poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2250 .



Jaipur
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2013-01-11  |     | 



La Jaipur se visează același vis “de romanță grotescă, de tragedie halucinantă”* despre care citesc cu surprindere acum, la vreo două luni după întoarcere, că-l visează orice vizitator al Indiei centrale. Îmi amintesc romanțiozitatea și halucinatoriul. Îmi amintesc că mi-aș fi dorit să pot însemna ceva despre buimăceala aceea a organismului și liniștea sufletului, dar mi-a fost peste putință. Soarele portocaliu, ca un burete clătit în ligheanul de un albastru constant murdar al cerului, un soare pudrat cu praf de cretă, șterge detaliile visului de peste noapte. Rămâne doar pofta de o intensitate dureroasă, predispoziția chimică pentru amor, receptivitatea trupului la fenomenul dezintegrării. India se percepe în funcție de gradul de trezire a rezonanțelor lăuntrice. Condiția acordării la câmpurile de forță spirituală este traversarea maldărelor de gunoi și veșmintelor soioase, ceea ce nu este la îndemâna oricui.
Din cinci trecători, patru au blugii ca tabla. Forfota, alăturea mizeriei fără de margini, te strânge din toate părțile generând un sentiment asemănător claustrofobiei. Am cunoscut o altă față a fricii, a anxietății. Fețe de bronz patinat, cu dinți ca bostanii de halloween, abia așteaptă un semn de încuviințare a zâmbetului. Printre depunerile groase și negre de piatră, de poți privi mai adânc, intuiești o bunătate siderală, o seninătate sufletească pipăibilă. Am văzut cerșetor transferându-și, timid, bănuțul mai departe. Ștergi atingerea ființei răsărite din tomberon însă dezinfectantul nu înlătură straniul sentiment de vinovăție.

gunoi

Tomberoanele sunt înconjurate de gunoi fiindcă sunt pline de oameni. Vacile, întorcând spatele mormanelor de resturi, abia își duc trupurile costelive. Somnul câinilor străzii pare veșnic. Adormiți prin înfometare, cu trupurile încolăcite nefiresc, sunt asemenea șerpilor. Pâlcuri de bărbați în jurul lor taie frunze. Comoditatea e piesa de rezistență a structurii indiene. Maimuțe plimbându-se pe acoperișurile hotelurilor folosesc balustrada ca topogan. Ele, mai mult decât Taj Mahalul, au meritat tot calvarul drumului. Sunt vii. Independente și enigmatice. Jucăușe și amenințătoare. Resemnarea bărbaților înșirați pe garduri, în locul și în poziția maimuțelor, pare de o vârsta cu India. Doar puțină zăpadă în peisajul latenței și imaginea hibernării ar fi perfectă.

omul maimuta

Grupuri de femei, adunând din mizeria străzilor pe țesăturile prea lungi și veșnic șifonate, umblă fără țintă până le crapă călcâiele, până când aluatul tuturor străzilor va fi fost îndeajuns frământat din praf, urină și transpirație. Majoritatea au trupurile moi cu grăsimi diforme crescute sub pântec. Lasă impresia ca și-au fluturat pânzele până în atingerea pielii tale întâmplător, deși nu schițează nicio intenție de ocolire, mai cu seamă cand aglomerația le permite. Apoi te adulmecă fără să privească, asemenea câinilor. Intuiția lor e organică și neconvertibilă în cuvinte. Efectul pe care l-ai produs în conștiință, imaginea lăsată în oglinjoara unsuroasă a memoriei lor, nici nu se schimbă dar nici nu se șterge. Oboseala revine, mână în mână cu o deprimare cumplită. Prea multe forturi, prea multe construcții din sandstone spălate de ploi și înnegrite fac apelul tristeții.

ziduri innegrite

Prefer muzeele și marmura. Dar construcțiile din marmură dantelată sau încrustate cu pietre semiprețioase n-au scăpat, de-a lungul vremii, de rolul de pișoar, loc de scrijelit plictisul sau de lipit guma de mestecat. Câteva clase de copii își așteaptă rândul la intrarea în Albert Hall Museum, jucându-se mi-am pierdut o batistuță sau echivalentul indian. Zâmbesc deschis vizitatorilor, sunt fericiți, nu le lipsește nimic. Nimic din blazarea de pe fețele tinerilor europeni n-a ajuns până acolo. Mai târziu, năvălesc în muzeu cam tot așa cum năvălesc în temple părinții lor. Întocmai felului în care ne manifestam noi după ce ne câștigam, cu emoție, locul la gratiile magazinelor pe vremea comunismului, când se dădea pâine, unt sau zahăr. După ore întregi de așteptare, muzeul e potopit de elevi. Își setează scuzele pe repeat apoi îmbrâncesc, nu atât din cauza lipsei de educație cât a numărului masiv, și calcă pe picioare lăsând în urma lor un nor iritant de praf. Oricum praful de pe etajerele vitrinelor încuiate are două degete. Și, deasupra lor, cam tot atât stratul de excremente de porumbei. Miniaturi remarcabile și sculpturi în bronz de înaltă clasă stau față în față cu pictura naivă. Casa scărilor, plină de mucozități vâscoase și cu pereți în vopsea de ulei decojită și înlocuită cu unsorile palmelor, îmi dă ghes. La hotel, îmi arunc și sandalele. Regret, din nou, că nu mi-am luat încălțări cu talpă înaltă. Mă simt atât de dureros de departe pe cât de dureros de aproape e cerul.

apusul

Sunt tristă din pricina atâtor oameni pe care i-am lăsat să treacă pe lângă mine fără să le vorbesc. Am ajuns prea târziu în India, mult mai târziu decât ar fi trebuit. Acum n-o mai pot crede. Nu-mi mai priesc nici mirosurile nici gusturile ei. Îmi face rău.
Suim, claxonând continuu și de data asta întemeiat, pe colina de unde domină, prin frumusețe și vârstă, Amber, vechea capitală a Rajastanului. Drumul e atât de îngust încât mă rog să nu coboare nimeni până ajungem. Prăpăstioarele pline de cactuși și arbuști ghimpați, de un cenușiu deprimant, sunt mărginite pe alocuri de balustrade joase și late pe care, acolo unde n-au fost devorate de vreme, stau întinși la soare bărbați. Majoritatea dorm și mă tem pentru viața lor. Dacă amorțeala sau visul îi întoarce, s-a zis cu ei. Dar poate că nu visează niciodată, poate că amorțeala e starea lor de normalitate. La Fortul Amber suntem întâmpinați de maimuțe. Energizante și inteligente. Evident, suntem asaltați de potențialii ghizii și de vânzătorii de nimicuri care murmură în urma ta același two for ten, three for ten, până la exasperare. Celui mai insistent îi ofer niște rupii explicându-i că-și poate păstra marfa. Brusc, cuvintele mele devin gloanțe. Se retrage doi pași și îmi lasă amintire privirea de o deznădejde fără margini. Apoi jalea și micimea în care m-am strâns.

lacul maota

Îmbrățișez panorama. În lacul Maota soarele își răsfrânge lumina prăfoasă. Engleza, cu aceleași inflexiuni de incantații tribale, deja insuportabile, își face loc printre dinții rari și înnegriți ai ghidului. Din 1930 încoace, de când Eliade hoinărea prin aceste locuri, numărul nevestelor lui Raja Man Sin I, întemeietorul fortului, s-au triplat. Pe atunci se vehicula suta. Dacă dăm timpul înapoi, până la 1592, poate mai rămân vreo două, trei, îmi zic. Totuși, nu mă pot abține și mă întreb și întreb ce fel de viață au avut cele o sută sau trei sute de femei folosite de același bărbat. Răspunsul ghidului întârzie, mândria i se revarsă valuri, valuri.
Acum femeia are dreptul la studii și drept de muncă. Am văzut femei avocați, femei în universități, femei pe motocicletă. Și mă revoltă obscuritatea complacerii în celebra inferioritate a părții feminine pasive, amorțite. În majoritatea familiilor cu nivel de trai decent, cât de decent poate fi traiul acolo, bărbatul muncește pe brânci să-și întrețină familia, să-și căsătorească fiicele și să le asigure tuturor bătrânețile, într-o țară în care nu beneficiază de pensie decât angajații statului. Ce face soția casnică? Păi mie mi s-a părut că, în afară de a-și contempla burțile, nimic. Le ascultă revărsarea peste același fotoliu pătat, de o vârsta cu lumea, în care îi convine să creadă că vreunul din sutele de zei, pe care oricum nu-i cunoaște prea bine, a bătut-o în cuie. Îi e lene și să se uite la televizor. Vremurile s-au schimbat, populația a depășit dublul de când Eliade a străbătut India. Cu toate acestea, încă nu s-a găsit nimeni să o învețe cum se folosește corect mătura. Cu o constantă mirare matinală, privesc cum gunoiul din fața hotelului se adună grămadă cu un mop uscat, într-un ritm exasperant de amorțitor, pentru ca apoi să fie redistribuit, în același ritm, pe toată suprafața terasei. E clar, gunoaiele se mută, îmi zic. Resturile de la materialele de construcții și ambalajele se urcă, seara sau dimineața devreme, pe acoperișuri. Dacă n-ar fi fost vacile sfinte și câinii și oamenii străzilor probabil că India ar fi dispărut demult sub munți de gunoi. Zece oameni muncesc, în opt ore, cât unul la noi. Trei hamali cară un bagaj din fața hotelului până la cameră. Unul de la mașină până la intrare. Al doilea, de la intrare până la recepție. Și, în sfârșit, al treilea îl duce sus. Și toți își așteaptă binemeritatul bacșiș.
La Amber, odăile cu mozaic din frânturi de oglinzi nu le-am putut vedea decât din curtea interioară, accesul înăuntru fiind interzis. Pare că tot ce intră în contact cu omul e sortit distrugerii. Pereții sunt aproape în întregime despuiați până la înălțimea la care se poate ajunge cu mâna.
Pe poarta principală, la intervale regulate, își face apariția câte un elefant. Imens, obosit și resemnat, își debarcă pasagerii. Răspund provocării și încalec cel mai pictat și impunător exemplar. Mor de mila lui.

pe elefant

Las bacșișuri tuturor: celui care mă ajută să urc, apoi cămilarului care, în afară de câteva silabe răstite într-o limbă cu totul diferită de hindi și tip for driver, nu spune și nu înțelege nimic. Elefantul mă duce pe străduțele Jaipurului. Calculez înălțimea de la care ar trebui să sar în cazul în care neprevăzutul își vâră coada. Feresc firele de înaltă tensiune, crengile copacilor și fier-betoanele ieșite din ziduri. Elefantul se oprește de-a latul drumului. Mașina apărută din neant claxonează insistent. Pesemne vrea să se strecoare printre picioarele lui. Driverul se răstește mai dihai în limba lui, sau a animalului, alcătuită din cuvinte monosilabice. Înlemnesc de frică. Situația reintră sub control. Măruntaiele mele, smulse din locașul lor, nu. Nu mai știu încotro să privesc. Ici un bărbat își face nevoile lângă drum. Colo un copilaș ieșit în ușă face pipi pe pragul casei zâmbindu-mi vinovat și fermecător. Străduța se îngustează, elefantul face stânga-mprejur în timp util. Două femei mă salută gălăgios și admirativ iar eu îmi fixez văzul, în sfârșit, într-o priveliște decentă. Parcă ar fi niște păpuși cu baterii reîncărcabile. Prin ce deosebesc ele o zi de alta, mă întreb și obosesc să caut răspunsuri oricum subiective.

imagine in oglinda

Dar bărbatul care hâșâie porumbeii, cu parul, de pe cel mai prețios candelabru al muzeului City Palace, pare a fi fratele geamăn al driverului de elefanți. Oare cum s-o numi postul în care e angajat? Mintea mea obosită frământă și amestecă, până la omogenizare, fețe, locuri, sensuri și coduri cor. Mi-e poftă să fac curățenie. În afară de magia florii sculptate în marmură, nimic nu e la fel ca în poze. Bifez și observatorul Jantar Mantar și regret faptul că nimic nu mă mai poate atinge. Aerul tulbure și mirosurile lui apăsătoare mă învăluie în toropeală. Toropeala e condiția supraviețuirii în India. Sunt un manechin mergător, cu praful intrat până în măduva flendurită a oaselor. Aștept înserarea. Avioanele zboară către casă mai sus decât luna.




(*Mircea Eliade)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!