Ambulanța își făcea cu greu loc prin jungla civilizată a străzii. Sirena urla de mama focului și asistenta Eugenia, prin geamul dintre ea și șofer pe jumătate deschis, trebuia efectiv să țipe ca să fie auzită de acesta:
- Grăbește-te nea Tase, că-l pierdem…
− Poftim?
− Mai repede, mai repede! Că-l pierdem!
− Mai repede, mai repede! mormăi nea Tase − Tascalov pe numele lui întreg − ca pentru sine, rozându-și nervos mustața ''balșoi'', înjurând printre dinții mari și îngălbeniți de tutun, strecurându-se la milimetru printre mașinile parcate aiurea și ''gropițele'' din carosabil, dând din cap că, da, a înțeles, dar ce să facă, nu este vina lui, ci: salvarea, un hârb de pe vremea când el era tânăr, traficul infernal, șoferii care pur și simplu îl ignorau, etc.
− Hei, domnule Emilian, mă auziți? întrebă asistenta cu ochii pe micuțul monitor, care începuse să piuie prelung, semn că ceva nu este în regulă.
Domnul Emilian deschise greu ochii și având puterea să surâdă ușor în colțul buzelor, spuse:
− Profesor Emilian!… Vă rog!
Eugenia nu spuse nimic, doar îi zâmbi. Lucra de ceva timp la urgențe și se obișnuise cu acest gen de oameni, mai ales cei în vârstă și pensionari, care, așa credeau ei, că folosindu-și în prezentare fosta ''foncție'', erau mai bine văzuți și tratați. Aiurea, și nu spun o noutate, tratarea și tratamentul se face și se acordă în scumpa noastră patrie, fostă Republica Socialistă România, în funcție de câți bani dai și rang.
Eugenia îi ridică rapid mâneca pijamalei – deoarece aparatul tot piuia alert −, îi făcu o injecție și în scurt timp pulsul reveni la niște valori cât de cât normale, apoi deschise mai mult gemulețul culisant:
− Nea Tase, mai avem mult?
− Maximu’ trei-patru minute domnișoară și gata, îl predăm!
Închise repede geamul pentru a mai diminua zgomotul sirenei. Profesorul deschise ochii și cu greu articulă:
− Spune-i șoferului, te rog… să oprească sirena!... Nu cred că mai este cazul să vă grăbiți…
− Nu se poate domn’ profesor, suntem în misiune, avem urgență… mă auziți? Hei, mă mai auziți? repetă ea zgâlțâindu-l ușor de umăr.
Profesorul confirmă.
− Am încuiat eu ușa apartamentului dumneavoastră! V-am pus cheia în buzunarul pijamalei. Mi-au spus vecinii că sunteți singur și ar fi mai bine să încui eu ușa.
Emilian se pipăi la buzunare și găsi cheia, o scoase și i-o întinse asistentei:
− Poftim!... Þin-o dumneata, cât am să stau eu în spital... te rog… să ai grijă de Moțu!… Moțu e motanul meu. E bătrân și tare cuminte!... Bineînțeles, contra cost! mai adăugă el, văzând-o că ezită… Te rog, te rog, mult!
În acel moment, ambulanța frână cam brusc și cheia căzu din mâna profesorului. Ea se aplecă s-o ridice, dar nu mai apucă să spună că e de acord, sau nu, deoarece ușa din spate se deschise și doi brancardieri se și repeziră și-l traseră afară patul rulant. Rămase câteva secunde cu privirea pe brelocul în formă de inimioară de care atârna o cheie, întrebându-se: de unde atâta încredere? Coborî și ea din ambulanță și merse în urma lor. După ce termină formalitățile de internare, își privi ceasul și constată că tura ei se terminase de mult, tresări: Iulian ! Oare mă mai așteaptă?

− Dragul meu, te rog, iartă-mă de întârziere! spuse ea sărutându-l.
− Desigur dragă, contează o oră?
− Dacă mă iubești, nu. Și se mai sărutară iarăși.
− În această seară, dragă Iulian, am să-ți fac cunoștință cu Moțu.
− Moțu!? repetă el întrebând-o din priviri.
− Da. Exact cum ai auzit.
În privirea ei, Iulian nu putu să citească mai mult decât: pasiune împletită cu multă rugăminte, încrederea că el o să accepte, nicidecum temă ca o să fie refuzată.
− Hai să ne grăbim, avem ceva de mers.
− Dacă aș avea o putere magică, mi-aș pune aripi de fluture, sau nu, de înger mai bine, albe, imaculate, pure ca iubirea mea și toată ziua aș roi în jurul tău! Aș fi îngerul tău păzitor. Ești așa de fragilă încât chiar ai nevoie de un înger păzitor…
− Nu! răspunse ea, întrând în jocul lui. Mai bine fluture, rămâi fluture, alergi din floare-n floare, furi nectarul tuturor florilor vizitate, iar în nectarul inimi mele te las să-ți faci cuib!
Iulian o cuprinse strâns în brațe, sărutându-i fruntea înaltă, cleopatriană.
− Acum îmi spui cine e… Moțu?
− Iubitule, Moțu este… este o surpriză! spuse ea alintându-se, simțind că-i stârnește curiozitatea și parcă văzu o urmă de gelozie în ochii lui. Uite, ca să-l cunoști, mergem la această adresă, sau ai alt program?
Iulian privi scurt adresa de pe bilet.
− Cunosc strada, dar nu știu exact blocul.
− Perfect! Știu eu blocul, am fost azi acolo! mai spuse ea, bulversându-l și mai mult.
Plecară rapid, ținându-se de mână, și Iulian nu mai puse nicio întrebare, o cunoștea destul de bine pe Enia − așa o alinta el – și n-ar mai fi aflat nimic în plus dacă ar mai fi insistat: atât dorise ea să-i spună, atât îi spusese.


Ajunseră după aproximativ o oră pe strada respectivă. Găsiră rapid blocul și scara. La etajul doi, Eugenia se opri în dreptul unei uși.
− Enia, sigur e aici? întrebă Iulian pregătindu-se să sune.
− Da, dragul meu, sigur este aici! Un moment te rog!... Este inutil să suni, eu am cheia, și scoase din geantă brelocul inimioară.
− Dacă tu ai cheia, atunci asta e casa noastră? întrebă Iulian, făcând pe naivul.
Ea zâmbi:
− Visezi frumos dragul meu! Am spus că-ți prezint pe cineva, nu că-ți arăt o casă.
Deschise foarte ușor yala, dar când scoase cheia din ea, ușa de lângă, se deschise încetișor. Un cap plin de moațe multicolore, care încadra niște ochi mici și iscoditori, se ivi în crăpătură:
− Cine sunteți voi de intrați la profesor în apartament? Domnu’ profesor Emilian nu e acasă… L-au luat mai devreme cu salvarea… săracu’! spuse capul cu moațe.
− Da, doamnă, știu! răspunse Eugenia.
− A… da!... Doamna Mateescu, cu doi de ''e'', mă cheamă drăguțo, tot profesoară ca domnu’ Emilian am fost și eu… directoare, la liceul internat de fete… patruzeci de ani… da, da, patruzeci de ani, fără nicio zi de concediu medical! Săracu Emilian, dacă nici acum nu-i găsește spitalul o inimă… Dar nu mi-ați răspuns, își aminti fosta directoare, sunteți rude cu dumnealui?
− Nu.
− Bănuiam eu că nu! Niciodată nu mi-a vorbit despre faptul că ar avea rude… Să nu-i furați din cărți, ''iubitele mele comori'', le alintă el când vorbește despre ele, și are multe comori…
− Stați liniștită doamnă, noi nu suntem hoți! După cum observați, avem cheia, și Eugenia flutură brelocul, noi am venit în scop umanitar, aș putea spune.
Capul cu moațe, după ce se scutură ușor în semn că a înțeles, dispăru la fel de încet cum apăruse. Ușa se închise fără zgomot, parcă doamnei directoare fiindu-i frică să nu-și trezească amintirile care se aflau răspândite prin tot apartamentul, mai ales sub formă de poze și să fugă, lăsând-o și mai singură.
− Dragul meu, dumnealui cred că este Moțu! spuse Eugenia triumfătoare, după ce străbătură micul hol și pășiră în camera de zi, arătând spre fotoliul în care dormea o pisică.
Iulian pufni în râs:
− O pisică!?... Enia, am bătut jumătate din oraș ca să-mi prezinți o pisică?
− Da iubitule, dar e un motan, cel puțin după nume și e de soi!
− Văd, draga mea, cum să nu! Rasă pură, maidanez sadea!... Și ce facem cu el?
− Vom avea grijă de el, până când domn’ profesor vine acasă. Ce, iubitule, nu-ți dorești un prieten? întrebă ea copilărește, imitând sloganul unei reclame.
− Îl luăm cu noi.
− Nu, Iulian, rămâne în arealul său! Cred că l-am stresa, dacă i-am schimba locul.
− Enia, gândește-te că nu avem timp să trecem zilnic pe aici. Pierdem două ore din timpul nostru liber și așa destul de scurt. Îl luăm cu noi, uite are și o cutie specială pentru transport… așa o să fie mai bine și pentru el.
− Moțu, hai, mergi cu noi?... spuse Eugenia și se aplecă să-l mângâie. Motanul întinse capul, acceptând mâna ei și după câteva secunde începu să toarcă. Ea zâmbi: Vezi, deja l-am cucerit! Ai dreptate Iulian, îl luăm la noi.



A doua zi, Eugenia îl găsi pe domnul Emilian la terapie intensivă, conectat parcă la toate aparatele din salon, care zumzăiau, piuiau și clipoceau din toate beculețele lor verzi, semn că funcțiile lui vitale se aflau în parametri normali, era stabilizat, dar nu putea trăi fără ajutorul lor.
− Bună dimineața, domnule profesor Emilian! spuse Eugenia, văzându-l că are ochii deschiși, folosind formula completă de salut, crezând că-i induce astfel o stare de mai bine. Vă aduc vești bune, continuă ea, chiar foarte bune! Moțu deja ne-a cucerit pe mine și pe logodnicul meu, are tot confortul și dragostea din lume… Este un răsfățat, ce mai! Dumneavoastră cu ce vă lăudați?
Profesorul schiță un ușor zâmbet.
Eugenia privi cu teamă fața lui pergamentoasă: doamne să nu se rupă!
− Vă las cheia în sertar?
Domnul Emilian mișcă ușor capul în semn că nu.
− Vreți să o țin la mine?
El confirmă.
− Bine, am înțeles! Acum plec, peste câteva minute încep tura, am să mai trec după ce termin. O zi bună, domnule Emilian!
Trecând pe lângă Doina, asistenta care fusese în garda de noapte, Eugenia îi făcu un semn discret s-o urmeze în hol.
− Spune-mi sincer, Doina, după părerea ta, domnul Emilian, mai are… ceva șanse?
− Minime, Eugenia, minime!... Aparatele ce-l mai țin în viață! Sunt momente când e gata, gata să plece de tot… E ruda ta?
− Nu! A fost ultimul pacient pe care l-am adus tura trecută…
− Dacă azi sau cel târziu mâine, nu se întâmplă o minune!… și Doina ridică a neputință din umeri scuturându-și capul, semn că nu se mai poate face nimic…


Eugenia nu mai putu s-o asculte, îi mulțumi pentru amabilitate și se grăbi spre ieșire. Simțise brusc o nevoie acută de mult aer proaspăt. Holul parcă se lungise și se strâmtase în același timp sufocând-o, simțind în tâmple ritmul alert al bătăilor inimii.
Doamne, Eugenia, calmează-te! Ai uitat regula de aur? Nu te atașa sentimental de niciun pacient! Tu trebuie să-ți faci bine doar datoria, respectând acel jurământ al lui Hipocrat, chiar dacă este acum depășit în unele privințe și-l depun doar medicii! se certă ea în gând.
Afară, inspiră adânc aerul răcoros al dimineții de primăvară, simțind parfumul inconfundabil al zarzărilor pitici, aliniați pe alee, ca niște mirese sfioase și pure în fața altarului, pregătindu-se să spună acel magic ''da'' din viața lor. Zâmbi amintindu-și că și pe ea, în toamnă, o aștepta acest unic eveniment. Așa stabiliseră și Iulian decretase solemn, imitându-și tatăl: în toamnă gata, se mărită fata lu’ tata și facem în ograda lu’ nea Cojocaru − Cojocaru, fiind tatăl lui −, o nuntă ca-n povești. Dăm cep la butoiul ală cu vin dă zășe ani, și țuica galbină ca uleiul’.

Pe Iulian, frumosul ei iubit, îl cunoscuse în urmă cu aproape doi ani, chiar în prima ei zi de activitate a lui. El era șofer la o firmă de distribuție medicamente și – aflase ea puțin mai târziu − penultimul an la stomatologie, specialitatea tehnică dentară. În primele luni se studiaseră, tachinându-se reciproc din cele mai banale motive. Revelionul îl făcuseră în gașcă la munte și de atunci, din seara aceia minunată, rămăseseră împreună. Se întâmplase totul atât de normal încât… încât nici nu aveau ce să povestească, exceptând momentul acela unic, delicat, când ea țipase de fericire și-si înfipsese dinții în umărul lui.
− Cupidon a evoluat, dragă Enia! îi spusese el, într-un amurg al verii trecute, în timp ce se plimbau pe marginea micuțului lac din parc și iarba le răcorea picioarele desculțe.
Ea îl privise atunci mirată, deoarece nu discutaseră niciodată despre acest subiect.
− Da, da… continuă el. Nu mai este războinicul din antichitate, nu mai folosește banalul arc cu săgeți să țintească inima, de fapt nici nu-l mai interesează ea.
− Te rog, nu mă dezamăgi! Spune-mi că tot înger a rămas. Tot aripi are și sunt tot albe și pure! spusese ea alintându-se și agățându-se de brațul lui.
− Păi evident că tot înger a rămas! Cum altfel ar fi prezent în toate colțurile lumii, supraveghind toții îndrăgostiții, nu? Numai că acum, în secolul acesta, arată puțin ciudat.
− Adică? întrebase ea mirată.
− Păi… se opri el din mers și privind-o drept în ochi, continuă: Are acum o cască mare pe figură, știi, cum au cosmonauții, asta din cauza poluării… Costum special contra radiațiilor de tot felul, căptușit cu plumb și vestă din kevlar, antiglonț. Mai are și o armă ultra perfectă, o armă cu laser și țintește la milimetru, exact în emisfera din creier responsabilă cu… cu îndrăgosteala. Nefericitul cade fulgerat, jertfă pe altarul iubirii... Și Iulian se prăbușise efectiv în iarbă, la picioarele ei. Ea se lăsase, atunci, în genunchi, lângă el, prinzându-i delicat fața cu mâinile, sărutându-l. Înțelesese originala lui declarație de iubire.
− Dragul meu, iubirea mea pentru tine s-a trezit în mine așa de ușor, de delicat, încât nici n-am simțit-o când… când a prins viață, când a căpătat formă, contur… și nici nu i-am văzut ochii larg deschiși… larg deschiși să vadă dacă merită să se trezească din letargie sau nu?... Dar, continuase ea jucându-se cu degetele prin părul lui, mi-e teamă că după un timp, rutino-roboto-monotonia noastră să n-o adoarmă, pe ea, pe iubire, la fel de ușor și tot așa pe nesimțite… Îmi promiți că n-o să se întâmple asta niciodată?
− Nu! Nu pot să-ți promit așa ceva. Știi tu, draga mea că ar fi imposibil, viața, ,,n” surprize, bla, bla, etc… Dar, accentuă el, îți promit altceva: că și după moarte, inima mea o să bată pentru tine! spusese el ridicându-se în genunchi în fața ei.
Doi îndrăgostiți îmbrățișați și îngenunchiați în iarbă se priveau tăcând. Soarele la amurg, le alungise umbra, lipind-o de tremurul valurilor de pe suprafața lacului, până către mijlocul lui. Tremurânda lor îmbrățișare, semăna cu ’’Sărutul” lui Brâncuși. În asemenea momente, timpul sau trecerea lui nu mai are nicio valoare. Tot în asemenea momente de comunicare a inimilor prin fluxul privirilor transferate prin irișii ochilor, cuvintele sunt de prisos. Iubirea, înțelegerea, și inimile comunică prin priviri… prin ochi. Ce bine și ce frumos că ochii nu mint, ei încă n-au evoluat spre minciună, ei încă nu știu să mintă. Ce și-au spus, ce și-au jurat, ce și-au declarat prin această tăcere încărcată de comunicare, plină de adânci semnificații, numai cei doi îndrăgostiți știu.


În dimineața zilei a treia, domnul profesor Emilian încercase un zâmbet la salutul Eugeniei, dar nu-i ieșise decât un perceptibil tremur al buzelor.
− Sunt sigură că vreți să știți ce face Moțu!
El închise și deschise ochii.
− Păi… face foarte bine, este un scumpic de care, eu și Iulian, ne-am îndrăgostit…
Ultimul cuvânt, aproape că fu acoperit de soneria telefonului. Îl scoase repede din buzunar și privi displei-ul. Era un apel de la nea Tase.
− Mă scuzați, o urgență, vorbim când ies din tură sau mai târziu! spuse ea plecând în grabă.
Alergă pe hol și când deschise ușa de la ieșire, apăru și ambulanța. Se urcă mai mult din mers:
− Ce-i nea Tase, unde arde?
− Nu arde, tată! E mai grav, avem un accident cu victime… două, am înțeles… în stare foarte gravă! Răspunse el demarând în trombă.
Eugenia își fixă centura de siguranță și mâna dreaptă i se încleștă de mânerul portierei. Mai mereu accidentele, mai ales cele auto, o puneau la grea încercare, nu din punct de vedere al pregătirii profesionale, ci emotiv. Cel mai mult o impresionau accidentele în care erau implicați și copii. După nici două minute se aflau pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Îl privi pe nea Tase cu coada ochiului. Își toca mărunțel vârful din dreapta al mustății, semn că era concentrat la maxim.
− Unde? îndrăzni ea să-l întrebe.
− Intersecție: Ferdinad cu Mihai Bravu! răspunse el telegrafic.
− Cât crezi că facem?
− Șase-șapte minute… mama lui de trafic! ridică el din umeri a neputință.
Nu-l mai întrebă nimic, concentrându-se și ea asupra infernului din stradă și rugându-se ca sirena lor să fie auzită și de șoferii, mai ales cei tineri, care aveau muzica pusă la maxim.


Observă de departe ceva lume adunată în intersecția cu pricina. Pe deasupra capetelor mulțimii, văzu și căștile celor de la descarcerare că roiau în jurul mașinii răsturnate. Sări din ambulanță, cu trusa medicală într-o mână, alergând spre autoutilitara cu roțile în aer, dar… dar după primii pași simți cum pământul îi fuge de sub picioare și genunchii i se înmoaie. Recunoscuse autoutilitara și sigla firmei de distribuție: era a lui Iulian. Bărbatul pe care cei de la descarcerare se străduiau să-l scoată dintre bord și scaun era el… Iulian. Apucase să-i vadă fața și privirea fixă, apoi simțise cum se prăbușește și o durere acută îi străbătu capul, urmată de o explozie, și un piuit straniu îi paraliză auzul, după care totul se scufundase într-o lumină albă. O liniște și o căldură nefirească îi cuprinse tot corpul ca o învăluire cețoasă.


Când Eugenia și-a revenit din starea comatoasă, parcă tot un piuit a trezit-o la viață. Ceva îi țiuia în creier. Primul lucru pe care-l conștientiză fu că totul în jurul ei era alb și doar piuitul acela o sâcâia, o deranja enorm. Întoarse ușor capul în ambele părți și brusc realiză unde se află: salonul de terapie intensivă, salonul unde îl adusese și pe domnul profesor Emilian. Închise ochii, apoi îi deschise din nou: nu, nu visa, se afla în salonul de terapie intensivă.
− Eugenia, draga mea, în sfârșit, te-ai trezit?
Recunoscu imediat vocea Doinei și deschise și mai larg ochii. Simți o mână caldă și delicată c-o ține ușor pe-a ei:
− Ce s-a întâmplat cu mine, cum am ajuns aici? întrebă ea mai mult în șoaptă.
− Ai avut un accident… ai căzut și te-ai lovit la cap foarte rău… ai fost în stare comatoasă…
− Comatoasă!?... Cât?
− Păi, cam zece ore…
− Doamne, zece ore!? zise Eugenia și închise ochii. Fragmente cu imagini șterse, neclare, încețoșate, începură să se deruleze cu viteză și fără noimă prin mintea ei și brusc derularea se opri: o autoutilitară cu roțile în aer... doi bărbați îmbrăcați în roșu ce scoteau un bărbat din mașina răsturnată… ochii bărbatului: Iulian!... aproape că țipă ea, deschizând ochii. Iulian!… Unde este Iulian, Doina? o întrebă încleștându-și mâna pe antebrațul ei, parcă fiindu-i frică să nu plece fără să-i spună.
În primele secunde Doina o privi doar. Deși se pregătise psihic pentru acest moment, știind că va fi întrebată, nu se mai putu abține și ochii i se umeziră. Puse mâna liberă peste mâna Eugeniei, și mângâind-o spuse în șoaptă:
− Iulian… Iulian a… nu a mai… Și se opri, nu mai avu puterea să continue, parcă o gheară nevăzută se încleștase pe gâtul ei, oprindu-i cuvintele acolo prin strangulare.
Eugenia realiză totul într-o clipă.
− Nu!!! gemu ea sfâșiitor, cu privirea înfiptă în ochii Doinei. Nu!… Nu se poate, Doamne!… Nu! Spune-mi că nu-i adevărat, spune-mi Doina, că nu-i adevărat! și lacrimile îi inundară ochii.
Doina se aplecă ușor peste Eugenia, cuprinzând-o cu brațul liber, suspinând. După câteva secunde se ridică brusc: simțise corpul Eugeniei că se relaxase dintr-o dată, la fel și mâna, n-o mai strângea cu putere. Brusc, aparatul care-i supraveghea ritmul cardiac, începu să piuie. Eugenia intrase în stop cardio-respirator. Doina apăsă pe un buton chemând urgent în ajutor și medicul de gardă. Tot în acel moment ușa salonului se deschise și un spate de brancardier își făcu apariția trăgând după el un pat.
− Lasă-l la mine și fugi după medicul de gardă! Am urgent nevoie de ajutorul lui! strigă ea la brancardier.
Veni și o altă asistentă:
− Ai grijă de domnul Emilian, verifică aparatele ca totul să fie ok... îi spuse Doina.
Intră și medicul de gardă.
− Eugenia a intrat în stop!… îl informă ea scurt.
Amândoi începură manevrele de resuscitare. După aproximativ o oră, se opriră. Eugenia îi părăsise. Plecase să se întâlnească cu Iulian acolo sus în ceruri. Cupidon îi chemase la el.



Domnul profesor Emilian, după aproape șase luni se refăcuse complet. Îi bătea în piept o inimă tânără: avea inima lui Iulian. Aflase de la asistenta Doina toată povestea lor de dragoste și mergea în fiecare duminică cu flori, la mormintele celor doi, care erau îngropați în același cimitir, dar în locuri diferite. Începuse demersurile și lupta cu birocrația cimitirelor, voia să construiască un cavou în care cei doi îndrăgostiți să fie împreună pentru eternitate. Nu știa nici el de unde-i venise această idee, dar simțise că așa trebuie să facă. De unde să știe, că-n pieptul său ticăia o inimă care făcuse o promisiune: că și după moarte va bate pentru cineva!