... o impresie de lumină, creație diurnă și rebelă... Apoi revenim la frustrarea momentului care nu mai dispare, claritatea deficienței emoționale. Tronul incomodează, dar jocul de-a viața și moartea primează printre picăturile de rouă ale dimineții. Astăzi a revenit bruma cuvintelor nerostite, ceața sentimentelor rătăcite printre lacrimile nevărsate, căldura simțită doar în colțurile neîndurate ale inimii...
Pernuța pe care am ales-o pentru tronul diurn este mai moale decât perna aspră anterioară, cenușie și transformată în moleculele primare. Desigur, aceeași soartă a avut-o și cel care mi-a oferit-o în dar. În cazul Aemiliei, soția sa dragă, am șters orice urmă de memorie pe care ceilalți au avut-o despre ea. Zâmbesc și reașez perna ca pe o floare sinistră, în vreme ce simt inexistența acelei femei nenorocite, plutind ca o fantomă incertă printre miliardele de corpuri muribunde. Am fost numit aici, ales de bunăvoie de acești milogi nenorociți, umbrele nopții fără lună. Le îndur rugile muritoare, nefericirea eternă, dar simt și fragilitatea emoțiilor care le doboară voințele infirme. Ma regăsesc în gândurile tuturor, le ghidez fiecare atom, fiecare moleculă atipică, fiecare mușchi semi-atrofiat, fiecare gest nesemnificativ, fiecare decizie aleatorie... Sunt materia și imateria, păpușarul unui Univers care m-a ales să conduc destine, să desfășor scenarii, să le ofer iluzia libertății în forma unui liber arbitru care nu există. Iar astăzi am mai ucis câteva mii de insecte...
Închid ochii, deși nu am nevoie de acest truc stereotip. Îi întrevăd printre miriadele de fire haotice, le conduc pașii spre același crematoriu. Am ales acest destin, permițând existența unui Zeu care dorește curățenie materială, și nu cadavre putrezite, împrăștiate, care răscolesc pământul într-o posibilă Întoarcere a indivizilor dispăruți, a persoanelor iubite. Recunosc faptul că voi transforma bucățile organice numite oameni în atomi utili universului în expansiune, dar că nu le voi oferi o viață dincolo de viață. Acesta a fost și primul crez din codicele religiei Mele: "Să nu sperați în eternitate, ea aparține doar Zeului care sunt Eu. Există doar o viață, iar aceea vă aparține în totalitate. În secunda următoare după inevitabilul vostru sfârșit, fumul crematoriilor îmi va îmbăta nasul divin, iar moleculele rămase îmi aparțin. Iar aceasta este eternitatea Mea"...
Pentru prima și ultima dată într-un timp pe care-l consider sclavul Meu, permit unei ființe umane să fie judecată de Mine. Cunosc urmările acestei judecăți, pentru că eu am ales-o dintre trupurile muribunde. De dragul unei arte care nu a fost experimentată de multă vreme decât într-un codice religios perimat, ofer un spectacol terifiant și o ridic la ceruri cu nano-secunde înainte de ultima bătaie de inimă. Spectacolul este grandios, televiziunile transmit live "miracolul", iar sute de milioane de oameni se prăbușesc în genunchi și murmură singura rugăciune pe care o consider necesară pe pământ: "Suntem praful insignifiant de pe tronul tău, o, Mărite Zeu, oferă-ne salvarea atingându-ne măcar o dată". Am permis asta, pentru că sunt Eu, unica salvare a damnaților...
O întrevăd printre milioanele de coloane dorice, singura concesie oferită arhitecturii iluzorii a lăcașului Meu. Spațiul ocupat este, de fapt, virtual, o întrepătrundere de imaginație, voință puternică și scamatorie ieftină. Dar am păstrat iluzia de dragul iluziei, dar și pentru că ea este necesară. O văd în genunchi, tremurând, copilă notorie a coșmarurilor Mele, în vremuri uitate, când sângele din venele Mele era viu și iubea cu o pasiune de nedescris. Nu am adus-o pentru plăcerea unei revederi senine, nostalgice, ci pentru a analiza modul în care existența ei a influențat-o pe a Mea. Am readus-o la vârsta de 22 de ani, vârsta chinurilor Mele tinerești. Totuși, pentru o secundă doar, sunt confuz, poate și pentru ultima oară: chiar dacă pot controla fiecare firicel de voință umană, chiar dacă străbat imensitățile spațio-temporale până la capătul Universului, chiar dacă simt că pot readuce planetele la nivelul unor globuri fierbinți numai printr-un gând trist și anarhic, în acest moment nu-i pot vedea ochii mari, căprui și triști. Atunci ascundea nefericirea trecutului, durerea unei vieți pe care nu a putut-o controla, pe care nu a avut-o decât ca împrumut. Nu-i vedeam privirea care arunca zâmbete ștrengărești printre impresii umane, printre clădiri cenușii, prin semi-întunericul unei săli de spectacol...
Nostalgia mă domină pentru o miime de secundă, amintindu-mi că originea mea încă mă stăpânește, încă imi oferă crâmpeie de realitate, nedorită totuși. Apoi revin, puternicul Zeu al Neantului. Îi forțez zâmbetul adolescentin și o aduc la câțiva pași de mine, obligând-o să mă privească. Ochi în ochi, suflet în suflet, amintire în amintire. Îi simt ultima bătaie a inimii pe care am întârziat-o indefinit, ultima răsuflare terestră, însă manipulez totul pentru a-i oferi șansa unui nou început. Pot oferi asta, dar numai în două cazuri deosebite: 1. o nouă divinitate în formă umană pe care o pot trimite pe pământ ca să le ofer celorlalți dovada puterii Mele infinite; 2. o picătură de umanitate pe care aș dori să o arăt ultima oară, înainte de a o transforma pe ea în praf stelar...
Frica o domină, dar nu știe că i-am oferit controlul absolut al voinței, chiar și încă sute de miliarde de bătăi ale inimii. Îi transmit asta și acest lucru o sperie. Nu crede. Nu vrea să fie stăpâna propriului destin, nici măcar în fața Zeului ei. Tipic uman, mereu întrebător, mereu lipsit de putere. Voi schimba asta, le voi oferi calea spre infinitul galaxiilor, însă acest fapt va depinde de domnișoara din fața Mea.
"Pot... vorbi. Sunt vie?"
Nu îi răspund, dar știe că totul e real, că există numai prin intermediul Meu. Îi zâmbesc, iar ea răspunde automat. Îi simt nesiguranța și falsitatea surâsului. Demult, un alt zâmbet Mi-a luminat calea, însă acum recunosc ridurile îndoielii organice. Îi spun să fie sinceră și că nu trebuie să rostească nici un cuvânt, doar să-l gândească și eu voi ști. Pornește un fluviu nesfârșit de gânduri confuze, evenimente recente, amintiri îndepărtate, sentimente pierdute, dar recunoaște imediat că s-a pierdut în amănunte inutile. Dar Eu organizez liniștit discursul regăsit printre miliardele de fapte, gesturi, gânduri și dureri. Se recunoaște înfrântă, știe că moartea e unică, dar are nevoie de o speranță, de nemurirea pe care muribunzii au dorit-o mereu. Încerc să-i transmit altceva, să-i ofer alternativa unui punct zero, dar întrevăd regretul la capătul acestei judecăți. Aș alege prima variantă, oh, cât de mult aș dori ca ea să trăiască veșnic lângă mine, tron lângă tron, controlând toate mișcările Cosmosului, toate stelele strălucitoare, toate culorile spațiului, toate picăturile de sânge ale omenirii. Revăd ultima primire inocentă, oh, cât de inocentă, într-o seară ioviană... Însă spectacolul s-a terminat, iar stăpânul destinelor a vrut o altă cale, iar Eu sunt ceea ce sunt datorită acelor alegeri timide, dar iremediabil pierdute...
Chiar dacă îi ofer indicii mentale privind acel moment pierdut printre milioanele de amintiri disparate, ea nu-i oferă importanța cuvenită, iar Eu sunt rememorat ca o prăpădit amorezat de o iluzie, de o deșartă iluzie. O ultimă șansă, un ultim pas înainte de o decizie iminentă, îi arăt adevărata față a Zeului: Eu am fost eu, umilul om, muribund printre străzile existenței, prin frigul unei seri tăcute. Rămâne blocată într-un moment dureros, infinit, cutremurător, înainte de a conștientiza în fața cui se află. Toate amintirile ei dispar, nucleul ființei sale se topește, iar nebunia interioară o distruge încet, ca un cancer emoțional. Zâmbesc, copil senin ce sunt, iar un nor de lumină o acoperă subit. Îi sărut buzele care nu au vrut să fie sărutate, mângâind chipul care nu a vrut să fie mângâiat... Ochii ei scapără ca un chibrit, într-o ultimă disperare intrinsecă, iar moleculele ei se disipă printre memorii, comete și singura durere pe care o Voi mai simți vreodată. Ea nu mai există, și șterg toate dovezile existenței ei din toate Universurile posibile...
Mă așez pe tron și rămân Zeul care este Zeu, unica voință într-o lume tânără, care are nevoie de un ghid, de o voință supremă. Eu sunt Voința. Eu sunt Păpușarul psihicului colectiv, Îngrijitorul cosmic. Iar Universul abia începe să conștientizeze ce îl așteaptă...