poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 761 .



Înmormântări și întrebări
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [VLADST ]

2013-08-18  |     | 



Înmormântări și întrebări



Porțile se deschiseră, și cortegiul își începuse inevitabilul drum către cimitir. Mama defunctului avea inima sfâșiată de durere, și, cum se obișnuiește pe plaiurile de la nord de Dunăre, chestiona divinitatea, punându-i la îndoială metodele. Sora acestuia regreta pierderea unei rude atât de apropiate, cu toate că nu o deranja că fratele său nu se grăbise să facă urmași, în condițiile în care mama amândurora dorea să împartă periusia nepoților, și nu copiilor. Despre consoarta celui ce tocmai trecuse la cele veșnice, nu putem menționa decât ținuta, care deși era neagră, dezvăluia într-un mod lasciv tot ceea ce presupunea curbe sau linii dulci, geometrie care le îngreuna bărbaților, prezenți la ceremonia funestă, concentrarea la amintirea răposatului.
Andreea Chelniceanu, pentru că așa se numea cea care ocupase fiecare cameră a inimii care acum nu mai bătea, aruncă o privire plină de regret către casa unde își trăise dragostea. Totuși, privirea nu era plină de regrete cu trimitere la fostul ei soț, ci la oglinzile acoperite, oglinzi care i-au răpit șansa de a se studia, de a își confirma că a atins apogeul voluptății.
Cu fiecare metru parcurs, bocetele și lacrimile se întețeau, și de-ar fi fost adunate ar fi alcătuit un veritabil fluviu la suprafața căruia ieșeau niște guri mitologice gata să zdrobească aripile fluturilor cu intensitatea strigătelor.
În drumul către biserică, în dreptul fiecărei troițe care se ivea, erau lansate spre cer grupuri de monezi, la care tinerii mai puțin înstăriți, priveau cu jind, și nu se evita folosirea argumentului fizic, a îmbrâncelilor, a înjurăturilor scuipate printre dinți pentru a ajunge la remunerația funebră. Unii dintre cei prezenți la înmormântare i-ar fi luat decedatului până și monezile din pumn, lăsându-l pe acesta să se descurce cum poate la vămile pe care le avea de trecut în drumul său către împărăția divină. Cei mai importanți morți erau cei care stăteau cât mai departe de biserică, în itinerariul cortegiului existând mai multe puncte de oprire pentru realizarea pomenii.
Pe la mijlocul mulțimii, se aflau doi prieteni din copilărie ai lui Darius, acesta fiind numele defunctului. Aceștia își aminteau povești cu decedatul, dintre care una e mai interesantă, și o s-o redăm în textul de față. La fiecare deces al unui animal domestic, Darius lua stârvul acestuia, și îi pregătea o ceremonie de final fastuoasă. Chiar cei doi asistaseră la o înmormântare de necuvântătoare. Se jucau prin curte când, la marginea unui coteț, cel care astăzi nu mai era, observase o găină moartă. O luase, o duse în grădină, și se puse să îi sape groapa. O puse în groapă, și când să pună pământ peste dânsa, auzea cum suratele și frații decedatei dădeau în ogradă o petrecere onomatopeică. Spiritul său justițiar îi spuse că nu e corect, și scoase leșul din groapă, și începu să aducă găinile și cocoșii, unul câte unul în grădină. Pentru că animalele nu se conformau ritualului, și continuau să fie indiferente la tragedia celei care le fusese colegă de coteț până nu de mult, luă niște țăruși, îi înfipse în pământ, și legă cu o sfoară membrele viețuitoarelor chiar lângă locul de veci săpat de el. După o chelfăneală primită de la micul stăpân, rudele decedatei deveniră solemne, și ritualul se putuse termina ca la carte.
Deși, ne-ar plăcea să continuăm cu povestirile din viața lui Darius Chelniceanu, cortegiul a ajuns la poarta bisericii. Groparul, care aștepta cu cămașa desfăcută, și cu țigarea pe trei sferturi sudată, privea indiferent mulțimea înlăcrimată. Mulțimea întârziase, motiv care îi permisese groparului, să picteze un capac al unei guri de canal, aruncând flegme perfect poziționate în jurul cercului, și, dacă în trecut ar fi fost comparat capacul cu o planetă ca Terra sau Jupiter, sistemul de inele aplicat de necrofor, te ducea, implacabil, cu gândul la Saturn.
Povestitorul s-a gândit că așa cum un muncitor cu ziua se numește zilier, un muncitor care muncește cu moartea, cum este groparul, s-ar putea numi mortier, dar termenul a fost adjudecat de literatura cazonă.
După ce ajunseră în apropierea gropii, preotul era gata să-și înceapă cuvântarea cu obârșii biblice, când, în fața celor strânși la ultima reprezentație a lui Darius, apăru o persoană pe la cincizeci de ani, îmbrăcată în costum alb, cu pălărie de culoare albă, cu mustață și părul cârlionțat până la umeri. În fața mulțimii uimite, acest ins o privi pe mama răposatului, scoase un zâmbet, și își scoase pălăria, pe care o întinse în fața audienței. În acel moment, timpul fu lovit de temperaturi glaciare, și, inevitabil, îngheță. Fiecare dintre cei prezenți acolo, se trezi într-o cameră albă, în care era doar misteriosul personaj. Deoarece numărul acestora era de peste cincizeci, o să evidențiem doar primul și ultimul dialog. Prima adusă în cameră, a fost chiar cea care i-a asigurat latura sentimentală mortului, Andreea Chelniceanu. Persoana în alb îi spuse:
- Am văzut lacrimile tale, am văzut durerea zugrăvită pe chipul tău. Tocmai de aceea, sunt gata să-ți fac o ofertă. Poți să dăruiești zile din viața ta, atât tu cât și ceilalți participanți, celui care a trecut în neființă. Însă, am două condiții: nu ai dreptul de a pune întrebări, și a doua, fie că renunți la un minut sau la un an, o să fii obligată să vizionezi perioada de viață la care ai renunțat pentru soțul tău.
- Sunt gata să renunț la cinci ani din viața mea, spuse Andreea, încrezătoare.
- Bun. Să urmărim acești cinci ani la care dorești să renunți.
În mintea Andreei, începură să apară imagini cu nepoții săi, cu ea vizitând locuri pe care și le-a dorit întotdeauna să le vadă, cu ea făcând ceea ce îi place. După trecerea în revistă a acestor evenimente din viitorul ei, bărbatul în alb, o mai întrebă o dată:
- Mai ești gata să renunți la cinci ani pentru el?
O să îi ascundem răspunsul cititorului, cu încrederea că la finalul textului îl va dibui singur. Acum, să aruncăm o privire asupra ultimului dialog. La acesta, în camera albă, a fost invitată mama defunctului. Ei i se spuse:
- Cu excepția ta, tuturor li s-a propus un târg. Acela în care erau întrebați dacă doresc și cât doresc să dăruiască din viața lor fiului tău. În funcție de numărul zilelor strânse, îl pot aduce sau nu pe fiul tău în lumea celor vii. Pragul este de un an. De se adună minim un an, îl aduc înapoi, de nu, soarta îi este definitivă. Știu ce vrei să întrebi. Nu întreba. O să-ți dau de veste și o să-ți dai seama singură.
Mulțimea fu trezită de prima lopată de pământ care lovise lemnul coșciugului. În fața lor nu mai era nimeni, și fiecare crezuse că ce trăise fusese un moment de visare. Așa că înmormântarea se termină, fără niciun alt moment care să iasă în evidență. Poate doar un porumbel, care își luă zborul de pe o cruce alăturată înmormântării din povestirea de față, când se aruncă ultimul pumn de pământ.
Peste trei luni de la tristul eveniment, mama lui Darius încă se întreba ce fusese cu acel dialog insolit. Cât fusese realitate și cât visare. În timp ce se gândea, auzi două bătăi în ușă, și, după ce o deschise, în prag se aflau două scrisori. Prima, era într-un plic alb, pe care nu scria nimic, și care adăpostea o foaie pe care era scris doar atât: paisprezece zile și nouăsprezece minute. Figura mamei căpătă o grimasă greu de transpus în cuvinte, și, mașinal, desfăcu și al doilea plic, care conținea o invitație la o înmormântare a unui bun prieten de-al fiului ei, ce participase la înmormântarea sa. Acesta murise din cauza cancerului, după paisprezece zile de agonie, în care nici măcar opioidele nu mai suprimau durerea. Calculele și concluziile sunt lăsate la dispoziția cititorului și a mamei îndurerate.


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!