Și ți se pare că auzi mii de voci în lumea imaginară a minții tale. Voci care nu fac decât o larmă fără sens pe care după minute întregi renunți să mai încerci a o desluși. Adori amintirea acelor zile în care nu erai decât tu și cea mai bună prietenă a ta, conștiința. Cea care te liniștea, te făcea să visezi, să speri, să gândești lucruri pe care nu ai putea niciodată să le arunci în realitate. Ea putea doar printr-un simplu gest să preia controlul asupra ta în cele mai grele zile lăsându-te să te odihnești în liniște ca într-un somn activ pe care îl cunoști deja pentru că l-ai încercat de atâtea ori! Ai sărit peste o infinitate de clipe uitate cu ochii minții închiși, momente care credeai că nu merită atenție și peste care ai trecut repede sau încet, indiferent, impasibil. Dacă nici acum nu regreți acele clipe, asta e pentru că nu le-ai trăit cu adevărat. Poate părea trist, dar în realitate nu e decât adevărul.

Acum, prins fiind într-o mulțime de idei care te săgeată ca stropii reci ai unei ploi de septembrie, simți o nevoie arzătoare de a striga. Parcă ai vrea, în neliniștea ta, să te exprimi, să-i faci pe cei din jur să înțeleagă ce se petrece cu tine, ce ai de spus. Ai putea face asta doar printr-un singur strigăt al disperării într-un loc pustiu, lipsit de viață sau de aer. Și numai un spațiu vid ar putea să cuprindă totul, suficient de întins, de înalt, de departe de cer. Dar dacă acel loc nu există și trebuie să înveți să trăiești cu gălăgia permanentă care îți inundă mintea? Ai demonstrat că nu e imposibil, ai reușit până acum, dar nu ai aflat încă unde îți sunt limitele sau cât poți rezista. Þi-e frică, o vezi ca pe o formă de nebunie pe care nu ai cum să o vindeci, pe care ai vrea să o controlezi. E dificil, asta poți spune cu voce tare. Dar știi bine că această stare e întotdeauna mai bine să o păstrezi pentru tine; nimănui nu i-ar păsa ce se petrece în interiorul tău. Ei văd doar suprafața care e și așa destul de complicată. Și, stai liniștit, nu vor încerca să afle mai mult. Pretinzând că le pasă, nu se mint decât pe ei înșiși, pentru că pe tine nu te mai păcălesc de mult. Te-ai obișnuit să percepi iluziile prea bine. De ce ai face altfel, acum că ți-ai scris propriul manual de funcționare? Ai păstrat aparențele intacte atâta timp încât tu însuți ai uitat conținutul, ai reușit să construiești înauntrul tău o fortăreață ale cărei ziduri dure ajung atât de aproape de piele încât, adesea, o fac rigidă și rece la atingere. În spatele acestor ziduri nu se află nimic concret, doar umbre ale unor personaje necunoscute care apar și dispar în întuneric, se risipesc printre bolovani fără nicio intenție de a-i lua din drum.

Totuși, dacă nu ar face o zarvă atât de asurzitoare nu ai fi aflat nicicând că acești necunoscuți trăiesc cu tine, în tine, îți cunosc toate gândurile, toate impulsurile, tot ceea ce refuzi sau accepți. Încă nu ai ți-ai dat seama, dar ei sunt cei care ți-au furat conștiința, identitatea, atitudinea, liniștea. Încă nu știi, dar tot ce trebuie să faci e să le eliberezi, să le asculți pe rând, să le lași să treacă în lumea reală și să-i umple golurile, să le transformi mai întâi în cuvinte, care după ce vor fi format fraze se vor transforma în replici, iar mai apoi în fragmente de viață.

Pot părea uneori mult prea simple pentru a-ți rămâne în memorie sau pentru a forma o poveste, dar nu e așa. Vei realiza că le lipsește ceva, că mai au nevoie doar de o scânteie pentru a se aprinde în cea mai frumoasă flacără și acel ceva este emoția. Mai au nevoie de emoția ta pentru a deveni artă.