Era noapte. Acele ceasornicului trecuseră de mult de orele 1:00. Mișcarea protagonistului tulbura regimul instaurat de absență. „Acest parc, luminat de câteva felinare solitare, e o formă a pustiului prin prezența obiectelor și absența subiectului. Lipsește esența!” – a articulat în șoaptă, a făcut o pauză meditativă și a continuat să disocieze firul filosofic al observațiilor – „Viața s-a retras în limitele a patru pereți ce asigură singurătatea. E atât de ușor să manipulezi o comunitate de indivizi dispersați…”

A coborât cele 200 de trepte, și distanța dintre protagonist și apartament, s-a redus considerabil. După un N număr de pași și-a pierdut capacitatea de a se mișca. A încremenit. O umbră se mișca pe stratul subțire de gheață al lacului. Tentativa fiorului de a-și instaura regimul nesiguranței, s-a finalizat cu succes. Protagonistul a sesizat ascensiunea graficului agitației sistolelor și diastolelor pe străzile inimii.

Ningea. Fulgii sunt deosebiți în prăbușirea lor. Acest vals conferă identitate fulgilor exact cât durează mișcarea. Absența mișcării, delimitată de aterizarea acestora, formează o identitate colectivă. Individualul se dizolvă în contingență.

Predomina obscuritatea. Lumina felinarelor muia realitatea într-o diversitate de nuanțe de sur. Timpul cultural s-a scurs constant. Totuși, timpul psihologic al protagonistului s-a scurs dureros de lent. Asemenea unei feline, s-a apropiat cu pași mici de gardul de fier. Protagonistul avea resorturile interioare extinse până la paroxism.

A Răsuflat ușurat. „O domnișoară” – a concluzionat acesta. Calmul instaurat a fost substituit de confuzie, deoarece indicii de spațiu și timp, solicitau insistent ca la această oră, micuța să fie acasă, în lumea viselor. S-a oprit pe malul lacului și a articulat pe un ton detașat, asemănător celui care a avut prilejul să se scalde, fără a dori acest lucru, într-o situație similară – „Domnișoară, iartă-mi te rog îndrăzneala, dar e frig, e târziu și stratul de gheață e subțire”. Răspunsul tergiversa apariția sa pe scena discuției. Prezența tăcerii pe scena discuției a devenit deranjantă. Nu a primit nici un răspuns. A privit-o insistent câteva clipe. „Și tăcerea e un răspuns” – a gândit protagonistul, după care a enunțat grav – „Conștiința nu-mi permite să plec fără a primi un răspuns.” Ea a râs ironic. Tentativa protagonistul de a aluneca pe panta glumelor, din punctul nostru de vedere, a fost un eșec. A relatat câteva momente din viață cu „respirația morții” în rolul principal. A mai enunțat o listă lungă de idei, concepte și observații. Finalmente, ea a întrebat – „Cine ești tinere și ce-ți pasă ție ce fac?”.

Îngerul a coborât pe pământ. Demonul tăcerii a fost alungat de pe scena discuției. Protagonistul a răspuns ostentativ – „Sunt îngerul tău păzitor, pe care destinul l-a trimis, pentru a salva un suflet din ghearele morții.” La acest răspuns protagonista i-a atașat o replică incontestabilă – „Vezi-ți de drum tinere, dă-mi pace, mă irită prezența ta!” El a rămas perplex. „Ceea ce va distruge, într-un final specia noastră, nu va fi nimic altceva decât indiferența” – a gândit acesta, după care a articulat – „Ești prea sigură. Crezi că…” – dar nu a finisat fraza căci a primit o replică dură – „Nu ești tu cel care să-mi indice mie ce e mai bine pentru…” – nu a finisat nici ea fraza, căci a primit o replică de la stratul subțire de gheață. A cedat presiunii masei exercitate pe cm2. Ea a căzut în apă pe fundalul unui țipăt scurt, sugrumat de HOH-ul din lac. El și-a pierdut capacitatea de a se mișca.

|28 Ianuarie 2013