Rutina, fără să-ți dai seama, te transformă după mulți ani într-un robot. Iar atunci când viața nu te mai obligă să execuți această rutină, simți că totul este anapoda… și cazi, fără să-ți dorești, într-o dilemă! De fapt, roboto-monotonia ucide lent și sigur, fiind cel mai nociv ''drog'' al omului contemporan…
Cu alte cuvinte, această dilemă – dar nea Gogu nu știa că se cheamă așa! − îl frământa de câteva zile: ce-o să se facă el când nu va mai trebui să se scoale dis de dimineață? Nu va mai trebui să se îmbrace și să plece la serviciu… apoi ce-o să facă după aia, toată ziulica?...
Pentru nea Gogu, ''cheferistul'', cum îl cunoștea mai bine lumea din sat, ziua cea mare, ziua ''de pensionare'' sosise!
Ciudat lucru, chiar dacă așteptase pensionarea cu multă nerăbdare în ultimii ani, cu cât se apropia data scadentă − dar și mai grav de câteva zile parcă − îl tot rodea o neliniște interioară, și în zorii ultimei zi când trebuia să mai meargă la serviciu: o zi, doar o singură zi, o stare ciudată pusese stăpânire pe el. Trezit de mult de ceasul deșteptător, ''C.F.R.-ul'' cât o ploscă, cu cele două sonerii mai mari decât clopoțelul lui de la bicicletă, parcă nu-i venea să se coboare din pat… Îl frământa ceva și-l chinuia o moleșeală generalizată în tot corpul, parcă niște brațe nevăzute îl țineau într-o înlănțuire molatecă și îl trăgeau la somn.

Acu’, hai sus Goguță… ce mai contează o zi, la deal ori la vale! își spuse, ridicându-se anevoie în capul oaselor.
− Gherghino!... Opa fă, mai oprește porcii!... o înghionti pe nevastă-sa.
− Ce-ai mă?...
− Scoală fă, că s-a crăcănat dă ziuă. Auzi cum te mai strigă cocoșu’!...
− Ai înnebunit mă?... D-abia e cinci…
− Scoală fă, n-auzi?
− Pachetu’ cu mâncare, e în frigider…
− Vreau să mă îmbrac cu salopetele alea noi!… Adumi-le, că nu știu unde le-ai pitulat.
Gherghina auzind o asemenea dorință neobișnuită din partea bărbatului, parcă se trezi brusc. Se ridică greoi în șezut și încă buimacă de somn, îl luă la rost:
− Bine mă… și duminică!? Duminică, cu ce te mai îmbraci tu frumos, să te duci să bei un țoi la cumparativă, ai?
− Ai fă, că nu le murdăresc… adă-mi și bocanci ăia noi…
− Nu vrei mă și ciarapi cei noi, pă care, d’abia i-am gătat?
− Da bravo, fă! Uite ce muiere dășteptă ești! Că bine zici! Atunci, adă-mi și maiou nou și izmene noi… Mă-mbrac tot, de sus și până jos, cu țole noi, ca la sfintele sărbători de Paști… ha, ha, ha! râse el cu poftă.
Gherghina duse mâna la gură să-și ascundă o parte din semnul de uimire ce i se întipărise pe față. Îl cunoștea foarte bine pe Goguță al ei, mâncaseră saci de sare împreună, dar râsul bărbatului o îngrozi: sunase sinistru între pereții casei și se amplificase și mai tare în urechile ei, de parcă nu era al lui.
− Da’ unde te duci tu, mă bărbate!? La horă sau la servici’? îl întrebă abătută Gherghina coborând din pat.
− La servici’, fă muiere, unde păcatele mele să mă duc! Da’ azi e ultima zi și gata: ies la pensie! D-aia vreau să mă îmbrac cu țoale noi, acuma înțelegi?
− A!... păi așa spune mă pezevenghiule, ca să pricep și io!

Soarele se ivise la orizont și se cocoțase, arătându-și în toată splendoarea discul portocaliu, pe culmea dealului, pitit copilărește printre vârfurile plutelor bătrâne și rare, când nea Gogu ieși în bătătura largă. Nici nu mai era nevoie să-și consulte ceasul de la mână − cumpărat din banii primiți drept ''bonus'' −, căci el știa precis cât este ora după poziția soarelui, indiferent de anotimp. Privi scurt spre discul portocaliu, mai micșorat acum, dar mai strălucitor, gândind: s-apropie dă cinci jumate! Am destul timp!...
Vârându-și mâinile în buzunarele mari și adânci ale salopetelor noi, privindu-și satisfăcut curtea și toate acareturile, zâmbi satisfăcut. Toate erau făcute cu multă trudă, de mâna lui și cu ajutorul Gherghinei. Se uită cu milă la poarta dinspre grădina mare ce sta într-o rână, agățată doar într-o balama, la bolta cu viță-de-vie, care de la ultima zăpadă se curbase la jumătate și încă nu avusese timp s-o dreagă, la gardul dinspre vecina și el dărăpănat, gard pe care în urmă cu mulți ani, îl mai sărise, chipurile, după o găină sau după… zâmbi: de mâine, gata, voi avea timp berechet de voi… păcat că nu mai sunt tânăr și nici…

Auzi în spatele lui ușa casei deschizându-se. Simți cum răcoarea dimineții îl îmbrățișează și mai strâns iar puținul păr i se zbârlește în creștet.
− Gherghino!... strigă el fără se întoarcă.
− Ce mai vrei mă? îl întrebă ea din prag. Ce-ai mai uitat?...
− Adă-mi și basca nouă, că-mi îngheață inteligența!... apoi se întoarse către ea: Și, mai comentă el, n-o să-ți placă să ai în bătătură, unu’ cu inteligența înghețată!... Eu vreau s-o am dăzghețată, că și așa, țara geme dă restu’!...
Gherghina, și mai speriată, auzind asemenea vorbe, pe care le consideră ''în dodii'', scuipă de trei ori în direcția lui, apoi, dispărând în casă după bască și făcându-și de trei ori semnul crucii, mai zise: Doamne apără și ferește! Ptiu, ptiu, ptiu! Piei Satană dă lângă el!...

Liniștit, rezemat de șopron, ''calu’ '' lui, adică bicicleta, îl aștepta să-l ducă la serviciu. Sclipea de curățenie, iar spițele străluceau ca niște raze de soare. O admiră îndelung, parcă acum o vedea mai bine în toată măreția ei și îi înțelegea mai bine rostul. Era a cincea sau a șasea bicicletă – le uitase exact numărul −, dar și cea mai bună și durabilă, o ''rusească'' albastru deschis, cu roțile groase, cumpărată cu plata în rate din oraș: patruzeci de ani, dus-întors, pă ploaie, pă vânt, pă soare… a câte zece kilometri zilnic, fac… își privi degetele răsfirate și constată că erau puține… da’ lasă că am timp dă mâine încolo să tot calculez!...
Își aranjă mai bine basca pe cap, luă ''calu'' de coarne, apoi se aplecă și mai cercetă încă o dată roata din față, să vadă dacă este în regulă, sau nu, și molcom plecă spre poartă. Mai întoarse o dată capul să mai privească, să mai cuprindă cu ochii, toată bătătura lui dragă…
− Gogule, mă!... strigă nevastă-sa din prag. Ai uitat pachetu’!
− Nu l-am uitat fă!… zise așa, ca pentru el, în șoaptă. Apoi îi răspunse cu voce tare: Azi nu mai nevoie de el!
− Și ce mănânci, mă?
− Azi… azi, voi mânca la bufet!
− Da’ ce mă, ne dă banii afar’ d’în casă? Ai bani dă bufet?
− Uite că am! Numai așa dă sanchi! spuse el și mai tare și plecă.



Ca să ajungă la drumul bun, la cel asfaltat, avea două variante:
− prima, folosită cel mai mult vara și doar pe vreme frumoasă, indiferent de anotimp, era mai scurtă și câștiga timp prețios pentru a fuma în tihnă o țigară cu Stan, colegul lui de tură. Trebuia să meargă peste câmpuri, pe o potecă, croită de el în fiecare primăvară: el se chinuia și o refăcea, iar toamna, tractoriștii i-o arau! O bătătorea cu pasul, mărunt și apăsat, mergând pe jos pe lângă bicicletă câteva zile, până poteca devenea practicabilă.
− a doua variantă, era de rezervă în cazul în care prima, datorită intemperiilor nu putea fi folosită. Era cu mult mai lungă, trebuia să străbată tot satul și să dea binețe, dis de dimineață, și-n stânga și-n dreapta. Însă treaba care-l enerva cel mai tare, era să răspundă mereu curioșilor la aceiași sâcâitoare și insistentă întrebare: ,,unde mergi, bre nea Gogule, așa cu noapte-n cap?’’ Dar, până ajungea la liziera plantației tinere de salcâm, o ''perdea naturală'' împotriva viscolului − cum solemn declarase primarul comunei, că se cheamă această lizieră de salcâmi, atunci când o sădiseră − enervarea îi trecea.

În ultimele zile, fiindcă natura îi permisese, nea Gogu folosise prima variantă. Și azi la fel. Cum ajunse însă la potecă, simți nevoia să coboare de pe bicicletă și să meargă la pas: am timp, nici n-a trecut personalul de șase! își zise în gând nea Gogu privind în zare terasamentul căii ferate, apoi coborî privirea peste lanul de porumb: ia uite domne porumbu' italianului, ce verde și frumos e! Nu te vezi nici călare din el. Dacă are omu’ utilaje aduse din Italia și îngrășăminte naturală dă la noi din sat… că vecinu’ meu Vasile, care are patru vaci, băligaru’ îl vinde italianului, pă euro, să fălește el, în loc să-l ducă la el pă ogor!… Tare dăștept, nu glumă!?… Uite ce mare și bine dezvoltat e porumbul italianului, față dă al lor!... Cum să nu facă recoltă bună? Da oare, ce-o face domne cu atâta porumb?... L-o lăsa la noi în țară sau îl duce în Italia lui? Că doară e pământul lui, nu? Eu, dacă aș fi fost mare șef acolo în stat, n-aș fi vândut nicio palmă dă pământ, l-aș fi concesionat doar pă cinzeci dă ani…
Ajuns lângă liziera de salcâmi, se opri să privească și porumbul oamenilor din sat. Plecase bine și al lor, muncit simplu, așa cu sapa și prășit cu calul, era și al lor cam la șold, iar lumea terminase de câteva zile prașila a doua. Puse mâna streșină la ochi, să vadă mai bine și să cuprindă mai mult. Acum în primele raze de soare, frunzele late de porumb, sclipeau unduindu-se în zare ca niște valuri mici ale unei mări, mângâiată leneș de adierea ușoară a vântului.
Atât o fi și Marea noastră dă mare? se întrebă nea Gogu înălțându-se pe vârful picioarelor să vadă cât mai departe.
O fi mai mare dă cât văz eu cu ochii?... Of, Doamne! La vară, gata, mintenaș o duc pă Gherghina mea la mare, merită săraca!... Că murim și nu vedem și noi marea!... Hi, hi, hi!... s-o văz în costum dă baie pă Gherghina!...
Când își reluă mersul, trist că nu văzuse nici el și nici consoarta lui Marea Neagră, în dreapta nu se mai uită… S-ar fi întristat și mai rău și ar fi lăcrimat ca zilele trecute, când văzuse cum primii mărăcini începuseră să crească ca lăptucile într-o seră. Cât vedea el cu ochii, numai pământ mănos, bun de muncit era acum lăsat pârloagă. Doar scaieții și tufele de măceși creșteau în voie, iar pungile de plastic, aduse de vânt, fluturau în bătaia vântului, ca niște steaguri albe, semn clar al capitulării unei bătălii, ca pe câmpul de luptă. Pământ retrocedat după revoluție oamenilor, majoritatea acum bătrâni, însă neavând posibilități să-l muncească − dar nici încredere să-l dea în arendă sau ei să se constituie într-o asociație − îl lăsaseră de izbeliște.

Abătut și supărat pe situație, încălecă pe bicicletă, trecu prin lizieră și coti pe lângă terasamentul căii ferate. De aici mai avea doar câțiva metrii până la viaductul pe sub care trebuia să treacă în partea cealaltă, și, urmărind poteca ușor șerpuitoare, gata, ajungea: urma asfaltul. Apoi după zece minute de mers cu bicicleta pe drumul lin, ajungea la serviciu.
În acel moment se auzi în depărtare un șuierat de locomotivă. Întoarse capul și văzu cum vine trenul, ca un șarpe imens, alunecând pe drumul de fier.
Aha, e bine, uite și personalul dă șase, vine și el! Acu’ două minute a plecat din haltă! M-am încadrat la fix ș-o să-l mai prind pă moșu’ Stan, să mai stăm o țâră de vorbă… mai fumăm o țigară! Iar azi… azi am să-l omenesc cu o cafea, dă la bufet!
După câteva minute, printr-un șuierat scurt, locomotiva îl salută când trecu prin dreptul lui, și-l depăși. Răspunse și el salutului, făcându-i mecanicului semn cu mâna. Precis e Radu pă locomotivă! Numai el mă salută așa scurt!... se gândi nea Gogu și viră bicicleta, intrând pe sub viaduct, în timp ce ultimele vagoane ale personalului treceau pe deasupra, dar, când mai avea doar un metru și ieșea pe partea cealaltă, nea Gogu simți o lovitură puternică în moalele capului, de parcă o grenadă făcuse explozie în el. Brusc, privirea i se încețoșă și o cortină neagră căzu în fața ochilor, apoi totul se cufundă într-o liniște adâncă…
Corpul lui nea Gogu, în virtutea inerției, își mai menținu puține secunde echilibrul pe bicicletă și mai parcurse câțiva metri ieșind de sub viaduct, apoi se dezechilibră, se bălăngăni iute, stânga, dreapta și se prăbuși într-o poziție total nefirească: cel puțin asta văzură călătorii din ultimul vagon, deoarece trenul încă nu prinsese viteză prea mare, și presupunând că ceva neobișnuit se întâmplase cu biciclistul sub viaduct, la prima stație alertară șeful gării.

Vestea că nea Gogu cheferistul a murit accidentat sub viaduct, se răspândi ca fulgerul în sat și cei mai curioși, dădură năvală.
Gherghina cum află vestea, biata de ea, alergă într-un suflet, așa cum se afla: îmbrăcată în cămașa de noapte, lungă și albă, din pânză de casă și desculță. Alergă ea ce alergă, dar sufocată de suspinele plânsului, pe la jumătatea drumului, puterile o lăsară și se mai domoli. După câțiva pași, genunchii i se înmuiară și se prăbuși pe potecă în țărână. Se simți ridicată de brațe de niște femei. Una dintre ele, își dezlegă șorțul și i-l puse, ridicându-i puțin cămașa de noapte, să n-o mai împiedice la mers, apoi, susținând-o, o ajutară să meargă. Lacrimile i se porniră și mai tare și începu să se jelească: Doamne, bunule, nu fi atât dă nemilos!... Nu mi-l lua și pă Goguță, Doamne!… că el mai mi-a rămas!… Mi-ai luat un brad dă băiat… lasă-mi-l pă moșuuu?... Aoleo!… Aoleo!… Ce mă fac eu singurică… ce mă fac?...

Procurorul, examinând sabotul care-i curmase viața bietului om și basca nouă găurită, scărpinându-se în barbă și privind cerul printre traversele viaductului, prin singurul loc unde tabla de protecție era lipsă – furată sigur de cineva și dusă la fier vechi – murmură ca pentru sine: domne, asta da, precizie… matematică!...