poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4317 .



Lecția de pian
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul_Gabriel_Sandu ]

2013-04-19  |     | 



Cu o jumătate de oră înainte de cinci a hotărât că ea nu-i văzuse. Hotărârea lui nu mai avea cum să schimbe cu nimic faptele, era conștient de asta; dar mai avea o jumătate de oră în care își putea imagina orice, în care putea spera; o jumătate de or㠖 dacă ea va veni – și tot o jumătate de oră dacă n-o să vină. Avea nevoie de timpul ăsta să se pregătească, să o poată întâlni, să poată înfrunta privirea ei scrutătoare; o privire care nu avea nevoie de consimțământul lui ca să afle răspunsuri la întrebări pe care niciunul dintre ei nu voia să le rostească sau să le audă. Avea nevoie de o jumătate de oră în care să creadă că lumea rămăsese la fel, că fericirea lor era încă neatinsă, pentru ca zâmbetul lui de bun venit să poată păstra în el o umbră de sinceritate; să-l poată apăra, măcar o clipă, de adevărul pe care ar fi făcut orice să-l ascundă. Știa, cumva, își păstrase curajul să spere că dacă ea nu-i va evita privirea, dacă vocea ei va fi la fel ca până atunci, dacă pașii ei se vor îndrepta în același ritm spre el, va găsi puterea să creadă în adevărul ei, să creadă in iubirea ei necondiționată și neștiutoare, care îl va putea ierta fără să știe că iartă și fără să știe ce. Nu avea nicio îndoială că ar fi putut să creadă în adevărul ei, că tot ce se întâmplase cu două zile mai devreme ar fi încetat să existe dacă n-ar fi existat pentru ea, dacă ea i-ar fi îngăduit să fi fost altul, altcineva, un necunoscut. Un necunoscut pe care ar fi trebuit să-l recunoască imediat drept el însuși, dacă ea i-ar fi cerut asta fie și prin cel mai simplu gest. În timp ce-și încheia nasturii cămășii privindu-se în oglindă, știa că într-o jumătate de oră urma să afle cine era cu adevărat și care era adevărul. Într-o jumătate de oră urma să afle dacă o trădase, dacă o părăsise, dacă o rănise sau dacă o iubea încă, dacă o iubea necondiționat, cu toată forța de care era în stare, cu o iubire care nu poate răni și care nu poate trăda. Ea avea să hotărască asta, iar pedeapsa lui va fi aceea că ea îl va ierta fără ca el să-i ceară iertarea. Pedeapsa lui va fi aceea că va fi fericit fără să merite. Căci acum, când era pe cale să devină cu totul altcineva și să se despartă de viața lui de până atunci, știa exact ce era fericirea. Știa cu precizie, așa cum nu știuse vreodată altceva.

O jumătate de oră. Era nerăbdător să o îmbrățișeze și să o vadă; era nerăbdător să-i audă vocea; și cu toate acestea ar fi vrut ca acea jumătate de oră să nu se sfârșească nicioadă. Căci minutele acelea erau ultimul lucru care îl mai separa de o despărțire deloc imposibilă, deși de neconceput; dincolo de care nu-și mai putea imaginea viața. O jumătate de oră în care lucrurile nu erau încă scrise, în care el era încă stăpân asupra destinului său, așa cum paraplegicul, citind articolul despre accidentul care îi schingiuise trupul, speră, cumva, că șoferul mașinii care-l lovise îl va vedea la timp, că va frâna, iar el va putea ajunge de cealaltă parte a străzii, teafăr, și că își va putea continua viața ca și până înainte. Deși el nu se afla încă într-un scaun cu rotile, știa că cel mai mic gest al ei l-ar fi putut lăsa nemișcat, și că la fel ca și paraplegicul ajuns la sfârșitul articolului, va trebui să accepte că trecutul nu poate fi schimbat în niciun fel și că nicio hotărâre a noastră nu îl va putea revoca sau rescrie.

Se apropie de fereastră, căutând-o cu privirea de-a lungul bulevardului. Aceași dorință și frică de a o vedea venind se amestecau în el, făcându-l să privească fără să vadă și să caute fără să vrea să găsească; oameni trecând într-o parte și-ntr-alta, grăbindu-se, vorbind la telefon, evitându-se unii pe alții din timp, ca niște roboți care își stabilesc cu precizie traiectoriile. Totul părea să fie în regulă. Era o zi obișnuită, cu nimic diferită de zilele dinaintea ei. Asta îi dădea cumva speranță, îi întărea hotărărea. O vreme rămase nemișcat în fața ferestrei, cu privirea hoinărindu-i aiurea, ca și când ființa lui ar fi respirat adânc pentru ultima oară înainte de momentul decisiv. În același timp își dădu seama că o vede și că de-acum nimic nu mai ținea de el. Cu toate astea devenise, dintr-o dată, atent. Încerca să afle din mersul ei, din felul în care își mișca brațele, dacă știa sau nu; stranie nerăbdare. Dar ea nu se trăda în niciun fel. Din mersul ei alert ar fi putut înțelege că se bucura să vină, sau că se grăbea să încheie cât mai repede – rămânând stăpână pe sine – viața ei de până atunci, și să treacă mai departe. Nu știa încă dacă el ar fi putut trece. Dar acum nu se gândea la asta. În schimb își îngăduia să o iubească privind-o ca și când ea avea să se afle întotdeauna în drum spre el, iar el va putea-o privi venind, și o va putea iubi mereu. Când o văzu dispărând în scara blocului, inima îi bătea foarte tare și abia mai putea să respire. Avea să-i spună el totul; nu se mai putea preface că; trupul lui n-ar fi rezistat; și poate că era mai bine așa, poate că trupul îi era ultimul refugiu, ultimul rest de sinceritate care îi mai rămăsese, ultimul cuvânt cu care îi mai putea cere iertarea și cu care ar fi putut spera s-o primească. Trupul pe care îl înfruntase de atâtea ori, cu care pierduse atâtea lupte, trupul pe care fusese învățat să-l disprețuiască era acum poate singura lui salvare; era puntea tot mai îngustă dintre el și el însuși. Dar unde avea să găsească fărâma aceea de curaj pentru a traversa puntea înainte de a se sfărâma? Cum va putea să-i spună un adevăr în care nu voia să creadă și pe care nu voia să-l recunoască? Nu știa asta; dar știa că dacă avea să-și pună un zâmbet fals și să schițeze gestul unei îmbrățisări, va trebui să renunțe definitiv la ultima fărămă de adevăr din el. Că va trebui să se trădeze definitiv și până la capăt, că nimic nu-l va mai putea reda lui însuși. Nimic, în afară de cuvintele ei, de dragostea ei. Sau nici măcar ea? Nu mai era în stare să gândească. Peste puțin avea să se hotărască totul. Ea urma să bată la ușă în orice clipă. Camera se învârtea cu el din ce în ce mai repede, și poate că s-ar fi prăbușit la podea, dacă n-ar fi auzit ecoul pașilor ei apropiindu-se de ușă, urmat de cele două bătăi obișnuite după care se așternu o liniște care părea să-i ceară ceva ce-i întrecea cu mult puterile. Aranjându-și atent, cu amândouă mâinile, gulerul cămășii, ca și când acesta ar fi fost gestul care i se cerea, se îndreptă spre ușă.

.  |











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!