poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 957 .



Schimb de inimi,
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [manole1m ]

2013-04-11  |     | 



Lumea întreagă se grăbea pentru scopuri bine știute, fără să mă bage în seamă pe mine în acea după-amiază de octombrie, în care frigul venise prea devreme, ploaia rece abia încetase și drumurile de țară pe care mergeam erau înecate în noroi. Avusesem proasta inspirație să îmi iau la plecarea din oraș o pereche de pantofi de stradă, care acum erau plini de pământ și iarbă, total nepotriviți pentru mica mea plimbare. Încetasem să îi tot curăț frecându-mi talpile de locurile unde mai era puțină iarbă. Era clar că nu făceam parte din peisajul ulițelor ce le străbăteam. Pe lângă pantofii de oraș mai aveam cămașă, sacou negru și la gât un fular închis pe care doar dacă te apropiai vedeai dungi perpendiculare maro ce formau pătrate neregulate. Încălțămintea puținilor oameni pe care i-am întâlnit pe drum era formată din blugi, cizme de cauciuc și geacă de fâș, de multe ori murdară de noroi. Casele erau rare, iar curțile goale. Cei câțiva oameni pe care îi întâlneam, mergeau cu privirea lăsată pentru a ocoli bălțile de după ploaia ce încetase dar lăsase încă în urma ei să cadă picături mici și rare. Oamenii ridicau capul și răspundeau cu ''Bună ziua'' încet, după care își vedeau de drum în continuare. Cerul plumburiu nu lăsa nici o speranță de soare, iar timpul parcă era încremenit. Nici măcar păsările și animalele din curțile oamenilor nu își făceau simțită prezența. Mă simțeam ca și cum aș fi călătorit în timp, dar nu participam la viața mea de adolescent petrecută în mare parte acolo, ci eram spectator și o vedeam de sus. Vedeam drumurile pe care îmi alergam adolescența cu cinsprezece ani în urmă împreună cu prietenii de atunci, vedeam casele colorate, vedeam soarele ce ne trimitea în grupuri mari să facem baie la rîu sau luna plină ce ne lumina plimbările romantice. Vedeam grupul mare a rudelor mele care se aduna din când în când cu mic cu mare, fără un motiv anume, la noi în curte, rezemați de garduri cei care nu mai prindeau loc pe prispă, dezbătânt sau râzând în hohote de marile realizari ale familiei, despre ce a mai facut cutare sau cutare din sat sau făcând planuri până noaptea târziu, când găseau ca scuză că nu pot dormi din cauza greierilor.
Și în ziua plimbării mele, cu care am început povestire se adunaseră. Nu mai erau toți, nu mai erau la fel de veseli sau la fel de tineri. Reîntoarcerea mea la casa unde crescusem, reunirea celor care rămăseseră acolo se făcuse pentru o îmormântare, singurul lucru care ne mai aduna pe toți în același loc. Parcă este o regulă nescrisă ca toți oamenii când sunt tineri, trebuie să sărbătorească fără motiv pe cei vii iar odată cu trecerea timpului, pe măsura înaintează în vârstă trebuie să sărbătorească cu motiv morții.
Telefonul meu parcă încremenise în acea zi. E adevarat că îmi luasem concediu, iar colegii toți știau unde sunt. Și totuși, nici un apel, nici măcar un mesaj. De obicei suna întruna la birou: clienți înebuniți, furnizori disperați, soferi idioți și alte elemente cauzatoare de stres pentru bietul orășean. În acea zi lumea uitase de mine. Eram atât de departe de viața mea încât nici nu știam cât e ceasul aproximativ.
După un timp de mers fără direcție, fără să mai conteze dacă calc prin apă sau pe pământ uscat s-au apropiat încet de mine o fetiță de vreo zece ani ce împingea un căruț în care era un copil măricel, ce putea totusi merge pe jos, și în urma lor o femeie ce ținea în brațe un pachet. Acest grup ce părea vesel, întrucât fetița nu împingea căruțul normal, ci în viteză, ca la un raliu de ocolit bălțile, căruțul câteodată se ridica doar pe două roți, moment în care copilul scotea chicote de râs. Ambii copii erau murdari din cap până în picioare, iar căruțul se vedea că a purtat multe generații la viața lui întrucât roțile abia se mai țineau și chiar scârțâiau la unele manevre. Femeia mergea atenta la drum în urma lor fără să le poarte de grija. Am văzut acest grup de departe, dar a fost nevoie să se apropie foarte mult până să rămân încremenit, să realizez cine era femeia, uimit atât de mult încât să mi se taie respirația.
…............................................................................................................
Vara lui '95 se anunța foarte fierbinte. Pentru băieții din gașca mea, pot să spun că ne surâdea norocul. Locuiam toți în vecinătatea depozitului și puteam munci toți acolo fără program, la încărcat și descărcat mărfurile din remorci, mașini, caruțe și tot ce se tranzacționa și încărca în vehicule. Piața mergea bine, marfa ieftină și cumpărătorii făceau coadă. Veneau piețarii din orașe și cei care se duceau să vândă marfa la munte și cumpărau de la țăranii din satele din jur care se adunau la noi la depozit. Cumpărătorii nu aveau voie cu mașinile în depozit, așa că pentru noi era o adevărată afacere să îi ajutăm să își încarce mașinile. La sfârșit mulțumeam frumos contra cost, sau îi spurcam gratis pe cei care ne lăsau cu buzele umflate. În toată vânzoleala de mașini, mărfuri și oameni, unul din clientii mei era Nea Petrica. O cunoștință mai veche întrucât și cu un an înainte îl ajutasem la fel să-și încarce anumite mărfuri. Pleca de două ori pe săptămână la Focșani cu produse cât mai multe dar cu cantitate puțină. Ceilalți își încărcau mașinile cu un singur produs și stăteau la oraș să îl vândă câte doua trei zile. Nea Petrică, însă nu. El încărca dimineața căte zece feluri și se întorcea seara cu mașina goală. Unii râdeau de el și îi ziceau '' Ce faci bă Petrica, te întorci diseară să-ți păzești fetele? Așa nu se mai mărită bă'' . Nea Petrică avea trei fete. Două mai mari decât mine cu cel puțin patru ani, și pe cea de-a treia am cunoscut-o abia în acea vară, fiindcă avea doar saisprezece ani și a luat-o cu el la Focșani de vreo două ori. Prima oară când a venit cu Sanda, fiindcă așa se numea, iar taică'su încă îi spunea Săndica, am fost încurcat. M-am simțit fâstâcit atunci când a trebuit să încarc marfa în mașina lor. Sanda avea tenul deschis și cu toate astea se vedea că a stat foarte mult la soare. Simțeam că mă urmărește de fiecare dată când mă întorceam la mașină. Ne-am intersectat privirile fără să fim jenați de faptul că ne uitam insistent unul la celălalt. De obicei îl injuram pe Nea Petrică fiindcă era cam zgârcit și dădea bani puțini, dar atunci nici nu am mai numărat banii de la el. A doua oară chiar am reușit să-i spun ceva Sandei, mi-a raspuns la fel de ciudat cum am întrebat-o, și iarași nu a contat cați bani am încasat pe munca prestată.
Banii făcuți se duceau la terase sau sâmbătă de sâmbătă la discoteca nou deschisa cu DJ și lumini. Shaggy Coolio și Scatman John erau regii discotecilor și noi eram prinții lor. Chefurile noastre durau de vineri până luni dimineața, asta până când Sanda a venit pentru prima oara la discotecă cu surorile mai mari. M-am desprins hipnotizat de grupul meu de băieți veseli. De atunci, până la sfârșitul verii am fost împreună mereu seară de seară. Îmi aduc aminte de plimbările prin târgul din zilele de sărbătoare, de lanțurile rotative de la Bâlci în care ne dădeam de 3-4 ori la rând până ne venea rău, cum mâncam la marginea crângului pepene netăiat, direct din coaja, cum ne sărutam peste gard la despărțire, cum făceam baie în râu noaptea fără nimic pe noi, și cum spre sfârșitul verii, când hormonii o luasera razna complet și Nea Petrica a lipsit noaptea de acasă, prins cu marfa lui în nu știu ce oraș, eu si Sanda am avut acea ''primă dată'' ce nici un om nu poate uita vreodată. Acel sfărșit de vară a fost mai frumos decât toată vara care fusese oricum sublimă. În septembrie au început liceele. Sanda făcea liceul la Galați și ne despărțeau cel puțin o sută de kilometri. A murit încet iubirea noastră. Nici nu mai țin minte cine i-a pus capăt într-un târziu. De atunci cred că am mai văzut-o de vreo doua ori, ultima oară fiind cu cel puțin zece ani în urmă.
Acum se afla iar în fața mea, cu doi copii destul de mari, și un pachet ce părea foarte greu după cum îl ducea. ''Bună!'' i-am spus cu respirația aproape tăiată. M-a recunoscut când și-a ridicat privirea. Mi-a răspuns la fel, după care am simțit golul de uimire. Am întrebat-o repede ce mai face, unde stă, dacă sunt copii ei, și tot ce poate întreba un om în treizeci de secunde atunci când vrea sute de răspunsuri, asta până când mi-a spus că copii s-au îndepărtat și trebuie să îi ajungă din urmă. S-a îndepărtat și ea grăbită, timp în care eu am urmărit-o cu privirea.
Nu știu cât a trecut până m-am desprins din locul unde am întâlnit-o încă o dată pe Sanda. Aș fi vrut să simt ceea ce simte ea azi. E fericită? E bine? Nu vreau nimic de la ea, sau poate un singur lucru. Să facem pentru o clipă schimb de inimi.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!