poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunităţi Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 586 .



Ranita de soldat
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2012-11-02  |     | 



– ’tu-i ceapa mamii ei de viață, că m-o udat de totu’ totului!... Ptiu!... Da ce mai toarnă
măi frate... potop nu alta!... De parcă s-or rupt toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor, cum grăiește sloava lui Dumnezeu... bodogănea Andrei al lui Frunză de sub deal, strângând puternic coada toporului, de parcă se pregătea pentru luptă cu stihiile naturii ce-l amenințau din înaltul cerului.
Nici nu se înserase bine, dar cerul era atât de întunecat, încât abia se zăreau norii înspăimântați rostogolindu-se, goniți parcă de tunete și fulgere. Rafale de ploaie mânate de vântul ce urla ca o haită flămândă de lupi îi biciuiau fața, pieptul, picioarele... dar ce mai conta?... Oricum era ud leoarcă, apa îi curgea șiroaie pe obraji, îi intra în ochi și în gură, din când în când se scutura împrăștiind stropi în jurul său, cum fac câinii după ce ies din apă. Parcă îi venea mai ușor dacă arunca vorbe de obidă ploii, deși nu prea i-ar fi păsat de ea, dacă nu ar fi fost tunetele care parcă zguduiau pământul din temelii. Își aduse aminte de Ilie a lui Ștroblea, cum îl trăznise fulgerul, de l-au îngropat vecinii în pământ ca să scoată «corentul» din el și își făcu semnul crucii.
– No, Doamne ferește!... Acuma de m-ar trăzni, cine ar ști de mine să mă îngroape ca să
scoată corentu din mine?... Aici aș pieri, în mijlocul drumului ca un câine, m-ar găsi mâine dimineață și ar cotcodăci muierile că am crăpat beat. Da eu de când am plecat de acasa, ia că poimâine o să fie șase luni, nu am pus gura pe uiagă[1] și la pădure-i lucru greu, ’tu-i ministeru’ mamii ei treabă! sporovăia în continuare cu ploaia Andrei al lui Frunză de sub deal.
Simțea cu fiecare pas cum îi pier puterile, iar ranița din spate i se părea din ce în ce mai grea. Nu îi plăcea să umble cu desaga după el cum făceau ceilalți țapinari. «Desaga-i treabă de muiere», râdea deseori de ortacii săi.
«Ce-i drept, e bună de purtat frunze de buraci[2] pentru porci în ea, da’ să mergi la lucru cu desaga?...».
Deși ranița lui arăta ca vai de mama ei, – peticită și răspeticită, dar totuși era o raniță nu desagă, și nu orice raniță ci raniță de soldat din Armata Roșie! Despre asta mărturiseau curelele din piele pe care când le ungea cu untură de bursuc și sclipeau la soare de îți e mare dragul să te uiți la ele.
Două zile a cosit lazul[3] bătrânului Ștefan Pătrovai pentru raniță, două zile!
«Ai bolunzit de tot măi, bărbate! Pentru cârpa asta ai tras două zile la coasă, de parcă nu am avea desagi?... O să umbli cu ranița ca pușcătorii de iepuri», îl certă Năstaca. Dar lui nici că îi păsa de vorbele muierii. Ce știu muierile? Numai desagi și iar desagi. Bătrânul Pătrovai a făcut războiul cu această raniță în spate, iar Năstaca, una-două – «cârpă», «’tu-i coropișnița mamii ei de treabă!»
Se și certaseră cu bătrânul Pătrovai pentru raniță. Acesta, după o săptămână începu să bată cărarea spre pârleazul lui și să o ceară înapoi:
«Dă-mi ranița lu’ Frunză, ți-oi plăti bine pentru că mi-ai cosit, numa’ dă-mi-o îndărăt, fi bun!»
Credea că și-a găsit nărodul, că al «lu’ Frunză de sub deal» e cocon mic să se joace cu el: «ia ranița, dă-mi ranița».
«Moș Ștefane, nu mă colboti la cap, că nu ți-am cosit pentru bani, ști bine! Târgu-i târg!», reteză vorba bătrânului.
Dar bătrânul, parcă nici nu-l auzea:
«De ai ști al lu’ Frunză, cât de dragă mi-e ranița ceea... am luptat pe front cu ea, o țineam ca amintire, a-min-ti-re! Înțelegi al lu’ Frunză? Am purtat în ea toate bucuriile și necazurile, cât a ținut războiul...»? oftă din greu bătrânul.
«Dăcă ți-o fo’ atât de dragă ranița, atunci de ce ministeru’ mamii mă-sii mi-a dat-o atât de ieftin?... Ți-aș fi cosit și o săptămână pentru această a-min-ti-re!», se răsti la bătrân.
«Nu te răscocora la mine al lu’ Frunză, că-s om bătrân și te-o bate Dumnezău! Nu știu unde mi-o fo’ capu’ când ți-am dat ranița?... De mi-o dai îndărăt ți-oi plăti ca pentru o săptămână de coasă, ce zici al lu’ Frunză?...»
«Eu zic că de îmi mai treci odată pârleazul să-mi ceri ranița, ’oi uita că ești om bătrân ș-oi smulge un par din gard, asta zic moș Ștefane!...»
Bătrânul își șterse ochii cu mâneca cămășii, smiorcăii de câteva ori din nas și se duse. De atunci nici la «Lăudăm pe Isus!» nu îi răspundea lui Andrei, numai ofta din greu trecând pe lângă el.
Deodată i se făcu milă de bătrân.
– ’tu-i ceapa mamii ei de raniță! De parcă nu puteam cumpăra de la alt veteran sau de
la vreun pușcător?... Trebuia să i-o dau îndărăt și gata! Da’ eu ca un prăpădit: «pun paru’ pe dum’ata moș Ștefane! Da’ ce focu-i atât de grea ranița de parcă aș căra droburi de sare în ea?... Că nu am decât o bucată de clisă[4], cinci kile de fărină[5], bocanci pentru ăl mic și un svetăr[6] pentru Năstaca. Bine că am învelit fărina în sac de nailon, da de nu s-o înmuia... Ptiu, ce vreme! Dar nu mai am mult, după Cotul Oblazului, trec puntea peste pârâu și de acolo, deja cum aș fi acasă, își făcea curaj Andrei.
Apropiindu-se de Cotul Oblazului, auzii vuietul sălbatic al pârâului, pe care în zilele secetoase puteai să-l treci încălțat fără să-ți uzi încălțările. Iar acum, plescăind din valuri, ce se loveau de malurile abrupte, gemea ca o fiară turbată. La lumina fulgerelor, al lui Frunză văzu cum în goana sa nebună duce pe coamele valurilor copaci smulși cu tot cu rădăcină, răgălii uriașe de bușteni și crengi, căpițe de fân și Dumnezeu sfântul mai știe ce... Văzu cum sălciile tremură legănate de vântul puternic și îl apucă spaima.
Făcându-și semnul crucii părăsi drumul și coboră poteca spre puntea ce trecea peste pârâul care împărțea satul aproape în două jumătăți egale. Dar în loc să simtă sub picioare lemnul punții simți cum se prăbușește în gol, cum îl trage adâncul și îl înghit valurile învolburate, reci, murdare... Mâinile i se zbătură în gol încercând, parcă să prindă întunericul, dar valurile l-au prins în dansul lor sălbatic învârtindu-l ca pe un fir de pai.
«’tu-i ceapa mamii ei de viață!... Asta-i tot, pier!...», gândi al lui Frunză cu o spaimă de nedescris, amestecată cu tristețe și cu pustietate în suflet.
Dar în lupta cu moartea omul câteodată se dovedește capabil să atingă imposibilul. Când valurile l-au săltat în sus el se aruncă cu toată puterea înainte, spre malul opus. Simți cum un buștean îi lovi cu putere ranița, însă în loc să-l tragă după el l-a întors doar, astfel încât reuși să se agațe cu mâinile de el. Asta a și fost salvarea lui, căci bușteanul, împreună cu el, s-a întors de-a curmezișul pârâului, agățându-se cu vârful de rădăcinile salciilor, iar pe urmă se lipi de mal asemenea unei ambarcațiuni. Al lui Frunză lăsă bușteanul și se prinse de rădăcinile salciei.
Dar asta încă nu însemna salvarea lui. Înspăimântat și sleit de puteri, văzând doar cercuri luminoase jucându-i în fața ochilor, cu mâinile înțepenite de frig și cu ranița grea ce îl trăgea la fund, de abia reușea să se țină de rădăcini. Ah, dacă ar fi putut să se descotorosească de raniță, ar mai fi avut șanse. Dar pentru asta trebuia să-și desprindă pe rând, mâinile de pe rădăcini. Îi era frică că nu va putea să se țină cu o singură mână. Dar ce se întâmplă?... De undeva de sus, au început să cadă peste el pietricele amestecate cu nisip. Își ridică privirea în sus și zări în întuneric o siluetă ce cobora spre el.
– Gata, s-a isprăvit, încep să bâguiesc[7]! șopti cu spaimă al lui Frunză, aducându-și
aminte cum povesteau bătrânii că cei ce sunt în primejdie, înainte de moarte bâguiesc văzând tot felul de izbăvitori. Strânse puternic ochii, apoi îi deschise din nou. Nu, nu bâguia. Cineva cobora la el, să-l salveze. «Cine să fie?», se întrebă, simțind cum prinde noi puteri. A reușit să-și elibereze umărul stâng din chinga raniței și acum, ținându-se bine cu stânga, încerca să-și elibereze și umărul drept. Fără raniță și cu ajutorul salvatorului ce cobora la el, avea șanse mari să se cațere pe mal. «Da’ cine o fi blagonosețul?[8] », îi trecu din nou prin minte, după ce se simți liber de povara raniței care alunecă în valuri din spatele său.
Atunci la lumina fulgerului văzu deasupra sa chipul palid al bătrânului Ștefan Pătrovai. Al lui Frunză întinse mâna sigur că acesta îl va ajuta, dar bătrânul parcă nici nu îl văzu, sări și se scufundă în valuri după raniță.
* * *
Când Andrei al lui Frunză de sub deal se trezi, soarele era sus pe cer, apropiindu-se de amiază. La început nu-și dădu seama ce s-a întâmplat cu el, dar dând cu ochii de ranița murdară și udă, la fel ca și hainele de pe el și-a adus aminte totul.
– O bolunzit de tăt moșu’ Ștefan, în loc să mă ajute pe mine să ies, s-a aruncat în valuri
după raniță...», se bucura ca un copil, căci odată ce ranița e lângă el, înseamnă că bătrânul nu a pierit în valurile pârâului. Da pe mine cine focu m-o scos din pârâu?...
Al lui Frunză o luase spre casă prin grădinile oamenilor.
– Că doar nu’oi mere ca o maimucă prin sat, cu hainele ude și murdare de parcă m-aș fi
sculat din mormânt, își șopti în barbă și porni prin lanuri de porumb. Va merge așa, pe urmă o va lua prin cimitir până la toloacă[9], iar dincolo de toloacă e casa lui.
Când ajunse în mijlocul cimitirului, zări un mormânt proaspăt.
– Cine o mai fi murit de când am plecat din sat, își spuse curios apropiindu-se de
mormânt și deodată împietri locului, pe tăblița vopsită în negru, prinsă de lemnul crucii, cu litere de bronz argintiu scria:
AICI ODIHNEȘTE
ROBUL DOMNULUI
ȘTEFAN PĂTROVAI –
VETERAN DE RĂZBOI


[1] Uiagă – sticlă.
[2] Burac – sfeclă.
[3] Laz - teren de curând despădurit.
[4] Clisă – slănină.
[5] Fărină – făină.
[6] Svetăr – jerseu.
[7] Bâiguiere – delir.
[8] Blagonoseț – binefăcâtor.
[9] Toloacă – islaz.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!