poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3823 .



Prinsul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [turnavitu ]

2013-08-21  |     | 



Prinsul

Din rumoarea străzii Daniil prinse un fel de zvon care-l îngrijoră. Ajuns în apartamentul său, dădu drumul la cele trei ventilatoare. Simțea că n-are destul oxigen. Se trânti în pat în dreptul jetului de aer al unuia dintre ventilatoare. De undeva din apropiere se auziră strigăte, plânsete, larmă. Întredeschise ușa de la intrare. Doi inși uriași îl înșfăcaseră pe vecinul lui, un om mărunțel și pricăjit, a cărui nevastă se tânguia și gemea, spunând că rămâne singură cu trei copii. Mărunțelul fu îmbrâncit într-o mașină neagră care demară cu zgomot. Un alt vecin o întrebă pe nevasta mărunțelului :
- Dar ce-a făcut ? Că era așa liniștit !
- Nimica, domnule, nimica ! zise femeia, și intră în casă, căinându-se.
Daniil se retrase în apartamentul lui. Totuși, nu-i venea să creadă. Mărunțelul era profesor de limbă și literatură. Se apropie de ventilator, fiindcă începură să-i curgă pe piele valuri de transpirație. Dacă vecinul lui o pățise, atunci el, el… Simți furnicături pe spinare. Se gândi să fugă undeva la țară. Acolo, lucrurile se mișcă mai încet decât la oraș. Dar unde să plece ? Nu-și mai vizitase rudele de ani de zile; nu avusese nevoie de ele.
Ieși din casă și se-ndreptă spre gară. Pe străzi domnea o agitație neobișnuită. Scena la care asistase la el acasă se repeta peste tot în diferite variante. Multe arestări, plânsete, proteste, văicăreli. La casele de bilete de la gară erau cozi interminabile. Oamenii aveau figuri răvășite de teamă și nesiguranță. O echipă de bărbați purtând haine cenușii ca ale controlorilor din tramvaie începu să cerceteze cărțile de identitate. Daniil se grăbi să părăsească gara. Se gândi să-și ia bilet de la agenție, deși nu se hotărâse încă unde anume o să plece. Pe străzi, din loc în loc, mai ales în fața clădirilor publice, se aflau adunate grupuri de oameni. Ce se petrecea oare ? Daniil intră în clădirea unui teatru. Nu mai fusese la un specatcol de doi ani. Intrarea era liberă. Sala era plină; nu găsi loc. Pe scenă, stând în picioare și formând un semicerc se aflau niște bărbați și femei cu priviri crunte.
- Ce piesă e ? întrebă Daniil pe vecinul din stânga sa.
- Nu e piesă !
Daniil rămase descumpănit, fiindcă nu răspunsese cel pe care îl întrebase, vocea auzindu-se de undeva din spate.
- Și atunci ăștia cine sunt ? mai zise Daniil adresându-se perseverent tot vecinului din stânga, care însă părea surdo-mut. La un moment dat un tip bărbos de pe scenă făcu un pas în față. Toată lumea se așteptă ca el să vorbească, dar individul nu spuse nimic. Privea fix un punct din fundul sălii. Apoi salută scurt cu capul plecat și dispăru în culise. Urmă o femeie legată la cap cu o bentiță roșie. Privi și ea spre adâncimea sălii de parcă ar fi vrut să hipnotizeze pe cineva, apoi salută în tăcere și ieși.
- Ce naiba e asta ? spuse Daniil dar fu scos afară cu ghionturi dureroase.
Înțelesese că oamenii îngrămădiți la intrarea câte unei clădiri publice (cinematografe, teatre, cluburi) asistau probabil la spectacole asemănătoare celui pe care tocmai îl văzuse. Se hotărî să se ducă acasă și să se ascundă în pivniță unde avea cârnați și vin roșu. În momentul în care introduse cheia în broască să deschidă ușa, se simți apucat, din stânga și din dreapta, de brațe puternice. Înțelesese; renunță să mai descuie ușa, ba chiar o încuie la loc. Doi indivizi cu figuri triste îl încadrară pe Daniil și-l conduseră pe niște străduțe până în subsolul unei clădiri cu multe etaje. Locul era murdar, pustiu și întunecos. Pătrunseră într-un culoar luminat de becuri care abia mai pâlpâiau, la capătul său aflându-se o ușă capitonată, pe care scria: ”Birou”. Intrară în încăperea în care nu se mai afla nimeni și gealații îl împinseră pe Daniil într-un fotoliu. În cameră mai era o masă solidă din lemn de nuc și pe perete un portret al unui tip bărbos și încruntat. Cei doi ieșiră fără o vorbă. După vreo câteva minute, Daniil văzu cum într-unul dintre pereți se deschide o ușă mascată prin care își făcu apariția un om ciudat, înalt, slăbănog și chelios, purtând un cioc format doar din câteva fire timide și rare.
- Hi, hi, hi, - făcu el, și se așeză pe scaunul de la birou. Dumneata ești un om despre care n-am auzit nimic. Înțelegi ?
- Ce să înțeleg ?
- Bravo, asta e bine. Te rog să-mi răspunzi la niște întrebări. Înțelegi ?
- Nu.
- Bine. Dacă o ții așa într-una, o să fie bine.
Omul începu să caute ceva în sertarele biroului, dar fiindcă nu găsea, scoase totul afară și răsturnă conținutul pe jos până umplu camera de praf, hârtii mototolite, calendare, creioane etc. Deodată zise:
- A, da, asta e ! Hi, hi,hi.
În mână ținea o carte făcută ferfeniță. Se așeză pe scaunul lui și începu să studieze cartea , un timp destul de îndelungat, stând cu capul sprijinit în mâini. Scotea chiar un sforăit ușor. La un moment dat părea că adormise. Daniil tuși brusc și zgomotos. Omul tresări puternic. Se frecă la ochi, mormăi ceva nedeslușit, închise cartea pe care o aruncă la întâmplare peste spate, și zise:
- Nu vrei să începi odată ?!
- Păi nu m-ați întrebat încă nimic !
- Începe cu începutul ! Te-ai născut ?
- Da.
- Da ce ? Când , unde etc etc.
- La spital. Pe un pat de spital.
- Bine, bine. Cu ce te ocupai ?
- La început zornăiam dintr-o jucărie legată la cărucior.
Anchetatorul tăcu, privindu-l fix. În acel moment ușa din perete se deschise scârțâind, de intrat însă nu intră nimeni. După câteva minute de așteptare , de după ușă apăru țeava unei carabine și se auzi o voce subțire, ca de castrat:
- Gata, facem treaba ?
- Un moment, spuse anchetatorul.
Din spatele ușii nu se ivea deloc cel care ținea țeava carabinei.
- Mai stăm puțin, mai vedem, continuă omul. Încă nu e clar ! Apoi cu ton de comandă : E clar ?
- Spuneați că nu ! răspunse omul cu pușca. În sfârșit, cum doriți, eu mă retrag, sunt prin apropiere !
Țeava carabinei dispăru și ușa se trânti puternic, făcându-l pe omul de la birou să tresară. El aprinse lampa de pe birou și-i înfipse lui Daniil fascicolul luminos în ochi. Începu să-l examineze de parcă abia atunci l-ar fi zărit pentru prima oară și i se părea o specie de neînțeles. Tună :
- Spui mă, sau nu spui ?
- Spun sau nu spun , după cum vreți dumneavoastră !
Anchetatorul se ridică nervos de la birou și începu să se plimbe prin încăpere cu mâinile la spate și cu capul lăsat în piept. Se opri în fața tabloului din perete, care, după părerea lui Daniil aducea cu o maimuță cu barbă. Într-un târziu omul își căută cartea pe care o aruncase și se așeză iar la birou, studiind. Pentru că nu vedea satisfăcător, mută fascicolul luminos spre filele îngălbenite. Bătrânul bolborosi ceva, apoi se aplecă încet, încet, până când fruntea îi căzu pe carte. Din această poziție, Daniil îl auzi vorbind:
- Ascultă, măi omule, spune-mi te rog, așa, neoficial, ca-ntre noi, mă iubești ?
Daniil simți un nod în gât. Privea încordat chipul omului din tablou, așteptând parcă o intervenție din partea lui.
- Adică…în ce sens ?! Nici nu vă cunosc…
- Așa ca om, nu ca anchetator!
Bătrânul stătea în continuare cu capul pe carte, făcând ca vorbele să i se audă înfundat, ca dintr-un butoi. Daniil nu răspunse.
- Taci ? De ce taci ?
Ușa se deschise pe nesimțite și țeava carabinei își făcu iar apariția. Se auzi aceeași voce:
- M-ați chemat ?
- Să-l duceți de aici !
- Unde ? întrebă Daniil, dar nu i se răspunse.
Un tip îl legă la ochi și-l conduse spre locul de detenție. Merseseră cu o mașină cam vreo jumătate de oră. Bărbatul îi spuse să coboare din mașină și-l împinse pe poarta unui fort vechi. Îl dezlegă la ochi. Daniil înaintă pe sub o bolta întunecată și ajunseră în dreptul unei celule care avea o ușă metalică gri. Apăru un gardian care descuie celula și Daniil fu vârât înăuntru.
- N-ați făcut nici măcar un proces, nenorociților ! strigă Daniil. Ușa metalică se-nchise în urma lui. El examină locul în care fusese adus. Era o celulă destul de mare și înaltă, fără ferestre dar cu trei deschizături pătrate în tavan. Se vedea cerul liber; pe acolo pătrundea lumina și aerul curat. Se simțea un ușor miros de canal; în partea opusă intrării se afla un șanț umplut cu apă. Apa era curgătoare și limpede ca cea de izvor de munte. Imediat Daniil își făcu mâinile căuș și bău din apa rece și reconfortantă. În timp ce rămăsese pe vine privind spre acel canal, văzu plutind spre el un excrement de om; era ca un colac rubiniu. Daniil își spuse că acel canal trecea probabil și prin alte celule similare cu a lui. Nu mai bău apă de acolo în acea zi. Într-un colț se afla un pat de fier, cu saltea, pernă și o pătură. Daniil se trânti pe pat și după ce se zvârcoli mult timp sub pătura subțire, adormi. Se trezi când primele raze de soare pătrunseră prin deschizăturile din tavan. Primul gând a fost că visează. Apoi se sculă din patul tare și privi în jur. Era imposibil să ajungă la ”ferestrele” din tavan. Era liniște și apa din canal șuiera încetișor și plăcut, ca un izvor natural. Prima necesitate Daniil și-o rezolvă în canal; se ușură în zona în care apa curgea spre părăsirea celulei lui, zicându-și că-și lasă apa din aval pentru băut. Deși nu mai avea curaj să mai bea de acolo, dându-și seama că și alți deținuți își fac nevoile în același loc de scurgere. Se gândi că în mod normal un gardian trebuia să-i aducă de mâncare. Măcar un ceai cu marmeladă. Dar timpul trecea și nu apăru nimeni cu nimic. Începuse să se însereze, își putea da seama de modul cum cade lumina prin găurile din tavan, și foamea lui deveni tot mai acută. Veni și noaptea și Daniil nu mâncase nimic. Nu îi era nici sete. În celulă nu era nici o lumină, cu excepția celei ce pătrundea prin deschizăturile de sus. Se trânti în pat, dar nu reuși să doarmă. În zori, chiar când ațipise puțin, se auzi o sirenă. Un sunet puternic, greu de suportat. Sări în picioare. Se spălă pe față în apa din canal și se lungi din nou în pat. Se gândea la mâncare. Nu se putea să-l lase chiar așa; nu există închisori în care să nu-ți dea acolo ceva. Celula se luminase de la razele soarelui. Se plimbă prin celulă. Apoi se lasă din nou pe pat. Se făcuse probabil după amiază. Mațele începură să-l chinuie. Și deodată tresări de bucurie: cineva umbla la ușă. Intrară doi înși în uniformă de gardieni. Unul ținea în mână un registru și altul depuse într-un colț, pe ciment, o tigaie și un minciog.
- Bine, dar de mâncare, nimic ? spuse Daniil, dar oamenii nu îl băgară în seamă. Cel cu registrul scrisese ceva și apoi plecară amândoi, auzindu-se zgomotul neplăcut de la zăvorul care se acționa pe dinafară.
Daniil se apropie de obiectele aduse. Când atinse cimentul de dedesubt în acel loc al celulei, se fripse la mâini; era o mică zonă cu suprafața cam cât…. care era fierbinte. Și se distingea acolo un material care nu era ciment, ci un fel de cărămidă roșiatică. Dar ce era cu ustensila de prins pești ? se întrebă Daniil. O crampă dureroasă îi răvăși stomacul de parcă i se zbătea înăuntru un șarpe uriaș. Luă minciogul în mână și se apropie de marginea canalului. Observă că apa era populată de pești care înotau molcomi. Se miră cum de nu-i văzuse până atunci. Prinse unul destul de ușor și apoi încă doi. Erau crapi dolofani, cam de vreun kilogram jumătate fiecare. Îi veni să țipe de bucurie. Îi curăță de solzi folosindu-se de coada tigăii și apoi îi puse pe zona fierbinte. I se păru cea mai bună mâncare din viața lui. Diminețile îl trezea acel sunet de sirenă, asemănător cu șuieratul unei locomotive. Din păcate nu-l mai vizită nimeni. Și nu putea să-și dea seama dacă în celulele învecinate mai era cineva. Totuși, avea un indiciu cât se poate de scârbos; căcănații care veneau pe sensul de curgere al canalului. Dar degeaba bătu el în pereți că nu-i răspunsese nimeni. Își făcu din semne o evidență de trecere a zilelor, din linii scrijelite pe zid. Iar ziua o identifica după modul în care se scurgea lumina prin găurile din tavan. Noaptea era din ce în ce mai frig, și el își mută patul în apropierea plitei fierbinți din podea. Tânjea după lapte sau fructe. Trecuse vreo lună când i se păru că aude un zgomot în dreptul ușii celulei. Se duse și bătu cu pumnii în ușă. Apoi cu pantoful.
- Vreau mămăligă ! Vreau brânză ! strigă el.
Undeva în spațiul de afară se auzi un fel de clinchet. Deodată o voce îl întrebă ?
- Fazani pe tavă nu vrei ?
Daniil rămase nemișcat un timp, după care strigă:
- Ușaa! Deschide ușa !!
Dar nu se mai auzi nimic. Și asta dură mult timp în care el fu nevoit să mânânce numai pește. Trecu în acest fel o perioadă lungă de vreme. Revolta lui se stinse și intră într-un fel de resemnare tâmpă. La un moment dat cineva umbla la încuietoarea ușii, dar nu intră nimeni. Blazat și învins, Daniil nu încercă să vadă despre ce e vorba. Se gândi că poate visase. Percepțiile lui deveniseră ca o pastă vâscoasă. Rămase în pat până la lăsarea serii. A doua zi dimineața nu se mai auzi sirena. Totuși el se trezi, din reflex. Se spălă în apa din canal și prinse trei pești. La prânz soarele se dovedi foarte puternic și Daniil se lungi în dreptul razelor care veneau de la orificiile de sus, să simtă căldura lor binefăcătoare. Lucrul pe care îl învățase cel mai mult de când se afla în celulă a fost acela de a sta lungit pe spate, nemișcat. Altădată nu avea răbdare nici trei minute. Mai trecu astfel o bună bucată de timp; lungă, lungă de tot. Peretele se umplu de linii. Învățase starea vegetativă. La un moment dat, observă că pe canal nu mai veneau excremente. Imediat ce văzu asta se repezi la ușa metalică și bătu puternic în ea, strigând. Făcu acest lucru timp de câteva ore, după care se sprijini de mâner și se lăsă pe ciment, plângând. Dar ușa se mișcase foarte puțin din țâțâni. Trase tare de ea, dar fără rezultat. Apoi împinse și ușa se deschise. Daniil elimină un chiot care răsună puternic pe sub bolțile pustii ale fortului. Nu era nimeni, și el era liber. Se orientă repede în privința locului în care era amplasată închisoarea: la marginea orașului. În stația de autobuz așteptă degeaba, că nu venea nicio mașină. Porni pe jos spre locuința sa. Mergea vesel și ca-n transă, cuprins de bucuria că scăpase dintr-o celulă îngrozitoare. Ajuns în apropierea casei sale, dintr-o dată se opri în loc, electrocutat. Își dădu seama că nu văzuse pe nimeni în drumul său. Absolut nicio persoană. Pe ușa apartamentului său era un lacăt uriaș. Se repezi spre el, tragănd inutil. Mai văzu astfel de lacăte la alte uși ale locuințelor. Plecă de acolo abătut și înfometat. Se duse într-un parc, unde se odihni pe o bancă. Un porumbel trecu în zbor razant peste banca lui. Întinsese mâinile să-l prindă, într-un gest stupid, asemănător cu cel al copiilor. Deodată văzu un câine; era în apropierea unei pubele de gunoi, de la marginea parcului. Alergă după el, dar câinele, un exemplar jegos și jegărit, fugise cu mare agilitate. Se opri și se certă în minte: ”Oare ce-ai fi putut face cu un câine ? ”. Văzu un restaurant și intră înăuntru. Nu era nimeni. Se apropie de bar și constată că acolo nu se afla nicio sticlă de băutură. Doar la robinetul din locul în care se spălau vasele curgea apă. Bău cu nesaț din palmă și când se uită la jetul curgător văzu că apa avea o culoare maronie. Descoperi ușa care dădea în bucătărie. Intră acolo dar nu văzu nici un fel de mâncare pe nicăieri, așa cum sperase. Frigiderele erau goale. Daniil ieși din local și cutreieră străzile fără țintă. Își aminti de apa limpede și rece din canalul din celula lui. ”Oare unde-or fi plecat oamenii ?” se întrebă el. Încet, încet, își orientă mersul spre fortul în care avea o chilie. O celulă. Ajunse spre seară acolo și prinse imediat trei pești dolofani din canal. Era bine.


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!