poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1162 .



Așteptând într-un vas scufundat la poalele albastrului.
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kshky ]

2013-07-25  |     | 





Camera nu era mare. Abia dacă încăpeau o masă și două scaune. Doar asta era acolo. Singura sursă de lumină din cameră venea de pe fereastră și nici măcar un bec nu era agățat în tavan. Pereții prindeau culoarea ruginei, iar masa era ceva mai neagră. Parcă mă aflu într-un compartiment dintr-un vas mic, cufundat în adâncurile oceanului, și-a zis el. Se afla acolo de minute bune. S-a ridicat de pe scaun și a mers în dreptul ferestrei. Doi pași. De afară venea o lumină difuză, ușor albăstrie. Încerca să vadă, dar nu putea desluși ceva. A șters geamul cu mâneca cămășii. Nu a rezolvat nimic. Avea impresia că se uită prin vizorul unei camere foto, iar imaginea nu era clară. Doar forme și culoare. Doar că aici nu putea regla manual claritatea. S-a întors la scaunul de fier. Nu era comod, dar nu știa altceva ce să facă. Și-a aprins o țigară și a început să fumeze, lăsat puțin pe spate. Când a stins țigara pe masă, ușa grea, de fier, din fața lui a scârțâit și cineva a intrat în cameră. Era o femeie care avea cel mult 25 de ani. Era suplă cu pielea albă, părul scurt, ce abia îi acopereau urechile, iar pe gât avea un tatuaj mic. Părea să fie un fluture. A închis ușa în urma ei și a mers la fereastră. El a scos un cuvânt ce voia să sune a salut, dar ea părea să nu fi auzit pentru că se uită în continuare afară. Era îmbrăcată cu o pereche de blugi albaștri spălăciți, ce-i veneau peste șolduri și îi cuprindeau mijlocul subțire, lăsându-i la vedere gleznele. Erau glezne frumoase, subțiri, și umflăturile semănau cu două ouă numai bune de roșit pentru paște. Simțindu-se examinată, femeia s-a întors spre el și s-au privit. Avea un tricou gri cu mânecile scurte, care abia îi acopereau umerii, iar în dreptul sânilor, pe tricou era inscripționat ceva. Un cuvânt pe care el nu-l știa. A citit fiecare literă în parte, dar nu putea să-și dea seama ce însemna. Nu i-ar fi acordat prea multă atenție, dar cuvântul îi părea cunoscut.

- Îmi dai o țigară? Au fost primele ei cuvinte. Avea o voce frumoasă și puțin copilăroasă.
- Sigur, a spus el și a întins pachetul cu o țigară scoasă un sfert, apoi i-a dat bricheta.

Și-a aprins țigară. A pus bricheta pe masă și a împins-o, țârâindu-se, până în dreptul lui. Ea se plimba prin cameră și fuma, uitându-se pe pereți ca și cum s-ar fi aflat într-un muzeu, analizând picturile agățate.

- Ce părere ai? Unde crezi că suntem?
- Ha, a spus el și a râs ușor, speram să știi tu. Eu nu am nici cea mai mică idee. Nici măcar atât, a continuat și a dus palma întinsă la podea, vrând să arate cât de mică este ideea lui.
Ea l-a dojenit cu un zâmbet cald.
- Dacă ai fi la un concurs și ar trebui să spui unde te afli, ce ai spune?
- Hmm, le-aș descrie încăperea, bănuiesc.
- Te pricepi să eviți răspunsurile, a spus ea, făcând cercul complet în jurul lui și a mesei pentru a doua oară.
- Dar tu? Ce ai spune?
- Aș spune că am fost răpiți ori că am murit și ne aflăm într-un fel de... sala de așteptare.

Râsul lui s-a izbit de pereți și de masă apoi a intrat înapoi în el.

- Cine ne-ar răpi pe noi? Nu știu despre tine, dar eu nu prea valorez mult. Nu cred că ar reuși să obțină mulți bani pentru mine, mai degrabă aș fi o bătaie de cap.
- Nu prea ai o părere bună despre tine, așa-i?
- Cât se poate de bună.
- Aha.
- Și mai ziceai de o sală de așteptare? Spre ce? A întrebat el, în continuare amuzat.
- Rămâne de văzut, nu? A spus și s-a oprit din mers. S-a sprijinit cu spatele de zid și cu piciorul drept îndoit.

Stătea așa relaxată și fuma. Atunci el a observat ceva. Ceva care l-a făcut să-și ferească privirea imediat, dar apoi a revenit pentru a se asigura că a văzut bine. Din cauza faptului că ea stătea așa, blugii s-au îndoit și câțiva nasturi s-au desfăcut, iar chiloții albi cu o mică inimă roșie se vedeau. S-a holbat ceva vreme la inimă roșie ce-i ieșea din pantaloni. Se uită cu atâta intensitate, încât ai zice că se afla la polul sud, iar singura sursă de căldură venea de acolo. Ea nu părea să fi observat sau poate nu-i pasă. În timp ce se uita acolo, el a simțit că parcă a mai văzut imaginea asta. Chiloții albi cu inima. Poate am mai văzut chiloții ăștia undeva sau poate mi-am imaginat, se gândea el. Nu-și putea aduce aminte. Încerca să caute o pereche de ciorapi într-un sertar plin, iar lumina era stinsă.

- Ok, deci tu ai elimina varianta cu răpirea, nu? Atunci ar rămâne doar varianta doi, adică am murit, a spus ea și a întins piciorul drept, iar inima a dispărut în spatele blugilor.
- Dacă doar astea ar fi alegerile... Dar eu nu mă simt mort, tu?
- Nu... nu chiar, dar cum s-ar simți cineva mort?
- Păi... nu știu... nu ar vorbi, gândi, în primul rând, apoi eu te văd, tu mă auzi și pot să miros rugina ce persista în camera asta.
- Da, ai dreptate. Poate că în sala asta de așteptare încă putem face lucrurile astea, a spus ea și a început să se plimbe iar.
- Dacă suntem morți, să zicem, când erai pe pământ unde trăiai, ce ai făcut și cum te numeai? A spus el.
- Nu știu... Simt că știu răspunsul ăsta, dar nu pot să zic.
- Și eu simt la fel, a întrerupt-o ușor agitat, chiar încercăm să-mi pun gândurile în ordine, să fac curat în dulap, înainte să apari tu.
- Să faci curat în dulap? S-a încruntat ușor.
- Îmi place să mă gândesc la memorie și amintiri ca la un dulap plin de haine sau ceva de genul ăsta. Îmi creează impresia că e ceva fizic pe care pot să-l manipulez. Așa rămâne totul abstract, memorie și amintiri.
- Ce taree! Și cum de te-ai gândit la asta?
- Nu știu, cred că am citit undeva, dar nu pot să-mi aduc aminte, evident, a spus el și a râs.

A zâmbit și ea. A simțit ceva în momentul ăla. Ceva pe care nu putea pune degetul și toată situația începea să devină stresantă. Râsul lui îi părea cunoscut. „Să-l mai fi auzit vreodată? Chipul lui nu-mi aduce aminte de cineva, însă râsul ăsta... Mă simt ca un urs într-o grotă întunecată ce a fost trezit în timpul hibernării. Complet dezorientată.”, încerca și ea să facă curat în dulap, dar nu reușea.

- Ok, deci tu ce-ți aduci aminte? A întrebat ea.
- E greu de spus, nu pot să zic că-mi amintesc prima zi de școală sau primul sărut. Sunt mai mult senzații, știi?
- Da, știu la ce te referi.

Au tăcut amândoi câteva momente, timp în care fiecare și-a mai aprins o țigară, iar ea s-a așezat pe scaun în capătul celălalt al mesei. S-a uitat din nou la literele inscripționate pe tricoul ei. A citit fiecare literă în parte, apoi împreună. A făcut combinații, a citit invers, dar nimic, nu putea ghici cuvântul. Și-a făcut curaj și a întrebat-o ce scrie pe tricou. Atunci ea a tras de tricou cu ambele mâini și a citit în gând. L-a privit și a zâmbit.

- Nu știu.
- Cum? Nu e tricoul tău?
- Este, dar l-am inscripționat acum foarte mult timp și nu pot să-mi amintesc.
- Deci l-ai făcut tu, nu l-ai cumpărat așa.
- Da, dar de ce întrebi?, a spus ea și s-a mai uitat încă o dată pe inscripție
- Nimic, doar mi s-a părut interesant și voiam să știu ce înseamnă.

Ea nu a mai zis nimic și și-a rotit privirea prin cameră. A revenit și el la tăcere.

- Sper că nu te superi, dar dacă tot suntem aici... să... murim... complet, să zicem, ai avut pe cineva special în viața ta... crezi că ai iubit pe cineva? A spart el tăcerea.
- E o întrebare cam ciudată, nu crezi? Nici măcar nu te cunosc, a spus ea, suflând fumul albastru deasupra capului.
- E cam ciudată, dar circumstanțele cred ca scuză orice, nu? În plus, poate ne cunoaștem, dar nu ne mai aducem aminte. A râs.

Din nou, râsul ăsta, și-a spus ea.

- Din-totdeauna ai râs așa?
- Haha, ce vrei să spui?
- Așa, cum ai făcut adineauri.
- Probabil, nu cred că l-am schimbat. Pentru mine râsul nu se schimbă niciodată, poți să înveți altul sau să te forțezi să râzi în alt fel, dar când e ceva amuzant, tot la fel ca înainte o să reacționezi.
- Pari foarte convins, ai opinii foarte puternice legate de asta. A râs ea și un zâmbet mic i-a apărut în colțul gurii
- Așa se pare, a recunoscut el și a zâmbit.
- M-ai întrebat ceva, nu?
- Da

S-a sprijinit cu coatele pe masă. Bărbia îi era susținută de mâna stângă, iar în dreapta avea țigară, ce stătea în sus ca statuia libertății, fumegând. În timp ce se gândea, degetul mare de la mâna dreaptă mergea în sus și în jos pe degetul mic și pe inelar. Frământarea asta a degetelor părea să fie transpunerea gândurilor ei agitate.

- Nu știu, aș vrea să am un răspuns concret pentru tine, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât senzația de neclaritate crește. Dar aș zice că da, că am iubit.
- Ce te face să spui asta?
- Am un gol în mine, aici, și atunci a desenat un cerc cu degetul în capul pieptului.
- Și crezi că asta înseamnă că ai iubit?
- Pentru mine pare a fi singura explicație, a spus ea, ca și cum cineva ar fi săpat o groapă atât de adâncă, încât nu s-ar umple cu nimic altceva decât cu iubire. Sună cam melodramatic, așa-i?
- Nu chiar, a spus el apoi a zâmbit scurt.

A aruncat țigara și a strivit chiștocul cu piciorul. O tristețe i s-a strecurat prin vene. Nu știa de ce se simțea așa, dar avea o presimțire în legătură cu răspunsul primit. Ea a împins scaunul cu picioarele și s-a dus la fereastră. S-a uitat atentă zeci de secunde prin fereastra opacă, timp în care el o privea. Ca din senin, ea l-a întrebat dacă îi place tunsoarea ei, apoi și-a mângâiat părul întorcându-și capul într-o parte. El i-a privit părul, tunsoarea din nou, de parcă se uită pentru prima oară apoi a zâmbit.

- Îți stă foarte bine, îți evidențiază fata... frumoasă
- Nu aș zice chiar frumoasă, dar sunt drăguță, a râs și s-a mai uitat de câteva ori în fereastra oglindă, întorcându-și capul când în stânga, când în dreapta.

A făcut câțiva pași și s-a așezat din nou pe scaun, picior peste picior

- Știi ce par aveam înainte? Era atât de luuung și se ondula în vârfuri, a spus asta răsucind o șuviță de păr.
- Era chiar atât de luuung? A răspuns el încercând să o imite
- Hei! Da, să știi, ajungea până pe aici, i-a întors spatele și i-a arătat cu mâna.
- Chiar era, a spus el și a râs, apoi s-a ridicat de pe scaun și s-a dus în dreptul ferestrei.

Acum el încerca să vadă prin geam. Nici unul nu a mai zis nimic o vreme, ea rămânând pe scaun câteva momente, apoi s-a ridicat din nou și a mers în spatele lui. Erau mai puțin de zece centimetri între ei, iar fața ei se reflectă în geam, lângă umărul stâng al lui. Privirile li s-au întâlnit pe sticla aceea murdară și opacă.

- Crezi că ne-am cunoscut în viață? A întrebat ea suflând vorbele peste umăr.
- Nu știu... e foarte greu fără memorie, fără nimic concret, plină doar de senzații.
- Da... eu mă gândesc și că poate ne-am cunoscut pentru că stăm în aceeași încăpere.
- Apropo, tu ai venit pe ușă, eu m-am trezit aici, când ai intrat ai văzut altceva, pe holul, presupun, de unde ai venit?
- Nu, era beznă total, doar ușa o vedeam.
- Am înțeles. Și crezi că dacă ai venit aici ar însemna că ne-am cunoscut?
- Așa mă gândesc. Tu nu?
- Pare un motiv destul de bun, a spus el apoi și-a mutat privirea, plimbând-o pe geam.
- Și în plus eu am avut și un deja-vu mare, o senzație puternică la râsul tău.

Surprins el i-a căutat ochii în reflecția geamului, dar nu i-a găsit, avea capul lăsat în stânga jos.

- Da? A întrebat el mirat și s-a întors cu tot corpul spre ea.
- Da... râsul tău îmi dă o senzație ciudată, îmi face inima să-mi tresalte, a zis ea privind în continuare în jos.
- De ce spui asta? A zis el și i-a prins bărbia între degetele lui apoi i-a întors fața spre el.
- Lasă-mă... de ce m-ai prins așa, a spus ea și a mers la masă.
- Cum? Și s-a apropiat de ea.
- Așa... cum ai făcut tu, cu degetele
- Scuze, n-am vrut...
- Eh, lasă, a spus ea și a luat pachetul de țigări de pe masă. Mai erau două, a scos una și a aprins-o.

A simțit din nou o familiaritate în gestul lui, dar nu știa de ce și de unde venea. Camera asta unde se pare că memoria nu funcționa cum trebuie începea să o calce pe nervi. S-a apucat să miște piciorul pe un ritm pe care nu și-l amintea. El a imitat-o și s-a așezat la capătul celălalt al mesei și a aprins ultima țigară.

- Îmi pare rău, nu are legătură cu tine, a zis ea și a dus mâna la baza nasului ca și cum ar fi vrut să-și potrivească ochelarii, doar că e cam greu fără memorie, și-a țuguiat buzele mici, rozalii și un fum albastru s-a strecurat în cameră.

El a zâmbit cum făcea de obicei când era trist, dar nu avea de unde ști asta.

- Dacă teoria ta este adevărată nu mai avem mult de așteptat.
- Yeey, a exclamat ea cu un fals entuziasm apoi au râs amândoi.
- Cred că am vrut să te întreb asta încă de când am intrat pe ușă, a continuat ea. A așezat un picior peste celălalt și s-a tras mai aproape de masă. Ochii ei verzi cu infuzii de albastru îl priveau atent.
- Spune, a spus el simțind o emoție ciudată în stomac.
- Crezi că noi am avut o relație? Oare ne-am ținut de mână, oare ne-am sărutat? A privit spre capătul roșiatic al țigării
- Nu știu... dar mă gândesc că ar fi posibil. Din moment ce suntem în aceeași cameră și am avut și momentele astea de... cum ai zis tu... de familiaritate.
- Da, dar asta ar putea însemna și alte lucruri. Poate am fost frați, a spus ea amuzată, atunci toată situația asta ar fi și mai ciudată, nu?
- Sigur, a răspuns el și a râs cu poftă, dar pare greu de crezut. Nu semănăm deloc și, presupun că aici, e ceva mai mult decât o familiaritate frățească.
- Hei, poate am fost adoptată de familia ta sau tu de a mea și atunci... a spus ea, dar nu și-a mai continuat vorba.

El a privit-o zâmbind și a tăcut câteva momente apoi a zis:

- Oricum, nu m-ar deranja să te sărut. Poate așa îmi revine memoria.
- Adică n-ar fi ceva rău, ei, dacă te-ar obliga cineva ai face-o, nu? A spus ea râzând. Þigara se termină, iar căldura emanată de vârful roșiatic îi încălzea degetele.

El nu a mai răspuns și s-a mulțumit doar cu un zâmbet. A tras ultima oară din țigară și a întins mâna pe masă spre ea. A stins și ea țigara și amândoi au expirat un fum albastru, iar cei doi au dispărut înainte ca fumul să o facă. Camera a rămas goală mirosind a tutun, iar aerul era puțin albăstrui.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!