poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1206 .



Orașul câinilor - Capitolul III
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [magique ]

2012-11-08  |     | 



Copilul intră, ca de obicei, fără să mai bată la ușă. Și, tot ca de obicei, fără să-l privească, îi spuse:
-Ai venit, mă țîcă?
Un da scurt, apoi încercarea nereușită de a se feri de degetele lui groase ce-i ciufuleau părul.
Copilul avea un păr blond și moale. Nu-i plăcea să se joace cineva în părul lui și, cu atât mai puțin, degetele lui groase, galbene de tutun. De fapt era mai mult decât atât. Căci copilul avu în clipa aceea un sentiment ciudat, sentiment pe care atunci nu l-ar fi putea defini exact, era o melancolie, o tristețe ușoară și sentimentul că toate acele lucruri o să dispară pentru totdeauna, că e doar o clipă efemeră pe care nu reușești să o guști cu adevărat niciodată. Nu era însă un sentiment lămurit, era doar senzația pierderii iremediabile a unui lucru pe care nu reușise încă suficient de bine să-l atingă și, cu atât mai puțin, să-l cunoască.
-Te-a văzut cineva, mă țîcă?
Îl întreba mereu asta, de fiecare dată când îl vizita, iar copilul îi răspundea mereu la fel, că a coborât dealul, prin spatele caselor, apoi prin pădurea de stuf ce acoperea mica mlaștină, trecând pe o cărare numai de ei știută, apoi prin curtea din spate, plină de bălării mari, unele mai mari decât un om și, la sfârșit, prin ușa din spate, direct în casă.
Era, în mod sigur, prea mult spus casă, căci era doar un mic bordei, înjghebat din cartoane, table și alte lucruri adunate de la groapa de gunoi a orașului. Avea o singură cameră și aceea mică și plină de tot felul de lucruri care de care mai nefolositoare. Pentru a deschide ușa, de exemplu, trebuia să împingi cu piciorul grămada de lucruri aruncate pe jos. La fel, ca să te așezi pe micul pat improvizat în mijlocul camerei, trebuia să-ți faci loc cu brațele.
Iar mirosurile erau grele și tot din cauza atâtor lucruri ce umpleau camera. Erau acolo cutii vechi de bomboane, din aluminiu vopsit în verde și cu doi copii ce priveau spre tine cu ochii lor de ciocolată, erau suluri mari de sfoară, de diferite culori și grosimi, pantofi și cizme desperecheate, carcasa unui radio mare cât o ladă de fructe, ghemotoace de hârtie și afișe mari de cinema, mucuri de țigări și obiecte uzate de îmbrăcăminte, două lumânări mari, una arsă până la jumătate, cealaltă aproape întreagă, boabe de porumb și saci de rafie, cutii de carton și cutii de tablă, o adevărată menajerie de lucruri atât de diverse și de nefolositoare dar care, aici, în acest spațiu, deveneau o parte a acestei lumi care, uneori, devenea magică.
Da, magic, chiar așa gândea acum în timp ce stătea pe marginea de beton a canalului și-și bălăbănea picioarele deasupra gropii de 3 metri. Stătea acolo și rememora momentele când se ducea în mlaștină și aproape ca le vedea în fața ochilor. Trecuseră doar câteva zile de atunci, dar acest interval de timp trecuse peste el altfel, ca o maturizare forțată. Rămăsese copil doar la exterior și în ochii celorlalți. Dar el știa că nu va mai fi copil niciodată. Nu va mai putea fi niciodată așa cum era atunci când, întinzând mânuțele lui mici apuca merele pe care i le întindea.
-Þi-am păstrat niște mere, mă țîcă, i-a spus. Vezi că sunt prin pat pe undeva.
Băiatul și-a făcut loc în pat, răscolind prin lucrurile ce-l acopereau. Găsi merele mai mult pe pipăite căci, deși era în miezul zilei, cămăruța era foarte întunecată. Avea o singură fereastră care se lăsa ghicită doar, acoperită fiind de o pătură bătută în cuie pe tocul ferestrei.
Copilul mușcă din măr și gustul puternic îl uimi și-l făcu să zâmbească. Nu era un simplu măr. Avea o aromă dulceagă, ca de gutuie, sau...
-Îți place?
După o scurtă tăcere a continuat :
-Le culesei azi noapte de la Podul de Jos.
Auzise de locul ăsta. Era undeva dincolo de râu. Acolo erau câțiva meri pădureți. Chiar fusese acolo și mâncase din merele acelea cu gust puternic și acrișor. Dar iată că el știuse să aleagă pe acelea care să mă farmece, să mă facă să mi le amintesc și astăzi, așa cum stau, pe marginea de beton a canalului, gândea băiatul în timp ce arunca pietricele mici și asculta zgomotul lor lovindu-se de apa ce curgea alene pe sub picioarele lui.
Era unul din cerșetorii zonei de sud a orașului Era unul din cei care munceau pentru EL, unul din oamenii lui, dar, în același timp, unul foarte special. Și asta nu era tocmai simplu, el fiind doar unul din exemplarele unei faune atât de diverse. Căci, în partea de sud a orașului, erau nu mai puțin de 53 de cerșetori, fiecare cu diformitățile sale, fiecare cu un spațiul sau bine delimitat, fiecare cu un anumit repertoriu, fiecare cu experiența și cu talentul lui în a stârni mila trecătorilor, fiecare cu tariful fix și bine cunoscut, în funcție de zonă, vechime și talent, și pe care trebuiau, în fiecare seară, după ce erau adunați de pe străzi de duba cea veche a lui Ață, să-l verse pe masa LUI, a Șefului. Iar suma trebuia să fie întreagă, să nu lipsească nici măcar un leu. Nu era acceptată nici o abatere de la regulă, nici o îngăduință nu-și avea locul. Șeful spunea despre asta, așa cum și șeful de dinainte spusese: dacă le dai nas, o să ți se urce în cap. În schimb, orice sumă care depășea norma zilnică, îi revenea cerșetorului care o câștigase. Suma nu era, în general, mare, ba, se putea întâmpla chiar ca, o parte a ei să fie folosită, în cazul în care cerșetorul fusese econom și nu o cheltuise chiar în seara în care o obținuse, pentru a acoperi, în ziua următoare diferența de bani pe care nu reușise să-i aducă din cauza unei zile ploioase în care lumea fusese mult mai rară pe stradă, din cauza unei manifestații care împânzise de sticleți exact zona în care acționa el sau din multe alte cauze neprevăzute. Pentru toate aceste întâmplări nefericite, unii cerșetori puneau de-o parte, din sumele câștigate în zilele bune. Dar, în această lume era foarte greu să economisești. Exista tot timpul pericolul de a fi jefuit, de a fi bătut și poate chiar omorât pentru a spune, în cazul în care banii nu erau găsiți asupra ta, unde anume i-ai ascuns. De aceea, exista o singură metodă de economisire și anume păstrarea banilor de către EL. Șeful primea banii, după care trecea numele și suma primită într-un caiet căruia, toată lumea îi spunea banca. Și tot așa, de fiecare dată când era nevoie să se umble la acea sumă, șeful tăia cu creionul linia cea veche și scria alta, cu suma rămasă. Acest caiet, ca și dubita care-i aduna, ca și cele două mese calde de peste zi și locul de dormit, erau toate invențiile șefului celui nou, ale LUI, și asta încă din timpul când nu ajunsese șef, când era doar unul din locotenenții șefului cel bătrând de dinaintea lui. Venise cu toate aceste idei noi după ce, întorcându-se din Germania, fusese reprimit în gașca cartierului, iar șeful cel bătrân îi dăduse să administreze, pentru început, zona cerșetorilor. Înainte de venirea lui, această afacere a clanului din cartierul de sud fusese una bazate în mare măsură pe hazard, o afacere care nu aducea venituri constante și în care fluctuația personalului era foarte mare. Căci cerșetorii talentați sau cu diformități extrem de dizgrațioase profitau de faima pe care o căpătaseră și fugeau într-o alt parte a orașului, punându-se sub protecția unui alt clan, în timp ce alții ascundeau prin te miri ce locuri banii câștigați peste zi.
Dar el, șeful cel nou, pe vremea aceea doar Prințul cerșetorilor cum își spunea el, pusese ordine în această activitate. Pentru început, a rezolvat problema migrației forței de muncă. A rezolvat-o în stilul său căruia urma să i se spună, mai târziu, nemțesc, adică foarte clar și foarte violent în același timp. În fapt, primul cerșetor care a fugit într-un alt cartier și, mai grav, sub protecția altui clan, a fost răpit, ziua-n amiaza mare de la noul lui loc de muncă și aruncat în dubita veche a lui Ață. Apoi, operația de pedepsire a constat, pe scurt, din scoaterea ochilor bietei victime. Aceasta a fost realizată prin apăsarea globilor oculari cu degetele mari de la mâinile imense ale lui Ață. În tot acest timp victima era conștientă, dar nu se putea mișca, așa cum era, legată pe bancheta din spate a camionetei.
Globii oculari stau și acum mărturie, într-un borcan plin de formol, pe masa mare pe care Șeful adună, în fiecare zi, banii câștigați de cerșetori. Plutesc în formolul din borcan, în lichidul dens și vâscos, alunecă prin vidul lichidului și par a fi într-o necontenită dar lentă mișcare, un balans lent care face ca, uneori, lumina lămpii din tavan să se reflecte pe suprafața lor lucioasă producând o irizație ce-i face să pară, pentru câteva secunde, vii.
Problema sezonalității acestei activități a fost rezolvată de către Prințul cerșetorilor prin stabilirea tarifului fix pentru fiecare cerșetor în parte. În acest fel, nu mai putea fi invocată vremea rea, lipsa sărbătorilor religioase, perioadele de grevă sau manifestațiile populare, problemele economice, etc., adică toate acele motive care făcuseră din această activitate una sezonieră.
În plus, a luat decizia ca fiecare cerșetor să primească, dimineața, la începutul programului și seara, la sfârșitul lui, o masă caldă la baraca de tablă de pe malul râului. Baraca fusese construită și pentru a oferi cerșetorilor un adăpost pentru noapte.
Iar el, în această mare masă a cerșetorilor din cartierul de sud era unul cu totul special. Era, pe de o parte vorba de diformitățile multiple care-l diferențiau. Fusese de mic un copil al străzii, dar unul născut pe stradă, așa cum se lăuda el, iar nu unul care venise pe strada și sublinia cuvântul venise de parca ar fi fost unul rușinos. Nu-și cunoștea părinții, nici măcar mama nu și-o cunoștea. Probabil fusese și ea o vagaboandă a străzilor, o nefericită a orașului care se lepădase de copil sau murise la nașterea lui. Oricum, copilul fusese găsit și adoptat de cerșetori încă din primele zile de viață ale micuțului. Îl găsise unul dintre ei, bătrânul Manolo, într-o pubelă de gunoi. Era înfofolit într-o mulțime de ziare, așa că, la început, Manolo crezu ca a găsit un mare ghemotoc de hârtie, iar sperietura lui fu cu atât mai mare când auzi, din mijlocul paginilor mototolite de ziar un scâncet de copil, încât scăpă ghemotocul pe asfalt. Grosimea ziarelor atenua șocul izbiturii cu asfaltul și copilul abia născut nu păți nimic din această brutală căzătură. Un șoc și mai mare ar fi avut Manolo când, atunci când, dând la o parte ziarele, dezvelind trupul plăpând al nou-născutului, ar fi privit cu atenție corpul și fața acestuia. Dar Manolo era aproape orb, iar ceea ce văzu, ca printr-o ceață foarte deasă îi fu de ajuns.
Un prunc pe care Dumnezeu il trimisese lui, la bătrânețe, ca unui alt Avram, un prunc pe care și-l dorise, pentru care se rugase, pentru care suferise și îndurase atâtea și pe care Dumnezeu il aducea în dar, într-un dar final.
Manolo și-a scos zeghea pe care o purta și a învelit pruncul în ea. Poate că din cauza căldurii care l-a învălui sau poate din cauza oboselii, oricum, după câteva clipe pruncul s-a oprit din plâns, iar asta, a considerat Manolo ca este tot un semn, ca adică acel copil era al lui, îi era lui hărăzit, era crucea cu care Dumnezeu urma să-i încerce credința.
Manolo însuși era un cerșetor special. Poate că nu era neapărat cel mai bătrân dintre ei, dar era respectat ca și când ar fi fost. O barbă albă și lungă și părul care părea că nu fusese niciodată tuns sau periat, îi dădeau o aură de patriarh căzut în mizerie, de apostol în pustiu, de schimnic în mijlocul orașului. Părea cumva defazat față de lumea din jur, dar tocmai această defazare îl urca pe el pe un piedestal, deasupra lumii mizere din jurul lui. Pe de altă parte, locul special pe care-l avea în cadrul tagmei eteroclite a vagabonzilor și-o datora misticismului său aproape habotnic. Această aplecare către misticism, își aduceau aminte din ce în ce mai puțini vagabonzi, era de dată destul de recenta, asta însemnând maxim zece ani. Înainte de a cădea în misticism, despre Manolo se spunea că săvârșise toate, dar absolut toate păcatele contra cărora predica acum. Este adevărat, pe de altă parte, că despre Manolo se povesteau foarte multe lucruri și numărul prea mare al acestor povești te făcea să te gândești că multe dintre ele nu aveau cum să fie adevărate, căci nu-ți ajungea o viață de om pentru toate. O legendă spunea că Manolo, înainte de a deveni vagabond, avusese o familie, cu o bună situație financiară. Singura problemă fusese, se spunea, că nu avusese, cu soția lui, copii, deși îi-i doreau foarte tare. De aici povestea se bifurcă în mai multe variante. O variantă vorbește despre existența unei alte femei care apăruse în viața lui. Această femeie fusese o aventură pentru Manolo, una din multele pe care le avusese, dar femeia refuza cu încăpățânare să accepte acest rol și nu voia cu nici un chip să iasă din viața lui. Apoi, se spune că femeia a început să-l amenințe, să-l șantajeze. Spunea că va da totul în vileag, ba, mai mult, chiar că ar fi însărcinată. Se certau des, ajungeau chiar la violențe, dar sfârșeau de fiecare dată tăvălindu-se în patul din mijlocul camerei pe care, cu mult timp în urmă, special o închiriase pentru astfel de întâlniri. Numai că, una din întâlnirile lor nu s-a terminat așa, într-o beție de îmbrățișări, gemete și extaz sexual, una, numai una din întâlnirile lor s-a terminat altfel. Oamenii spun că, din nou, ea a fost cea care a început, spărgându-i în cap vaza în care Manolo îi adusese florile împăcării. Se spune că Manolo, ud și cu două flori rupte ce i se agățaseră în părul cârlionțat, ar fi ridicat pumnul și ar fi lovit. O singură dată, doar o singură dată. Dar asta a fost de ajuns. Femeia a căzut, s-a izbit cu un zgomot sec de podea, a rămas întinsă, nemișcată. Manolo însă nu a priceput nimic, era prea enervat de gestul femeii pentru a mai putea fi atent la altceva în afară de furia care clocotea în el și care, știa, într-un fel tainic dar sigur, îi alimenta sexualitatea, și, în momentul în care se vor prăbuși îmbrățișați pe cearșafurile albe ale patului, îl transforma într-un zeu al sexului, într-un fals primordial prin care, din îmbrățișarea lor, se va naște din nou lumea. Dar de data aceasta femeia nu s-a mai ridicat de jos, deși Manolo a continuat să se certe cu ea, descărcându-și furia. Foarte târziu a înțeles Manolo că se întâmplase ceva grav de femeia nu se mai ridica de jos, iar, atunci când a îngenuncheat lângă ea pentru a vedea ce se întâmplă, era prea târziu. Femeia era moartă. Era moartă și atât. De aici, povestea e lungă. Manolo a fost închis o perioadă foarte lungă de timp, nu se știe cu exactitate câți ani, dar, atunci când a ieșit din închisoare, nu mai avea nimic. Soția îl părăsise și luase tot ceea ce aveau, iar despre angajat, e limpede că nimeni nu-și dorește să angajeze un fost pușcăriaș, și nu unul oarecare, ci un criminal. Astfel încât, inevitabil, casa sa devenise strada, iar, în locul aventurilor sexuale adultere, Manolo pusese această credință habotnică în Dumnezeu, credință ce-i adusese atâta respect printre oamenii străzii.
Asta e o variantă a poveștii. Cealaltă variantă, la fel de puțin verificabilă și, în definitiv, de ce ar dori cineva asta, vorbește tot despre o crimă, dar, de data aceasta, este vorba despre un bărbat. Căci, în a doua variantă a poveștii, Manolo nu mai este un heterosexual în căutarea fără sfârșit a jumătății lui feminine. De data aceasta Manole este îndrăgostit de un bărbat, un țigan tânăr pe nume Milano. Îndrăgostit nu e tocmai cuvântul potrivit, căci nu e vorba doar de dragoste, nu e vorba doar de pasiune devoratoare, nu e vorba doar de focul ce-i arde măruntaiele în fiecare secundă, ci e vorba de mult mai mult. Manolo are sentimentul că și-a descoperit fratele geamăn, că se descoperă pe el în celălalt, că sunt una și aceeași ființă, că simt și gândesc la fel. Este o boală și un foc care-l mistuie și care îl împuținează treptat, căci el are senzația că se topește înăuntrul unui întreg din care el face parte și geamănul lui. Până și numele lor i se par predestinate, căci doar o literă diferă. Nu au importanță nenumăratele diferențe dintre ei, vârsta, culoarea tenului, temperamentul, ... El se găsea scufundat într-o metafizică ce plonja între întreg și dual descoperind o voluptate nouă a fratelui geamăn, a întregului recompus a regăsirii substanțelor primordiale. Pasiunea lui este, evident, posesivă, sufocantă. Celălalt, tânărul țigan Milano, încearcă să-și păstreze o urmă de libertate, dar, aflat în mijlocul vârtejului pasiunii stârnite de Manolo, bietul de el are foarte puține opțiuni. O alege pe cea mai simplă, pe cea mai la îndemână și anume fuga. Fuge într-o noapte din brațele amantului său, dar nefericitul nu părăsește orașul ci se ascunde în rulota femeii balaur de la circul ce se afla atunci în oraș. Timp de aproape o lună cât a stat circul în oraș, Milano nu a părăsit rulota. Mai mult chiar, foarte rar a îndrăznit să se apropie de geamurile rulotei pentru a privi afară. Simțea că furia amantului său nu cunoaște margini. Și chiar așa stăteau lucrurile, căci Manolo turbase în clipa în care, după câteva zile de la dispariția tânărului țigan înțelesese că acesta plecase definitiv și nu urma să se mai întoarcă. Dar ăsta nu era un lucru pe care Manolo să-l accepte fără luptă, așa că a pornit să-l caute peste tot pe unde își imagina că Milano s-ar putea ascunde. Și, cu fiecare zi, în loc furia să se domolească iar rana pe care i-o provocase fuga amantului să se închidă, să se cicatrizeze, furia creștea, ajungea să-i dicteze fiecare gest, fiecare mișcare, în timp ce durerea pierderii devenea din ce în ce mai puternică, o durere fizică, durerea pierderii unei bucăți din trup. Apoi, într-o zi de decembrie, în ziua ultimei reprezentații a circului din acel an, s-a întâmplat nenorocirea. Nefericitul țigan, închis de aproape o lună în rulota femeii balaur, începuse să înțeleagă că fugise dintr-o închisoare pentru a ajunge în alta. Simțea că, relația cea nouă, aparent atât de diferită, cu femeia imensă ce era una din atracțiile circului, începea să devină, cu timpul, o pasiune la fel de bolnăvicioasă ca și cea din care fugise, căci femeia, stimulată pe de o parte de diferența mare de gabarit dintre ei, iar pe de altă parte de instinctul matern ce se trezise în ea, o făcu să-l posede aproape incestuos căci, în timpul când nu se găseau înlănțuiți pe podeaua rulotei, ea îl privea ca pe un copil, ca pe copilul pe care nu-l avusese. Îl ridica în brațe și-l ridica până-n tavanul rulotei, îl gâdila și îl pupa ca pe un copil și, mai mult ca sigur, daca relația lor ar mai fi durat, l-ar fi înfofolit în scutece, i-ar fi dat să sugă din țîțele ei imense, i-ar fi relevat secretul tinereții veșnice întorcând timpul cu capul în jos, făcându-l să întinerească cu fiecare an care ar fi trecut, ducându-l spre copilărie, spre perioada de sugar, spre starea de fetus. Dar, în acea zi de decembrie, nefericitul țigan a încercat să fugă din nou din calea destinului său, a încercat să evadeze pentru a doua oară fără să știe că din fața destinului nu avea unde fugă, nu avea unde să se ascundă. În focul pasiunii, când cărnurile asudate ale Femeii-Balaur se revărsaseră ca un val uriaș peste el, mâna dreaptă a nefericitului țigan cotrobăia febril pe sub hainele aruncate pe jos căutând buzunarul în care era ascunsă cheia rulotei. Dar hainele femeii ce-l călărea hîțînînd rulota erau nesfârșite precum pânzele de pe catargul unei corăbii, mâna lui căuta disperată în timp ce trupul îi era strivit în ritmul tangajului pe care-l căpătate corabia-rulotă, gemea și el subțirel, ca un șoarece strivit de trupul elefantului, în timp ce mâna, neobosită, căuta. Și reuși să găsească cheia chiar în momentul în care, deasupra lui, femela imensă slobozi un chiot lung, subțire, anunțând momentul în care orgasmul se revărsase peste ea, peste femela imensă ce-și devora, în timpul actului sexual, masculul.
În acea seara, în timp ce Femeia care înghițea săbii își făcea numărul obișnuit în aplauzele mulțimii, tânărul Milano părăsea pe furiș rulota în care fusese captiv timp de o lună. Părăsea rulota îmbrăcat în haine femeiești, căci hainele lui îi fuseseră ascunse și nu reușise să le găsească. Fugea așa, travestit cu niște haine imense, atât de largi încât ar mai fi putut încăpea încă trei ca el, niște haine care atârnau pe el, ajungeau până la pământ și măturau strada ca o trenă. Era o apariție tare ciudată și, dacă n-ar fi fost ora târzie care făcea ca foarte puțini trecători să fie la acea oră pe stradă, probabil că ar fi fost o apariție care ar fi stârnit ceva vâlvă într-un oraș atât de liniștit la al nostru și, cine știe, poate că ar fi apărut chiar pe prima pagină a ziarelor locale. Acest din urmă lucru s-a întâmplat cu adevărat, dar în cu totul alte circumstanțe. Povestea spune că, în acea noapte, Milano a dispărut. Nu se știe cum, nu se știe unde. A dispărut și, de atunci, nimeni nu avea să-l mai vadă. Aparent, pur și simplu se evaporase. Cu un singur mic amendament și anume că, spre dimineață, o patrulă de poliție îl oprise pe numitul Manolo care rătăcea pe străzi și părea cu mintea pierdută și care, la un control sumar s-a dovedit a fi plin de sânge pe mâini și pe haine, sânge ce s-a dovedit ulterior a fi sânge uman. La anchetă Manolo a declarat că el îl ucisese pe țiganul Milano, dar anchetatorii nu au reușit cu nici un preț să scoată de la el locul unde acesta ascunsese cadavrul. Ca și în prima variantă a poveștii, detenția și, mai apoi, izolarea și respingerea pe care a suferit-o la eliberarea din închisoare, l-au făcut să descopere cu uimire, iar apoi să se agațe de această lume nouă, o lume mistică care-i oferea lui, un proscris, mult mai mult decât ceea ce lumea reală îi refuza.
Dar oricare dintre variante ar fi fost cea reală, toate astea se întâmplaseră cu mult timp în urmă, erau deja istorie în clipa în care Manolo, căutând într-o pubelă de gunoi găsi, desfăcând un mare cocoloș de ziare, trupul firav al unui nou născut. Arăta bătrân și, chiar dacă nu era, unele din simțuri începuseră deja să slăbească și, dintre ele, cel mai tare văzul. Ajunsese, în acea vreme, să nu mai distingă conturul clar al lucrurilor. Toate câte le vedea se scăldau într-o ceață deasă care le transforma în umbre și asta, spunea Manolo, era tot un dar de la Dumnezeu, căci așa, umbre colorate cum le vedea el, lucrurile păreau cu mult mai bune și mai frumoase decât erau în realitate. Nu se știe cât adevăr conțineau aceste vorbe, dar în cazul boțului de carne ce plângea înfășat într-un ghemotoc de ziare vorbele acestea s-au verificat întru totul. Căci vederea slabă a lui Manolo îl împiedică să vadă atunci, și să accepte mai târziu, hidoșenia chipului copilului pe care tocmai îl găsise. Vederea slabă îl împiedicase atunci să vadă nodulul imens ce crescuse pe nasul pruncului și care se lățea spre partea dreaptă a feței acestuia.
Fața copilului părea, iar acest lucru se va accentua odată cu înaintarea în vârstă, fața unui elefant a cărui trompă fusese retezată, iar ciotul rămas, negru și cangrenat, atârna nefiresc într-o parte, acoperind buza și o parte a obrazului drept. Mai târziu, acest nodul crescând, diformitatea a devenit și mai grotescă căci, dacă în partea de jos el a ajuns să atârne mai jos de bărbie, acoperit în totalitate gura, în lateral s-a lățit de asemenea, pornind chiar de sub ochiul drept și acoperind în totalitate obrazul. Din cauza greutății imense de sub ea, pielea de sub ochi a coborât mult, lăsând la vedere pielea din interior, albă și acoperită de vinișoare roșii. Tot din acesta cauză, ochiul drept a devenit neobișnuit de mare în comparație cu cel stâng. Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, fața copilului și a adultului de mai târziu nu va fi acoperită niciodată nici măcar de un fir de păr. O boală necunoscută făcu ca, pe capul micuțului, întocmai ca și pe corpul acestuia, să nu crească nici urmă de păr. Nici măcar un fir, și când spunem asta ne gândim , bineînțeles la părul axial, la cel pubian, la cel de pe brațe și picioare, la cel căruia i se spune îndeobște barbă, la gene și sprâncene, la părul ce ar fi trebuit să-i acopere capul. Nici măcar un fir. Era absolut neted și absolut lucios ca o bilă de la bowling. Și așa urma să rămână până în ziua morții lui când, spălându-l așa cum era obiceiul, cei doi bărbați ce îndeplineau acest ritual aveau să constate cu groază că talpa piciorului îi era acoperită în întregime cu un puf galben și foarte moale. Dar, dacă e să vorbim de infirmitățile de care suferea, nu trebuie să uităm de lipsa piciorului stâng, picior ce-i fusese amputat la nivelul șoldului. Această amputare îi fusese făcută în copilărie, în urma unei cangrene ce urcase de la un deget înțepat într-un cui ruginit. Dar amputarea nu lăsase un gol, așa cum te-ai fi putut aștepta. În primul rând, lipsa fizică a piciorului nu era întotdeauna atât de evidentă. Chiar și astăzi, la zeci de ani distanță, piciorul amputat încă îl mai durea anunțându-l că se va strica vremea și, în nopțile călduroase în care transpira mult în mica lui colibă din mlaștină, încă mai avea senzația că simte mâncărimi în talpa piciorului lipsă. Pe de altă parte, această infirmitate căpătată la o vârstă atât de fragedă îl făcu să aibă un succes și mai mare în a stârni mila cetățenilor orașului astfel încât, în fiecare seara deșerta buzunarele pline de mărunțiș.
Nu în ultimul rând, trebuie menționată cocoașa pe care o căra în spate încă de la naștere.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!