburile lui, adică), l-au lăsat în pace. Puteai să tai lemne pe el, că n-ar fi spus niciodată nimic dacă nu trebuia să spună. Așa bărbat a fost. Avea un prieten bun, tot pădurar, care locuia pe strada Cisteț. Cunoști orașul, că doar acolo lucrezi, nu? Fără să aștepte un răspuns din partea interlocutorului, a continuat cu mintea rătăcindu-i în trecut: la el am stat în gazdă toți anii de școală de la Năsăud. Învățam la lumina felinarului și mâncam zilnic mămăligă. Dar, cu toate greutățile de atunci, totuși, ce vremuri!
- Ai văzut, tinerețea a știut să dea culoare chiar și timpurilor de teroare impuse de Stalin.
În continuare, cei doi au rămas într-un gen de contemplare apropiată. Involuntar, fiecare a început să-și deruleze prin minte amintiri ale unor vremuri demult apuse, în care, pe bună dreptate, „plopul făcea pere și răchita micșunele”. Asta i-a făcut să treacă mai ușor peste zecile de minute de așteptare, de îmbulzeala și de vacarmul care domnea în interiorul autobuzului și în afara acestuia. Momentul mult așteptat, când mașina, trepidând zgomotos, a dat semnalul clar că i s-a pornit motorul, i-a găsit într-o astfel de ipostază nostalgică. În câteva minute aveau s-o ia din nou din loc, de data aceasta cu toate cele trei uși închise.
La Rebrișoara, nu departe de ramificația cu Valea Rebrei, pe care urma s-o apuce Leonida, colegul lui de drum, Octavian, a coborât. S-au despărțit fără strângere de mână, din cauza imposibilității de a face acest gest. Odată ajuns în atmosfera de afară, Octavian și-a lăsat jos, pentru câteva secunde, geanta pe care o ținea în mâna dreaptă, după care s-a oprit brusc. Apoi s-a întors cu fața către autobuz și s-a îndreptat puțin din spate, sprijinindu-și coloana cu mâna stângă. În cele din urmă a căutat să-i facă un semn de despărțire lui Leonida. Din cauza aglomerării din interior, acesta nu-i observase gestul. După ce s-a mai întins de spate de vreo două – trei ori, inginerul geolog și-a luat geanta, a făcut stânga împrejur și și-a văzut de drum. Deși avea sediul la Năsăud, ziua respectivă urma să și-o petreacă la fabrica de caolin, cu care institutul lui de prospecțiuni avea un contract început în urmă cu doi ani și jumătate. Acum era spre finalizare, iar el, în calitate de șef de secție, era trimis să analizeze fiecare clauză din contract, evident, din punct de vedere tehnic, ca să se vadă în ce măsură acesta a fost dus la îndeplinire. Problema economică nu avea legătură decât tangențial cu activitatea lui și era bucuros de această realitate deoarece nu stăpânea câtuși de puțin domeniul. Despărțirea de amicul silvicultor l-a făcut să uite de neajunsurile călătoriei și să se concentreze mai mult asupra problemelor pe care avea de le rezolvat pe parcursul acelei zile.
Între timp, autobuzul în care se afla Leonida O. a cotit-o la stânga, apucând-o pe drumul care avea să-l ducă la destinația finală, lăsând în spate nedestructibila și nemuritoarea vale a Someșului Mare. La Rebra a făcut două staționări: una în fața Sfatului popular, nu departe de magazinul sătesc, un fel de cooperativă de consum a tuturor și a nimănui, și a doua în fața mănăstirii de curând ridicată, cu hramul „Sfinții apostoli Petru și Pavel”. În acest ultim loc, revendicat cu vehemență de părveni ca fiind al lor, și numai al lor, nu era propriu zis o stație de autobuz. Și totuși, șoferul, cu de la el putere a făcut să fie, inițial la insistențele, apoi la amenințările unora dintre călătorii mai mult sau mai puțin obraznici. De vreo doi ani încoace oprea de fiecare dată când trecea pe acolo, natural și firesc, fie pentru puținii pelerini care se aciuau pe la mănăstire în timpul și la sfârșitul săptămânii, fie pentru localnicii care-și aveau casele răsfirate pe dealurile de pe versantul opus lăcașului de cult. Oprea chiar și atunci când nu avea nimeni de urcat sau de coborât.
După ce o parte din călători au rămas, rând pe rând, în stațiile anterioare, acum Leonida O. stătea mult mai confortabil. Deși nu se eliberase niciun scaun ca să se așeze și să-și odihnească picioarele amorțite, era bucuros că de câteva minute bune putea să-și schimbe în voie greutatea-i proprie, când pe un picior, când pe celălalt. După ultima oprire a reușit chiar să găsească un loc pentru geanta din piele, lângă bancheta din dreapta lui, geantă care, datorită faptului că era burdușită de acte, aproape că i-a rupt mâna de grea ce era. La Năsăud scăpase de muncitorul care l-a șicanat pe tovarășul lui de drum, dar în locul acestuia a apărut un țăran de prin preajmă. S-a bucurat să constate că era unul tăcut din fire, cum nu prea găseai în satele izolate din zonele de munte.
În sfârșit, după mai bine de două ore și jumătate de mers, au ajuns la capătul drumului. Leonida O. a avut răbdare să coboare mai întâi pasagerii aflați pe culoar sau care erau așezați pe locurile din față. A fost nevoie de mai multe minute de așteptare până să ajungă jos, în aerul curat de afară. Fără să se oprească din mers, a făcut câțiva pași în fața mașinii, ca să scape de abundența de monoxid de carbon împrăștiat de motorul aflat încă în funcțiune, bătrân și obosit de atâtea drumuri infernale, apoi s-a oprit brusc, cu geanta tot în mâna dreaptă și cu haina scurtă de toamnă în cea stângă.
Sentimentul de libertate care a pus stăpânire pe fiecare celulă a ființei lui îl îndemna să îmbrățișeze cu voluptate întreg văzduhul. Se simțea ca dinaintea unei decolări, cu toate că în viața-i de până atunci nu avusese ocazia să zboare. Dar în acel moment nu găsea altă comparație mai bună, ca să-și explice senzația. „Descătușarea vine întotdeauna din adâncul sufletului”. Și-a dat seama că reflecția care-i trecuse prin gând, ca și comparația de mai devreme, îi făceau bine, așa că a lăsat ideile să-și facă de cap, continuând filosofic: „sufletul este singura parte din om care nu poate fi subjugată decât propriei conștiințe. Astfel, libertatea sufletului devine dependentă conștiinței, care este o părticică a infinitului și care, în traducere, devine libertate absolută. Dacă există această conștiință, evident. Dar când conștiința lipsește din om, atunci ce se poate întâmpla? Mai poate fi sufletul, și prin el omul, liber sau libertatea devine doar o iluzie? Pentru că nu granițele dintre teritorii înrobesc omul, ci lipsa dorinței lui de a zbura în spirit”.
- Bună (hâc!) dimineaaaa... (padon!) ...neața, dov inginer!
Vocea unui bețiv îmbrăcat cu haine de pădurar, care venea către el, de pe partea cealaltă a drumului, împleticindu-se, l-a trezit pe Leonida O. din meditație, aducându-l la realitatea locului și a vremurilor. Și-a întors privirea către cel care-l interpelase și a cărui voce părea să-i fie cunoscută. Da, a intuit bine, era pădurarul Viluț U., poreclit de colegi Viscolașul, pentru rapiditatea pe care o avea la mers. Era singurul dintre pădurarii de la ocolul silvic care nu s-a obișnuit cu apelativul „tovarășe”. Ca să-i facă pe plac secretarului de partid de la ei din unitate, care trecuse de la rugăminți la amenințări pentru a-l determina să renunțe la a se adresa persoanelor cu politețuri neconforme de genul „domnul” sau „doamna”, a ales o variantă intermediară: dov. Adică, după cum este lesne de înțeles, nici domn, nici tov.
Musafirul care venea de la Bistrița, cu geantă din piele și figură tipică de orășean, și-a adus aminte că în urmă cu trei săptămâni, când mai fusese prin zonă, pe același pădurar, și la aceeași oră matinală, l-a găsit în aceeași stare avansată de ebrietate. Și atunci i-a reproșat pentru fapta lui (de parc-ar fi avut cui!?), fără să-l sesizeze pe șeful de ocol sau, mai grav, pe inspectorul șef. Dacă i-ar fi făcut o reclamație, cu siguranță că pădurarul cu pricina acum ar fi fost dat afară din serviciu. Nu a făcut-o nici atunci și nu o va face nici acum, mai mult din milă, nu pentru el, care era oricum un inconștient, ci pentru cei pe care-i adusese pe lume. Avea cinci copii de crescut, doi dintre ei fiind deja la Liceul George Coșbuc din Năsăud, cel mare în clasa a unsprezecea, iar cel de-al doilea în clasa a noua, ambii la secția reală, unde învățau cei mai buni elevi din zonă.
- Măi Viluț, măi, ți-am spus și data trecută că nu vreau să mă mai întâlnesc cu tine în halul ăsta. Ce dracu te-a apucat, măi? Și pentru că cel din fața lui stătea cu capul în pământ, legănându-se ca o pană aflată în vârtejul vântului, fără să scoată o vorbă, a continuat: spune, măi, ce-i cu tine?
- Știți, încearcă cu greutate pădurarul să găsească o scuză (hâc!), știți dov ingi...
- Taci, dracului, Doamne iartă-mă!, să nu te mai aud. Măi prostule, dacă nu te poți abține (în acel moment și-a consultat ceasul), fă-o, mă, după servici, nu la ora asta!
- Dov inginer, dar după servici o fac. De data aceasta pădurarul a încercat o poziție de drepți, care nu i-a ieșit, dar cel puțin a reușit să vorbească coerent.
- Cum, mă, după servici, tu nu vezi pe ce vreme suntem? Þi-am arătat puțin mai devreme ceasul, măi tăntălăule. De nervos ce era, s-a uitat instinctiv în sus, apoi a continuat cu o voce scăzută, ca să fie auzită doar de el: Doamne, ăsta nici nu știe că este ora nouă dimineața.
- Nu, dov inginer (hâc!), vă spun eu: du-pă ser-vi-ici. Că dacă nu aveam serviciul ăsta bun, hî?
Gestul l-a încheiat cu o ridicare a degetului arătător de la mâna dreaptă, pe care și l-a rotit la nouăzeci de grade, în sensul invers al acelor de ceasornic. De data aceasta, Leonida O. nu și-a putut opri un zâmbet, venit natural, larg și din toată inima. Da, omul avea dreptate. Cum ar fi putut să se supere pe el? Și-a văzut mai departe de drumul lui către ocolul silvic, așezat undeva în susul localității.
Și acesta era un model de libertate. Mai original decât multe alte modele despre care auzise sau doar le bănuia. „După servici, da, după servici”, a repetat cu voce tare, fără să-i pese de trecătorii care, auzindu-l, își întorceau capetele în direcția în care el se afla, privindu-l ca pe un alienat mintal. Apoi a revenit la meditația de mai devreme, lăsând în urma lui neștirbită iluzia fericirii câștigată „după servici”.