poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 849 .



Cursuri cusături cusururi
proză [ ]
XVI.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2013-07-15  |     | 



o nouă încercare. mersi.

Într-o seară ninsă și târzie de noiembrie Piper trecea îndoit de frig pe-o alee întunecată, urmărit de o umbră la vreo zece pași în urma lui. Piper simțea amenințarea și știa că i se va întâmpla ceva curând, ceea ce nu știa, era cum se va întâmpla. Dar acel cum, nu avea importanță. Știa, fără de a fi supersticios, că se afla de câtva timp în pericol, știa că se apropia de o răscruce în viața lui, și se pregătea sufletește de impact. Pe neașteptate acea umbră se materializă într-un bărbat în vârstă, înalt, puternic, care se repezi asupra studentului și îl apucă cu ambele mâini, osoase, de grumaz, trântindu-și prada la pământ. Surprinderea și încleștarea l-au șocat mai întâi pe tânăr, dar instinctul supraviețuirii l-au întărâtat la luptă. Se tăvăliră pe zăpada proaspătă, până ce tinerețea reuși să învingă bătrânețea și Piper se desfăcu din strânsoare reușind să se ridice în picioare, trăgându-se cu mînile de trunchiul unui copac. La lumina felinarului electric cei doi se priveau, încercând în acel semiîntuneric, să-și găsească expresia ochilor. Bătrânul încă era întins pe spate și horcăia, pe când Piper, în picioare, recunoscu pe agresor. Era profesorul lui de etică. Piper îl privea acum și mai îngrozit respirând din greu, pe când profesorul îl privea, nu numai cu ură, dar și cu ciudă, fiindcă nu reușise să-și ducă la capăt planul: să-l ucidă pe tânăr. Piper era complet nedumerit de ceea ce se întâmplase, vroia să zică ceva, încă era pe poziția de a se adresa politicos profesorului, să-l întrebe deci politicos ce s-a întâmplat. Dar și-a dat seama de absurditatea situației: în caz că ar fi apărut din greșeală vreun pasant, ar fi putut înțelege contrariul: onorabilul domn în vârstă, agresat de un golan, de un derbedeu, în plină stradă! Cine ar fi fost găsit vinovat, închis? Îngrozit Piper privi în jurul său ca și cum el ar fi fost el făptașul și o luă la goană spre centrul orașului, fără un scop anume, ci în dorința de a găsi lume multă, în care să-și piardă urma, dar și o lume, în sânul căreia, să găsească adăpost. Profesorul însă se ridică liniștit, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și gândurile îi zburau deja la următorul atac: acesta trebuia plănuit mai amănunțit, fiindcă trebuia să izbutească! Se scutură de zăpadă, vigilent, și cu o oarecare pedanterie, ca să ajungă la concluzia, că prăzi ar fi destule, de ce a fost așa de nesocotit și să-și aleagă pe cineva atât de puternic, poate că i-a subapreciat forța. În deplină siguranță de sine, profesorul se îndreptă spre casă. La periferia orașului studențesc, profesorul Pandele avea o casă în maniera de Jugendstil, de care era foarte mândru. În camera lui de lucru se încuia de multe ori și plănuia atentate asupra studenților lui. Era mai ales indignat de lipsa lor de cultură și educație, iar el, Pandele fiind urmașul unor mici boieri, era cel ce trăia ceea ce se chema etica de altădată, cea idealizată de literați, fără însă să se poată adapta însăși la secolul și societatea în transformare, se considera desigur peștele ce înnoată împotriva curentului, ultima relicvă dintr-un trecut glorios. Profesorul, ajuns acasă, se dezbrăcă tacticos în holul încăpător și luxos. Mereu în gânduri, nu se grăbi să-și vadă familia, ci țelul era camera sa de lucru. Intră, deschise lumina: O bibliotecă enormă, din lemn de cireș, înaltă de la podea până la tavan, prelucrată, în stil baroc, era comoara lui personală. Biblioteca se adapta la cerințele profesorului, ea încadra cu căldură tablouri, de diferite mărimi, agățate simetric pe toți pereții, tablouri vechi, originale, cu diferite motive mitologice, sau natură moartă, în stil clasic, sau baroc, ele dădeau încăperii o atmosferă de veritabilă noblețe. Totdeauna, când intra in acea încăpere, profesorul mângâia cu privirea fiecare tablou, până a trece la lucrul propriu zis, era o obișnuință devenită ritual, ceea ce făcu și acum. Apoi se îndreptă la masivul birou și se așeză în fotoliul de piele neagră. Din rutină își aprinse pipa. Ce l-a deranjat la studentul Mihai Andreescu? L-a început nimic, dar mai târziu i-a sărit în ochi neconcordanța între obârșie și cultură, ca și cum, această neconcordanță ar fi deranjat ordinea lucrurilor, un simplu fiu de salahor se interesa pentru metafizica lui Kant, pentru muzica lui Mozart sau Schubert? Ce a ajuns să fie această societate, când toată lumea avea acces la o cultură prea înaltă pentru nivelul ei intelectual, din care ar fi trebuit să aparțină, dar nu aparținea. Din discuțiile din seminare, asculta și analiza cu băgare de seamă, cum era înțeleasă această cultură, și era contrariat la o repugnanță până la paroxism, când auzea pe unii ‚analfabeți’, cum își dădeau cu părerea despre Platon, Thomas Morus sau Schopenhauer. Se simțea rănit în orgoliul propriu, fiindcă se angajase de mai mult de treizeci de ani, să educe niște ignoranți, care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu metafizica, etica. Iar acest Andreescu se folosea de noțiuni, pe care nu le înțelegea, așa cum vorbește o bucătăreasă de cartea de bucate, prea cu dezinvoltură, prea fără de ... evlavie. Nu arăta nici un respect față de nimic! Trecea de la Confucius la Homer, de la Buda la gnostică, de la miturile pieilor roșii la Kant! de parcă ar fii aceeași mâncare de pește! Trebuia să-l învețe minte! Și aceasta într-un mod mult mai categoric decât cum o făcea Socrates, care demasca superficialitatea celorlalți interlocutori. Acești obraznici trebuiau suprimați. Era chiar necesar? Profesorul Pandele simțea o ușoară senzație de foame, dar își aduse aminte, că nu anunțase pe nimeni, când se întoarse acasă. Ajungând la ușă se răzgândi și se îndreptă spre cărțile de literatură. Căuta pe Hölderin. Obraznicul de student a îndrăznit, să-l contrazică și cu un citat din Hölderin, pe care-l citase cel mai mult probabil și prost; acum profesorul se gândea la autenticitatea acelui citat: „Când visează, omul e un dumnezeu, când gândește, un cerșetor”, spune Hölderin, și căuta acum după autor în imensa lui rezervă de literatură. Erau toți prezenți, în original: Goethe, Schiller, von Kleist, J. M. R. Lenz, Novalis, da, „Hyperion” de Hölderin. Luă cu grijă volumul și se gândi, îl citise în studenția lui, la Berlin, demult, foarte demult. După primele rânduri, se regăsi în atmosfera magică a clasicului german și-l încercă un sentiment de înțelegere pentru studentul său, care, desigur cuprins fiind de aceeași magie, se simțise poate ridicat pe aripile lui Pegas și își uitase locul în societate. Apoi puse cartea înapoi cu grijă. Să-l pardoneze pentru o nesăbuință tinerească? Acum oricum era prea târziu. Studentul va ști să se ferească de el. Dar în caz, că acesta va mai veni la cursuri sau la examen, îl va umili în așa fel, încât să nu mai vină vreodată la idea să-și făurească vise înălțătoare, ci să filosofeze modest la ceea ce înseamnă, să trăiești într-o lume reală, în „cercul vostru strâmt”! Dar care fusese gravitatea acelei replici: studentul s-a folosit de ea pentru a-și scuza lacunele! În lumea modernă este imposibil să știi totul! Nu mai există genii universale! Să-și fii învățat lecțiile! Dar nu, împelițatul vroia, să-i demonstreze superioritatea prin citate! Vezi doamne, l-a citit pe Hölderin! E prerogativa tineretului, să mai creadă în vise și prin acestea, să urce rapid la sclipiri geniale, pe când gânditorul, care desigur nevoit fiind să cântărească totul, rămâne tot timpul în urmă. Iar profesorul Pandele, care de multe ori a fost trecut cu vederea, simțise din nou acea durere de fi tot timpul păgubaș, păgubit, mofluz. Pentru profesor ranchiuna nu era doar un cuvânt. Apoi, studentul aruncase în încăpere, numai pentru a porovoca la discuții nefructuoase, propoziții aberante, cum ar fi „sfânta treime a lumii moderne e Manet -Zola-Nana”, cu explicația: Manet zugrăvește realitatea în tablouri naturaliste, Zola o descrie, iar Nana este elementul comun: Rodul părinților spirituali, Nana, ca simbol al unei roze impudice, ieșite dintr-un sol infect . Prin aceasta, ordinea acestei lumi e răsturnată, din ceea ce ar trebui să fie, în ceea ce e: o mocirlă materială și spirituală, din care fiecare e dator de a ieși, dacă nu din punct de vedere material, atunci cel puțin spiritual. Etc, etc, etc! Apoi lega aceste idei de surealism, de film, de exmplu Luis Bunuel, sărea, fără să-și ducă vreun gând până la capăt. Da, dar la urma urmei, studentul era inofensiv, doar un visător. De ce și-a pus mintea cu el? Dar acum, la urma urmei, ce se poate întâmpla, gândea profesorul. Nu se va putea dovedi nimic, nu existau martori! Închise lumina, și se așeză în jilțul său pentru a fuma și calma. Era el un mizantrop? Sau se lăsase controlat de instinct, instinctul, care îl ghida fără greș și fără compromis, spre o nouă treaptă a maieuticii, de a-l pune pe ucenic, special pe un acest ucenic, într-o situație de limită, pentru a înțelege, pentru a descoperi un adevăr mai adânc? Dar prin aceasta însemna totodată, că îi făcea un bine! Deci, se gândea profesorul, de ce să am remușcări?
Piper, se simțea descurajat de tot. Toate ipotezele sale utopice se prăbușeau pe rând, ca niște construcții prea firave, pe un tărâm căutat de cutremure. Tremura de indignare și panică, fiindcă se regăsi într-o lume violentă, în care domina legea junglei. Era pierdut, nu mai reușea să lege un gând de altul.Toată rațiunea a suferit un blackout. Îi trebuia o reinițiere generală a gândirii și a simțirii. Apoi dezamăgirea și dezorientarea. Pentru el profesorul Pandele era persoana din facultate la care privea cu admirație, pe nimeni altcineva nu repecta mai mult. Profesorul era elocvent, câteodată ironic (socratic ironic?), chiar cinic, mereu glumea, folosind citate latine, era un critic la adresa acelora, care uitau modestia, un intelectual cu care se putea discuta, Piper îl căuta, pentru a conversa, pentru a învăța de el, ca și un ucenic, care își iubește învățătorul. Acum studentul era năucit. Se simțea ca și cum ar fi un tren deraiat, un râu care fusese scos din albie, iar acum toată fința lui încerca să se redreseze... Resortul lui intern, entuziasmul, primise o lovitură puternică. Important era să-și revină și să-și făurească un nou plan de viață. În fața ochilor, imaginile se confundau, între realul străzii și interiorul restaurantelor elegante, unde ar fi putut avea acces. Trebuia să se obișnuiască cu gândul, că nu va putea atinge țelul inițial, de ieșire din sitauația dată. Trebuia să fie intransigent față de ceea ce și-a propus, să recurgă și să aplice alte proverbe, de genul „dacă te dă cineva afară pe ușă, tu să intri pe geam”, pentru a reuși, pentru a trece de toate piedicile din cale. O altă alternativă nu există. Era mirat de romanele, de care se lăsese influențat așa de mult. Eroii, sau eroinele, aveau un destin, o viață, care nu era pusă sub semnul întrebării, știau în fiecare moment, unde se află, ce e de făcut, cum să treacă mai departe, se pare că piedicile ce se iveau în calea lor, erau ridicole, cărțile însăși deveneau ridicole, fiindcă nu erau reale, fiindcă descriau situații întâmplate cu secole în urmă, i se părea, că era lăsat singur, părăsit, în această situațe acută, existența lui era pusă sub semnul întrebării, trebuia să se descurce singur: era singur! Singur, cu gâtul pe jumătate frânt. Pe stradă, totul i se părea străin, de parcă pășea pentru prima dată, prin acest oraș provincial, banal și plictisitor. Se părea că ieșise din timp, ca și cum lumea își avea ritmul ei, iar el îl pierduse. Trecea pe bulevard, privea pe trecători, vedea, auzea, zâmbete, râsete, voie bună, și nu înțelegea cum se poate, ca cineva să mai poată râdă în această lume, decât dintr-un cinism și dintr-o ignoranță inexplicabile. Încă mai încerca să priceapă: profesorul nu se mulțumise niciodată cu ipotezele și teoriile lui personale despre subiectul de seminar sau aiurea, ci îi cerea explicit să aducă exemple și citate din autorii de specialitate. Gândurile lui Piper se dovedeau prea superficiale, chiar, dacă el, credea despre sine însuși, că ar fi destul de clar, implicit, profesorul nu înțelegea sau se făcea, că nu înțelege și îl repezea. Piper vroise să se ridice la nivelul profesorului, să vorbească cu el de la egal la egal, ceea ce dăduse notă de mult curaj, dar nu a fost destul să-l impresioneze. Ce a rămas a fost să studieze, să caute să-i dovedească tocmai acel entuziasm pentru etică, pentru noblețe, așa cum o văzuse Confuciu sau Platon. Toate încercările au fost de până în momentul de față de prisos, pentru ca în cele din urmă, să fie victima acestui profesor? Nu, nu se va lăsa la el. Trebuie să fie o cale. Încă de la școala primară i s-a spus că visează: Nu mai visa! Visatul este însă esențial, este vital! Fără vise, nu există entuziasm, și fără entuziasm omul vegetează. O națiune întreagă de visători! Irlandezii lui Bernard Shaw puteau supraviețuii doar în literatură! Nu, nu, sunt complet pe un drum greșit, se mustră Piper. Eu vreau o diplomă, ceea ce e foarte real. Diploma îmi va putea deschide o viață mai bună și aceasta ar putea deveni real. Ceea ce era ireal, era faptul, că anume un om ca și Mihai Andreescu se gândește la o diplomă reală, la o viață mai bună! Adică el ca persoană era pus sub semnul întrebării de profesor. El însuși era problema. Diploma era o realitate pentru alții, dar un vis pentru el! În ochii profesorului un paradox: oamenii tind la țeluri reale, dar pentru cei mai mulți acestea rămân vise. Nepotrivirea între un om și țelul său, duce la o criză, care se poate rezolva real, doar prin abandonarea țelului. Dacă nu renunți la acest țel, îți piezi mințile. Era el un visător în înțelesul lui Hölderin? Sau Byron? Nu! Trebuia să recunoască: nu era un Eminescu, care să se lase de școală și să se alăture unei trupe de circ! Nu era un artist, care să-și dedice, chiar sacrifice viața pentru cultură, ca un Cezanne sau Gauguin. Țelul lui era cât se poate de burghez, de mărginit: vroia o diplomă care să-i ușureze sau mai degrabă să-i deschidă viața! Acum Piper se întreba cât se poate de serios: era el omul pentru un astfel de țel? Trebuia să fie! Își aminti de o imagine de demult, cândva vizitase catedrala ortodoxă din oraș, și acolo, lateral, în semiîntuneric, observase o studentă care învăța cu febrilitate la lumina slabă a lumânărilor. Vrei să-ți realizezi visul cu ajutor divin! Credința poate mișca munții! Și pe deasupra mai îți strici și ochii! Se simțea cuprins de o lașitate pângăritoare: se trădase pe el însuși. Dar în acel moment nu mai știa ce anume trădase? Un ideal însușit, prins de prin vreo carte? Nu mai știa.
Piper intrase într-un local și se așezase pe un scaun înalt, la bar. Vroia să facă uitată întâmplarea, gândurile se îndreptau spre noțiunea de fericire, tocmai fiindcă era pe cale de a-și pierde orice drum spre fericire. Ce se va întâmpla? Se găsea singur în mijlocul unor grupuri și grupulețe gălăgioase și vesele, dar Piper se izolă de aceștia într-un colț al sufletului. Și-a comandat din belșug Mojito și Cuba Libre, pentru a-și înșela și amelioara rănile. Juca pe tipul celui experimentat și care nu se dădea bătut cu una cu două, dar aștepta după o viziune, o eliberare. Rațiunea trebuia să fie înnecată în alcool, pentru a ajunge acel stadiu de fericire binecuvântată. Dar rațiunea se lăsa foarte greu înșelată sau paralizată: cu cât bea mai mult, cu atât rațiunea îi producea mai multe suferințe, îl învinuia de eșec, iar el avea doar niște replici sărăcăcioase ca și răspuns. Se cufunda în rănitul amor propriu. Dar însăși rațiunea îl provoca la luptă pentru fericirea, viața lui! În surdină, la bar, se auzea din boxe „Spacelab” de Kraftwerk. I se făcu pielea de găină. Cât de recunoscător îi era anonimului barman, care alese așa muzică! Se lăsă dus de muzică spre fericirea, pe care nu o găsise în alcool. Mai întremat își continuă gândul: Era abia la început, de ce să se sperie de un prim eșec? Trebuia să găsească altă cale. Se afla în pragul de trezire a spiritului, o renaștere filosofică, literară, dar ceea ce s-a născut a fost născut mort: a fost dezaprobat de profesor. Părerea altora nu însemna pentru el mare lucru, dar împotriva profesorului Pandele nu găsise un antidot. Și acum? Să abandoneze și să-și petreacă viața în alcool? Te trezești pentru a muri instantaneu. Sau mai rău: îți pui singur capăt încercărilor printr-un suicid intelectual. Fiindcă fericit e acela, care a murit, dar mai fericit acela care nu s-a născut (intelectual), sau trăiești mai departe ca și cum ai fi mort, pe tărâmuri dezolate, secătuite de dragoste și viață, pline de indivizi nefericiți, care nu știu, ce să facă cu viața. Dintr-odată îi veneau în minte citate, cum ar fi: din François Perroux: „ [...] A crede? A muri? Când de fapt este vorba de a învăța a trăi?” Toate lamentările sunt de prisos, nefructuoase. „Cogito ergo sum”, spune Descartes. Dar: ce gândesc? când sunt eu? ce trebuie să gândesc, ca să fiu eu? Este absolut necesar, ca eu să exist? Învață să trăiești! Dat fiind faptul, că exiști, trăiește! Da, nu era destul să-și plângă situația, ci trebuia să ia măsuri, să fie activ. A investit în studiu atâta energie, dar rezultatele încă lăsau de dorit: ceea ce trebuia să prindă viață, adică viața de academician, n-a prins încă rădăcini, toată investiția putea fi pierdută. Și totuși trebuia cumva, să-și câștige dreptul la existență. Să se apuce de o muncă, oarecare, pe care ar fi sigur, că o detestă, doar pentru a supraviețui, ar însemna să se urască pe sine o viață, prin aceasra și-ar fi pierdut și dreptul la fericire. Trebuia deconectată rațiunea. Ceea ce gândea acum nu mai avea sens. Dorința de fericire îi încețoșa ființa. Era conștient, că nu va putea fi niciodată fericit, în cazul în care nu ar fi reușit, să treacă de etica profesorului Pandele și ca urmare ar fi trebuit să renunțe complet la studiu. Putea să vorbească despre o eternă întoarcere, adică va ajunge din nou în stadiul de dinaintea începerii studiului, dar de fapt până nu avea o diplomă în mână, încă nu depășise acel stadiu! Visa, era aruncat din nou la pământ, iar tot ce și-a visat, a fost doar o himeră, o fata morgana, care dispărea din nou la orizont. Iar când mai trecea de un examen, visa din nou. Se afla într-un cerc vicios, poate chiar într-o întoarcere eternă, termen ce-l măgulea mai mult, cu toate că aceasta nu-i ajuta deloc situației, o situație ciudată, adică tocmai în clipa, când credea că atinge stelele, venea dezamăgirea: țelurile au fost puse prea sus? Putea să gândească așa? Se punea pe el sub semnul întrebării: Avea el dreptul la fericire? Paradoxal: te găsești mereu într-o mișcare neîntreruptă și totuși stai pe loc. Încercarea disperată să ieși din situația nemulțumitoare actuală, se chiamă, să vrei, să apuci fericirea. Totodată atât timp cât stărui, să pui mâna pe fericire, nici o încercare nu va reuși. Totuși: aceste două principii a staticii (Parmenide) și al mișcării (Heraclit) nu se exclud reciproc, ci coexistă și sunt active în om într-un mod sincron. Te poți găsi în starea de mișcare, lucru îmbucurător, fiindcă se întâmplă ceva cu persoana ta, vezi un progres, sau te afli în starea de repaos, pe care vrei să o depășești! Pe de altă parte eterna întoarcere este o breșă în cercul vicios al autoiluzionării. Prin această revenire de la iluzie la realitate, primești șansa să ajungi la percepție, cunoaștere, din care se poate doar profita. Ca și concluzie, căutarea fericirii trebuie să devină o căutare după cunoaștere, și atunci se va întâmpla cu adevărat fapt ieșit din comun: acolo unde a domnit imobilitatea, vine mult dorita mișcare, te schimbi, înțelegi, înveți, câștigi experiență, te maturizezi... Acum nu-i mai rămânea decât să iasă din lăuntricul στάσις (Stasis), poate aplicând principiul baronului de Münchhausen, adică să se scoate singur din mocirla în care se găsea, trăgându-se de propria-i chică! Avea mintea clară, ca și cum nu ar fi băut nimic. De ce se obstinase în fața profesorului în ce privește sfânta treime, putea să fie la fel de bine și următoarea constelație: Hugo-Delacroix-Fantine! Mare lucru.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!