poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3703 .



La răscruce de vânturi
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emily_Bronte ]

2012-10-20  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeriu D.G. Barbu





CAPITOLUL 1

1801

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar și vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ținut minunat! Desigur că n-aș fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârșit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff și cu mine suntem parcă anume făcuți să ne înfruptăm din acest ținut al dezolării. Strașnic bărbat! Totuși, nu cred că și-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene și că la auzul glasului meu își vâră, cu o hotărâre acră, degetele și mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaș, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că ați avea oarecare griji...
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-și fața, și, dacă mi-ar da mâna, n-aș îngădui nimănui să mă plictisească; intră!
Acest "intră" a fost șuierat printre dinți, vrând să spună mai curând: "Du-te dracului" decât altceva; iar scârțâitul porții de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoință decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitația: mă interesa să cunosc un om care părea și mai posac decît mine.
Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna și-i scoase lanțul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunși în curte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood și adu vin!
"Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba crește printre lespezi și că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deși părea voinic și vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec.
Și mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-și mistui cina și exclamația lui plină de evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neașteptată.
Wuthering Heights e denumirea reședinței domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănțuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios și rece; și nu e greu de ghicit cu ce putere pornește vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiți în apropierea casei și a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerșind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător și a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colțurile, apărate de pietre mari, ieșite mult în relief.
Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulțimea de sculpturi grotești risipite cu precădere pe fațadă și în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumărați grifoni care începuseră să se fărâmițeze și amorași lipsiți de pudoare, am descoperit data — 1500 — și numele Hareton Earnshaw. Aș fi vrut să fac câteva comentarii și să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui,așa cum stătea în fața ușii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.
Urcând o singură treaptă, și fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". De obicei, sala cuprinde și bucătăria și camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Deslușeam glasuri pălăvrăgind și zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaș n-am văzut strălucind pe pereți vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjește ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât și căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice și oale de argint, așezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porțiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz și nenumărate hălci de carne de vacă, berbec și porc. Deasupra căminului se aflau mai multe puști vechi, prăfuite și o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înșirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori țipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o cățea roșiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căței care scânceau; iar prin unghere dormeau alți câini.
Locuința și mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparținut unui obișnuit fermier din nord, cu fața dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanți și jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau șase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poți găsi un asemenea personaj, așezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din fața lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor față de casa și felul lui de viață. Ca înfățișare, părea un țigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte și purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăiește la țară. Fiind bine făcut la trup și având o față plăcută, cu toată înfățișarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i ședea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de așa ceva: nu știu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăște din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubește sau urăște în ascuns, și i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubește sau îl urăște. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însușiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoștința unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod și, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârșire nedemn de a-l avea.
În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiță în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci și cel mai idiot dintre idioți ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înțeles și mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Știți ce-am făcut? O mărturisesc cu rușine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, și la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva și-a pierdut mințile și, năucită de nedumerire, rușinată de presupusa ei eroare, își convinse mama și amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputația unui om cu desăvârșire lipsit de suflet, reputație pe care numai eu știu cât de puțin o merit!
M-am așezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care pășea gazda mea; și, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi cățeaua, care, părăsindu-și culcușul și puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinții albi umeziți de bale si sta gata să mă înșface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă și răgușită.
— Ai face mai bine să lași cățeaua în pace, mirâi și domnul Heathcliff pe același ton, iar pentru a împiedica unele demonstrații mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învățată cu mângâierile, n-o țin pentru răsfăț. Apoi, făcând vreo câțiva pași mari spre o ușă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!
Dar Joseph mormăia ceva neînțeles în fundul pivniței și părea că nu are de gând să vină sus, așa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, față-n față cu cățeaua aceea amenințătoare și cu o pereche de câini ciobănești, flocoși și fioroși, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mișcările. Nedorind să intru în contact cu colții lor, am stat nemișcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înțelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba și schimonosi în fața celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc și sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo și m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mișcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monștri cu patru labe, de diferite dimensiuni și vârste, ieșiră din vizuinele lor ascunse și veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simțind cum călcâiele mele, cât și pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuși, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.
Domnul Heathcliff și omul lui urcară treptele pivniței cu o indiferență jignitoare. Cred că nu și-au iuțit câtuși de puțin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături și chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată, brațele goale și obrajii rumeniți de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme și al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic.
— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puțin ospitalieră.
— Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseați un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era!
— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în fața mea și împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenți. Bei un pahar de vin?
— Nu, mulțumesc.
— Nu te-au muscat, nu-i așa?
— Dacă m-ar fi mușcat, îi învățam eu minte.
Fața lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet.
— Haide, haide, zise, ești cam emoționat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puțin vin. Oaspeții sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu și nici câinii mei nu prea știm cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule!
Mă înclinai, făcându-i aceeași urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Și, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaș bun, renunță în oarecare măsură la stilul său laconic și, nemaiînghițînd pronumele și verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele reședinței mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească și a doua zi. El, firește, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuși, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparație cu el.



CAPITOLUL 2

În după-amiaza de ieri se lăsase ceață și frig. Mă gândeam că poate ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, lângă foc, în loc s-o pornesc prin bălării și noroaie spre Wuthering Heights. Așa că, întorcându-mă de la masă (n.b. — iau masa de prânz între ora douăsprezece și unu, căci menajera mea, o matroană respectabilă, care face parte integrantă din casă, nu poate sau nu vrea să înțeleagă cererea mea de a fi servit la ora cinci), urcai scările cu intenția de a-mi petrece după-amiaza lenevind. Când să intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, îngenuncheată lângă sobă, înconjurată de perii și găleți cu cărbuni, și care, scoțând un praf infernal, încerca să stingă flăcările sub mormane de cenușă. În fața acestui spectacol m-am retras imediat, mi-am luat pălăria și, după un drum de patru mile, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff, tocmai la timp pentru a mă adăposti de primii fulgi de zăpadă ai viscolului ce se dezlănțuise.
Pe acel vârf de deal pleșuv, pământul era înghețat bocnă, iar aerul, tăios, mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefiind în stare să desfac lanțul porții, am sărit peste gard și am început să alerg de-a lungul aleii mărginite, de o parte și de alta, de tufe răzlețe de coacăze. Zadarnic bătui în ușă până îmi amorțiră pumnii, și câinii începură să latre.
"Oameni blestemați! zisei în gând, ați merita să fiți pe veci izolați de semenii voștri pentru lipsa de ospitalitate și mojicia voastră. Nici chiar eu n-aș sta cu ușile ferecate în timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru!” Cu hotărâre, pusei mâna pe ivăr și începui a-l zgâlțâi din răsputeri. Mutra acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a hambarului.
— Ce cați aici? strigă el. Stăpânu-i jos, la vite. Dă ocol casei și du-te pân’ la capătu’ grajdului dacă vrei să vorbești cu el.
— Nu-i nimeni în casă să-mi deschidă? răcnii eu drept răspuns.
— Nu-i decât cucoana, si ea nu deschide chiar de-ai face larma asta turbată pân' la miezu' nopții.
— Dar pentru ce? Nu-i poți spune cine sunt? Haide, Joseph!
— Ba nu! Nu mă bag în treaba asta, mârâi capul din fereastră și dispăru.
Zăpada începu să se aștearnă, deasă. Pusei mâna pe clanță pentru a face o nouă încercare, când în curtea din dos apăru un tânăr fără haină, cu o furcă pe umăr. Îmi strigă să-l urmez și, după ce trecurăm printr-o spălătorie și un spațiu pietruit unde se afla o magazie cu cărbuni, o pompă și un porumbar, sosirăm în sfârșit în sala mare, caldă și plăcută, unde fusesem primit în ajun. Încăperea strălucea minunat în lumina unui uriaș foc de cărbuni, turbă și lemne, iar lângă masă, așternută pentru o cină îmbelșugată, am avut plăcerea s-o văd pe "cucoana", o ființă pe care nu mă așteptam s-o găsesc aici. Mă înclinai și așteptai, crezând că mă va pofti să iau loc. Ea mă privi, rezemându-se de speteaza scaunului, dar rămase nemișcată și mută.
— Urâtă vreme! zisei. Mă tem, doamnă Heathcliff, că ușa din față a suferit consecințele nepăsării servitorilor dumneavoastră: am lovit din răsputeri ca să mă audă.
Ea nu deschise gura. Eu o priveam, ea mă privea: adică își ațintise ochii asupra mea cu o răceală și o indiferență neplăcute și stingheritoare din cale-afară.
— Stai jos, zise tânărul pe un ton răstit. Acuși vine.
Îl ascultai; apoi îmi dresei vocea, o chemai pe ticăloasa Junonă, care la această a doua întrevedere a noastră binevoi să dea din vârful cozii, vrând să arate că mă cunoaște.
— Frumos animal! zisei, încercând din nou să intru în vorbă cu stăpâna casei. Aveți de gând să dați din căței, doamnă? .
— Nu sunt ai mei, răspunse plicticoasa gazdă cu un ton și mai respingător decât ar fi răspuns chiar Heathcliff.
— A, favoriții dumneavoastră fac parte dintre aceștia? continuai eu, întorcându-mă spre un colț întunecos al încăperii unde pe o pernă mi se părea că văd niște pisici.
— Ciudată alegere de favoriți! remarcă ea cu dispreț.
Spre ghinionul meu, acolo se afla un morman de iepuri morți. Mai tușii o dată ușor și mă trăsei mai aproape de cămin, spunând din nou că vremea e îngrozitoare.
— Nu trebuia să ieși din casă, zise ea, ridicându-se și luând de pe cămin două dintre cutiile de metal pictate.
Așa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă i-am putut vedea deslușit trupul și obrazul. Era zveltă și, după câte mi se părea, nu departe de vârsta uni fetișcane. Trupul frumos, iar obrazul — cea mai gingașă și distinsă față pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc. Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă aurii, stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se putea citi în ei era disprețul sau un soi de deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus, cât pe-aci să nu le ajungă; făcui o mișcare s-o ajut, dar ea se întoarse către mine ca un avar căruia cineva ar fi încercat să-i ajute sa-și numere galbenii.
— N-am nevoie de ajutorul dumitale, zise ea scurt. Pot să le iau și singură.
— Vă rog să mă iertați! mă grăbii să-i răspund.
— Ai fost poftit la ceai? întrebă ea legându-și un șorț peste frumoasa-i fustă neagră; apoi măsură o lingură plină de frunze de ceai pe care-o ținu nemișcată deasupra ceainicului.
— Aș fi încântat să beau o ceașcă, îi răspunsei.
— Ai fost invitat? repetă ea.
— Nu, răspunsei, pe jumătate zâmbind. Dumneavoastră sunteți persoana îndreptățită să mă poftiți.
Ea aruncă ceaiul înapoi în cutie, puse lingura și celelalte la loc, apoi se așeză mânioasă pe scaun; fruntea îi era încruntată, iar buza inferioară roșie și bosumflată, ca la un copil care stă să plângă.
Între timp, tânărul își trase pe umeri o haină foarte jerpelită și, așezându-se și el în fața focului, începu să se uite la mine pe furiș, ca și cum între noi ar fi fost o dușmănie de moarte încă nerăzbunată. Începusem să mă întreb dacă era servitor ori ba. Atât veșmintele cât și vorba îi erau grosolane, cu totul lipsite de distincția pe care o remarcasem la domnul și doamna Heathcliff. Părul, castaniu și des, era aspru și neîngrijit, favoriți stufoși îi acopereau obrajii, iar mâinile îi erau înnegrite, ca ale unui muncitor de rând; totuși purtarea lui era îndrăzneață, aproape sfidătoare, iar față de stăpâna casei nu părea să aibă atitudinea unui servitor. În lipsa unor dovezi precise în privința situației lui în acea casă, am socotit că e mai bine să nu iau în seamă purtarea-i curioasă; și, câteva minute mai târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură din situația neplăcută în care mă aflam.
— După cum vezi, domnule, m-am ținut de făgăduială și am venit! exclamai eu, luând un aer vesel, dar mă tem că vremea nu mă va lăsa să ies din casă încă vreo jumătate de ceas; sper că-mi veți da adăpost în acest răstimp.
— O jumătate de ceas? zise el scuturându-și fulgii albi de pe haine; mă mir c-ai ales tocmai viscolul ăsta pentru a umbla pe coclauri. Știi că riști să te rătăcești prin mlaștini? Chiar oamenii învățați cu smârcurile de pe-aici greșesc deseori drumul în seri ca asta și pot să-ți spun că în momentul de față n-aș crede să se schimbe vremea.
— Poate găsesc printre oamenii dumneavoastră o călăuză. Va rămâne la Grange până mâine dimineață. Îmi puteți da pe cineva?
— Nu, nu pot.
— Într-adevăr? Atunci nu-mi rămâne decât să mă bizui pe puterile mele.
— U-u-u-f!
— Faci ceaiul? îl întrebă pe băiatul cu haina jerpelită, mutându-și privirea sălbatică de la mine la tânăra doamnă.
— Îi dai și lui? întrebă ea adresându-i-se lui Heathcliff.
— Fă ceaiul! fu răspunsul, rostit cu atâta brutalitate, încât am tresărit.
Tonul acestor cuvinte dezvăluia un caracter cu adevărat urât. Nu mai eram dispus să-l consider pe Heathcliff un "bărbat strașnic". După ce pregătirile se isprăviră, mă pofti, zicând:
— Iar acum, domnule, apropie-ți scaunul.
Și toți, împreună cu tânărul bădăran, ne așezarăm în jurul mesei și înghițirăm ceaiul într-o tăcere mormântală.
Mă gândii că, deoarece eu înnourasem atmosfera, era de datoria mea să caut a o însenina. Îmi părea de necrezut ca ei să stea zi de zi atât de încruntați și tăcuți și, oricât de posaci ar fi fost, ura de pe fața fiecăruia din ei nu putea fi expresia lor obișnuită.
— E ciudat, începui — înghițisem o ceașcă de ceai și așteptam să mi se toarne alta — e ciudat cum obișnuința modelează gusturile și ideile. Puțini oameni își pot închipui că există fericire și într-o viață atât de izolată de lume cum e cea pe care o duceți dumneavoastră, domnule Heathcliff. Și totuși, îndrăznesc să spun că, înconjurat de familia dumneavoastră și alături de simpatica dumneavoastră doamnă, geniul bun care domnește peste căminul și inima dumneavoastră...
— Simpatica mea doamnă! mă întrerupse el cu o schimonoseală aproape diabolică pe obraz. Unde e... simpatica mea doamnă?
— Vreau să spun, doamna Heathcliff, soția dumneavoastră.
— A, da, vrei să spui că spiritul ei a luat locul unui înger păzitor și are grijă de Wuthering Heights chiar după ce trupul ei nu mai este? Nu-i așa?
Dându-mi seama că am făcut o gafă, încercai s-o dreg. Trebuia să văd că diferența de vârstă dintre aceștia doi e prea mare ca să fie soț și soție El avea cam patruzeci de ani, vârsta maturității intelectuale la care bărbații rareori se complac în iluzia că fetele tinere se pot căsători cu ei din dragoste; acest vis e rezervat drept mângâiere la bătrânețe. Femeia nu părea să aibă mai mult de șaptesprezece ani.
Apoi, într-o străfulgerare, m-am lămurit. "Desigur că bădăranul de lângă mine, care bea ceaiul dintr-un vas și mânca pâinea cu mâini nespălate, e soțul ei: Heathcliff fiul, desigur. Iată ce înseamnă să te îngropi de viu: femeia s-a aruncat în brațele acestui necioplit pentru că, pur și simplu, nu știa că mai există pe lume și alți bărbați! Ce păcat de ea! Trebuie să bag de seamă ca nu cumva, din pricina mea, să regrete alegerea făcută". După această reflecție pot părea cam încrezut, dar nu e cazul. Vecinul meu era aproape respingător; iar eu știam, din experiență, că sunt destul de atrăgător.
— Doamna Heathcliff e nora mea, zise Heathcliff, confirmându-mi bănuiala. În timp ce-mi vorbea, îi aruncă o privire ciudată: o privire de ură; sau, dacă nu, atunci mușchii feței lui, spre deosebire de ai altor oameni, erau în așa fel plămădiți, încât nu exprimau graiul sufletului.
— A, acum am înțeles; desigur că dumneavoastră sunteți fericitul posesor al acestei zâne binefăcătoare, remarcai, întorcându-mă către vecinul meu.
De data aceasta făcusem o neghiobie și mai mare: tânărul roși până-n vârful urechilor și-și strânse pumnii de parcă ar fi vrut să mă asasineze. Dar imediat se potoli, înăbușind furtuna cu o înjurătură grosolană, mârâită la adresa mea. Mi-am dat osteneala să n-o aud.
— Nu prea ai noroc cu presupunerile, domnule, remarcă gazda mea; nici unul dintre noi n-avem norocul de-a fi posesorul zânei dumitale binefăcătoare: bărbatul ei e mort. Am spus că e nora mea; așadar, trebuie să fi fost măritată cu fiul meu.
— Iar acest tânăr este...
— Desigur, nu fiul meu.
Heathcliff zâmbi din nou, cu aerul că ar fi o glumă prea năstrușnică să-i atribui paternitatea acelui urs.
— Numele meu e Hareton Earnshaw, mormăi celălalt, și te sfătuiesc să-l respecți!
— N-am manifestat nici o lipsă de respect, am răspuns, în timp ce în sinea mea râdeam de aerul demn cu care mi se prezentase.
Își pironi ochii îndelung asupra mea, dar eu îmi întorsei privirea de la el, temându-mă ca nu cumva să fiu ispitit să-l plesnesc sau să izbucnesc în râs. Începusem să mă simt cu totul nelalocul meu în acest plăcut cerc familial. Atmosfera aceea deprimantă mă cuprinsese și pe mine, distrugând aproape cu desăvârșire căldura și confortul fizic ce mă înconjurau. De aceea am hotărât că voi lua bine seama înainte de-a mă aventura și a treia oară sub acest acoperământ.
Masa se isprăvi, și cum nimeni nu dădu semne că ar avea de gând să înceapă o convorbire prietenoasă, m-am apropiat de fereastră pentru a vedea cum e vremea. Priveliștea era descurajantă: noaptea se lăsase prea timpuriu, iar cerul și dealurile se făcuseră una cu vârtejul de vânt și zăpadă deasă.
— Cred că acum nu voi putea ajunge acasă fără o călăuză! exclamai fără să vreau. Drumurile sunt, desigur, înzăpezite și, chiar de n-ar fi, n-aș vedea nici un pas înaintea mea.
— Hareton, mergi și mână duzina aceea de oi în tinda hambarului. Dacă rămân în țarc, le acoperă zăpada. Pune și o scândură în fața lor, zise Heathcliff.
— Ce să mă fac? continuai eu din ce în ce mai enervat.
Întrebarea nu primi răspuns. Privind în jurul meu, îl văzui numai pe Joseph aducând într-o găleată terci pentru câini, și pe doamna Heathcliff, aplecată în fața focului și jucându-se: punea pe foc un mănunchi de chibrituri care căzuseră de pe polița căminului când așezase la loc cutia de ceai. Joseph, după ce-și lăsă povara jos, privi cu ochi critici întreaga încăpere și rosti eu glas hodorogit:
— Stau și mă minunez cum poți sta aici trândăvind, fără a pune mâna pe ceva, când toți ceilalți sunt pe-afară! Nu ești bună de nimic și n-are nici un rost să-ți mai vorbească omu'. Niciodată n-ai să te-ntorci de pe calea cea rea și-ai să te duci de-a dreptul la dracu, cum s-a dus și mumă-ta.
O clipă am crezut că acest discurs înflăcărat îmi fusese adresat mie și, destul de furios, pășii spre bătrînul nătărău cu ferma intenție de a-l scoate pe ușă în brânci. Dar răspunsul doamnei Heathcliff mă opri.
— Ipocrit bătrân și mârșav ce ești! îi spuse. Nu ți-e teamă că, pomenind numele diavolului, o să vină să te ia? Te poftesc să nu mă mai provoci, căci de nu, am să-i cer o favoare specială să te ia imediat. Ascultă! Uită-te aici, Joseph, continuă ea, luând de pe poliță o carte lunguiață, mare și neagră. Am să-ți arăt eu cât de departe am ajuns în magia neagră, și cu ajutorul ei voi fi în stare ca, în curând, să mă descotorosesc de cei ce-mi stau în cale. Vaca cea roșcată n-a murit întâmplător, iar reumatismele dumitale cu greu ar putea fi puse pe socoteala îndurării cerești.
— Oh! păcătoaso, păcătoaso, gâfâi bâtrânul; de ne-ar scăpa Domnul de rele!
— Blestematule! Ești un afurisit. Piei din fața mea, că, de nu, te ating de-a binelea! Am să vă modelez pe toți din ceară și argilă, și primul care calcă poruncile hotărâte de mine — nici nu vreau să spun ce-i fac, dar ai să vezi! Piei îndată din fața ochilor mei!
Mica vrăjitoare îl privi cu ochii ei frumoși scăpărând de batjocură și răutate, iar Joseph, realmente îngrozit, ieși în grabă tremurând, rugându-se și exclamând mereu "păcătoaso". Crezând că purtarea ei nu fusese decât o glumă cam jalnică, încercai, imediat ce-am rămas singuri, s-o fac părtașă la necazul meu.
— Doamnă Heathcliff, spusei pe un ton serios, trebuie să mă iertați că vă supăr. Dar cred, adică sunt convins, că o ființă cu o față ca a dumneavoastră, nu poate fi decât bună la suflet. Vă rog, dați-mi câteva lămuriri care m-ar putea îndruma spre casă. Habar n-am pe unde s-o apuc; mai curând ați ști dumneavoastră pe unde s-o apucați ca să ajungeți la Londra!
— Du-te pe drumul pe care ai venit, răspunse ea, așezându-se comod într-un scaun, lângă o lumânare, și cu cartea cea mare pe genunchi. Scurtă îndrumare, dar cea mai sănătoasă pe care ți-o pot da.
— Dar dacă o să auziți că m-au găsit mort într-o băltoacă sau într-o groapă plină cu zăpadă, conștiința n-o să vă spună, în șoaptă, că în parte este vina dumneavoastră?
— Cum adică? Eu nu pot să te însoțesc. Ãștia nu m-ar lăsa să merg nici până la zidul din fundul grădinii.
— Dumneavoastră! N-aș îndrăzni să vă cer să pășiți nici măcar peste pragul casei într-o noapte ca asta! strigai. Vă rog numai să-mi spuneți pe unde s-o iau, nu să-mi arătați drumul, sau, dacă nu, convingeți-l pe domnul Heathcliff să-mi dea o călăuză.
— Aici nu e decât el, Earnshaw, Zillah, Joseph și cu mine. Pe cine să-ți dea?
— Nu sunt rândași la fermă?
— Nu, ăștia-s toți.
— Atunci voi fi silit să rămân aici.
— În privința asta învoiește-te cu gazda dumitale. Eu nu mă amestec.
— Sper c-o să te înveți minte să nu mai faci asemenea plimbări necugetate pe dealurile astea! strigă cu vocea lui aspră Heathcliff, care venea dinspre bucătărie. În ceea ce privește rămânerea dumitale aici, nu sunt pregătit pentru a găzdui oaspeți, așa că va trebui să dormi în pat cu Hareton sau cu Joseph.
— Pot dormi pe un scaun în camera aceasta, îi răspunsei.
— Nu, nu. Un străin e un străin, fie el bogat ori sărac, și mie nu-mi convine să-l las singur într-un loc unde nu-l pot supraveghea, zise bădăranul.
Această insultă puse capăt răbdării mele. Exprimându-mi indignarea, trecui repede pe lângă el și ieșii în curte, unde, din grabă, mă izbii de Earnshaw. Afară era atât de întuneric, încât nu puteam găsi porțile și, cum bâjbâiam prin curte, mi-a fost dat să aud cum cearta dintre ei se încingea din nou. La început tânărul îmi păru prietenos.
— Mă duc cu el până la parc, zise.
— Du-te cu el și până-n iad! exclamă stăpânul, sau poate ruda lui. Și de cai cine-o să vadă? Hai?
— Viața unui om e mai prețioasă decât niște cai neîngrijiți o noapte; cineva trebuie să meargă cu el, murmură doamna Heathcliff, mai binevoitoare decât mă așteptam.
— Dar nu la porunca ta! răspunse Hareton. Dacă-i porți de grijă, ai face mai bine să-ți ții gura.
— Atunci dea Domnul ca fantoma lui să te urmărească în veci, și ca domnul Heathcliff să nu mai găsească chiriaș până când Grange va fi o ruină! răspunse ea cu răutate.
— Auzi-o, auzi-o cum îi blestemă! mormăi Joseph, spre care mă îndreptam.
El se afla destul de aproape ca să ne audă, mulgea o vacă la lumina unui felinar pe care îl luai fără multă vorbă, strigând că i-l voi trimite a doua zi, și mă repezii spre cea mai apropiată portiță.
— Stăpâne, stăpâne, a sfeterisit lanterna! strigă bătrânul urmărindu-mi retragerea. Hei Gnasher ! Hei, câini! Hei, Wolf prinde-l, prinde-l!
Când să deschid portița, doi monștri flocoși se năpustiră la gâtul meu, mă doborâră la pământ și stinseră lumina, în timp ce hohotele de râs ale lui Heathcliff și Hareton ațâțară la culme furia și umilința mea. Din fericire, bestiile aveau chef să-și dezmorțească mai degrabă labele și să latre, dând vesele din coadă, decât să mă mănânce de viu; dar nu admiteau să mă ridic de jos. De aceea am fost silit să rărnân culcat la pământ până când răutăcioșii lor stăpâni s-au îndurat să mă elibereze; atunci, în capul gol și tremurând de mânie, le-am poruncit nemernicilor să-mi deschidă porțile — căci, dacă mă mai rețin un minut, nu răspund de faptele mele — amenințându-i și jurând răzbunare prin fraze incoerente, care, prin confuzia și profunzimea virulenței lor sălbatice, aminteau de regele Lear.
Vehemența și enervarea au făcut să-mi pornească valuri de sânge din nas; dar Heathcliff continua să râdă si eu să înjur. Nu știu cum s-ar fi terminat scena dacă n-ar fi fost prin apropiere o ființă ceva mai cu minte decât mine și mai binevoitoare decât gazda mea. Era Zillah, menajera, o femeie zdravănă, care ieși în cele din urmă din bucătărie să vadă pricina zarvei. Crezând că vreunul dintre bărbați mă scuturase ceva mai aspru și neîndrăznind să se lege de stăpân, își îndreptă întreaga artilerie vocală împotriva tânărului nemernic.
— Păi bine, domnule Earnshaw, strigă ea, dumneata nu cunoști nici o margine?! O s-ajungem să omorâm oamenii la ușa casei noastre! Văd eu că n-am ce căuta în casa asta. Uitați-vă la bietul băiat, cât pe-aci să se înăbușe! Nu, nu așa nu mai merge! Veniți înăuntru, că știu eu cum să opresc sângele. Haide, acum stați liniștit, potoliți-vă.
După aceste cuvinte, îmi turnă în ceafă o ulcică de apă rece ca gheața și mă împinse în bucătărie. Domnul Heathcliff ne urmă, iar veselia aceea accidentală se transformă iute în obișnuita lui posomoreală.
Mi-era rău, eram amețit și slăbit din cale-afară, așa că am fost silit să accept adăpost sub acoperișul casei lui. Îi spuse lui Zillah să-mi dea un pahar de coniac, apoi trecu în odaia din fund. Ea, binevoitoare față de mine, îi împlini porunca, ceea ce mă făcu să-mi vin în fire. Apoi mă conduse la culcare.



CAPITOLUL 3

În timp ce mă urcam la etaj, femeia mă sfătui să acopăr lumina lumânării și să nu fac nici un zgomot, căci stăpânul avea idei ciudate în privința odăii în care mă va adăposti și niciodată nu lăsa de bunăvoie să doarmă cineva într-însa. O întrebai motivul. Ea îmi răspunse că nu știe. Trăia aici abia de un an sau doi, iar oamenii casei aveau atâtea deprinderi ciudate, încât nu voia să înceapă a-i descoase.
Eu, la rându-mi, prea zdruncinat pentru a mai fi și curios, închisei ușa și-mi făcui ochii roată ca să-mi găsesc patul. Întregul mobilier se compunea dintr-un scaun, un scrin și un dulap mare de stejar, în care erau tăiate, tocmai sus, câteva firide ce semănau cu ferestrele unui cupeu. Mă apropiai de această construcție și, privind înăuntru, văzui că e un original pat de modă veche, făcut astfel încât să înlăture necesitatea ca fiecare membru al familiei să aibă o cameră separată. De fapt, patul forma o mică încăpere, iar polița interioară a unei ferestre servea drept masă. Deschizând tăbliile patului, intrai cu lumânarea aprinsă și, după ce închisei tăbliile la loc, mă simții la adăpost față de curiozitatea lui Heathcliff și a celorlalți ai casei.
Într-un colț al poliței pe care îmi așezasem lumânarea, se afla un vraf de cărți mucegăite, iar polița toată era acoperită cu inscripții zgâriate în vopseaua ei. De fapt, nu era decât un singur nume scris cu diferite litere, mari și mici: "Catherine Earnshaw”, ici și colo "Catherine Heathcliff”, si apoi iarăși "Calherine Linton”.
Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind mereu Catherine Earnshaw... Heathcliff... Linton... , până când pleoapele mi se închiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închiși, și în întuneric îmi apăru numele "Catherine” în litere albe, luminoase, roind ca niște năluci vii; iar când m-am deșteptat, încercând să alung acest nume obsedant, am descoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din cărțile vechi și că întreaga încăpere mirosea a piele de vițel arsă. Am rupt mucul fitilului și, simțindu-mă foarte rău din pricina frigului și a mirosului, m-am așezat în capul oaselor și am deschis pe genunchi tomul atins de flacără. Era o "Biblie" tipărită cu litere mici și care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. Foaia albă de la început purta inscripția "Catherine Earnshaw, cartea ei”, și o dată, cam cu un sfert de veac în urmă. O închisei și luai alta, apoi alta, până când le cercetai pe toate. Catherine avea o bibliotecă aleasă, și starea de uzură a cărților dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai așa cum s-ar fi cuvenit: abia un capitol scăpase de comentariile scrise cu penița — cel puțin așa mi se păru mie — căci fiecare porțiune albă lăsată de tipograf era acoperită de scrisul ei. Unele erau propoziții răzlețe, altele formau un adevărat jurnal, zmângălit cu un scris neîndemânatic de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i s-a părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea deosebită de a găsi o excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schițată cam primitiv, dar foarte asemănătoare. Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscuta Catherine și începui imediat să-i descifrez hieroglifele pălite.
"O duminică îngrozitoare! începea aliniatul. Aș vrea să se întoarcă tata, Hindley îi ține locul într-un mod infernal, purtarea lui față de Heathcliff e atroce. H. și cu mine ne vom răzvrăti. Astă-seară am pus totul la cale.
Toată ziua a plouat cu găleata; nu ne-am putut duce la biserică, așa că Joseph a socotit de datoria lui să ne facă un serviciu divin în pod. Pe când Hindley și cu soția lui se încălzeau jos în fața unui foc plăcut — sunt gata să jur că făceau orice, numai ,,Biblia” n-o citeau — Heathcliff, cu mine și cu nenorocitul de rândaș a trebuit să ne luăm cărțile de rugăciuni și să ne urcăm sus: ne-am așezat la rând, pe un sac de grâu, unde, suspinând si tremurând, trăgeam nădejde că-l va cuprinde frigul și pe Joseph, așa că va avea interesul să ne facă o slujbă scurtă. Dar ce nădejde deșartă! Serviciul divin a ținut exact trei ceasuri, și totuși, când ne-a văzut coborând, fratele meu a avut neobrăzarea să exclame:
«Ce, ați și isprăvit?»
Duminica seara eram de obicei lăsați să ne jucăm, dacă nu făceam prea multă gălăgie; dar acum e de ajuns un simplu chicot de râs ca să fim puși la colț!
«Uitați că aveți un stăpân aici în casă, zise tiranul. Praf îl fac pe primul care mă scoate din fire! Þin să fie o desăvârșită seriozitate și tăcere. Aha! Tu erai, băiete? Frances, scumpa mea, trage-l de păr când treci pe lângă el: l-am auzit pocnind din degete.»
Frances îl trase strașnic de păr pe Heathcliff, apoi se duse și se așeză pe genunchii soțului ei; și iată-i șezând acolo ca doi copilași, sărutându-se și vorbind prostii cu ceasurile — palavre tâmpite de care ar fi trebuit să le fie rușine! Noi ne-am ghemuit cât am putut mai bine în firida bufetului. Tocmai ne legasem laolaltă șorțurile și le agățasem în chip de perdea, când Joseph intră, după ce dăduse o raită pe la grajduri. Smulse munca mâinilor mele, îmi trase câteva palme și croncăni:
«Stăpânu' abia a fost îngropat, sabatu' încă nu-i isprăvit, glasu' "Evangheliei”, răsună încă în urechile voastre și voi îndrăzniți să vă țineți de lucruri lumești?! Rușine să vă fie! Stați ca lumea, copii răi ce sunteți! Sunt aici destule cărți bune, dacă vreți să le citiți: ședeți și gândiți-vă la mântuirea voastră!»
Și, zicând acestea, ne sili să ne așezăm în capul oaselor, așa ca până la noi să poată ajunge o rază slabă de la focul destul de îndepărtat, la a cărei lumină să citim textul vechiturilor pe care ni le puse în brațe. Nu mai puteam răbda. Am prins de cotor tomul meu murdar si l-am azvârlit în cotețul câinilor, jurând să urăsc cărțile bune. Cartea lui Heathcliff zbură dintr-o lovitură de picior în același loc. Și atunci să vezi zarvă!
«Dom'le Hindley! strigă capelanul nostru. Dom'le, sări încoace! Domnișoara Cathy a rupt coperta la "Coiful Mîntuirii”, și Heathcliff, cuprins de mânie, a dat cu picioru' în "calea ce duce la pieire”! Tare păcat că-i lași s-o apuce pe făgașu' ăsta! Ei! Bătrânul le-ar arăta el lor... da’ s-a dus!»
Hindley a venit repede din paradisul său de lângă cămin și, prinzându-ne pe unul de guler și pe celălalt de braț, ne-a aruncat dintr-o mișcare în bucătăria din dos; iar acolo Joseph declară cu solemnitate că, în mod absolut sigur, așa cum îl vedem și cum ne vede, «Scaraoțchi» va veni să ne ia. Și, astfel mângâiați, ne căutarăm fiecare câte un colț, pentru a aștepta sosirea diavolului. Eu am pus mâna pe această carte și pe o călimară de pe poliță, am întredeschis ușa dinspre sală pentru a avea lumină și mi-am petrecut vreo douăzeci de minute scriind; dar tovarășul meu e nerăbdător și propune să ne însușim mantaua lăptăresei și, la adăpostul ei, s-o luăm razna pe coclauri. Strașnică idee: când bătrânul hain va intra, va crede că profeția lui s-a împlinit. În ploaia de afară nu poate fi nici mai frig și nici mai mare umezeală dccât este aici.”

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Catherine și-a împlinit probabil planul, căci fraza următoare avea alt subiect: devenise plângăreață.
"Nici nu mi-am închipuit că Hindley mă va face să plâng atât! scria ea. Mă doare capul de nu-l pot ține pe pernă și totuși nu pot ceda. Sărmanul Heathcliff! Hindley zice că-i un vagabond și nu vrea să-l lase să șadă cu noi, nici să mai mănânce cu noi la masă; și zice că eu să nu mă mai joc cu el și amenință că-l dă afară din casă de-i călcăm porunca. Îl învinuiește pe tata (cum îndrăznește?) că s-a purtat prea blând cu Heathcliff si jură că-l va pune el la locul lui.”

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Descifrând pagina aceea cam ștearsă, am început să moțăi: ochii îmi rătăceau de la scrisul de mână la cel de tipar. Am văzut un titlu tipărit cu litere roșii, ornamentate:
"De Șaptezeci și Șapte de ori Șapte și Primul peste cele de Șaptezeci de ori câte Șapte. Predică rostită de venerabilul Jabes Branderham, în Capela de la Gimmerton Sough”. Și în timp ce, pe jumătate treaz, îmi munceam creierul să ghicesc cum a putut trata venerabilul Jabes Branderham acest subiect, capul îmi căzu pe pernă și adormii. Vai, ce urmări poate avea un ceai prost, băut într-o dispoziție proastă! Căci ce altceva m-ar fi putut face să trăiesc o noapte atât de înfiorătoare? De când mă știu n-am avut o noapte ca asta!!
Am început să visez încă înainte de a pierde cunoștința locului în care mă aflam. Se făcea că era dimineață și că pornisem cu Joseph drept călăuză spre casă. Pe drumul nostru troienele de zăpadă erau înalte de mulți metri și, în timp ce înaintam cu greu, tovarășul meu mă bătea la cap neîncetat dojenindu-mă că n-am luat cu mine un toiag de pelerin, spunând că fără el nu voi putea intra niciodată în casă. În același timp, învârtea cu mândrie un ciomag cu un nod mare în vârf, care, după câte înțelesesem eu, era chiar toiagul despre care-mi vorbea. La început mi s-a părut absurd că aș putea avea nevoie de o asemenea armă pentru a pătrunde în propria mea locuință. Apoi, o idee nouă îmi trecu prin minte. Nu mergeam acasă, ci ne duceam să ascultăm predica faimosului Jabes Branderham având ca subiect textul biblic: "De șaptezeci de ori câte șapte" și unul dintre noi, poate Joseph, poate predicatorul, poate eu, săvârșisem "Primul păcat peste cele de șaptezeci de ori câte șapte”, iar vinovatul urma să fie dat în vileag și excomunicat.
Sosirăm la capelă. De fapt, în plimbările mele trecusem de două sau trei ori pe lângă ea; e așezată în vale, între două dealuri, pe un mic dâmb lângă o mlaștină. Se spune despre mlaștină că mâlul ei, amestecat cu turba, îndeplinește toate cerințele pentru a îmbălsăma cele câteva cadavre aflate în adânc. Acoperișul capelei s-a păstrat neatins până-n ziua de azi, dar deoarece leafa pastorului consta numai din douăzeci de lire pe an și o locuință cu două încăperi, care amenință în mod vertiginos să devină una singură, nimeni nu mai vrea să îndeplinească slujba de pastor în această parohie, mai ales cînd toată lumea spune că orice credincios ar prefera să-l lase să moară de foame decât să-i mărească veniturile cu un "penny” din punga lui. Totuși, în visul meu, Jabes se afla în fața unei capele pline de oameni ce-l ascultau cu luare-aminte; iar el predica — Doamne-Dumnezeule, ce predică! Era împărțită în "patru sute nouăzeci" de părți, fiecare parte făcând cât o cuvântare obișnuită rostită de la amvon, și referindu-se fiecare la un anumit păcat! Avea un sistem propriu de a interpreta textul biblic, așa încât credinciosul săvârșea, în mod implacabil, de fiecare dată alte păcate. Acestea erau cât se poate de ciudate: încălcări de porunci pe care nu mi le-aș fi putut închipui vreodată.
Și se făcea că eram tare ostenit! Mă zvârcoleam, căscam, mă fura iar somnul și iarăși m-am trezit. M-am ciupit și m-am înțepat, mi-am frecat ochii, m-am ridicat în picioare, m-am așezat din nou la locul meu pe bancă, făcându-i lui Joseph semn cu cotul, ca să-mi spună dacă pastorul va isprăvi vreodată predica. Eram condamnat s-o ascult în întregime: în sfârșit, ajunsese la "Primul păcat peste cele de șaptezeci de ori câte șapte”. În această clipă de paroxism, o inspirație bruscă m-a cuprins: am fost îmboldit să mă ridic în picioare și să-l denunț pe Jabes Branderham drept făptuitorul păcatului ce nu poate fi iertat nici unui creștin.
"Domnule, exclamai, șezând între acești patru pereți am îndurat și iertat într-o singură împrejurare cele patru sute nouăzeci de capitole ale cuvîntării dumitale! De șaptezeci de ori câte șapte mi-am luat pălăria și am dat să plec, de șaptezeci de ori câte șapte m-ai silit în mod cu totul neîntemeiat să mă așez din nou. Al patru sute nouăzeci și unulea a depășit marginile răbdării mele. Tovarăși de suferință, năpustiți-vă asupra lui! Dați-l jos, faceți-l praf, să nu mai rămână nici urmă din el!”
După o pauză solemnă, Jabes, aplecat peste perna de la amvon, strigă: "«Tu ești omul acela! » De șaptezeci și șapte de ori câte șapte ți-ai strâmbat fața căscând... de șaptezeci și șapte de ori câte șapte m-am sfătuit cu sufletul meu, zicând: iată, aceasta este slăbiciunea omenească! Și aceasta se poate ierta! Primul păcat peste cele șaptezeci de ori câte șapte s-a săvârșit. Fraților, împliniți judecata hotărâtă. Această cinste se cuvine tuturor sfinților!
După aceste cuvinte de încheiere, întreaga adunare, ridicându-și toiegele de pelerini, năvăli în jurul meu ca un singur om. Iar eu, neavând nici o armă cu care să mă apăr, am început să mă lupt cu Joseph, cel mai apropiat și cel mai feroce adversar al meu, pentru a-i lua toiagul.În învălmășeală, mai multe ciomege se întâlniră, iar loviturile destinate mie căzură asupra altor căpățâni. Capela toată răsuna de lovituri și contralovituri: mâna fiecărui om era ridicată împotriva vecinului său, iar Branderham, nevrând să stea degeaba, își manifesta zelul printr-o ploaie de lovituri iuți și zgomotoase în pupitrul amvonului, care răsunau atât de puternic, încât în cele din urmă, spre nespusa mea ușurare, m-am trezit din somn. Ce mă făcuse să visez vacarmul acela cumplit? Ce jucase rolul lui Jabes în gălăgia aceea? Nimic altceva decât o ramură de molift, care în puterea furtunii atingea zăbrelele ferestrei mele și își izbea de geam conurile uscate! O clipă am ascultat bănuitor, apoi, după ce am descoperit ce-mi tulburase somnul, mă întorsei pe cealaltă parte și adormii pentru a visa din nou; un vis, dacă se poate, și mai urât decât cel dinainte.
De data aceasta îmi dădeam seama că eram culcat în încăperea aceea strâmtă de stejar și auzeam deslușit vântul năprasnic și zăpada viscolind; auzeam, de asemenea, creanga de molift făcând mereu același zgomot supărător, numai că acum îi cunoșteam cauza adevărată. Mă enerva însă atât de tare, încât m-am hotărât să-i pun capăt dacă se poate; și astfel m-am ridicat și am încercat să deschid fereastra. Cârligul era înțepenit în belciug, lucru observat de mine în stare de veghe, dar uitat apoi.
— Orice-ar fi, trebuie să pun capăt zgomotului! murmurai și, spărgând geamul cu pumnii, am scos afară un braț pentru a prinde creanga care mă supăra; dar în locul ei, degetele mele se încleștară pe degetele unei mâini mici, reci ca gheața! Cuprins de groaza înspăimântătoare a coșmarului, am încercat să-mi retrag brațul, dar mâna se agățase de brațul meu și un glas de o melancolie sfâșietoare, plângând în hohote, spunea:
"Lasă-mă să intru, lasă-mă să intru!”
"Cine ești?” întrebai, luptând între timp să-mi trag brațul.
"Catherine Linton, răspunse glasul tremurător. M-am întors acasă, am rătăcit pe coclauri!” (De ce m-am gândit la "Linton”? Citisem doar de douăzeci de ori "Earnshaw” și numai o dată "Linton”).
Pe când vorbea am zărit în întuneric o față de copil ce privea pe fereastră. Groaza mă umplu de cruzime și, văzând că zadarnic încerc să mă desprind de această făptură, i-am tras mâna pe geamul spart, frecându-i încheietura de el, până când începu să curgă atâta sânge, de se udară așternuturile. Dar ea se văita mai departe: ,,Lasă-mă să intru!” și continua să mă strângă cu putere, aproape înnebunindu-mă de spaimă.
"Dă-mi drumul dacă vrei să te las să intri, i-am spus în cele din urmă — altfel n-am cum!”
Degetele i se desfăcură, eu mi-am tras mâna prin gaura geamului, am așezat repede cărțile în stivă în fața geamului și mi-am astupat urechile pentru a nu mai auzi rugămintea aceea sfâșietoare. Cred că am stat așa, cu urechile astupate, cam un sfert de ceas; totuși, când am ascultat din nou, plânsul acela jalnic nu contenise! "Pleacă de-aici! i-am strigat; n-am să te las să intri niciodată, chiar de m-ai ruga douăzeci de ani!” "Sunt douăzeci de ani de atunci, boci glasul, douăzeci de ani de când nu-mi găsesc locul!”
La aceste vorbe se auzi o ușoară zgârietură în fereastră, iar stiva de cărți se clătină, de parcă ar fi împins-o cineva. Am încercat să sar din pat, dar nu mă puteam urni din loc. Atunci, cuprins de o spaimă îngrozitoare, am început să urlu cât mă ținu gura. Spre marea-mi uluire, am descoperit că țipetele mele nu fuseseră numai ale visului, căci pași grăbiți se apropiară de ușa camerei; o mână viguroasă o deschise, împingând-o cu putere, iar prin firidele tăiate în partea de sus a patului licări o lumină. M-am ridicat în capul oaselor, tremurând și ștergându-mi sudoarea de pe frunte. Intrusul părea nedumerit și bombănea ceva vorbind ca pentru el. În cele din urmă întrebă în șoaptă, ca și cum nu s-ar fi așteptat la vreun răspuns:
— E cineva aici?
Am socotit că e mai bine să-i mărturisesc prezența mea, căci, după tonul cu care vorbea Heathcliff, eram convins că dacă tac el își va continua cercetările. O dată hotărârea luată, m-am întors și am deschis tăbliile patului. Va trece multă vreme până voi putea uita urmările acestui gest al meu.
Heathcliff stătea aproape de ușă în cămașă și pantaloni, ținând în mână o lumânare ce-i picura pe degete; iar obrazul îi era alb ca peretele de care se rezema. Prima scârțâitură a tăbliei patului îl cutremură ca un șoc electric. Lumânarea îi sări din mână la o depărtare de câțiva pași și era atât de tulburat, încât abia o putu ridica.
— Sunt eu, musafirul dumneavoastră, domnule! i-am strigat, vrând să-i evit umilința de a-și mai arăta spaima aceea cumplită. Am avut nenorocul să țip în somn din pricina unui coșmar îngrozitor. Îmi pare rău că v-am deranjat.
— Oh, bată-te Dumnezeu, domnule Lockwood! Mai bine te-ai fi dus la... începu gazda mea, punând lumânarea pe un scaun, deoarece nu era în stare s-o țină dreaptă în mână. Și cine te-a adus în odaia asta? continuă, înfigându-și unghiile în palmă și scrâșnind din dinți pentru a-și opri tremurul fălcilor. Cine te-a adus? Îmi vine să-l dau afară din casă chiar acum, în clipa asta!
— Servitoarea dumneavoastră, Zillah, îi răspunsei, sărind din pat și grăbindu-mă să mă îmbrac. Nu-mi pasă dac-o dați afară, ar fi o pedeapsă binemeritată. Cred c-a vrut să verifice pe socoteala mea dacă în camera asta umblă stafii sau nu. Ei bine, să știți că mișună în ea stafiile și duhurile rele! Aveți dreptate s-o țineți încuiată, vă asigur. Nimeni nu v-ar mulțumi pentru o noapte petrecută într-o asemenea vizuină!
— Ce vrei să spui? întrebă Heathcliff, și ce ai de gând să faci? Culcă-te la loc și dormi până dimineață, dacă tot ești aici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai striga atât de înfiorător! N-ai nici o scuză în afară de cazul că cineva ți-ar fi tăiat beregata.
— Dacă mica drăcoaică ar fi reușit să intre pe fereastră, m-ar fi sugrumat, desigur! îi răspunsei. Eu n-am de gând să mai îndur persecuțiile strămoșilor dumneavoastră. Reverendul Jabes Branderham vă era rudă din partea mamei? Iar flușturatica aceea, Catherine Linton, ori Earnshaw, ori mai știu și eu cum o chema, trebuie să fi fost un suflețel nestatornic și afurisit! Mi-a spus c-a umblat hoinară vreme de douăzeci de ani. Pedeapsă dreaptă pentru marile ei păcate săvârșite în timpul vieții pământești, nu mă îndoiesc!
Abia rostisem aceste cuvinte, când mi-am dat seama de legătura dintre numele lui Heathcliff și al Catherinei, lucru pe care-l uitasem cu desăvârșire și pe care nu mi l-am reamintit decât după ce m-am trezit de-a binelea. Văzând cât am fost de neghiob, am roșit, dar prefăcându-mă că nu observ jignirea, m-am grăbit să adaug:
— Adevărul este, domnule, că prima parte a nopții am petrecut-o... Aici m-am oprit din nou, deși era cât pe-aci să spun "cercetând acele cărți vechi”, ceea ce i-ar fi dezvăluit că le cunoșteam cuprinsul, atât cel tipărit cât și cel scris de mână; de aceea, venindu-mi în fire, am continuat: ...silabisind numele zgâriat pe polița ferestrei, îndeletnicire monotonă, menită să mă facă să adorm mai repede, ca de pildă număratul sau...
— Ce ți-o fi trecând prin cap de-mi vorbești mie astfel?! tună Heathcliff cu o vehemență sălbatică. Cum, cum îndrăznești, aici, în casa mea?! Doamne, e nebun de vorbește așa! zise, lovindu-și fruntea cu furie.
Nu știam ce să fac, să mă supăr de tonul cu care-mi vorbea, sau să-mi continui explicația? Dar omul mi se păru atât de profund emoționat încât mi se făcu milă de el și am continuat să-i povestesc visul, afirmându-i că nu auzisem niciodată numele de Catherine Linton, dar pentru că-l citisem atât de des mă impresionase și, când n-am mai fost stăpânul imaginației mele, s-a personificat. Încetul cu încetul, în timp ce vorbeam, Heathcliff înainta până-n umbra patului și, în cele din urmă, se așeză, aproape ascuns în dosul acestuia. Dar, din respirația lui întretăiată și grea, am ghicit că se străduia să învingă o emoție extrem de puternică. Nevrând să-i arăt că mi-am dat seama de lupta pe care o duce, am continuat să mă îmbrac căutând să fac zgomot, și, uitându-mă la ceas, am început să vorbesc singur despre lungimea nopții aceleia.
— Încă nu e nici ora trei! Aș fi jurat că e șase. Aici timpul stă pe loc. Trebuie să ne fi culcat pe la opt!
— Iarna întotdeauna la nouă, și scularea la patru, zise gazda mea, înăbușindu-și un geamăt; și mi se păru, după mișcarea umbrei brațului său, că-și șterge o lacrimă. Domnule Lockwood, adăugă, vă puteți duce în odaia mea. Dacă vă coborâți atât de devreme, o să ne stingheriți, iar cu țipetele dumneavoastră copilăroase mi s-a dus dracului somnul!
— Și-al meu, îi răspunsei. Am să mă plimb prin curte până se luminează de ziuă, și atunci am s-o iau din loc. Și nu vă temeți, căci n-am să-mi reînnoiesc vizita. De data asta m-am lecuit cu desăvârșire de a mai căuta vreo plăcere în relațiile cu oamenii, fie la țară, fie la oraș. Un om înțelept trebuie să se mulțumească doar cu propria-i tovărășie.
— Încântătoare tovărășie! mârâi Heathcliff. Ia lumânarea și du-te unde poftești. Te voi urma îndată. Totuși, ferește-te de curte, câinii sunt dezlegați; iar în casă Juno face de gardă și... nu, nu poți umbla decât pe scări și coridoare. Dar .. pleacă odată de-aici! Vin și eu îndată. L-am ascultat în ceea ce privea părăsirea odăii, dar, neștiind unde duceau sălile acelea înguste, m-am oprit în prag și, fără să vreau, am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiție din partea proprietarului meu, care, în mod bizar, dezminți aparentul lui bun-simț. Înaintă până la pat, deschise fereastra dintr-o smucitură și, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plîns puternic, pe care nu și-1 putea stăpâni. Spunea hohotind:
— Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy... numai o dată! Oh! Iubita inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!
Dar năluca se arătă capricioasă, așa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu nici un semn de viață, iar zăpada și vântul, viscolul năprasnic, pătrunseră prin fereastră și, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea.
Era atâta spaimă în durerea care însoțea această ieșire delirantă, încât mila m-a făcut să trec peste nebunia ei și am plecat de acolo, destul de supărat că am tras cu urechea și regretând că i-am povestit coșmarul meu ridicol care-i produsese această cumplită sfâșiere, deși nu puteam înțelege pentru ce suferea atât. Am coborât la parter bâjbâind și m-am oprit în bucătăria din dos, unde, după ce am scormonit în sobă, am găsit o urmă de foc și mi-am putut aprinde lumânarea. Nimic nu se mișcă, în afară de un motan vărgat, care apăru din cenușă salutându-mă cu un miorlăit jalnic.
Căminul era înconjurat aproape în întregime de două bănci arcuite; pe una din ele m-am întins eu, pe cealaltă se urcă motanul. Și atâta timp cât nu ne tulbură nimeni am moțăit amândoi, dar curând apăru Joseph, târându-și picioarele în jos pe o scară de lemn ce cobora dintr-o gaură din acoperiș, probabil intrarea mansardei lui. Aruncă o privire sinistră spre mica flacără pe care reușisem s-o ațâț, și care pâlpâia acum în cămin, goni pisica de pe bancă și, instalându-se în locul rămas liber, începu să-și umple luleaua cu tutun. Prezența mea în sanctuarul său fu, desigur, socotită drept dovada unei obrăznicii prea nerușinate pentru a merita vreo observație; așa că-și duse luleaua la buze în tăcere, își încrucișă brațele și începu să pufăie. L-am lăsat să-și guste plăcerea netulburat; după ce sorbi ultimul fum și suspină adânc, se ridică și ieși cu aceeași solemnitate cu care venise.
Apoi intră cineva cu un pas mai ușor; deschisesem gura să zic: "Bună dimineața”, dar o închisei la loc, cu salutul nerostit, căci Hareton Earnshaw își făcea rugăciunea "sotto voce” , rugăciune ce consta dirtr-un șir de înjurături îndreptate împotriva fiecărui obiect de care se atingea, în timp ce cotrobăia într-un ungher, căutând un hârleț sau o lopată pentru a face o pârtie prin nămeți. Își aruncă privirea peste speteaza băncii, umflându-și nările, dar nu găsi de cuviință să fie mai politicos cu mine decât cu pisica. Din pregătirile lui am ghicit că plecarea îmi era îngăduită și, părăsindu-mi culcușul tare, am făcut o mișcare pentru a-l urma. El observă și deschise cu capătul hârlețului o ușă, arătându-mi astfel, fără a scoate o vorbă însă, că într-acolo trebuie să merg dacă vreau să-mi schimb reședința.
Această ușă dădea în "sală”, unde femeile se și apucaseră de treabă. Zillah ațâța cu niște foaie enorme flăcările firave din cămin; doamna Heathcliff, în genunchi pe piatra căminului, citea o carte la lumina focului. Își ținea mâna între para focului și ochi; părea foarte absorbită de îndeletnicirea ei, întrerupându-se numai pentru a dojeni servitoarea când o acoperea cu scântei sau pentru a da la o parte, când și când, un câine care-și vâra botul prea aproape de fața ei. Spre marea mea surpriză l-am văzut acolo și pe Heathcliff. Stătea lângă foc, cu spatele spre mine, tocmai sfârșind o ieșire furtunoasă împotriva bietei Zillah, care mereu își întrerupea lucrul pentru a ridica până la ochi colțul șorțului, suspinând și gemând indignată.
— Și tu, nemernico!... izbucni el în momentul intrării mele, întorcându-se către noră-sa și folosind câteva epitete nevinovate, ca de pildă "gâscă" sau "oaie", vorbe care de obicei se înlocuiesc cu puncte, puncte. Aici erai?! Iar îți pierzi vremea cu fleacurile alea care nu-s bune de nimic! Toți ceilalți își câștigă pâinea muncind, tu trăiești din mila mea! Dă la o parte hârțoagele alea si caută-ți ceva de lucru. Ai să-mi plătești pacostea de a te avea mereu sub ochi, auzi, ticăloaso, blestemato!
— Hârțoagele am să le dau la o parte, căci dacă refuz poți să mă silești, răspunse tânăra doamnă, închizând cartea și azvârlind-o pe un scaun; dar n-am să fac nimic, chiar de-ai înjura până ți-o ieși limba de-un cot! N-am să fac decât ce-mi place mie!
Heathcliff ridică mâna, iar ea, cunoscându-i desigur greutatea, se feri, sărind la o parte. Cum n-aveam poftă să mă distrez privind o bătaie între câine și pisică, am înaintat iute, ca și cum aș fi voit să mă încălzesc la dogoarea căminului, prefăcându-mă că nu auzisem nimic din cearta lor, care se întrerupse brusc. Aveau suficientă educație pentru a suspenda orice ostilitate: Heathcliff își vârî pumnii în buzunare, desigur ca să-i ferească de ispită, iar doamna Heathcliff, bosumflată, se duse spre un scaun îndepărtat, unde, ținându-se de cuvânt, șezu nemișcată ca o stană tot timpul cât mai rămăsei acolo, timp destul de scurt căci refuzând să iau parte la micul lor dejun am profitat de prima licărire a zorilor ca să ies în aerul de afară limpede, liniștit și rece ca o gheață imaterială.
Înainte de-a ajunge la marginea grădinii, proprietarul meu îmi strigă să mă opresc, oferindu-se să mă însoțească. Și bine făcu, deoarece tot povârnișul se preschimbase într-un ocean de valuri albe; ridicăturile și adânciturile nu mai corespundeau cu dealurile și povârnișurile reale; multe gropi erau umplute cu zăpadă până la nivelul drumului iar șiruri întregi de dâmburi, formate din rămășițele pietrelor aruncate din carieră, dispăruseră de pe harta ce mi se întipărise bine în minte în timpul plimbării din ajun. Observasem pe o parte a drumului, la o depărtare de șase sau șapte iarzi, nenumărate pietre verticale înșiruite de-a lungul acestui câmp pleșuv. Fuseseră puse acolo si spoite cu var pentru a fi semne în întuneric și pentru a arăta drumul în cazul unei ninsori ca aceasta, când gropile mlăștinoase de pe margini se înzăpezesc și se fac una cu drumul. În afară de câte o pată murdară ce răsărea ici și colo, orice urmă a existenței lor dispăruse; iar însoțitorul meu trebui să-mi spună deseori s-o iau la dreapta sau la stânga, tocmai când eram convins că merg pe făgașurile drumului bun.
Am schimbat puține vorbe: iar la intrarea în parcul Thrushcross, domnul Heathcliff se opri și îmi spuse că de acolo nu mă mai pot rătăci. Despărțirea s-a mărginit la o plecăciune făcută în grabă, iar eu mi-am văzut de drum, bizuindu-mă pe propriile mele puteri, deoarece căsuța portarului era încă nelocuită. De la poarta parcului și până la Grange e o depărtare de două mile; cred c-am izbutit s-o fac însă de patru, rătăcind printre pomi și afundându-mă în zăpadă până la gât: o încercare pe care numai cei ce au trait-o o pot prețui. În orice caz, cum a fost, cum n-a fost rătăcirea mea, ceasul bătea douăsprezece când am intrat în casă, ceea ce însemna că-mi trebuise exact un ceas pentru fiecare milă de drum parcursă de la Wuthering Heights.
Menajera casei și ajutoarele ei alergară să mă primească; strigau care mai de care, căci pierduseră orice nădejde de a mă mai vedea viu; crezuseră că am pierit noaptea și se pregăteau să pornească în căutarea rămășițelor mele pământești. Le-am rugat să se potolească o dată ce m-au văzut întors; și, amorțit până-n măduva oaselor, m-am târât până sus. Acolo, după ce m-am îmbrăcat cu haine uscate și am măsurat odaia cu pași mari încoace și încolo timp de treizeci sau patruzeci de minute, pentru a-mi pune sângele în mișcare, m-am retras în biroul meu, vlăguit ca un pisoi nou-născut: eram atât de slăbit, încât abia m-am putut bucura de veselia focului din cămin și de cafeaua fumegândă pe care mi-o pregătise îngrijitoarea pentru a mă înviora.



CAPITOLUL 4

Ce vane sfârleze suntem noi, oamenii! Eu, care hotărâsem să stau departe de orice relații sociale și mulțumeam stelei mele că, în sfârșit, descoperisem un loc unde era aproape cu neputință să am asemenea legături, eu — o biată făptură — după ce am dus până către seară lupta cu depresiunea și singurătatea, mă văzui silit să cobor steagul și, în cele din urmă, să capitulez; pretextând că trebuie să mă informez asupra celor de trebuință în noua mea așezare, am rugat-o pe doamna Dean, când mi-a adus cina, să ia loc și să stea cu mine până mănânc, nădăjduind din tot sufletul că-mi va oferi o bună probă de pălăvrăgeală și că astfel, prin limbuția ei, ori mă va trezi din toropeală, ori mă va adormi de-a binelea.
— Dumneata ai trăit aici multă vreme, am început; șaisprezece ani, nu-i așa?
— Optsprezece, domnule; am venit când s-a căsătorit doamna. După ce-a murit ea, stăpânul m-a oprit aici ca să-i văd de gospodărie.
— Așa!
Urmă o pauză. M-am temut că nu-i vorbăreață sau că nu-i place să vorbească decât despre treburile ei, care cu greu m-ar fi putut interesa. Totuși, după ce stătu câtăva vreme pe gânduri, cu pumnii așezați pe genunchi și cu un văl de melancolie așternută pe fața-i rumenă, exclamă:
— Ah, de-atunci mult s-au mai schimbat timpurile!
— Da, remarcai eu, cred c-ai fost de față la multe schimbări. Nu-i așa?
— Schimbări și necazuri, zise ea.
"Ah, da, îmi zisei, am să aduc vorba despre familia proprietarului meu. Iată un mijloc bun pentru a o îndemna la vorbă. Tare mi-ar plăcea să cunosc povestea frumoasei fetișcane văduve! O fi de prin partea locului, or ceea ce e mai probabil, o fi vreo străină pe care acei "indigeni” posaci refuză s-o considere ca rubedenie?!...” Cu această intenție o întrebai pe doamna Dean pentru ce Heathcliff închiria Thrushcross Grange și prefera să trăiască în condiții și într-o casă mult inferioare acesteia:
— Nu e destul de bogat pentru a-și întreține ferma așa cum se cuvine?
— Ba e bogat, domnule! răspunse ea. Are bani mulți, nimeni nu știe câți are, și-i înmulțește în fiecare an. Da, da, e destul de bogat pentru a trăi într-o casă și mai bună decât asta, dar e foarte zgârcit, și chiar dacă ar fi avut de gând să se mute la Thrushcross Grange, când a auzit c-ar putea găsi un chiriaș bun, nu s-a îndurat să scape prilejul de a câștiga câteva sute în plus. Ce ciudat e ca un om să fie atât de lacom când e singur pe lume!
— Mi se pare c-a avut un băiat.
— Da, a avut... dar a murit.
— Și doamna aceea tânără, doamna Heathcliff, e văduva acelui băiat?
— Da.
— De pe unde e de felul ei?
— Păi, e fata fostului meu stăpân, domnule! Numele ei de fată era Catherine Linton. Eu am crescut-o, mititica! Și trăgeam nădejde că domnul Heathcliff o să se mute aici, și-atunci am fi putut sta din nou împreună.
— Ce? Catherine Linton?! exclamai mirat. Dar după un minut de reflecție, mi-am dat seama că nu era vorba despre Catherine, năluca visului meu. Așadar, continuai, predecesorul meu în această casă se numea Linton?
— Da.
— Și cine e acel Earnshaw, Hareton Earnshaw, care locuiește în casă cu domnul Heathcliff? E rudă cu el?
— Nu, acela e nepotul răposatei doamne Catherine Linton.
— Atunci e vărul tinerei doamne?
— Da; de altfel ea era verișoară și cu bărbatul ei! Unul văr din partea mamei, celălalt din partea tatălui. Heathcliff a fost însurat cu sora domnului Linton.
— Am văzut deasupra ușii de la Wuthering Heights sculptat numele "Earnshaw”. Sunt dintr-o familie veche?
— Foarte veche, domnule. Iar Hareton e ultimul dintre ei, după cum domnișoara Cathy e ultima dintre ai noștri, adică din neamul Linton. Ați fost la Wuthering Heights? Iertați-mă, vă rog, că vă întreb, dar tare aș vrea să știu ce mai face mititica.
— Doamna Heathcliff? Arată foarte bine și e foarte frumoasă. Dar cred că nu e prea fericită.
— Oh, scumpa de ea, nici nu mă mir! Și cum v-a plăcut stăpânul, domnule?
— Cam aspru la înfățișare, doamnă Dean; să fie oare și caracterul lui tot așa?
— Aspru ca dinții unui fierăstrău și tare ca o piatră. Cu cât îți faci mai puțin de lucru cu el, cu-atât mai bine.
— Trebuie să fi fost greu încercat de viață pentru a ajunge atât de ursuz. Știi ceva despre povestea vieții lui?
— Povestea lui e ca povestea cucului, domnule. Știu totul despre el în afară de unde s-a născut, cine erau părinții lui și de unde a căpătat primii bani. Iar Hareton a fost despuiat de avere ca un pui de vrabie neajutorat! Bietul băiat e singurul din parohie care nu știe cât a fost de înșelat.
— Ai face o faptă bună, doamnă Dean, dacă mi-ai povesti ceva despre vecinii mei. Simt că nu aș adormi dacă m-aș culca acum, așa că fii drăguță, stai jos și povestește-mi vreun ceas.
— Oh, cu plăcere, domnule! Mă duc numai să-mi aduc ceva de cusut, și-apoi stau cât poftiți dumneavoastră. Dar ați răcit, dârdâiți și trebuie să mâncați puțină supă de cereale fierbinte, să vă treacă frigul.
Femeia, binevoitoare, plecă în grabă, iar eu m-am ghemuit mai aproape de foc. Capul îmi frigea iar corpul îmi era ca gheața, creierii, nervii îmi erau atât de surescitați încât mă simțeam în pragul nebuniei. Această stare însă nu îmi dădea o senzație de boală, ci mai degrabă îmi trezea o teamă (pe care o resimt și acum) ca nu cumva incidentele din ultimele două zile să aibă urmări mai grave. Femeia se înapoie cu un blid fumegând și un cosuleț cu lucruri de cusut. Apoi, după ce așeză blidul pe grătarul căminului, își trase scaunul mai aproape, încântată desigur de sociabilitatea mea.
Înainte de-a veni aici, începu să povestească doamna Dean fără a mai aștepta o invitație din parte-mi, înainte de a locui aici mi-am trăit aproape toată viața la Wuthering Heights pentru că mama mea a fost doica domnului Hindley Earnshaw, tatăl lui Hareton. Îndeletnicirea mea era să mă joc cu copiii; dar mă trimiteau și la târguieli, apoi mai ajutam la fân și umblam încoace și încolo pe la fermă, gata să fac orice mi se poruncea. Într-o dimineață frumoasă de vară — țin minte că începuse secerișul — domnul Earnshaw, stăpânul cel bătrân, coborî scările îmbrăcat în haine de călătorie; după ce-i porunci lui Joseph ce era de făcut în ziua aceea, se întoarse către Hindley, Cathy și mine — găci eu ședeam la masă și mâncam împreună cu ei "porridge” -ul — și spuse fiului său:
— Ei, băiete, azi plec la Liverpool, ce vrei să-ți aduc? Poți să ceri ce-ți place, numai să fie ceva mic, căci mă duc și mă întorc pe jos: șaizeci de mile la dus și șaizeci la întors, e cale lungă, nu glumă!
Hindley a spus că vrea o vioară. Apoi a întrebat-o pe domnișoara Cathy; deși avea abia șase anișori, putea încăleca orice cal din grajd; ea și-a dorit un bici. Nici pe mine nu m-a uitat, căci avea suflet bun, cu toate că uneori era cam sever. Mi-a făgăduit că-mi aduce mere și pere cât i-o încăpea în buzunare; după aceea și-a sărutat copiii, și-a luat rămas bun de la toată lumea și-a pornit-o.
Nouă tuturor ni s-au părut tare lungi cele trei zile cât a lipsit, și micuța Cathy întreba mereu când se întoarce acasă. Doamna Earnshaw îl aștepta în seara celei de a treia zi, la vremea cinei, și amâna masa din ceas în ceas; dar nici vorbă să sosească, iar copiii osteniseră de cât fugiseră până jos, la gard, să vadă dacă nu cumva vine. Apoi se lăsă noaptea. Doamna ar fi vrut să culce copiii, dar ei au rugat-o să-i lase să-l aștepte; și iată că spre ora unsprezece ivărul ușii s-a deschis ușor și stăpânul a intrat. S-a trântit, râzând și gemând, pe un scaun, și a poruncit să fie lăsat singur, căci era aproape mort de oboseală; apoi a spus că nici pentru trei împărății n-ar mai face un asemenea drum.
— Și peste toate să mai și gonești până să-ți iasă sufletul! zise desfăcându-și paltonul pe care-l ținea înfășurat în brațe. Ia te uită aici, nevastă! În viața mea n-am avut atâta bătaie de cap, dar trebuie să-l primești ca un dar de la Dumnezeu, măcar că e atât de negru de parc-ar veni din partea diavolului!
Ne-am strâns cu toții în jurul lui și, peste capul domnișoarei Cathy, am zărit un copil murdar, zdrențăros, cu părul negru; era destul de mare pentru a putea umbla și vorbi. După chip ai fi zis că-i mai mare decât Catherine, dar când l-a așezat în picioare, s-a uitat în jurul lui și a bolborosit vorbe pe care nimeni nu le-a putut înțelege. Mie mi s-a făcut frică, iar doamna Earnshaw părea gata să-l arunce afară; s-a înfuriat și l-a întrebat pe soțul ei cum de-a putut aduce în casă acel pui de țigan, cînd ei aveau odraslele lor de hrănit și crescut? Ce-avea de gând să facă acum cu el, înnebunise oare de-a binelea? Stăpânul a încercat să-i explice toată povestea, dar era într-adevăr istovit de oboseală și tot ce-am putut desluși eu în timp ce doamna bodogănea, a fost că-l găsise pe o stradă din Liverpool, lihnit de foame, singur, părăsit și aproape mut; că l-a adunat de pe drum și a pornit să afle al cui era. Apoi mai spuse că nimeni nu l-a putut lămuri și, pentru că nici banii nici timpul nu-i îngăduiau zăbavă, a socotit că este mai cuminte să-l aducă acasă în loc să mai cheltuiască zadarnic pe-acolo deoarece hotărâse să nu-l părăsească pe caldarâm așa cum îl găsise. Stăpâna mea a bombănit până cînd, în cele din urmă, s-a potolit; iar domnul Earnshaw mi-a spus să-l spăl și să-l culc cu copiii noștri.
Hindley și Cathy s-au mulțumit să privească și să asculte, până când s-au potolit lucrurile; apoi au început amândoi să caute prin buzunarele tatălui lor darurile făgăduite. Primul era băiat de paisprezece ani, totuși, când a scos din buzunarul paltonului țăndările a ceea ce fusese odată o vioară, a început să bocească tare; iar Cathy, când și-a dat seama că stăpânul pierduse biciul de grija copilului străin, și-a arătat supărarea strâmbându-se și scuipându-l pe micul prostănac, iar drept plată pentru paguba suferită căpătă de la tatăl ei, ca să se învețe minte, o palmă zdravănă. Copiii au refuzat cu dârzenie să-l primească pe străin în patul sau în odaia lor; iar eu, neavând mai multă minte decât ei, l-am pus în capul scării, sperând că până a doua zi va dispărea. Intâmplător, sau poate atras de glasul domnului Earnshaw, el s-a târât până la ușa lui; iar domnul Earnshaw, ieșind din odaie, a dat de el. A cercetat apoi cum de-a ajuns copilul acolo, și am fost silită să-mi mărturisesc fapta; drept răsplată pentru lașitatea și lipsa mea de omenie, m-a dat afară din casă.
Iată cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-mă după câteva zile (căci nu puteam crede c-am fost surghiunită pe veci), am văzut că-l botezaseră Heathcliff; era numele unui băiat care le murise încă de mic, și de-atunci acesta a rămas atât numele cât și prenumele lui. Domnișoara Cathy se împrietenise la toartă cu el, dar Hindley îl ura! Și, drept să vă spun, îl uram și eu și-l chinuiam și mă purtam nerușinat cu el; căci eu nu aveam destulă minte pentru a-mi da seama că sunt nedreaptă, iar doamna niciodată nu-i lua parte când vedea că-i nedreptățit.
Părea un copil posomorât, răbdător; și poate că, înăsprit de-atâtea brutalități, răbda loviturile lui Hindley fără a clipi sau a vărsa vreo lacrimă, iar ciupiturile mele nu-l făceau decât să-și țină răsuflarea și să deschidă ochii mari, de parcă se lovise singur, din întâmplare, și nimeni altul nu era de vină. Această putere de a răbda îl făcea pe bătrânul Earnshaw să se înfurie ori de câte ori descoperea că fiul său îl persecută pe bietul orfan, după cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se legă foarte tare de Heathcliff crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte puține, și de obicei adevărul), răsfățându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnică și îndărătnică pentru a fi favorita lui.
Așa că, de la început chiar, el a adus zâzanie în casă. Și după moartea doamnei Earnshaw, adică nici doi ani după venirea lui la noi, Hindley, tânărul stăpân, se învățase să-l socotească pe tatăl său mai degrabă tiran decât prieten, iar pe Heathcliff uzurpatorul dragostei și ocrotirii părintești ce i se cuvenea lui; astfel, tot meditînd asupra acestor nedreptăți, deveni ciufut. Un timp am fost de partea lor, dar când copiii s-au îmbolnăvit de pojar și eu a trebuit să-i îngrijesc, luându-mi deodată răspunderile unei femei, mi-am schimbat părerile. Heathcliff a fost foarte bolnav, și cum el era în mai mare primejdie a trebuit să stau tot timpul la căpătâiul său; cred c-a simțit câtă osteneală mi-am dat cu el, dar nu era destul de isteț să-și dea seama că eram silită să mă port astfel. Totuși, trebuie să recunosc c-a fost cel mai liniștit copil pe care l-a îngrijit vreodată o infirmieră. Deosebirea dintre el și ceilalți m-a obligat să fiu mai puțin părtinitoare. Cathy și fratele ei m-au necăjit peste măsură; Heathcliff nu se văita, era răbdător ca un miel, cu toate că asprimea și nu blândețea lui îl făcea să-mi dea atât de puțină bătaie de cap.
S-a vindecat, și doctorul spunea că în mare parte datorită mie, și m-a lăudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândră de laudele lui și am devenit binevoitoare față de cel datorită căruia le primisem, astfel că Hindley și-a pierdut ultimul aliat. Totuși, nu-l puteai îndrăgi prea mult pe Heathcliff, și deseori mă întrebam ce-o fi găsind stăpânul să admire atâta la acest băiat posac, care, după câte țin eu minte, niciodată nu i-a răsplătit bunătatea cu vreun semn de recunoștință. Nu era obraznic față de binefăcătorul său, ci pur și simplu nesimțitor, cu toate că știa prea bine câtă stăpânire pusese pe inima lui și-și dădea seama că la o singură vorbă spusă de el casa întreagă ar fi fost silită să se închine în fața dorințelor lui. De pildă, îmi aduc aminte că o dată domnul Earnshaw cumpărase o pereche de mânji de la târgul parohial și dăduse fiecărui băiat câte unul. Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu să șchiopăteze, și când a descoperit acest lucru îi spuse lui Hindley:
— Trebuie să schimbăm caii; mie nu-mi place al meu, să mi-l dai pe-al tău; dacă nu vrei, am să-i spun tatălui tău că mi-ai tras săptămâna asta trei snopeli și am să-i arăt vânătăile de pe braț.
Hindley a scos limba la el și l-a plesnit peste urechi
— Ar fi mai bine să faci schimbul chiar acum, stărui Heathcliff, fugind în tindă (erau în grajd); tot va trebui să mi-l dai, și dacă-i mai pomenesc și despre loviturile astea, ai să le primești înapoi cu dobândă.
— Ieși afară, câine! strigă Hindley, amenințându-l cu o greutate de fier care folosea la cântărirea cartofilor și a fânului.
— Azvârle-o! îi răspunse Heathcliff rămânând nemișcat; atunci am să-i spun că te-ai lăudat c-o să mă dai afară din casă când o muri, și -ai să vezi că o să fii tu dat afară numaidecât.
Hindley aruncă greutatea și-l izbi în piept; Heathcliff căzu jos, dar se ridică imediat, clătinându-se, cu răsuflarea tăiată și alb ca varul. Și de nu-l opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul la stăpân și-ar fi fost răzbunat din plin, pentru că starea în care se afla vorbea de la sine, dezvăluindu-l și pe făptuitor.
— Dacă-i așa, ia tu, țigane, mânzul meu! zise tânărul Earnshaw. Și mă rog lui Dumnezeu să-ți frângă gâtul! Ia-l și fii blestemat, haimana și cerșetor ce ești! Și încântă-l pe tata să-ți dea tot ce are, și numai după aceea arată-i cine ești, fiu al satanei! Ia-l, și sper c-o să-ți dea una cu copita de-o să-ți crape scăfârlia!
Heathcliff se duse să dezlege mânzul ca să-l mute în boxa lui. Trecea tocmai pe la spatele calului când Hindley își isprăvea amenințările; atunci Hndley îi puse o piedică trântindu-l sub picioarele calului și, fără să mai stea să vadă dacă nădejdile i s-au împlinit, o rupse la fugă cât putu de iute. Am fost uluită de sângele rece cu care copilul s-a ridicat în picioare și și-a văzut mai departe de treabă; a schimbat șaua și toate celelalte, apoi, înainte de a intra în casă, s-a așezat pe un maldăr de fân pentru a-și domoli greața pricinuită de izbitura aceea puternică. Fără nici o greutate l-am convins să mă lase să pun vânătăile pe seama calului; puțin îi păsa ce voi spune, de vreme ce obținuse ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât de rar de ciocniri ca acestea, încât eram într-adevăr încredințată că nu-i răzbunător. Dar cât de mult m-am înșelat veți vedea din cele ce urmează.



CAPITOLUL 5

Cu vremea, domnul Earnshaw începu să slăbească. Fusese sănătos și activ, dar deodată puterile îl părăsiră, și când fu silit să stea la gura sobei, deveni îngrozitor de supărăcios. I se cășuna din nimica toată și imediat ce i se părea că cineva vrea să-i încalce cât de puțin autoritatea, ajungea aproape la crize de nebunie. Ele se dezlănțuiau mai ales când cineva încerca să se împotrivească sau să poruncească favoritului său, Heathcliff. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva să i se spună vreo vorbă urâtă; parcă-l frământa gândul că, din pricina dragostei lui pentru Heathcliff, toți ceilalți îl urau și voiau să-i facă rău. Asta însă n-a fost spre folos băiatului, căci cei mai blânzi dintre noi, nevrând să-l necăjim pe stăpân, cedam în fața părtinirii lui; iar îngăduința noastră a fost hrană îmbelșugată pentru îngâmfarea și firea întunecată a copilului. Totuși, trebuia să ne purtăm așa; căci de două sau de trei ori, când Hindley și-a arătat disprețul față de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prin apropiere, acesta s-a înfuriat foare rău, a pus mâna pe baston să-l lovească și a început să tremure de furie că nu-l putea izbi.
În cele din urmă, pastorul nostru (atunci aveam un pastor care-și câștiga traiul învățându-i carte pe copiii Linton și Earnshaw și muncindu-și singur peticul de pământ al parohiei) a fost de părere că tânărul Hindley trebuie trimis la liceu. Domnul Earnshaw consimți, dar nu fu prea încântat, căci zicea: "Hindley e un neisprăvit și nu se va alege nimic de capul lui, oriunde l-aș trimite.”
Speram din tot sufletul că de-acum înainte vom avea pace în casă. Mă întrista gândul că stăpânul suferă din pricina faptei bune pe care o săvârșise. Eu îmi închipuiam, după cum ar fi vrut și el să creadă, că firea lui sâcâitoare și boala erau pricinuite de neplăcerile familiale, dar pricina adevărată era, să știți, domnule, că începuseră să-l lase puterile. Cu toate acestea, am fi putut trăi destul de bine dacă nu ar fi fost două ființe: domnișoara Cathy și Joseph, servitorul, pe care cred că l-ați văzut ieri pe-acolo. Joseph era, și fără îndoială mai este și azi, cel mai urâcios și cel mai îngâmfat fariseu care a scormonit vreodată "Biblia” pentru a culege merite pe seama lui și a arunca blesteme asupra semenilor. Datorită năravului lui de a predica, izbutise să aibă o înrâurire puternică asupra domnului Earnshaw; și cu cât stăpânul slăbea, cu-atât creștea înrâurirea lui Joseph. Și-l chinuia necontenit vorbindu-i despre mântuirea sufletului și creșterea severă a copiilor. Îi dădea deplină dreptate auzind că-l consideră pe Hindley drept un derbedeu; împotriva lui Heathcliff și Catherine bombănea seară de seară, dar căuta să-l măgulească pe domnul Earnshaw în slăbiciunea lui pentru Heathcliff, aruncând vina cea mai mare pe fată.
Desigur, fata avea niște purtări pe care nu le mai văzusem la nici un copil, așa că pe toți cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori pe zi, și poate și mai mult; din clipa când cobora jos și până-n clipa când se ducea la culcare n-aveam nici un minut de liniște de teamă că iar va face vreo poznă. Era tot timpul din cale-afară de agitată, gura nu-i tăcea deloc — cânta, râdea și-i bătea la cap pe toți cei ce nu făceau ca ea. Era o bucățică de fată sălbatică și rea, dar avea cei mai frumoși ochi, cel mai dulce zâmbet, cel mai legănat mers din toată parohia; de altfel cred că nu voia să supere pe nimeni, căci după ce te făcea să plângi de-a binelea, rareori se întâmpla să nu se țină după tine până te potoleai și atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea mult, prea mult, pe Heathcliff. Cea mai mare pedeapsă pe care o putusem inventa, era s-o despărțim de el, cu toate că nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decât ea. La joacă îi plăcea peste măsură să facă pe mica stăpână, trăgând palme cu ușurință și poruncind tovarășilor de joc; așa a făcut și cu mine, dar eu, neavând poftă să mă duc să-i fac cumpărături și să mă supun ordinelor ei, i-am spus-o pe față.
În vremea aceea, domnul Earnshaw nu știa de glumă. Totdeauna fusese sever și neînduplecat cu copiii, dar Catherine nu putea înțelege pentru ce tatăl ei devenise mai certăreț și mai supărăcios acum, când era bolnav, decât fusese înainte. Dojenile lui arțăgoase îi trezeau o poftă răutăcioasă de a-l provoca; niciodată nu era mai fericită decât atunci când o certam cu toții deodată și când, drept răspuns, ne înfrunta cu privirea îndrăzneață și sfidătoare și cu vorbele ei tăioase. De blestemele lui Joseph își bătea joc, pe mine mă sâcâia, și făcea tocmai ceea ce domnul Earnshaw ura mai mult: căuta să-i arate cum pretinsa ei obrăznicie, pe care bătrânul o credea adevărată, îl putea influența pe Heathcliff mai mult decât bunătatea lui și cum băiatul împlinea toate poruncile ,,ei” oricare ar fi fost, iar pe ale "lui” numai când îi erau pe plac. După ce se purta cât se poate de rău toată ziua, seara venea uneori, răsfățându-se, să dreagă totul.
— Nu, Cathy, zicea bătrânul, nu te pot iubi. Ești mai rea decât fratele tău. Du-te, fetițo, fă-ți rugăciunile și roagă-l pe Dumnezeu să te ierte. Mi se pare că mama ta și cu mine trebuie să ne căim că te-am zămislit!
La început, vorbele acestea o făceau să plângă, dar cu timpul, fiind mereu respinsă, se înrăi; și dac-o îndemnam să se ducă să-i spună că-i pare rău de greșelile ei și să ceară iertare, râdea.
Dar în cele din urmă sosi și ceasul în care suferințele pământești ale domnului Earnshaw luară sfârșit. Muri liniștit, într-o seară de octombrie, șezând lângă sobă, în fotoliul său. Un vânt năprasnic sufla în jurul casei și vuia în vatră. Răsuna sălbatic și vijelios, dar nu era frig; iar noi ne aflam cu toții laolaltă. Eu stăteam puțin mai departe de cămin, împletind de zor, iar Joseph, lângă masă, își citea "Biblia” (în vremea aceea era obiceiul ca servitorii să șadă în sală după ce-și isprăveau treaba). Domnișoara Cathy fusese bolnavă, și de aceea era liniștită; stătea rezemată de genunchiul domnului Earnshaw, iar Heathcliff era culcat pe jos și-și pusese capul în poala ei. Îmi aduc aminte că înainte de-a ațipi, stăpânul îi mângâiase părul frumos — rareori avea plăcerea s-o vadă blândă — și-i spusese: "De ce nu poți fi tu întotdeauna o fetiță cuminte, Cathy?” Iar ea își întorsese fața către dânsul, începuse să râdă și răspunsese: "De ce nu poți fi dumneata întotdeauna un om bun, tată?” Dar de îndată ce-a văzut că-l supărase din nou, i-a sărutat mâna și i-a propus să-i cânte până-l adoarme. A început să cânte foarte încet; degetele lui au căzut pe degetele ei, și capul lui îi alunecă pe piept. Atunci eu i-am spus să nu facă zgomot și să nu se miște, ca nu cumva să-l trezească. Și am rămas cu toții muți ca șoarecii vreme de-o jumătate de ceas; am fi stat și mai mult așa dacă Joseph, după ce-și isprăvi capitolul, nu s-ar fi ridicat și n-ar fi spus că trebuie să-l trezim pe stăpân pentru rugăciunile de seară. Făcu vreo câțiva pași spre el, îl strigă pe nume și-l atinse pe umăr, dar stăpânul nu se mișcă. Atunci luă lumânarea și se uită la el. Când l-am văzut că pune lumânarea jos, și-i ia pe copii de braț, șoptindu-le să se ducă sus, în liniște, și să-și facă singuri rugăciunile de seară pentru că el mai avea puțină treabă, mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău.
— Mai intâi am să-i spun tatii noapte bună, zise Catherine și-și îmbrățișă părintele înainte de-a o putea noi opri. Sărmana făptură descoperi imediat nenorocirea și țipă: "Oh, e mort, Heathcliff, e mort!”
Și amândoi au început să plângă sfâșietor.
Am început să bocesc și eu cu ei, tare și amarnic, dar Joseph ne-a întrebat ce ne-o fi apucat, de urlăm așa pentru un sfânt din cer. Mie mi-a spus să-mi iau pelerina și să fug la Gimmerton după doctor și preot. Eu nu înțelegeam ce rost mai aveau. Totuși am plecat, prin vânt și ploaie, și m-am întors numai cu unul din ei, cu doctorul; celălalt spuse că are să vină a doua zi dimineața. Lăsându-l pe Joseph să-i povestească doctorului cele întâmplate, am alergat în camera copiilor; ușa era întredeschisă și am văzut că ei nu se culcaseră, cu toate că trecuse de miezul nopții, dar erau liniștiți și n-aveau nevoie de mângâierile mele. Cei doi copii găsiseră, pentru a se mângâia, cuvinte mult mai potrivite decât aș fi putut găsi eu; si nici un preot din lume n-ar fi putut descrie cerul atât de minunat cum îl descriau ei în vorbirea lor nevinovată; și, pe când plângeam și trăgeam cu urechea la spusele lor, nu mi-am putut stăpâni dorința de a ne afla acolo la adăpost cu toții.



CAPITOLUL 6

Domnul Hindley a venit acasă pentru înmormântare și — lucru care ne-a uluit și a făcut pe vecini să clevetească în dreapta și-n stânga — și-a adus cu el și o nevastă. Cine era ea și unde se născuse nu ne-a spus-o niciodată: probabil n-avea nici bani, nici nume cu care să se poată făli, căci de n-ar fi fost așa, nu i-ar fi ascuns tatălui său această căsătorie.
Nu era ea femeia care să tulbure prin prezența ei liniștea casei. Fiecare obiect pe care-l văzu, din clipa când trecuse pragul casei, păru s-o încânte, ca și fiecare mișcare ce se făcea în jurul ei, în afară de pregătirile pentru înmormântare și de prezența oamenilor în doliu. După cum s-a purtat în timpul înmormântării, am crezut că nu e în toate mințile: a fugit în camera ei, rugându-mă să merg cu ea, cu toate că aveam treabă, căci trebuia să îmbrac copiii. Ședea acolo tremurând, cu mâinile încleștate, și mă întreba mereu: "Încă n-au plecat?” Apoi a început să-mi povestească, plină de-o agitație isterică, ce mult o impresionează culoarea neagră; și tresărea și tremura tot timpul, iar la urmă izbucni în plâns, iar când am întrebat-o ce are, mi-a răspuns că nu știe, dar îi e tare frică de moarte! Eu nu mă gândeam că va muri și ea, după cum nu mă gândeam nici la moartea mea! Ce-i drept, era cam subțirică, dar tânără, cu obrajii rumeni, iar ochii îi scânteiau ca diamantele strălucitoare. De fapt, observasem că atunci când urca scările răsufla foarte iute, că cel mai mic zgomot neașteptat o făcea să tremure toată și uneori avea o tuse îngrijorătoare; dar nu știam ce prevesteau aceste simptome, și nici simpatie pentru ea nu aveam. Noi, cei de pe-aici, nu-i prea îndrăgim pe străini, domnule Lockwood, dacă nu ne îndrăgesc mai întâi ei pe noi.
Tânărul Earnshaw se schimbase mult în acești trei ani cât lipsise de acasă. Slăbise și-și pierduse rumeneala din obraji, iar vorba și îmbrăcămintea îi erau cu totul altele. Chiar în ziua întoarcerii lui ne-a spus, lui Joseph și mie, că de-acum încolo trebuie să stăm în bucătăria din dos și să-i lăsăm lui sala. De fapt, a vrut să pună covoare și tapete într-o odăiță goală pentru a face soției lui un salon, dar ea părea atât de încântată de pardoseala albă și de căminul acela uriaș în care dogorea focul, de farfuriile de cositor și de dulapul cu vase de faianță, de cușca câinilor și de spațiul mare din jurul focului, în fața căruia ședeau de obicei, încât Hindley, văzând că nu e necesar salonul pentru ca ea să se simtă bine, a renunțat la planul lui.
Tânăra doamnă a fost de asemenea încântată că printre noile ei cunoștințe a găsit și o soră, și la început stătea la taifas cu Catherine, o săruta și hoinărea cu ea, dându-i și o mulțime de daruri. Dar această dragoste îi trecu foarte repede, și când ea deveni ursuză, Hindley se transformă într-un tiran. Câteva cuvinte din partea ei, din care reieșea că Heathcliff nu-i place, au fost de ajuns pentru a trezi în Hindley toată vechea ură față de băiat. Îl alungă din sală, poruncindu-i să stea cu servitorii, și nu-l mai lăsă să învețe carte cu pastorul, dar în schimb îl puse să lucreze pe-afară, silindu-l să facă munci tot atât de grele ca orice rândaș de la fermă.
La început, Heathcliff își îndura foarte bine degradarea, căci Cathy îi arăta tot ce învăța ea și muncea sau juca adesea cu el pe câmp. După cum stăteau lucrurile, eram sigură că vor crește amândoi ca doi sălbatici, căci tânărului meu stăpân nu-i păsa nici de cum se purtau și nici de ce făceau ei, ci numai să nu-i stea prin preajmă. Dacă ar fi fost după el, nu s-ar fi interesat nici dacă se duc duminica la biserică. Dar când copiii lipseau de la slujbă, Joseph și pastorul îl dojeneau pentru nepăsarea lui; atunci își aducea aminte de ei și poruncea ca Heathcliff să fie biciuit, iar pe Catherine o oprea de la mâncare fie la prânz, fie seara. Pentru copii însă, una din cele mai mari plăceri era să fugă de dimineață peste dealuri și să rămână acolo ziua întreagă, iar pedeapsa ce urma însemna pentru ei o nimica toată de care râdeau. Pastorul putea să-i dea Catherinei să învețe pe de rost câte capitole poftea, iar Joseph putea să-l bată pe Heathcliff până-l durea brațul; în clipa când erau din nou împreună, mai bine zis în minutul în care născoceau vreun plan răutăcios de răzbunare, uitau totul. Nu o dată am plâns în tăcere văzându-i cum devin din ce în ce mai nepăsători, dar nu îndrăzneam să-i cert de frică să nu pierd și bruma de influență pe care-o mai aveam asupra acestor două făpturi părăsite. Într-o duminică seară s-a întâmplat să fie alungați din casă pentru că făcuseră zgomot sau pentru cine știe ce altă greșeală neînsemnată, și când m-am dus să-i chem la cină, nu i-am putut găsi nicăieri. Am scotocit toată casa, curtea și grajdurile, dar n-am dat de ei. În cele din urmă, Hindley, furios, ne-a spus să ferecăm ușile și ne-a pus să jurăm că nici unul dintre noi nu-i va lăsa să intre în timpul nopții. Toți s-au dus la culcare, dar eu, prea speriată ca să pot dormi, am deschis ferestrele odăii mele și, cu toate că ploua, am scos capul afară să le pândesc sosirea. Eram hotărâtă, în ciuda opreliștii lui Hindley, să-i las să intre în casă dacă s-ar fi întors. După câtăva vreme am auzit niște pași urcând drumul spre casă și am văzut lumina unui felinar licărind prin spărturile gardului. Mi-am aruncat un șal pe cap și am ieșit afară, ca nu cumva hoinarii să bată în ușă și să-l trezească pe domnul Earnshaw. Era Heathcliff. Când l-am văzut singur, am tresărit.
— Unde-i domnișoara Catherine?! am strigat în grabă. Sper că nu i s-a întâmplat nimic...
— La Thrushcross Grange, mi-a răspuns, și-ar fi trebuit să fiu și eu tot acolo, dar ăia nu sunt destul de bine crescuți ca să mă fi poftit și pe mine înăuntru.
— Așa, iar o să-ți încasezi porția! i-am spus; n-ai să fii mulțumit până nu te dă afară de-aici. Cine Dumnezeu v-a spus să mergeți până la Thrushcross Grange?
— Lasă-mă să-mi lepăd hainele astea ude și am să-ți povestesc totul, Nelly, mi-a răspuns el.
L-am rugat să aibă grijă să nu-l trezească pe stăpân și, în timp ce se dezbrăca și eu așteptam să sting lumânarea, el continuă:
— Cathy și cu mine am fugit din spălătorie ca să putem hoinări în voie și, zărind luminile de la Grange, ne-am gândit să ne ducem până acolo, să vedem dacă și copiii Linton își petrec serile de duminică tremurând prin colțuri, în timp ce tatăl și mama lor șed la masă mâncând și bând, cântând, râzând și încălzindu-și mâinile la para focului. Crezi că așa făceau? Ori crezi că citeau predici sau îi catehiza servitorul lor și-apoi erau puși să învețe pe de rost o coloană întreagă de nume din "Biblie” dacă nu răspundeau bine?
— Probabil că nu, i-am spus, dar nu mă îndoiesc că aceia sunt copii buni, cuminți și nu merită ca lumea să se poarte cu ei așa cum se poartă cu voi, care sunteți așa de neascultători.
— Lasă-te de predici, Nelly! spuse el. Fleacuri! Am gonit fără oprire din vârful dealului de la Wuthering Heights până la parc; Catherine a pierdut cursa, căci era desculță. Mâine va trebui să-i cauți pantofii prin băltoace. Ne-am strecurat printr-o spărtură din gard, am urcat pe dibuite poteca și ne-am așezat pe un ghiveci de flori chiar sub fereastra salonului. Lumina străbătea prin obloane, căci nu le închiseseră, iar perdelele erau numai pe jumătate trase. Amândoi am putut privi înăuntru, stând pe piatra de la temelia casei și agățându-ne de marginea ferestrei. Și am văzut — ah, ce frumos era! — o încăpere minunată, acoperită cu un covor roșu, cu scaune și mese îmbrăcate în roșu și un tavan curat, alb, cu chenar aurit, din mijlocul căruia cădea o ploaie de picături de sticlă atârnată pe lanțuri de argint, strălucind în lumina dulce a unor mici făclii de ceară. Bătrânii, domnul și doamna Linton, nu erau acolo; Edgar și sora lui aveau camera întreagă la dispoziția lor. N-ar fi trebuit să fie fericiți? Noi, în locul lor, ne-am fi crezut în cer! Și acum, ghici ce făceau copiii aceia cuminți? Isabella, care cred că are unsprezece ani, un an mai puțin decât Cathy, zăcea într-un capăt al odăii țipând și urlând ca și cum vrăjitoarele ar fi înfipt în ea niște ace înroșite la foc. Edgar, lângă cămin, plângea încet; iar în mijlocul
mesei ședea un cățeluș care-și scutura laba și lătra. Din învinuirile pe care și le aduceau unul altuia, am înțeles că fuseseră cât pe-aci să rupă câinele în două. Idioții! Iată plăcerea lor: se certaseră care să pună mâna pe un ghemotoc de păr cald și, după ce se luptaseră amândoi pentru el, începuseră să plângă pentru că nu mai aveau chef să-l ia. Am râs în gura mare de cei doi răsfățați, disprețuindu-i din toată inima. M-ai prins tu pe mine vreodată că vreau să iau vreun lucru pe care-l dorește Catherine? Sau ne-ai găsit, atunci când stăm singuri, chinuind câini, plângând, sau rostogolindu-ne pe jos, fiecare în câte un capăt al încăperii? N-aș da pentru nimic în lume traiul meu de-aci pe viața lui Edgar Linton la Thrushcross Grange, nu zău, nici dacă în schimb aș putea să-l azvârl pe Joseph de pe cea mai înaltă muche a acoperișului și să vopsesc fața casei cu sângele lui Hindley!
— Taci, taci, Heathcliff! l-am întrerupt. Mai bine spune-mi cum de-ai lăsat-o pe Catherine acolo?
— Þi-am spus că am început să râdem, îmi răspunse. Copiii Linton ne-au auzit și dintr-o singură mișcare au țâșnit la ușă ca săgețile; întâi a fost tăcere, după aceea un strigăt: "Oh, mama, mama! Oh, papa! Oh, mama, veniți încoace! Oh, papa!” Îți jur că așa răcneau! Noi făceam un tărăboi nemaipomenit, căci voiam să-i speriem și mai tare; apoi am încercat să ne dăm jos de pe marginea ferestrei, pentru că trăsese cineva zăvoarele și-am socotit că e mai bine să fugim. Eu o țineam pe Cathy de mână și-o trăgeam după mine, dar deodată căzu. "Fugi, Heathcliff, fugi! mi-a șoptit ea. Au dat drumul buldogului și m-a înșfăcat de picior!” Diavolul, o prinsese de gleznă, Nelly, am auzit și eu smiorcăiala lui scârboasă. Cathy n-a țipat — nu! — i-ar fi fost rușine să țipe chiar de-ar fi fost străpunsă de coarnele unui taur înfuriat. Dar eu am țipat! Am urlat atâtea blesteme, c-aș fi putut nimici toți diavolii creștinătății, apoi am pus rnâna pe-o piatră și-am băgat-o în gura dulăului, încercând din răsputeri să i-o vâr pe gât. În cele din urmă a venit o slugă cu un felinar, răcnind: "Þine-l bine, Skulker, ține-l bine!” Dar când a văzut ce vânase Skulker, schimbă tonul. Câinele era aproape sugrumat, limba lui enormă, roșie îi atârna din gură de-o șchioapă, iar din buzele-i răsfrânte curgeau bale însângerate. Omul o ridică numaidecât pe Cathy; îi era rău, nu de frică, sunt sigur, ci de durere. O duse în casă; eu l-am urmat, blestemând și amenințând. "Ce-ai vânat, Robert?” strigă Linton din ușă. "Skulker a prins o fetiță, domnule, a răspuns acesta, și uite că mai e și-un băiat, a adăugat înhățându-mă, care pare să fie un derbedeu fără pereche! Cred că hoții voiau să-i vâre pe fereastră. Iar după ce-am fi adormit, copiii ăștia le-ar fi deschis ușile, și banda de hoți ne-ar fi putut omorî în voie. Þine-ți gura, hoțule, gură spurcată ce ești! Taci, că spânzurătoarea te-așteaptă. Domnule Linton, domnule, nu lăsați pușca din mână” "Nu, nu, Robert, răspunse bătrânul nerod; bandiții știu că ieri mi-am încasat arenzile și au plănuit bine lovitura. Intrați! Le-arăt eu lor primire! Ia vezi, John, du-te și pune lanțul. Jenny, dă-i apă lui Skulker. Să-și bată joc de-un magistrat chiar în casa lui, și încă în ziua sabatului! Obrăznicia lor nu cunoaște margini! Oh, scumpa mea Mary, uită-te aici! Nu te speria, nu-i decât un băiețaș, dar mârșăvia i se citește deslușit pe față. N-ar fi o binefacere pentru țară dacă l-am spânzura imediat, înainte de a-și arăta firea nu numai prin trăsăturile feței, ci și prin fapte?” Mă împinse sub candelabru, și doamna Linton își puse ochelarii pe nas, ridicându-și mâinile de spaimă. Lașii aceia de copii se apropiară tiptil, iar Isabella gângăvi: "Vai, ce înspăimântător e! Închide-l în pivniță, papa. E exact ca fiul ghicitoarei care mi-a furat fazanul domesticit. Nu-i așa, Edgar?” .
În timp ce mă cercetau, sosi și Cathy; auzise ultima observație și începu să râdă. Edgar Linton, după ce o privi cu atenție, își adună mințile într-atât, încât o recunoscu. Știi, ei ne văd la biserică, în altă parte n-avem unde-i întâlni. "E domnișoara Earnshaw, șopti Edgar Linton mamei lui; și uite cum a mușcat-o Skulker, uite cum îi sîngerează piciorul!”
"Domnișoara Earnshaw? Prostii! strigă doamna. Cum poate hoinări domnișoara Earnshaw pe câmpuri cu un țigan? Și totuși copila e în doliu — desigur că ea e — vai va rămâne schiloadă pe viață!?”
"Ce nepăsare condamnabilă din partea fratelui ei! exclamă domnul Linton, întorcându-se spre Catherine. Am înțeles eu din spusele lui Shielders (acela era pastorul, domnule) c-o lasă să crească ca o adevărată păgână. Dar ăsta cine-i, de unde și-o fi cules asemenea tovarăș? A da, să știi că el e strania achiziție a fostului meu vecin — făcută cu prilejul călătoriei lui la Liverpool — un mic indian sau un copil părăsit de-un american sau de-un spaniol.”
"Un băiat rău, în orice caz, spuse bătrâna doamnă, și cu totul nepotrivit într-o casă ca lumea! Linton, ai observat cum vorbește? Sunt îngrozită ca nu cumva să fi auzit și copiii mei ce-a spus.”
Eu am început din nou cu înjurăturile — nu te supăra, Nelly — și atunci i-au poruncit lui Robert să mă scoată din casă. Eu n-am vrut să plec fără Cathy. Dar el m-a târât în grădină, mi-a vârât cu de-a sila un felinar în mână, m-a asigurat c-o să-i spună el domnului Earnshaw cum m-am purtat și, poruncindu-mi s-o iau din loc imediat, încuie repede ușa pe dinăuntru! Perdelele erau legate cu un șnur la un colț al ferestrei, așa c-am început să-i spionez din nou; căci de cumva Catherine ar fi vrut să plece și ei nu i-ar fi dat drumul, aveam de gând să sparg ferestrele acelea mari ale lor într-un milion de bucăți. Ea ședea liniștită pe canapea. Doamna Linton îi scosese de pe umeri pelerina cenușie a lăptăresei, pe care o luasem cu împrumut pentru excursia noastră, și după cum dădea din cap cred că o dojenea. Cathy e o domnișoară, de aceea se purtau cu ea altfel decât cu mine. Apoi veni o servitoare care aduse un lighean cu apă caldă și-i spălă picioarele; domnul Linton i-a pregătit un pahar mare cu vin fiert, Isabella i-a pus o farfurie întreagă de prăjituri în poală, în timp ce Edgar stătea la oarecare depărtare, cu gura căscată. După aceea i-au uscat și pieptănat părul ei minunat, i-au dat o pereche de papuci enormi și au împins-o cu scaun cu tot lângă foc. Iar eu am lăsat-o acolo cât se poate de veselă, împărțindu-și mâncarea cu cățelul și cu Skulker, pe care-l ciupea din timp în timp de bot, ceea ce aprindea o scânteie de veselie în ochii albaștri și goi ai membrilor familiei Linton, slabă oglindire a chipului ei încântător. I-am văzut pe toți copleșiți de o admirație prostească; ea le e atât de superioară, e mai presus de toate făpturile de pe lume, nu-i așa, Nelly?
— Afacerea asta o să aibă mai multe urmări decât crezi tu, i-am răspuns, învelindu-l; apoi am stins lumânarea. Nu te mai astâmperi, Heathcliff, și domnul Hindley o să ia măsuri aspre, ai să vezi!
Vorbele mele s-au dovedit a fi mai adevărate decât aș fi dorit. Această aventură nenorocită l-a înfuriat pe Earnshaw. A doua zi a venit la noi domnul Linton în persoană, ca să dreagă lucrurile, și-l dojeni în așa măsură pe tânărul nostru stăpân pentru felul în care-și conduce familia, încât Hindley fu silit să se gândească serios la ceea ce se petrece în jurul lui. Heathcliff n-a fost bătut cu biciul, dar i s-a spus că la prima vorbă pe care o va spune domnișoarei Catherine va fi dat afară din casă. Iar doamna Earnshaw a hotărât s-o țină în frâu pe cumnata ei de îndată ce aceasta se va întoarce acasă, folosind nu forța, ci duhul blândeții; de altfel, și-ar fi dat seama că nu-i de făcut nimic cu forța.





CAPITOLUL 7

Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, adică cinci săptămâni. În răstimp glezna i se vindecase complet, și purtările i se îmbunătățiseră simțitor. Stăpâna noastră se dusese de mai multe ori s-o vadă și începu să-și pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy, căutând să-i trezească respectul de sine însăși. În acest scop îi dădu rochii frumoase și îi făcu multe complimente pe care fetița le primea cu plăcere. Așa că, în locul unei mici făpturi sălbatice, care umbla cu capul gol și făcea gesturi nestăpânite, se repezea în casă sărind și se năpustea asupra noastră și ne strângea în brațe așa de tare încât ni se tăia răsuflarea, văzurăm descălecând de pe un ponei frumos și negru, o persoană plină de ifose, cu bucle castanii ce atârnau de sub borurile unei pălării de fetru, garnisită cu pene, purtând un costum de călărie cu fustă lungă, pe care trebuia s-o ridice cu ambele mâini pentru a putea păși în casă. Hindley o ajută să coboare de pe cal, exclamând cu încântare:
— Cathy, ești o frumusețe. Cât pe-aci să nu te recunosc, arăți ca o "lady”! Isabella Linton nu se poate compara cu ea, nu-i așa, Frances?
— Isabella nu-i atât de dăruită de la natură, răspunse soția lui, dar Cathy trebuie să ia seama ca nu cumva să se sălbăticească din nou. Ellen, ajut-o pe domnișoara Catherine să se dezbrace... stai, scumpa mea, ai să-ți strici buclele, lasă-mă să-ți dezleg pălăria.
Îi scoase haina, și de sub ea apăru, strălucitoare, o fustă de mătase în carouri, pantaloni albi și ghete de lac; iar în timp ce ochii îi scânteiau de bucurie văzând cum câinii se apropie de ea sărind, ca pentru a-i ura bun venit, abia îndrăzni să se atingă de ei, ca nu cumva să-și murdărească hainele ei frumoase. Mă sărută ușor; eram plină toată de făină, căci făceam prăjiturile de Crăciun, și nu mă putea strânge în brațe. După aceea privi în jur căutându-l pe Heathcliff. Doamna și domnul Earnshaw urmăreau cu îngrijorare revederea, crezând că din această întîlnire își vor putea da în oarecare măsură seama cât erau de întemeiate speranțele lor de a-i despărți.
În primul moment a fost greu să dăm de Heathcliff. Dacă înainte de plecarea Catherinei fusese neîngrijit și nu-i păsa cum arată, acum era de zece ori mai rău. Nimeni, în afară de mine, nu avusese grijă să-i spună că-i murdar și să-l silească să se spele măcar o dată pe săptămână; de altfel, copiilor de vârsta lui rareori le place săpunul și apa. De aceea, fără a mai vorbi de hainele lui, tăvălite vreme de trei luni prin noroi și praf, și de părul îmbâcsit de nepieptănat, obrazul și mâinile îi erau într-un hal de murdărie de nedescris. Când văzu intrând în casă o domnișoară strălucitoare și grațioasă, în locul fetișcanei zbârlite pe care o aștepta, se ascunse în dosul unei bănci.
— Heathcliff nu-i aici? întrebă Cathy și, scoțându-și mănușile, dădu la iveală niște degete uimitor de albe, căci stătuse atâta vreme în casă și nu pusese mâna pe nimic.
— Heathcliff, poți veni încoace! strigă domnul Hindley, bucurându-se de încurcătura băiatului și încântat că-l vede silit să apară în fața ei ca un golan respingător. Poți să-i urezi domnișoarei Catherine bun venit, ca și ceilalți servitori.
Cathy, zărindu-și prietenul în ascunzișul său, zbură până la el și-l îmbrățișă; într-o secundă îl sărută de șapte sau opt ori pe obraz, apoi se opri și, dându-se un pas înapoi, izbucni în hohote de râs, exclamând:
— Vai, cât ești de negru și de morocănos! Și, vai, cât de ciudat și întunecat! Dar poate așa mi se pare mie, pentru că m-am învățat cu Edgar și cu Isabella Linton. M-ai uitat oare, Heathcliff?
Întrebarea ei nu era neîntemeiată, căci rușinea și mândria așternuseră pe fața lui o îndoită întunecare, făcându-l să stea încremenit.
— Strânge-i mâna, Heathcliff, zise domnul Earnshaw cu superioritate; așa, o dată ți-e îngăduit.
— Nu, nu vreau, răspunse băiatul, care, în sfârșit, își recăpătase graiul; nu mă las batjocorit. Asta nu rabd!
Și era gata s-o zbughească din casă, dar domnișoara Cathy puse iarăși mâna pe el.
— N-am vrut să râd de tine, îi zise, dar nu m-am putut stăpâni; haide, Heathcliff, dă măcar mâna cu mine! De ce ești îmbufnat? Am râs numai pentru că-mi pari atât de ciudat! Dacă te speli pe obraz și-ți perii părul, totul va fi în ordine. Dar ești așa de murdar!!
Își plimbă privirea îngrijorată de la degetele lui murdare, pe care le ținea în mâna ei, la rochia pe care o purta, conștientă că atingerea lor nu i-ar putea-o înfrumuseța.
— Nu trebuia să te atingi de mine! îi răspunse el, urmărindu-i privirea și smulgându-și mâna din mâna ei. O să fiu murdar dacă-mi place; și-mi place să fiu murdar, și voi fi murdar.
Și zicând asta, o zbughi din cameră cu capul înainte, spre marea plăcere a stăpânului și stăpânei și spre profunda tulburare a domnișoarei Catherine, care nu putea înțelege pentru ce observațiile ei provocaseră o asemenea răbufnire de mânie.
După ce mi-am făcut datoria de cameristă pe lângă noua venită și mi-am pus prăjiturile la cuptor, am înveselit sala și bucătăria cu niște focuri mari, așa cum se cuvine în ajun de Crăciun, și m-am pregătit să mă distrez de una singură, cântând mai multe colinde, fără a ține seama de părerile lui Joseph, care socotea că melodiile vesele pe care le alesesem sunt cântece lumești. El se retrăsese să se roage singur în odaia lui, iar domnul și doamna Earnshaw căutau s-o distreze pe domnișoara, arătându-i o seamă de mărunțișuri pe care le cumpăraseră pentru a le dărui copiilor Linton, drept recunoștință pentru bunătatea lor. Îi poftiseră pentru a doua zi la Wuthering Heights, dar doamna Linton acceptase invitația cu o singură condiție: ca odoarele ei să fie cu toată grija ținute departe de acel "băiat rău, care înjură”.
Așa că rămăsesem singură. Simțeam mirosul puternic de mirodenii al prăjiturilor care se coceau; admiram vasele de bucătărie strălucitoare de curățenie, ceasul lustruit și împodobit cu iederă, vasele de argint înșirate pe o tavă gata să fie umplute cu bere caldă și parfumată și, mai presus de toate, roadele grijii mele deosebite: curățenia imaculată a pardoselii, bine măturată și bine spălată. În sinea mea am adus laudele cuvenite fiecărui obiect în parte, apoi mi-am reamintit că bătrânul Earnshaw venea în bucătărie după ce totul fusese rânduit, îmi spunea că sunt o fată bună și-mi strecura în mână un șiling, ca dar de Crăciun. De-aici gândurile mele trecură la dragostea lui pentru Heathcliff și la groaza pe care-o avea ca nu cumva după moartea lui băiatul să sufere disprețul celorlalți. Asta, firește, mă făcu să mă gândesc la starea actuală a sărmanului băiat și, de unde cântam, m-am trezit plângând. Dar foarte curând mi-am dat seama că ar fi mai cuminte să caut să îndulcesc parte din nedreptățile pe care le îndura, decât să vărs lacrimi din pricina lor: m-am ridicat și am ieșit în curte să-l caut. Nu era departe; l-am găsit țesălând părul strălucitor al noului ponei din grajd și dând de mâncare celorlalte vite, ca de obicei.
— Grăbește-te, Heathcliff! îi zisei; e tare plăcut în bucătărie, iar Joseph e sus. Grăbește-te și vino să te îmbrac frumos, până nu sosește domnișoara Cathy; atunci veți putea sta împreună, locul întreg din fața căminului va fi numai pentru voi doi, și veți pălăvrăgi în voie până la culcare.
El își văzu de treabă fără a-și întoarce măcar capul spre mine.
— Vino, hai, vii? îi zisei din nou. Am făcut pentru fiecare din voi câte un cozonăcel și ție îți trebuie cel puțin o jumătate de ceas ca să te îmbraci ca lumea.
Așteptai cinci minute, dar, neprimind răspuns, am plecat. Catherine cină cu fratele și cumnata ei, iar Joseph și cu mine avurăm parte de-o masă nu prea prietenoasă, piperată dintr-o parte cu dojeni, iar de alta cu obrăznicii. Prăjitura și brânza lui Heathcliff au rămas toată noaptea pe masă, pentru iele. Își făcu de lucru până la nouă seara, apoi se urcă, mut și posomorât, în odaia lui. Cathy stătu trează până târziu, căci avea o mulțime de lucruri de pregătit pentru primirea noilor ei prieteni. O dată veni în bucătărie să stea de vorbă cu vechiul ei prieten; dar, negăsindu-l, se opri să mă întrebe ce se petrece cu el, apoi se întoarse din nou în casă. Dimineața, Heathcliff se sculă devreme și, fiind zi de sărbătoare, se duse să-și plimbe amărăciunea pe coclauri și nu se întoarse decât după ce întreaga familie plecase la biserică. Postul și reculegerea păreau să-l fi înseninat. După ce-mi dădu câteva târcoale, făcându-și curaj, exclamă brusc:
— Nelly, îmbracă-mă ca lumea! Am hotărât să fiu cuminte!
— E și vremea, îi spusei. Ai supărat-o pe Catherine, și sunt sigură că-i pare rău că s-a întors acasă! Te porți de parcă ai invidia-o pentru că i se dă mai multă atenție decât ție.
Că ar fi putut-o invidia pe Catherine, îi era de neînțeles, dar c-a supărat-o înțelese numaidecât.
— A spus că-i supărată? întrebă el, privindu-mă foarte serios.
— Azi-dimineață, când i-am spus c-ai plecat, a plâns.
— O fi, dar eu am plâns astă-noapte, răspunse; și-aveam mai multe motive decât ea să plâng.
— Da, aveai motive să te duci la culcare cu inima plină de mândrie și cu stomacul gol, îi zisei. Oamenii orgolioși își fac singuri griji și necazuri. Dar dacă ți-e rușine de purtarea ta, trebuie să-i ceri iertare, nu uita, când se întoarce. Trebuie să te duci la ea și să-i spui că vrei s-o săruți și să-i mai spui... în fine, tu știi cel mai bine ce să-i spui; dar fă-o din tot sufletul, și să nu crezi că din pricina hainelor ei frumoase s-a schimbat, înstrăinându-se de tine. Iar acum, cu toate că trebuie să pregătesc prânzul, am să-mi fac timp și-am să te gătesc încât Edgar Linton să pară o marionetă pe lângă tine; așa și este. Tu ești mai tânăr, dar fac prinsoare că ești mai înalt și ai umerii de două ori mai lați decât el; ai putea să-l trântești la pământ cât ai clipi din ochi! Nu-i așa că ai fi în stare?
Fața lui Heathcliff se lumină pentru o clipă; dar el se întunecă din nou și oftă.
— Știi, Nelly, chiar dacă l-aș trânti de douăzeci de ori la pământ, el tot nu se face mai urât, și nici eu mai frumos. Aș vrea să am părul blond și pielea albă, să fiu elegant și binecrescut și să am norocul de-a fi tot atât de bogat cât va fi el!
— Și, la fel ca el, s-o strigi pe mama la fiecare pas, adăugai eu, și să tremuri când un băiat de la țară ridică pumnul la tine și să stai acasă toată ziua ca nu cumva să te ude ploaia. O, Heathcliff, ești cam slab de înger, îi zisei din nou. Vino la oglindă și-am să-ți arăt eu ce trebuie să-ți dorești. Vezi tu cutele astea dintre ochi și sprâncenele astea groase, care, în loc să fie arcuite, se adâncesc la mijloc? Și perechea asta de drăcușori negri, îngropați atât de adânc și care niciodată nu-și deschid cu îndrăzneală ferestrele, ci stau la pândă lucind pe sub ele, ca niște iscoade ale diavolului? Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde nu-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui urăște atât pe cel ce i le dă cât și pe toată lumea.
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că trebuie să-mi doresc ochii mari, albaștri, și fruntea netedă a lui Edgar Linton, îmi răspunse Heathcliff. Ei bine, află că le doresc, dar asta nu mă va ajuta să le și capăt.
— O inimă bună te va face să ai o față plăcută, băiete, chiar dac-ai fi negru în toată legea, zisei eu mai departe; dar o inimă rea schimonosește cel mai frumos obraz în ceva mai urât decât urâtul. Iar acum, după ce-am isprăvit cu spălatul, pieptănatul și bosumflarea, spune și tu dacă nu te poți socoti chiar frumușel? Și zău că ești frumușel. S-ar putea crede că ești un prinț deghizat. Cine știe dacă nu cumva tatăl tău a fost împăratul Chinei, iar mama ta, împărăteasa Indiei, și dacă fiecare din ei n-ar fi putut cumpăra, cu venitul lor pe-o săptămână atât Wuthering Heights cât și Thrushcross Grange?! Ponte c-ai fost furat de pirați și adus în Anglia! În locul tău mi-aș imagina că mă trag dintr-un neam mare și, gândindu-mă la ce-am fost, aș căpăta curajul și demnitatea de a îndura persecuțiile unui mic fermier!
Am pălăvrăgit așa mai departe și, încetul cu încetul, Heathcliff își descreți fruntea și fața lui căpătă o expresie mai plăcută. Deodată, convorbirea noastră fu întreruptă de zgomotul unei trăsuri care urcase drumul și intra în curte. El fugi la fereastră și eu la ușă; am ajuns tocmai la timp ca să-i putem vedea pe cei doi tineri Linton înfofoliți în paltoane și blănuri, coborând din trăsura familiei, iar pe cei din familia Earnshaw descălecând; iarna deseori se duceau călare la biserică. Catherine prinse de mână pe cei doi copii, îi conduse în casă și-i așeză în fața focului, care foarte curând le îmbujoră obrajii.
L-am îndemnat pe Heathcliff să se grăbească să le arate cît e de prietenos. Mă ascultă numaidecât; dar, spre ghinionul lui, în momentul în care deschidea ușa bucătăriei ca să iasă, Hindley, din cealaltă parte o împingea ca să intre. Se întâlniră, și stăpânul, enervat, văzându-l curat și vesel, sau vrând poate să-și respecte făgăduiala făcută doamnei Linton, îl îmbrânci brusc înapoi și-i porunci, furios, lui Joseph:
— Scoate-l pe individ din odaie și trimite-l în pod până după masă. Dacă rămâne singur aici, are să-și vâre degetele în tarte și are să fure fructele din ele.
— Nu, domnule, nu m-am putut opri să-i răspund, n-are să se atingă de nimic. Cred că și el are dreptul la o parte din bunătățile astea, ca și noi de altfel.
— Are să-și primească ce i se cuvine din mâna mea dacă-l mai prind pe-aici înainte de a se întuneca! strigă Hindley. Ieși afară, vagabondule! Ce te fudulești ca un cocoș? Acuși pun mâna pe unul din zulufii tăi eleganți și-ai să vezi cum o să ți-1 lungesc!
— Sunt destul de lungi și-așa, zise tânărul domn Linton, care privea pe furiș din pragul ușii. Mă mir că nu-i dau dureri de cap. Iar deasupra ochilor parc-ar avea o coamă de mânz.
Făcu observația asta fără intenția de a-l jigni pe Heathcliff; dar firea violentă a acestuia nu era făcută să rabde vreun cuvânt ce semăna a obrăznicie, mai cu seamă când venea din partea tânărului Linton, pe care părea să-l urască încă de pe-atunci ca pe-un rival. Puse mâna pe un castron plin cu sos de mere fierbinte (primul obiect care-i căzu în mână) și-l azvârli așa, plin cum era, peste obrazul și gâtul vorbitorului, care începu să se văicărească atât de cumplit, încât Isabella și Catherine veniră în goana mare la fața locului. Domnul Earnshaw îl înhăță pe vinovat și-l duse în odaia lui unde, fără îndoială, i-a administrat un strașnic remediu pentru a-i răcori criza de furie, căci se întoarse roșu la obraz și cu răsuflarea tăiată. Eu am luat o cârpă de vase și am început să frec, mânioasă, nasul și gura lui Edgar, spunându-i că bine-a pățit dacă se amestecă în treaba altuia. Sora lui începu să plângă și să spună că vrea să se întoarcă acasă, iar Cathy, năucă, stătea lângă ei, cu obrajii roșii de rușine.
— N-ar fi trebuit să vorbești cu el! îi spuse domnului Linton pe un ton dejenitor. Era prost dispus; și acum, iată, ne-ai stricat toată ziua. Pe el o să-l bată, și eu nu pot răbda să-l bată! Nu mai pot mânca nimic! Pentru ce-ai vorbit cu el, Edgar?
— N-am vorbit cu el, spuse plângând în hohote tânărul; apoi se smuci din mâinile mele și începu să se curețe cu batista lui de olandă. I-am făgăduit mamei că n-am să-i spun nici o vorbă și m-am ținut de făgăduială; n-am vorbit cu el.
— Bine, atunci nu mai plânge, răspunse Catherine cu dispreț, doar nu te-a omorât. Nu face și tu atâta zarvă; uite, vine fratele meu! Taci, Isabella! Þi-a făcut cineva ție vreun rău?
— Haideți, copii, fiecare la locul lui! strigă Hindley cu un aer agitat. M-am încins de-a binelea cu bestia aceea de băiat. Iar data viitoare, domnule Edgar, fă-ți dreptate singur, cu pumnii dumitale, să vezi ce poftă de mâncare-o să capeți!
Și în fața unor bucate atât de bine mirositoare, își recăpătară cu toții calmul. Plimbarea le deschisese pofta de mâncare și se mângâiară ușor, căci lor nu li se întâmplase de fapt nici o nenorocire. Domnul Earnshaw le umplu farfuriile cu bunătăți, iar doamna îi înveseli povestindu-le lucruri hazlii. Eu stăteam la spatele scaunului ei și mă întristasem văzând-o pe Catherine, care, cu ochii uscați și cu un aer indiferent, începuse să taie aripa de gâscă din fața ei. "Ce copil nesimțitor! îmi zisei, cât de ușor trece peste necazurile vechiului ei tovarăș de joacă! N-aș fi crezut să fie atât de egoistă!” Dar Cathy duse o îmbucătură până la gură, apoi o puse din nou în farfurie, obrajii i se îmbujorară și-o năpădiră lacrimile. Scăpă furculița pe jos. Se aplecă cu grabă, ascunzându-se sub fața de masă ca ceilalți să nu-i observe emoția. N-am mai spus că-i nesimțitoare, căci mi-am dat seama de tortura pe care o îndurase toată ziua și strădania ei ca să rămână cu orice preț singură, să se poată duce până la Heathcliff; dar, după cum am descoperit mai târziu când am încercat să-i duc în ascuns de mâncare, stăpânul îl încuiase sus, în pod.
Seara am dansat. Atunci Cathy, întrucât Isabella Linton n-avea cu cine dansa, l-a rugat pe domnul Hindley să-i dea drumul. Rugămințile ei fură însă zadarnice, iar eu am fost desemnată să umplu golul. Agitația dansului ne făcu să uităm tot necazul, și plăcerea noastră crescu și mai mult când sosi orchestra din Gimmerton, compusă din cincisprezece instrumente: o trompetă, un trombon, clarinete, basuri, cornuri de vânătoare și un violoncel, în afară de coriști. Aceștia se duc întotdeauna, de Crăciun, pe la casele mai respectabile, unde li se dau ceva bani; pentru noi era o mare sărbătoare când îi auzeam cântând. După ce-au intonat colindele obișnuite, le-am cerut să ne cânte și câteva melodii vesele. Doamnei Earnshaw îi plăcea muzica, așa că ne-au cântat mult.
Și Catherinei îi plăcea; dar, pretinzând că sunetele sunt mai dulci auzite din capul scării, se urcă sus, în întuneric. Eu am urmat-o. Ușa sălii se închise și nimeni n-a observat lipsa noastră. Era atâta lume! Cathy nu se opri în capul scării, ci se urcă sus, în podul unde era încuiat Heathcliff, și-l strigă. La început, refuză cu încăpățânare să-i răspundă; dar ea stărui și în cele din urmă îl convinse să stea de vorbă cu ea printre scînduri. Eu i-am lăsat pe bieții copii să vorbească netulburați, până când mi s-a părut că muzica e pe cale să se oprească, pentru ca muzicanții să poată gusta și ei câte ceva; atunci am alergat iute pe scară să-i dau de veste. Dar în loc s-o găsesc afară, îi auzii glasul înăuntru. Maimuțica se strecurase pe acoperiș printr-o ferestruică, și intrase în podul unde era încuiat Heathcliff. Cu mare greutate am putut-o scoate de acolo. O dată cu Catherine, ieși și Heathcliff, și ea stărui să-l iau cu mine în bucătărie, deoarece Joseph plecase la un vecin ca să nu mai audă cântecele noastre "diavolești”, cum le zicea el. Le-am spus că nu vreau să-i încurajez cu nici un preț în șiretlicurile lor, dar deoarece prizonierul ajunase de ieri de la amiază, am hotărât să închid de data asta ochii și să-l păcălim pe domnul Hindley; Heathcliff coborî, eu îi pusei un scaun lângă foc și-i dădui o mulțime de bunătăți; dar băiatul se simțea rău și nu putu mânca decât foarte puțin, iar toate încercările mele de a-l distra fură respinse. Își sprijini coatele pe genunchi, bărbia în palme și rămase mut, cufundat în gânduri. Când l-am întrebat la ce se gândește, mi-a răspuns pe un ton grav:
— Caut să văd cum am să-i pot plăti toate astea lui Hindley. Nu-mi pasă cât voi avea de așteptat, dacă până la urmă tot i le voi plăti. Sper să nu moară înainte!
— Rușine să-ți fie Heathcliff, îi spusei. Numai Dumnezeu are dreptul să pedepsească pe cei răi; noi trebuie să învățăm să iertăm.
— Nu. Dumnezeu n-ar avea nici pe departe satisfacția pe care aș avea-o eu, răspunse el. Vreau numai să descopăr cea mai bună cale! Las' pe mine! Îmi fac eu planul. Câtă vreme mă gândesc la asta, nu simt nici o durere.
— Dar, domnule Lockwood, eu uit că poveștile astea nu vă pot distra. Îmi pare rău că m-am luat atâta cu vorba... mâncarea vi s-a răcit și picați de somn! V-aș fi putut spune povestea lui Heathcliff, adică tot ce-ar fi trebuit să știți despre el, în câteva cuvinte.
Apoi menajera mea se opri din vorbă, se ridică și începu să-și strângă lucrul; dar eu nu mă simțeam în stare să mă mișc de lângă cămin și somnul nuvoia să vină.
— Ia loc, doamnă Dean, strigai, mai rămâi o jumătate de oră! Foarte bine ai făcut că mi-ai povestit totul așa, pe îndelete. Așa-mi place, și trebuie să-mi spui toată povestea tot așa. Căci fiecare personaj despre care mi-ai vorbit mă interesează într-un fel sau altul.
— Acuși bate ceasul unsprezece, domnule.
— N-are a face, n-am obiceiul să mă culc la ore mari. Pentru un om care doarme până la zece dimineața, ora unu sau două e foarte potrivită.
— N-ar trebui să dormiți până la zece. Până la ora aceea partea cea mai frumoasă a dimineții a și trecut. Omul care nu și-a isprăvit jumătate din munca zilei până la ora zece riscă să nu facă nimic nici în cealaltă jumătate.
— Cu toate acestea ia loc din nou, doamnă Dean, căci mâine am de gând să lungesc noaptea până după-amiază. Presimt că am răcit zdravăn, dacă n-o fi chiar ceva mai grav.
— Sper că nu, domnule. Bine, dar dați-mi voie să sar peste trei ani: în timpul acela doamna Earnshaw...
— Nu, nu, nu admit asta. Poți să-ți imaginezi ce stare sufletească ai avea dacă pe covorul din fața dumitale ar sta o pisică ce și-ar linge pisoii, iar dumneata ai urmări-o cu atâta atenție, încât dacă ar uita să lingă urechea unui pisoi, ți-ai ieși din fire?
— Într-o foarte adormitoare dispoziție, aș spune.
— Dimpotrivă, în starea aceasta omul este foarte surescitat. Așa sunt eu acum, și de aceea te rog să povestești mai departe cu de-amănuntul. Pentru mine, oamenii de pe-aici sunt cu mult mai interesanți decât cei de la oraș, după cum un păianjen e mai important pentru un om din închisoare decât pentru cei dintr-o casă țărănească; și totuși interesul acesta deosebit nu se datorează numai situației spectatorului. Oamenii de-aici trăiesc mai intens, mai adânc și mai puțin superficial, nu sunt supuși efemerului și frivolităților. Încep să cred că aici ai putea iubi toată viața o singură ființă. Până acum eram cu desăvârșire convins că nu există dragoste care să dureze mai mult de un an. Situația unora seamănă cu aceea a unui om flămând așezat la masă în fața unui fel unic de mâncare, asupra căruia își concentrează toată pofta, prețuindu-l după cum se cuvine; a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăț cu bucate diverse, pregătite de bucătari francezi; poate că din acest ospăț omul nostru va alege tot cu atâta plăcere, dar în prețuirea și amintirea lui fiecare fel nu va fi decât o neînsemnată fărâmă.
— Oh! Noi cei de pe-aici suntem aidoma cu oamenii de pretutindeni, dacă reușiți să ne cunoașteți, observă doamna Dean, cam mirată de spusele mele.
— Iartă-mă, îi răspunsei; dumneata, doamnă dragă, ești o mărturie izbitoare împotriva acestei afirmații. În afară de câteva provincialisme neînsemnate, manierele dumitale n-au nici o trăsătură pe care, de obicei, eram obișnuit s-o consider caracteristică tagmei din care faci parte. Sunt convins că dumneata ai gândit mult mai mult decât gândesc majoritatea servitorilor, în general. Dumneata ai fost silită să-ți cultivi mintea pentru că n-ai avut prilejul să-ți fărâmițezi viața ocupându-te cu fel de fel de fleacuri.
Doamna Dean începu să râdă:
— Eu, din parte-mi, mă consider un soi de om zdravăn și cuminte, spuse ea; nu numai pentru c-am trăit printre dealurile astea și-am văzut an de an aceleași fețe și un șir întreg de fapte, dar și pentru că am fost supusă unei aspre discipline, care m-a învățat să fiu înțeleaptă; și-apoi am citit și eu câte ceva, mult mai mult decât vă închipuiți dumneavoastră, domnule Lockwood. Nu puteți deschide o carte din biblioteca asta pe care să n-o fi răsfoit și eu, și din fiecare m-am ales cu câte ceva, în afară de rândul acela cu cărți grecești și latinești și de cele franțuzești; dar și pe-acelea știu să le deosebesc unele de altele; la mai mult decât atâta nu vă puteți aștepta din partea mea; sunt fată de om sărac. Cu toate astea, dacă vreți să auziți mai departe povestea mea, așa cum v-am spus-o până acum, cu de-amănuntul, ar fi mai bine, e drept, să nu rup firul; și în loc sa sar peste trei ani, să mă mulțumesc a trece la vara următoare — vara anului 1778 — cu aproape douăzeci și trei de ani în urmă, adică.



CAPITOLUL 8

În dimineața unei zile frumoase de iunie s-a născut primul copilaș pe care urma să-l cresc eu, și ultimul din vechea familie Earnshaw. Eram la cositul fânului pe un câmp îndepărtat, când fata care ne aducea de obicei prânzul veni în fuga mare, cu un ceas mai devreme, trecând prin fâneață și strigându-mă întruna.
— Oh, ce prunc mare! spuse ea gâfâind. Cel mai frumos băiat care s-a văzut vreodată pe lume! Dar
doctorul Kenneth zice că doamna o să moară; zice că de câteva luni suferă de oftică. L-am auzit când i-a spus domnului Hindley; cică acum, nemaiavând nimic care s-o țină în viață, are să moară la toamnă. Vino numaidecât acasă. Dumneata, Nelly, trebuie să-l dădăcești, să-l hrănești cu zahăr și lapte și să-i porți de grijă zi și noapte. Ce n-aș da să fiu în locul dumitale! După ce-o să moară doamna, o să fie ca și copilul dumitale.
— E chiar atât de bolnavă? am întrebat-o, aruncând furca la pămant și legându-mi boneta.
— Cred că da, dar se pare că e plină de curaj, răspunse fata; vorbește de parcă are să trăiască până l-o vedea om în toată firea. E fericită până peste cap, e un copil atât de frumos! Eu, să fiu în locul ei, n-aș muri, m-aș face bine numai uitându-mă la el, în ciuda lui Kenneth. Tare m-am înfuriat pe el! Doamna Archer venise jos în sală să-i arate și stăpânului îngerașul, și fața lui începuse să se lumineze, când cobea cea bătrână păși spre el și-i zise: "Earnshaw, e o binecuvântare că nevasta dumitale a fost până acum cruțată, pentru a-ți lăsa acest fiu. Când a venit aici eram convinsă că nu va trăi multă vreme, iar acum trebuie să-ți spun că iarna va aduce probabil sfârșitul ei. N-are rost să te zbuciumi și să te frămânți, n-avem ce-i face. De altfel, ar fi trebuit să te gândești mai bine înainte de-a lua de nevastă o fată atât de prăpădită!”
— Și ce-a răspuns stăpânul? am întrebat-o.
— Cred c-a înjurat, dar mie nu-mi păsa de el, eu voiam să văd pruncul! Și fata începu din nou să-l descrie, încântată. Eu, la fel de mișcată, m-am grăbit spre casă; mă bucuram să văd copilul, cu toate că-mi era foarte milă de Hindley. În inima lui nu era loc decât pentru doi idoli: soția și el însuși. Îi iubea peste măsură de mult pe amândoi, dar pe ea o adora, și nu prea vedeam cum are să poată îndura pierderea.
Când am ajuns la Wuthering Heights l-am găsit stând în prag; și în timp ce intram în casă, l-am întrebat ce face copilașul.
— Mai-mai s-o ia la fugă, Nelly, mi-a răspuns arborând un zâmbet vesel.
— Și doamna? am îndrăznit să-l întreb: doctorul zice că...
— Dă-l dracului de doctor! m-a întrerupt roșind. Frances e bine de tot și de azi într-o săptămână, pe vremea asta, va fi perfect sănătoasă. Te duci sus? Spune-i te rog că vin și eu, dacă-mi făgăduiește că nu va vorbi. Am plecat de lângă ea fiindcă n-a vrut să tacă din gură, și trebuie, spune-i că domnul Kenneth zice că trebuie să stea liniștită.
Eu i-am transmis doamnei Earnshaw mesajul; părea foarte bine dispusă și mi-a răspuns vesel:
— Abia am scos o vorbă, Ellen, și de două ori a ieșit din odaie plângând. Bine, spune-i că-i făgăduiesc să nu mai vorbesc; dar nu pot să nu râd de el!
Biata făptură! Până-n săptămâna morții nu și-a pierdut buna dispoziție, iar bărbatul ei stăruia cu încăpățânare, ba chiar cu furie, că sănătatea i se îmbunătățește din zi în zi. Când Kenneth i-a spus că în acel stadiu al bolii doctoriile nu-i mai sunt de folos și n-are rost să mai cheltuiască bani cu îngrijirea ei, Hindley i-a răspuns:
— Știu că nu trebuie s-o mai caut... e perfect sănătoasă... și nu-i mai trebuie nici o îngrijire din partea dumitale! Niciodată n-a fost ofticoasă. A avut febră, dar acum i-a trecut. Pulsul ei bate tot atât de rar ca și al meu, iar obrajii îi sunt tot atât de reci ca ai mei.
Soției i-a spus aceeași poveste, și mi se pare că ea l-a crezut. Dar într-o noapte, pe când sta rezemată de umărul lui și spunea tocmai că are impresia că a doua zi se va putea scula din pat, a avut o criză de tuse foarte ușoară. El a cuprins-o în brațe, ea i-a pus mâinile în jurul gâtului, s-a schimbat la față, și moartă a fost.
Și așa cum prezisese fata, copilașul stăpânului, pe care-l chema Hareton, rămase cu totul pe seama mea. În privința copilului, domnul Earnshaw se mulțumea să știe că-i sănătos și să nu-l audă niciodată plângând. Dar, în ceea ce-l privea pe el, era disperat, durerea lui era de felul acela care nu te lasă să te vaiți. Nu plângea și nici nu gemea. Blestema și sfida; ura pe Dumnezeu și pe oameni și începu să ducă o viață desfrânată. Servitorii nu i-au putut îndura multă vreme purtarea urâtă și tiranică; Joseph și cu mine am fost singurii care am rămas. Pe mine nu m-a lăsat inima să dezertez de la datorie, și de altfel trebuie să știți dumneavoastră că eu eram sora lui de lapte și deci mai îngăduitoare față de el decât ar fi putut fi un străin; iar Joseph a rămas ca să facă pe grozavul cu arendașii și muncitorii și pentru că se simțea sortit să trăiască într-un loc unde găsea nenumărate nelegiuiri de condamnat.
Obiceiurile urâte și tovărășiile rele ale stăpânului n-au fost o pildă bună pentru Catherine și Heathcliff. Modul cum se purta cu acesta din urmă ar fi fost îndeajuns să facă un diavol chiar și dintr-un sfânt. Și adevărul e că în epoca aceea băiatul părea stăpânit de o putere diavolească. Privea încântat cum Hindley decade fără scăpare și cum devine, din zi în zi, tot mai sălbatic, mai întunecat și mai fioros. Nici nu vă pot descrie ce infern era în casa noastră. Pastorul nu mai dădea pe-acolo, și până la urmă nici un om cumsecade nu se mai apropia de noi, cu excepția lui Edgar Linton, care venea adeseori la domnișoara Cathy. La cincisprezece ani, ea era regina acestor ținuturi; nici o fată nu se putea asemui cu ea; devenise o făptură încrezută și îndărătnică! Trebuie să recunosc că, după ce trecuse de anii copilăriei, n-o mai iubeam atât și o înfruntam destul de des, căutând să-i mai potolesc îngâmfarea. Totuși ea n-a prins niciodată pică pe mine. Era de o statornicie uimitoare în ceea ce privește vechile ei sentimente; chiar dragostea pentru Heathcliff s-a menținut neclintită; iar tânărul Linton, cu toată superioritatea lui, numai cu greu a izbutit să trezească în ea sentimente de profunzimea celor pe care le avea față de Heathcliff. Edgar Linton a fost ultimul meu stăpân; portretul acela de deasupra căminului e al lui. Mai demult se afla acolo și portretul soției sale, dar a fost luat, căci altfel ați fi putut vedea ceva din ceea ce a fost ea odată. Puteți desluși ceva din acest portret al domnului Linton?
Doamna Dean ridică lumânarea, iar eu am putut distinge o față blândă, foarte asemănătoare cu a tinerei doamne de la Wuthering Heights, dar cu o expresie mai gânditoare și mai prietenoasă. Era un tablou frumos. Părul blond, lung, cădea în bucle ușoare pe tâmple; ochii erau mari si serioși, fața poate prea gingașă. Nu m-am mirat că domnișoara Catherine Earnshaw și-a putut uita primul prieten pentru un bărbat ca acesta! Dar m-am mirat mult că un om cu un suflet corespunzător acestei fizionomii s-a putut îndrăgosti de Catherine Earnshaw, dacă aceasta a fost așa cum mi-o închipuiam eu.
— Un portret foarte plăcut, spusei femeii. Îi seamănă?
— Da, îmi răspunse; dar când era vesel arăta și mai bine. Asta era expresia lui obișnuită; de fapt nu era destul de vioi.
După cele cinci săptămâni petrecute la familia Linton, Catherine păstră legătura cu ei; și cum nu voia să-și dezvăluie defectele, căci avea destul bun-simț pentru a-i fi rușine să se poarte brutal cu niște oameni care erau tot timpul atât de politicoși cu ea, s-a impus fără să vrea bătrânilor, adică doamnei și domnului Linton, arătându-se amabilă și sensibilă când era împreună cu ei și cucerind atât admirația Isabellei cât și inima lui Edgar. La început aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiție, și astfel, fără a avea intenția precisă de a induce în eroare pe cineva, a ajuns să-și formeze un caracter dublu. În casa unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un "derbedeu ordinar” și "mai rău decât o brută” avea grijă să nu se poarte ca el; dar acasă la ea nu se osteni să aibă maniere elegante căci toată lumea ar fi râs de ea, nici să-și frâneze firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporit prestigiul și nici nu i-ar fi adus laude.
Domnul Edgar avea rareori îndrăzneala să vină fățiș la Wuthering Heights. Fiind îngrozit de reputația lui Earnshaw, îi era frică să dea ochii cu el. Cu toate acestea, noi îl primeam întotdeauna cât se poate de politicos: până și stăpânul, știind pentru ce vine, se ferea să-l jignească, iar când simțea că nu poate fi amabil, se ferea din calea lui. Eu cred că vizitele lui Edgar nu-i prea plăceau domnișoarei Catherine. Ea nu era prefăcută, nu era o frivolă și se vedea limpede că întâlnirile dintre cei doi prieteni ai ei îi displăceau. Căci dacă Heathcliff își arăta disprețul față de Linton în prezența acestuia, ea nu-i putea da dreptate nici pe jumătate din cât îi dădea în absența lui; iar când Linton își manifesta dezgustul și antipatia față de Heathcliff, nu cuteza să privească indiferentă aceste sentimente, dar se prefăcea că desconsiderarea tovarășului ei de joacă o lasă rece! Adeseori mă distram văzând încurcătura și frământările ei tainice, pe care zadarnic se străduia să le ascundă ca să scape de batjocura mea. Poate să vă pară că eram răutăcioasă, dar Catherine se arăta atât de trufașă încât, până n-o umileai silind-o să se poarte cu mai multă smerenie, era cu neputință să-ți fie milă de ea, chiar când suferea. În cele din urmă a ajuns să-mi vorbească deschis și să capete încredere în mine. Nu exista nimeni altcineva pe care și l-ar fi putut face sfetnic.
Într-o după-amiază domnul Hindley plecă de acasă, și Heathcliff hotărî să-și facă din acea zi o sărbătoare. Cred că avea șaisprezece ani pe atunci; și, fără să fi fost urât sau lipsit de inteligență, avea o expresie respingătoare, care a dispărut cu totul din înfățișarea lui actuală. În primul rând, în vremea aceea pierduse orice urmă de educație primită în copilărie. Munca grea, din zori și până-n toiul nopții, stinsese interesul pe care-l avusese odată pentru dobândirea noilor cunoștințe, cât și dragostea de cărți sau de învățătură. Sentimentul de superioritate, sădit în el din copilărie prin părtinirea pe care i-o arătase bătrânul Earnshaw, dispăruse. Se luptase multă vreme să țină pasul la învățătură cu Catherine, dar cedase cu mare, deși nemărturisit, regret; cedase cu desăvârșire; și când și-a dat seama că-i sortit să decadă sub nivelul său de odinioară, nimic nu l-a mai putut convinge să facă măcar un singur pas pentru a se ridica. Și atunci înfățișarea începu să oglindească decăderea lui intelectuală: căpătă un umblet greoi și o fizionomie grosolană. Avusese întotdeauna o fire închisă, dar în ultima vreme devenise atat de posac și de sălbatic, încât părea aproape idiot; și parcă-i făcea o plăcere sumbră să provoace mai curând aversiune decât stima puținilor oameni pe care-i cunoștea.
Catherine și cu Heathcliff continuau să fie nedespărțiți ori de câte ori el putea scăpa de la lucru; dar nu-i mai spunea cu glas tare c-o iubește, și se trăgea îndărăt, mânios și bănuitor, în fața mângâierilor ei copilărești, ca și cum și-ar fi dat seama că gesturile mângâietoare erau un fel de dărnicie forțată. În după-amiaza despre care vă vorbeam, Heathcliff intră în sală, spunându-ne că în ziua aceea nu se mai duce la lucru. Eu tocmai o ajutam pe domnișoara Cathy să se gătească; nu prevăzusem că Heathcliff va lua hotărârea să lenevească și, crezând că va rămâne singură în casă, reușise, nu știu pe ce cale, să-l înștiințeze pe domnul Edgar de lipsa fratelui ei; și se pregătea să-l primească.
— Cathy, ești ocupată în după-amiaza asta? Te duci undeva? întrebă Heathcliff.
— Nu, plouă, răspunse ea.
— Atunci de ce te-ai îmbrăcat cu rochia aia de mătase, spuse el. Sper că nu vine nimeni aici.
— Nu, după câte știu eu, bâlbâi domnișoara; dar tu ar trebui să fii acum la cîmp, Heathcliff. Abia a trecut un ceas de la amiază, credeam că ești la lucru.
— Nu se întâmplă des să scăpăm de prezența blestemată a lui Hindley, zise băiatul. Azi nu mai lucrez, stau cu tine.
— Oh, dar are să te pârască Joseph, zise ea timid; ar fi mai bine să te duci!
— Joseph încarcă piatră de var de partea cealaltă a stâncii de la Peniston; are de lucru până se întunecă, așa că n-o să afle niciodată.
Și, zicând așa, veni agale lângă foc și se așeză. Catherine rămase o clipă pe gânduri, cu sprâncenele încruntate — socotea că e necesar să-i netezească intrusului calea.
— Isabella și Edgar Linton au spus că poate trec azi după-amiază pe-aici, zise după un minut de tăcere. Cum văd că plouă, s-ar putea să nu vină, dar, dacă vin, riști să fii certat degeaba.
— Poruncește-i lui Ellen să le spună că ești ocupată, Cathy, stărui el; nu mă da afară din sală pentru nătăfleții aceia de prieteni ai tăi! Câteodată îmi vine să mă plâng că ei... clar n-am s-o fac...
— Că... ce? strigă Catherine uitându-se la el cu fața tulburată. O, Nelly, adăugă apoi cu nerăbdare, smucindu-și capul din mâinile mele, m-ai pieptănat atâta, de mi-ai desfăcut toate buclele! Ajunge, lasă-mă-n pace! De ce te plângi, Heathcliff?
— De nimic... uită-te numai la calendarul din perete — îi arătă o foaie de hârtie înrămată, atârnată lângă fereastră, și continuă — crucile sunt pentru serile pe care le-ai petrecut cu Lintonii, punctele pentru cele petrecute cu mine. Le vezi? Eu le-am însemnat zi de zi.
— Da... foarte caraghios! Parcă eu țin vreo socoteală, răspunse Catherine pe un ton arțăgos. Și ce rost are una ca asta?
— Ca să-ți arăt că eu observ, zise Heathcliff.
— Și ce, trebuie să stau mereu cu tine? întrebă ea, tot mai enervată. Ce folos dacă stau lângă tine? Despre ce-mi vorbești? Pentru cât mă distrezi, sau pentru cât faci tu pentru mine, ai putea fi mut sau copil de țâță.
— Până acum nu mi-ai spus niciodată că vorbesc prea puțin sau că nu-ți place tovărășia mea, Cathy! exclamă Heathcliff tulburat din cale-afară.
— Nici nu poate fi vorba de tovărășie când un om nu știe nimic și nu spune nimic, murmură ea.
Prietenul ei se ridică, dar n-avu timp să mai adauge ceva, căci pe caldarâmul curții se auzi tropot de cal și, după o bătaie ușoară în ușă, tânărul Linton intră, cu fața strălucitoare de bucurie că primise această invitație neașteptată. Pe când unul intra și celălalt ieșea, Catherine putu observa, fără îndoială, deosebirea dintre cei doi prieteni ai săi. Diferența dintre ei era tot atât de mare ca aceea dintre niște dealuri carbonifere, sterpe și o minunată vale mănoasă, iar glasul și salutul noului venit se deosebeau de ale lui Heathcliff tot atât cât și înfățișarea lui. Edgar Linton vorbea blând și încet, pronunța cuvintele ca dumneavoastră, adică mai puțin răstit și mai dulce decât vorbim noi pe-aici.
— Sper că n-am venit prea devreme, nu-i așa? zise el aruncând o privire spre mine.
Eu începusem să frec o tavă și să curăț niște sertare din celălalt capăt al bufetului.
— Nu, răspunse Catherine. Ce faci acolo, Nelly?
— Îmi văd de treabă, domnișoară, i-am răspuns. (Domnul Hindley îmi poruncise să fiu întotdeauna de față când venea domnul Linton în vizită).
Ea s-a apropiat de mine și mi-a șoptit mânioasă:
— Pleacă de-aici cu cârpele tale! Când sunt musafiri în casă, slugile n-au voie să cotrobăiască și să curețe odaia în care sunt ei!
— Profit de ocazie acum, că stăpânul e plecat, i-am răspuns cu glas tare. El nu poate suferi să deretic când e de față. Sunt sigură că domnul Edgar o să mă ierte.
— Nici eu nu pot suferi să deretici când sunt de față! exclamă Cathy pe un ton poruncitor, fără a-i da oaspetelui răgaz să scoată o vorbă. Nu-i trecuse încă enervarea după discuția cu Heathcliff.
— Îmi pare rău, domnișoară Catherine, fu răspunsul meu văzându-mi mai departe de treabă.
Ea, crezând că Edgar n-o vede, îmi smulse cârpa din mână și mă ciupi de braț, răsucindu-mi îndelung și cu mânie pielea. V-am spus că n-o iubeam și simțeam chiar plăcere s-o lovesc din când în când în vanitatea ei și apoi, în afară de asta, ciupitura fusese atât de dureroasă, încât m-am ridicat din genunchi și am început să țip:
— Oh, domnișoară, urâtă glumă! N-ai dreptul să mă ciupești și n-am să rabd una ca asta!
— Nici nu te-am atins, mincinoaso! strigă ea.
Degetele îi tremurau și era gata să repete gestul. Urechile îi erau roșii de furie; niciodată n-a avut puterea să-și ascundă sentimentele căci roșea întotdeauna până-n vârful urechilor.
— Atunci asta ce-i? i-am răspuns; și, ca să-i închid gura, i-am arătat pata roșie de pe braț.
Bătu cu piciorul în pardoseală, ezită un moment, apoi, îmboldită de răutatea din ea, mă plesni peste față cu o lovitură usturătoare, care mi-a umplut ochii de lacrimi.
— Catherine, scumpa mea! Catherine! interveni Linton foarte tulburat de dubla greșeală, minciună și violență, săvârșită de idolul lui.
— Pleacă de-aici, Ellen! repetă ea tremurând toată.
Micul Hareton, nedespărțitul meu tovarăș, ședea pe jos lângă mine și, văzându-mi lacrimile, începu să plângă în hohote învinuind-o pe "mătușa Cathy cea rea”. Asta a făcut-o să-și verse furia asupra căpșorului acela nenorocit: îl apucă de umeri și-l scutură pînă când bietul copil se făcu palid ca ceara; atunci Edgar, zăpăcit, ca să-l salveze, o prinse de mână. Ea își smuci pe loc mâna și tânărul, uluit, se văzu plesnit peste obraz în așa fel, încât nu mai putu crede c-a fost o glumă. Se retrase consternat. L-am ridicat în brațe pe Hareton și am plecat cu el în bucătărie, lăsând ușa deschisă, căci eram curioasă să văd cum se va sfârși conflictul dintre ei. Musafirul insultat, palid și cu buzele tremurânde, se îndreptă spre locul unde-și pusese pălăria.
"Așa-ți trebuie! mi-am zis. Ai fost prevenit, acum vezi-ți de drum! E o binefacere c-ai putut întrezări firea ei cea adevărată.”
— Unde te duci? întrebă Catherine înaintând spre ușă.
Edgar o ocoli, încercând să treacă pe lângă ea.
— Să nu pleci! exclamă Cathy energic.
— Trebuie să plec, și am să plec! răspunse el cu o voce stăpânită.
— Nu, stărui domnișoara, punând mâna pe clanță, încă nu! Edgar Linton, stai jos, nu mă poți lăsa în starea asta, o să fiu nenorocită toată noaptea, și nu vreau să fiu nenorocită din pricina ta!
— Pot să mai rămân după ce m-ai pălmuit? întrebă Linton.
Catherine amuțise.
— M-ai speriat și mi-a fost rușine mie pentru felul cum te porți, continuă el; nu mai vin niciodată aici.
Ochii ei începură a luci, iar pleoapele i se zbăteau.
— Și ai mințit cu bună-știință! zise el.
— Nu-i adevărat! strigă Cathy, după ce-i reveni graiul. N-am făcut nimic cu bună-știință. Dar fie, — dacă vrei, pleacă. Iar eu o să plâng... o să plâng pân-o să mă îmbolnăvesc!
Căzu în genunchi lângă un scaun și începu să plângă de-a binelea. Edgar stărui în hotărârea lui până ajunse în curte. Acolo șovăi. Dar eu hotărâsem să-l încurajez.
— Domnișoara e îngrozitor de îndărătnică, domnule, i-am strigat. E rea, cât poate fi de rău un copil râzgâiat. Ați face mai bine dacă ați încăleca și ați pleca acasă, altfel se îmbolnăvește numai pentru a ne face în necaz.
El, biată făptură, se uita cu coada ochiului pe fereastră: avea putere să plece câtă are o pisică să părăsească un șoarece pe jumătate mort, sau o pasăre pe jumătate mâncată. "Ah, mi-am zis, ăsta nu mai are scăpare. E condamnat și zboară spre destinul lui!” Așa a și fost: se întoarse brusc, intră repede în casă, închise ușa în urma lui și când, după un timp, am intrat și eu să le dau de veste că domnul Earnshaw se întorsese beat turtă și era gata să dărâme casa (dispoziția lui obișnuită când se afla în această stare), am văzut că cearta avusese drept efect o și mai mare apropiere între ei și, rupând barierele timidității tinerești, îi silise să treacă dincolo de prefăcătoria de a se crede prieteni și să-și mărturisească dragostea.
Vestea sosirii domnului Hindley îl făcu pe Linton să se îndrepte în grabă spre cal, iar pe Catherine spre camera ei. Eu m-am dus să-l ascund pe micul Hareton și să descarc pușca de vânătoare a stăpânului, căci în timpul acestor crize de nebunie îi plăcea să se joace cu ea, punând în primejdie viața oricui îl provoca sau îi atrăgea prea mult atenția; asa că născocisem planul de a o descărca pentru ca, dacă până la urmă ar trage să nu poată face nici un rău.



CAPITOLUL 9

Hindley intră, răcnind fel de fel de sudălmi, de-ți era și groază să le auzi, și mă surprinse tocmai pe când îi ascundeam fiul în bufetul din bucătărie. Hareton era pătruns de o spaimă salutară fie că întâlnea dragostea de fiară sălbatică, fie furia de nebun a tatălui, căci în prima risca să fie ucis în îmbrățișări și sărutări, iar în cealaltă să fie azvârlit în foc sau trântit de perete, așa că bietul copil ședea absolut nemișcat oriunde îl puneam.
— Iată-l, în fine, am dat de el! strigă Hindley. Mă trăgea zdravăn, ținându-mă de pielea cefei, ca pe un câine. În numele cerului și al iadului, văd că ați jurat să-mi omorâți copilul! Acum știu pentru ce nu-mi iese niciodată în cale. Dar, cu ajutorul satanei, am să-ți vâr pe gât satârul de tăiat carne, Nelly! Nu trebuie să râzi, chiar acum l-am băgat pe Kenneth cu capul în mlaștina Calului Negru; și ce mi-e unu, ce mi-s doi... iar acum am poftă să ucid pe unul din voi: simt că, până n-o fac, nu mă liniștesc!
— Numai că mie nu-mi place satârul ăl lung, domnule Hindley, îi răspunsei; l-am folosit la tăiatul heringilor roșii. Prefer să mă împușcați, dacă doriți.
— Mai bine du-te dracului! zise el; și așa are să și fie. Nici o lege din Anglia nu poate opri un om să aibă o casă ca lumea, și a mea e tare scârboasă! Deschide gura!
Þinea satârul în mână și-i împingea lama printre dinții mei. Dar eu nu prea mă speriam de nebuniile lui. Am scuipat și am spus că are un gust oribil și nu-l înghit cu nici un preț.
— Oh, zise el dându-mi drumul, văd că golanul ăla mic și hidos nu-i Hareton; te rog, iartă-mă, Nelly. Dac-ar fi el ar merita să fiu jupuit de viu pentru că nu mi-a ieșit în cale și pentru că țipă de parc-aș fi necuratul. Vino încoa', plod denaturat! Te-nvăț eu să te porți cu un tată atât de bun la suflet. Voi ce credeți, băiatul are să fie mai frumos cu urechile tăiate? Câinii devin mai sălbatici dacă le tai urechile, și mie-mi place sălbăticia... dați-mi foarfecele... să-l fac sălbatic și dichisit! De altfel, ce ifos drăcesc e să ținem la urechi... suntem destul de măgari și fără ele... taci, băiete, taci! Tu ești scumpetea mea, nu-i așa? Haide... șterge-ți ochii... e o adevărată fericire: sărută-mă. Ce? Nu vrei? Sărută-mă, Hareton! Fir-ai afurisit, sărută-mă! Doamne-Dumnezeule, de ce mi-e dat să cresc un asemenea monstru? Pe viața mea, am să-i frâng gâtul pruncului ăstuia!
Sărmanul Hareton țipa și se zvârcolea din răsputeri în brațele tatălui, iar răcnetele lui se întețiră când se văzu urcat pe scări și ținut peste balustradă. Eu i-am strigat că băiatul o să aibă un atac de-atâta spaimă și am alergat să-l scap. Când am ajuns la ei, Hindley, uitând ce are în brațe, se aplecă peste rampă pentru a urmări zgomotul ce se auzea de jos.
— Cine-i? întrebă, auzind pe cineva apropiindu-se de scară.
M-am aplecat și eu pentru a-i face semn lui Heathcliff, ai cărui pași îi recunoscusem, să nu înainteze; dar în clipa în care mi-am întors privirea de la Hareton, acesta făcu o smucitură bruscă, alunecă din brațele nepăsătoare ale tatălui, care nu-l ținea bine, și căzu.
N-am avut vreme să ne înfiorăm de groază, căci imediat am văzut că micul nenorocit e teafăr. Heathcliff ajunsese la capul scării tocmai în momentul critic. Instinctiv, îl prinse din zbor, îl puse pe picioare și se uită în sus pentru a descoperi pe făptuitor. Un avar care-a vândut pe cinci șilingi un bilet de loterie câștigător și vede, a doua zi, c-a pierdut în această afacere cinci mii de lire, n-ar fi putut avea o expresie mai dezamăgită decât aceea a lui Heathcliff când l-a văzut sus pe domnul Earnshaw. Pe față i se citea, mai deslușit decât ar putea-o spune viul grai, nemărginita părere de rău că tocmai el a fost acela care a stat în calea propriei lui răzbunări. Dac-ar fi fost întuneric, îndrăznesc să spun c-ar fi încercat să-și dreagă greșeala zdrobind țeasta lui Hareton de trepte; dar noi fusesem martori la salvarea copilului, iar eu ajunsesem jos și strângeam la piept prețioasa mea povară. Hindley coborî mai încet, parcă se mai trezise, și părea rușinat.
— Dumneata ești de vină, Ellen, zise el, ar fi trebuit să-l ferești din calea mea, ar fi trebuit să mi-l iei din mână! E rănit pe undeva?
— Rănit?! i-am strigat furioasă; dacă nu-i mort, va fi un idiot! Of, mă mir că maică-sa nu se scoală din groapă să vadă cum vă purtați cu el! Sunteți mai rău ca un păgân... să vă purtați astfel cu carnea și sângele dumneavoastră!
El încercă să pună mâna pe copil, care, simțindu-se la adăpost în brațele mele, își mai potolise hohotele de spaimă. Dar la prima atingere a tatălui începu să țipe mai tare decât înainte, luptându-se ca apucat de convulsii.
— Lăsați-l în pace! continuai. Vă urăște... toți vă urăsc... ăsta-i adevărul! Fericită familie aveți, și în frumoasă stare ați mai ajuns!
— Am s-ajung într-una și mai frumoasă, Nelly, îmi spuse el râzând, redobândindu-și brutalitatea. Și acum cară-te de-aici, cu el cu tot! Și, ia seama, Heathcliff, șterge-o și tu, să nu te văd și să nu te aud! Nu vreau să te ucid în noaptea asta... poate c-o să dau foc casei! Cum mi s-o năzări!
În timp ce vorbea, luă o sticlă de coniac de pe bufet și turnă din ea într-un pahar.
— Nu, să nu mai beți! îl rugai. Domnule Hindley, băgați de seamă. Fie-vă milă de copilul ăsta nefericit, dacă nu vă pasă de dumneavoastră!
— Oricine îi va fi mai de folos decât mine, răspunse el.
— Fie-vă milă de sufletul dumneavoastră! îi spusei, căutând să-i smulg sticla din mână.
— Ba deloc! Dimpotrivă, îmi face plăcere să-l duc la dezastru, ca să-l pedepsesc pe cel ce l-a creat! exclamă păcătosul, hulind. Beau pentru deplina lui afurisenie!
Dădu pe gât paharul de coniac și, nerăbdător, ne spuse să plecăm, încheindu-și porunca cu o serie de blesteme prea urâte ca să le repet sau să mi le reamintesc.
— Păcat că nu se poate omorî singur cu băutura, observă Heathcliff; iar după ce închise ușa, dădu drumul, ca un ecou, unei serii de înjurături. Face tot ce-i cu putință, dar constituția lui îl sfidează. Domnul Kenneth spune că Hindley va trăi mai mult decât orice om din partea asta a Gimmerton-ului și pune rămășag pe iapa lui că va fi dus la groapă cu părul alb; dacă nu cumva-l va răpune vreo întâmplare fericită și neașteptată.
Eu m-am dus în bucătărie și m-am așezat să-mi legăn odorul ca să adoarmă. Mi s-a părut apoi că Heathcliff a trecut spre magazie. Dar, după cum am descoperit mai târziu, nu se dusese decât până-n celălalt capăt al odăii, unde se trânti pe o bancă de lângă perete, departe de foc, și rămase tăcut.
Eu îl legănam pe Hareton ținându-l pe genunchi și îi cântam un cântec care începea astfel:
Era noapte târzie,și copilașii scânceau,
Mici șoricei de sub podele îi auzeau...
când domnișoara Cathy, care ascultase din odaia ei toată zarva, vârî capul pe ușă și șopti:
— Ești singură, Nelly?
— Da, domnișoară, răspunsei.
Intră și se apropie de cămin. Eu, crezând că vrea să-mi spună ceva, mi-am ridicat privirea. Expresia feței ei părea tulburată și speriată. Buzele-i erau întredeschise de parcă ar fi vrut să vorbeacă; răsufla adânc dar, în loc să zică ceva, suspină. Eu am început să cânt din nou, căci nu uitasem cum se purtase mai adineauri cu mine.
— Unde-i Heathcliff? zise ea întrerupându-mă.
— Își vede de treabă în grajd, fu răspunsul meu.
El nu spuse nimic, probabil că ațipise. Urmă o altă tăcere, lungă, în timpul căreia am observat o lacrimă sau două alunecându-i de pe obraji pe pardoseala de piatră. "Oare i-o fi părând rău de purtarea ei rușinoasă? m-am întrebat. Asta ar fi ceva cu totul nou, dar să aducă ea singură vorba despre ce-o doare... eu n-am s-o ajut!” Dar nici gând: pe ea nimic nu o tulbura în afară de lucrurile care-o priveau direct.
— Oh, Doamne! Vai de capul meu! strigă în sfârsit. Sunt foarte nenorocită!
— Păcat, observai eu, ești prea pretențioasă; ai mulți prieteni, puține griji și tot nu ești mulțumită!
— Nelly, vrei să-mi păstrezi taina? continuă și, îngenunchind alături de mine, mă privi cu niște ochi care te făceau să uiți ca ești supărată, chiar dacă ai fi avut toate motivele din lume.
— E o taină care merită să fie păstrată? o întrebai pe un ton mai puțin morocănos.
— Da, și mă chinuiește și trebuie s-o spun cuiva! Aș vrea să știu ce să fac. Astăzi, Edgar Linton m-a cerut în căsătorie, și eu i-am dat un răspuns. Acum, înainte de a-ți spune dacă am consimțit sau l-am respins, spune-mi dumneata ce ar fi trebuit să-i răspund.
— Dar zău, domnișoară Catherine, de unde vrei să știu eu? i-am zis. La drept vorbind, după spectacolul pe care l-ai dat în fața lui azi după-amiază, ar fi mai cuminte să-l refuzi, căci dacă te-a cerut în căsătorie după cele ce-a văzut, ori e un prost fără pereche, ori un nebun periculos.
— Dacă vorbești așa n-am să-ți mai spun nimic, răspunse ea arțăgoasă, ridicându-se în picioare. Am primit, Nelly. Spune iute, am făcut bine sau rău?
— Ai primit! Atunci la ce bun să mai discutăm? Þi-ai dat cuvântul și nu-l mai poți lua înapoi.
— Dar spune, spune... dacă am făcut bine! exclamă ea pe un ton iritat, împreunându-și mâinile și încruntându-se.
— Multe lucruri trebuie lămurite înainte de-a răspunde așa cum se cuvine la întrebarea asta, zisei eu cu emfază. Mai întâi de toate, îl iubești pe domnul Edgar?
— Firește că-l iubesc. Cine nu l-ar iubi? răspunse ea. Atunci i-am pus următoarele întrebări, care nu erau nepotrivite pentru o fată de douăzeci și doi de ani, câți avea.
— Pentru ce-l iubești, domnișoară Cathy?
— Prostii! îl iubesc... și-atâta tot.
— Ba deloc, trebuie să-mi spui: pentru ce?
— Ei bine, pentru că e frumos și-mi place să stau cu el.
— Prost lucru, am observat eu.
— Și pentru că e tânăr și vesel.
— Tot prost.
— Și pentru că mă iubește.
— Asta n-are a face cu ce vorbim noi.
— Și va fi bogat și-mi convine să fiu cea mai mare doamnă de prin partea locului, și să fiu mândră că am un bărbat ca el.
— Asta-i cel mai prost din toate. Și acum spune-mi, cum îl iubești?
— Așa cum iubește toată lumea... ești cam prostuță Nelly.
— Ba deloc, răspunde-mi.
— Iubesc pământul de sub picioarele lui, și aerul de deasupra capului lui, și orice obiect pe care îl atinge, și fiecare vorbă pe care o rostește. Iubesc toate privirile lui, toate faptele și toată făptura, așa cum este. Acum ți-am spus!
— Și pentru ce?
— Aha! mă iei în bătaie de joc! Să știi că e foarte urât ce faci! Pentru mine nu-i o glumă! zise tânăra îmbufnându-se și întorcându-și fața către foc.
— Sunt foarte departe de glumă, domnișoară Catherine, răspunsei. Îl iubești pe domnul Edgar fiindcă e frumos și tânăr și vesel și bogat și te iubește. Ultimul motiv n-are nici o valoare, căci probabil l-ai iubi și fără să te iubească el, iar dacă n-ar fi decât ăsta, nu l-ai iubi fără celelalte patru motive.
— Nu, sigur că nu. Dar dacă ar fi urât și caraghios, mi-ar fi milă de el... poate l-aș urî.
— Dar sunt pe lume atâția tineri frumoși și bogați; poate chiar mai frumoși și mai bogați, decât el. Ce te împiedică să-i iubești pe aceia?
— Chiar dacă sunt, nu mi-au ieșit în cale. N-am întâlnit nici unul ca Edgar.
— S-ar putea să întâlnești. Și-apoi domnul Edgar nu va fi întotdeauna frumos și tânăr, și poate că nu va fi nici întotdeauna bogat.
— Acum este. Și pe mine nu mă interesează decât prezentul. Mi-ar plăcea dacă ai vorbi mai înțelept.
— Bine, atunci totul e în ordine: dacă nu te interesează decât prezentul, căsătorește-te cu domnul Linton.
— Pentru asta n-am nevoie de învoirea dumitale... am să mă căsătoresc cu el. Dar încă tot nu mi-ai spus dacă fac bine sau rău.
— Foarte bine faci, dacă oamenii fac bine căsătorindu-se numai pentru prezent. Și-acum, ia să auzim pentru ce ești nefericită. Fratele dumitale va fi mulțumit; cred că bătrâna doamnă și bătrânul domn Linton nu se vor împotrivi; vei scăpa dintr-un cămin dezordonat și lipsit de confort și vei intra într-o casă bogată și respectabilă; apoi, îl iubești pe Edgar, și Edgar te iubește. Totul pare să fie neted și ușor. Unde-i piedica?
— Aici și aici! răspunse Catherine lovindu-se cu o mână pe frunte și cu alta pe piept, adică... adică acolo unde trăiește sufletul. În capul meu și în inima mea .sunt încredințată că greșesc.
— Ciudat, nu înțeleg.
— Tocmai asta mi-e taina, și dacă n-ai să-ți bați joc de mine, am să-ți explic; nu știu să ți-o spun clar, dar am să-ți descriu cam ceea ce simt.
Se așeză din nou lângă mine. Fața îi deveni mai tristă și mai gravă, iar mâinile împreunate tremurau.
— Nelly, dumneata nu visezi niciodată vise ciudate? întrebă ea brusc, după câteva clipe de gândire.
— Ba da, când și când îi răspunsei.
— Așa și eu. În viața mea am visat vise pe care nu le-am uitat niciodată, vise care m-au făcut să-mi schimb felul de a gândi. Ele mi-au pătruns întreaga ființă, așa cum vinul pătrunde apa, și au schimbat înclinările minții mele. Și iată un vis de acest fel: am să ți-1 povestesc... dar, bagă de seamă, nici măcar să nu zâmbești ascultându-l.
— Nu-mi povesti, domnișoară Catherine! strigai. Suntem destul de amărâți și fără să mai invocăm fantome și năluci care să ne zăpăcească și mai mult. Haide, haide, fii veselă, fii așa cum ești de obicei. Uită-te la micul Hareton! El nu visează nimic înspăimântător. Uite cât de dulce zâmbește în somn!
— Da, și cât de dulce blestemă taică-su în singurătatea lui! Cred că-ți amintești de Hindley din vremea când era ca acest copil bucălat; și aproape tot atât de nevinovat ca și el. Și totuși, Nelly, am să te silesc să mă asculți; visul nu-i lung, și astă-seară nu pot fi veselă.
— Nu vreau să-l aud, nu vreau să-l aud! repetam întruna enervată.
În vremea aceea eram superstițioasă, credeam în vise — ca și acum, de altfel. Iar înfățișarea Catherinei avea o întunecare neobișnuită. De aceea m-am temut că povestea ei va fi ca o profeție și că mă va face să prevăd o catastrofă îngrozitoare. A fost nemulțumită, dar nu începu să-mi povestească imediat. Trecând numai în aparență la alt subiect, reîncepu după foarte puțină vreme:
— Dacă aș fi în cer, Nelly, aș fi din cale-afară de nenorocită. O dată am visat că eram acolo.
— Þi-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnișoară Catherine! Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.
Ea râse, reținându-mă, căci făcusem o mișcare pentru a mă ridica de pe scaun.
— Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ți spun că cerul nu mi s-a părut un sălaș potrivit pentru mine și mi se rupea inima de plâns. Doream să mă întorc din nou în pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine și m-au azvârlit în mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde m-am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate explica taina mea. Îmi place tot atât de puțin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, și dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aș mărita cu Heathcliff, m-aș simți degradată, așa că el nu va ști niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu — eu însămi. Nu știu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar știu că al lui și al meu sunt la fel, iar între al lui Linton și al meu e o deosebire ca între o rază de lună și un fulger, sau între gheață și foc.
Înainte de-a isprăvi aceste vorbe, mi-am dat seama că Heathcliff se află în odaie. Simțind o mișcare ușoară, mi-am întors capul și l-am văzut ridicându-se de pe bancă și furișându-se afară, fără zgomot. Ascultase până când a auzit-o pe Catherine spunând că o căsătorie cu el ar degrada-o; dar după aceea n-a mai stat să asculte. Catherine, care sta pe jos, din pricina spetezei scaunului meu nu i-a putut observa nici prezența și nici plecarea. Dar eu am tresărit și i-am făcut semn să tacă.
— Pentru ce? mă întrebă, privind nervoasă în jur.
— Din pricina lui Joseph, răspunsei, auzind, din fericire, roțile căruței lui venind pe drum; și trebuie să vină și Heathcliff cu el. Nu sunt sigură dacă nu cumva a fost la ușă în clipa asta.
— Oh, nu cred că m-a putut auzi prin ușă, zise ea. Dă-mi-l pe Hareton până pregătești masa și, când vei fi gata, cheamă-mă să cinez cu voi. Nu sunt cu conștiința împăcată, simt nevoia să mă potolesc și să mă conving că Heathcliff nu știe nimic din ce-am vorbit noi. Nu-i așa că n-a auzit? Nu-i așa că el nu știe ce înseamnă să fii îndrăgostit?
— Nu văd de ce n-ar ști și el ca și dumneata, răspunsei; și dacă dumneata ești aleasa inimii lui, va fi cea mai nefericită făptură care s-a născut vreodată! În ziua în care vei deveni doamna Linton, el își va pierde prietena, iubirea și tot ce are pe lume! Te-ai gândit cum ai să suporți despărțirea de el și cum va putea îndura el să fie cu desăvârșire singur pe lume? Pentru că, domnișoară Catherine...
— El cu desăvârșire singur pe lume! Noi despărțiți! exclamă ea cu un accent de indignare. Cine poate să ne despartă, rogu-te? Acela va avea soarta lui Milon ! Nu, Ellen, cât timp voi trăi, nici o făptură muritoare nu mă va despărți de el. Poate să se aleagă praful de toți Lintonii de pe lume, căci eu tot nu voi consimți să-l părăsesc pe Heathcliff! A, nu, n-am de gând să fac una ca asta... nici prin gând nu-mi trece! Dacă ăsta-i prețul, nu voi accepta să devin doamna Linton! Heathcliff va însemna pentru mine întotdeauna tot atât de mult cât și până acum! Edgar trebuie să se dezbare de antipatia lui, tolerându-l. Și așa va și face după ce va afla adevăratele mele sentimente pentru el. Nelly, îmi dau seama că mă socotești o ticăloasă egoistă. Dar nu te-ai gândit niciodată că dacă Heathcliff și cu mine ne-am căsători am fi niște cerșetori? Pe când dacă mă mărit cu Linton, îl pot ajuta și pe Heathcliff să se ridice și voi putea să-l scot de sub puterea fratelui meu.
— Cu banii bărbatului dumitale, domnișoară Catherine? o întrebai. Să nu crezi că el va fi atât de îngăduitor cum îți închipui și, cu toate că nu sunt un bun judecător, cred că ăsta-i cel mai slab motiv pe care l-ai găsit pentru a deveni soția tânărului Linton.
— N-ai dreptate, îmi răspunse, e cel mai tare motiv! Celelalte toate satisfac doar capriciile mele și ale lui Edgar. Dar acest motiv va folosi unuia care cuprinde în ființa sa și sentimentele mele pentru Edgar și pentru mine însămi. Eu nu-ți pot tălmăci asta în vorbe. În această lume, marile mele suferințe au fost suferințele lui Heathcliff: le-am văzut și simțit pe toate de la început. Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, așa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă. Așa că nu mai vorbi despre despărțirea noastră; e cu neputință, și...
Se opri, își ascunse fața în cutele fustei mele, dar eu o respinsei cu tărie. Nebunia ei mă scosese din răbdări!
— Dacă ar fi să înțeleg ceva din prostiile pe care mi le înșiri, domnișoară, răspunsei, apoi n-aș înțelege decât că nu-ți dai seama de îndatoririle ce le iei asupră-ți căsătorindu-te; sau poate că ești o fată rea și incorectă. Dar nu mă mai plictisi cu asemenea taine: nu-ți făgăduiesc că le voi păstra.
— Dar ce ți-am spus până acum vei păstra? întrebă ea în grabă.
— Nu, nu-ți făgăduiesc, repetai.
Începuse să stăruie pe lângă mine, dar intrarea lui Joseph puse capăt convorbirii noastre. Catherine își mută scaunul într-un colț și începu să-l legene pe Hareton, în timp ce eu pregăteam cina. După ce totul fu gata, cealaltă servitoare și cu mine începurăm a ne certa pentru că nici una dintre noi nu voia să ducă mâncarea domnului Hindley; și până să ne înțelegem, mâncarea se răci aproape de tot. Atunci ne învoirăm să așteptăm până va cere el însuși de mâncare, căci ne era frică să dăm ochii cu el, mai ales după ce stătuse atâta vreme singur.
— Și cum se face că derbedeul ăla n-a venit încă de la câmp până la vremea asta? Pe unde o fi, afurisitul? întrebă bătrânul făcându-și ochii roată.
— Am să-l chem eu, îi răspunsei. Trebuie să fie în magazie.
M-am dus și l-am strigat, dar n-am primit nici un răspuns. Când m-am întors, i-am șoptit Catherinei că eram sigură că Heathcliff a auzit o parte din cele ce-mi spusese și l-am văzut ieșind din bucătărie tocmai când se plângea de purtarea lui Hindley față de el. Catherine sări în picioare foarte speriată, îl trânti pe Hareton pe un scaun și porni în goană în căutarea prietenului ei fără a mai pierde vremea să se gândească pentru ce e atât de tulburată sau de ce spusele ei l-au putut îndurera pe Heathcliff. Lipsi atât de mult, încât Joseph ne propuse să nu-i mai așteptăm. Viclean cum era, afirma că cei doi nu se întorc pentru a nu fi siliți să asculte rugăciunile lui prelungite, căci erau "destul de răi pentru a săvârși orice nelegiuire”. Așa că în seara aceea, la rugăciunile obișnuite dinainte de masă care durau de obicei un sfert de ceas, adăugă o rugăciune specială pentru ei și ar fi adăugat încă una la sfârșit, dacă tânăra lui stăpână nu l-ar fi întrerupt, poruncindu-i să dea fuga pe drum, să-l caute pe Heathcliff peste tot și să-l aducă imediat acasă!
— Vreau să-i vorbesc, "trebuie” să-i vorbesc înainte de a mă duce sus, zise ea. Și poarta e deschisă; s-o fi dus departe, de unde nu ne mai aude, căci n-a răspuns, cu toate c-am strigat de la capătul grajdului cât am putut de tare.
La început Joseph s-a opus; dar domnișoara era prea enervată ca să suporte vreo contrazicere; și în cele din urmă Joseph și-a pus pălăria pe cap și a pornit, bombănind. Între timp, Catherine măsura cu pași mari camera în sus și-n jos, spunând:
— Mă întreb unde e... mă întreb unde poate fi? Ce-am spus, Nelly? Am uitat tot. S-o fi supărat pentru că azi după-amiază eram prost dispusă? Nelly dragă! Arată-mi ce-am putut spune ca să-l mâhnească? Oh! Ce n-aș da să se întoarcă! Ah! Cum aș vrea să se întoarcă!
— Cât zgomot pentru nimic! strigai, cu toate că nici eu nu mă simțeam prea liniștită. Te sperii pentru un moft! N-ai nici un motiv de îngrijorare, pentru că Heathcliff trebuie să se fi dus să facă o plimbare pe dealuri la lumina lunii sau s-o fi culcat în pod pe-un maldăr de fân și e prea bosumflat pentru a ne răspunde. Fac prinsoare că-i acolo. Să vezi dacă nu-l scot eu de-acolo!
Am plecat din nou să-l caut. Rezultatul fu o mare dezamăgire, iar truda lui Joseph avu același sfârșit.
— Băiatu' ăsta e din ce în ce mai rău, zise el intrând în casă. A lăsat poarta larg deschisă, calu' domnișoarei a fugit, a trecut peste câmp de a bătătorit două lanuri de grâu și s-a dus drept la pășune. Frumoasă treabă! Mâine dimineață stăpînu' o să strige de s-or speria și dracii, și bino-o să facă! El e întruchiparea răbdării când are a face cu asemenea făpturi afurisite... da, întruchiparea răbdării! Da' n-are să mai meargă așa mult timp...o să vedeți voi! Nu trebuie să-și iasă din fire pentru un nimic!
— L-ai găsit pe Heathcliff, măgarule?! îl întrerupse Catherine. L-ai căutat așa după cum ți-am poruncit?
— Mai bine căutam calu', răspunse Joseph. Ar fi avut mai mult rost. Da' nu pot căuta nici calu', nici omu' într-o noapte ca asta... neagră ca urloiu'! Și-apoi Heathcliff nu-i omu' ăla să vie la fluieratu' meu... da' s-ar putea să nu fie așa tare de ureche dacă te-ar auzi pe dumneata!
Noaptea era neobișnuit de neagră pentru vreme de vară; se vedea că norii sunt încărcați de fulgere, și eu am spus că cel mai cuminte ar fi să ședem cu toții liniștiți, fără să ne mai frământăm, căci ploaia care se apropia îl va aduce, desigur, acasă. Dar pe Catherine n-am putut-o convinge să se liniștească. Umbla fără astâmpăr încoace și-ncolo, de la poartă la ușă, într-o stare de surescitare nemaipomenită; în cele din urmă rămase nemișcată lângă zidul casei, aproape de șosea, fără a ține seama de strigătele mele, de bubuitul tunetelor și de picăturile mari de ploaie care începuseră să cadă în jurul ei. Din când în când striga; apoi asculta și până la urmă plânse în gura mare. Plângea atât de amarnic, încât nici Hareton și nici un alt copil n-ar fi putut-o întrece.
Către miezul nopții eram încă de veghe cu toții; furtuna se apropiase și vuia din plin, cu furie, peste Wuthering Heights. Vântul era năprasnic, ca și tunetele, care nu mai conteneau. Unul din pomii de la colțul casei se prăbuși, spintecat în două. O cracă enormă căzu de-a curmezișul pe acoperiș și dărâmă o parte din coșul căminului, zvârlind cu zgomot o avalanșă de pietre și-un nor de funingine în soba din bucătărie. Ni se păru că trăsnetul se prăvălise chiar în mijlocul nostru, și Joseph căzu în genunchi, implorându-l pe Dumnezeu să-și aducă aminte de patriarhii Noe și Lot și, ca în vremurile de demult, să-i cruțe pe cei drepți și să-i lovească pe nelegiuiți. Mie mi se părea că judecata cerului se abătuse asupra noastră. Iona, după părerea mea, era domnul Earnshaw, și pentru a vedea dacă mai este în viață, am scuturat clanța vizuinii lui. Mi-a răspuns într-un mod care l-a făcut pe Joseph să vocifereze și mai tare decât până atunci, rugându-l pe Dumnezeu să facă o mare deosebire între oamenii sfinți ca el și cei păcătoși ca stăpânul său. Dar în douăzeci de minute furtuna trecu, lăsându-ne pe toți teferi, afară de Cathy, care, refuzând eu încăpățânare să se adăpostească, rămăsese afară cu capul descoperit și fără nimic pe spate, așa că era udă până la piele. Intră, se culcă pe o bancă așa udă cum era și se întoarse către spetează cu fața îngropată în mâini.
— Păi bine, domnișoară! exclamai eu atingându-i umărul, doar n-oi fi vrând să te omori? Știi cât e ceasul? A trecut o jumătate de ceas de la miezul nopții. Hai, hai și te culcă! N-are rost să-l mai aștepți pe nebunul ăla de băiat S-o fi dus la Gimmerton și-o fi rămas acolo. Nu-și închipuie că-l așteptăm până la ceasul ăsta târziu și crede că numai domnul Hindley mai e treaz, de aceea s-o fi gândit că e mai cuminte să nu se înapoieze, ca nu cumva tocmai stăpânul să-i deschidă ușa.
— Nu, nu, nu-i la Gimmerton, zise Joseph. Nu m-aș mira să fie în fundu' unei gropi mlăștinoase. Mânia asta cerească n-a venit degeaba, și ar trebui să iei seama, domnișoară... da, ca nu cumva ceea ce va să vie să fie pentru dumneata. Mulțumesc cerului pentru toate! Toate faptele lucrează spre binele celor drepți și pentru a-i alege de pleavă. Doar știți ce spun scripturile! Apoi începu să ne citeze mai multe texte biblice, spunându-ne capitolele și versetele unde le puteam găsi.
Eu, după ce am rugat-o zadarnic pe încăpățânata aceea de fată să se ridice și să se dezbrace de hainele ude, l-am lăsat pe Joseph predicând și pe ea dârdâind și ma-am dus să mă culc, împreună cu micul Hareton, care dormea atât de adânc, de parcă toată lumea ar fi dormit în jurul lui. Câtăva vreme după aceea l-am mai auzit pe Joseph citind, apoi am deslușit pașii lui rari pe scară și curând am adormit.
Dimineața am coborât mai târziu ca de obicei, și la razele de soare ce pătrundeau prin crăpăturile obloanelor, am văzut-o pe domnișoara Catherine așezată aproape de căminul din bucătărie. Ușa dinspre sală era întredeschisă, și lumina năvălea din plin prin ferestrele sălii, pe care le uitasem deschise. Hindley ieșise din camera lui și se oprise în dreptul căminului din bucătărie, năuc și somnoros.
— Ce te doare, Cathy? întrebă el tocmai în clipa în care intram eu; arăți ca un câine plouat. De ce ești atât de palidă și amărâtă, fato?
— M-a plouat, răspunse ea șovăind; și mi-e frig, atâta tot.
— Oh! E o neascultătoare! strigai eu, observând că stăpânul e destul de treaz. A udat-o ploaia de aseară și a stat toată noaptea așa udă cum o vedeți; n-am putut-o convinge să se ridice.
Domnul Earnshaw se uită la mine cu ochi mari, mirați.
— Toată noaptea! repetă el. De ce nu s-a culcat? I-a fost frică de tunete, nu-i așa? Dar de-atunci au trecut câteva ceasuri;
Nici unul dintre noi nu voiam să-i atragem atenția asupra lipsei lui Heathcliff atâta vreme cât i-o puteam ascunde. De aceea i-am răspuns că nu știu ce i-a venit să stea de veghe, iar ea nu spuse nimic. Era o dimineață proaspătă și rece; am deschis fereastra, și odaia s-a umplut de miresmele dulci ce veneau din grădină, dar Catherine mi-a strigat pe un ton mânios:
— Ellen, închide fereastra! Mor de frig! Iar când se apropie de focul aproape stins, dinții îi clănțăneau.
— E bolnavă, zise Hindley prinzând-o de încheietura mâinii. Cred că de aceea n-a vrut să se culce. Dă-o dracului de treabă! Nu mai vreau să văd boală în casa asta! Ce-ți veni să stai în ploaie?
— A fugit după băieți, ca de obicei! croncăni Joseph, care, observând șovăiala noastră, profită de ocazie să intre în vorbă cu Hindley, căci avea o gură tare păcătoasă. Dac-aș fi în locul dumneavoastră, stăpâne, le-aș trânti ușa-n nas la toți, fără multă vorbă! Nu-i zi în care, dacă plecați, să nu se strecoare aici pisoiu' ăla tânăr al lui Linton; și domnișoara Nelly, faină fată mare mai e și ea! Vă pândește din bucătărie și, când intrați înăuntru pe-o ușă, el iese pe ailaltă, și-apoi domnișoara noastră se duce să se ție de fusta ei. Și-apoi, frumoasă purtare s-o ia razna pe câmp, după miezul nopții, cu dracu' ăla blestemat, cu piaza aia rea, cu țiganu' ăla de Heathcliff?! Ei cred că-s orb; dar nici vorbă de una ca asta!... Eu l-am văzut pe tânăru' Linton și când a venit, și când s-a dus; și te-am văzut și pe dumneata (se întoarse spre mine), că nu ești bună de nimica, vrăjitoare necurată ce ești! Sari ca friptă și fugi în casă în minutu' când auzi calu' stăpânului pe drum.
— Taci, iscoadă care tragi cu urechea pe la uși! strigă Catherine. Să nu aud nici o obrăznicie în fața mea! Edgar Linton a venit ieri din întâmplare, Hindley, iar eu i-am spus să plece, știind că nu-ți place să-l întâlnești în starea în care erai.
— Minți, Cathy, nu încape nici o îndoială, răspunse fratele; iar dumneata, Joseph, ești un prostănac afurisit! Dar să nu mai amintim de Linton acum; spune-mi, n-ai fost astă-noapte cu Heathcliff? Spune drept. Nu te teme, n-am să-i fac nici un rău, cu toate că-l urăsc tot atât de mult ca și până acum; dar de curând mi-a făcut un bine, și de aceea conștiința nu mă lasă să-i frâng gâtul. Dar pentru a nu fi ispitit s-o fac, chiar în dimineața asta am să-i spun să-și caute de drum în lumea largă; și, după ce-o pleca, vă sfătuiesc pe toți să băgați bine de seamă, căci o să am mai multă vreme să-mi vărs focul pe voi!
— Nici nu l-am văzut astă-noapte pe Heathcliff, răspunse Catherine, începând să plângă în hohote; și dacă-l dai afară din casă, plec și eu cu el. Dar poate n-ai să mai ai prilejul, poate c-a și plecat.
După aceste vorbe izbucni în niște răcnete nestăpânite de durere, și nu se mai putu înțelege ce spune.
Hindley revărsă asupră-i un torent de insulte pline de dispreț și îi porunci să se ducă numaidecât în odaia ei; că de nu, îi dă el motiv de plâns. Eu am forțat-o să se supună, dar scena pe care a făcut-o când a ajuns în odaie n-am s-o uit niciodată: m-a înspăimântat. Am crezut că înnebunește și l-am rugat pe Joseph să dea fuga după doctor. Era un început de delir. Când a văzut-o, doctorul Kenneth a spus că e foarte grav bolnavă, că are o boală molipsitoare. I-a luat sânge și a spus să nu-i dau de mâncare decât zer și fiertură de ovăz și să am grijă ca nu cumva să se arunce peste balustrada scării sau pe fereastră. Apoi a plecat, căci avea destul de mult de lucru în parohia noastră, unde între o casă și alta e o depărtare de câte două sau trei mile.
N-aș putea spune că am fost o infirmieră blândă, dar nici Joseph sau stăpânul nu erau mai buni, și cu toate că bolnava noastră era pe cât de obositoare și de îndărătnică putea fi o bolnavă, totuși s-a vindecat. Firește, bătrâna doamnă Linton a venit de mai multe ori pe la noi, punând ordine peste tot, certându-ne pe toți și poruncindu-ne tuturor; iar când Catherine a intrat în convalescență, a stăruit s-o ducem la Thrushcross Grange, ușurare pentru care i-am fost recunoscători. Dar biata doamnă a avut motive bine întemeiate să-și regrete bunătatea, căci atât ea cât și bărbatul ei s-au molipsit de la Cathy și au murit amândoi în câteva zile.
Tânăra noastră domnișoară s-a întors acasă mai obraznică, mai arțăgoasă și mai îngâmfată decât fusese vreodată. Din seara aceea de furtună și trăsnete numele lui Heathcliff n-a mai fost pomenit. Dar într-o zi, când m-a scos din fire, am avut nenorocul s-o acuz de dispariția lui: de fapt așa și era, după cum prea bine știa. Începând din ziua aceea, timp de câteva luni, n-a mai vorbit cu mine, tratându-mă ea pe-o simplă slujnică. Joseph era, de asemenea, ostracizat; el continua să-i dea sfaturi și să-i predice de parcă ar fi fost o copiliță, dar ea se socotea femeie în toată firea, stăpâna noastră, și credea că ultima ei boală îi dădea dreptul să fie tratată cu respect. Atunci doctorul spusese că nu va mai suporta să fie contrazisă, că trebuie s-o lăsăm să facă ce vrea: așa că oricine ar fi încercat să i se împotrivească trecea, în ochii ei, drept un criminal. De domnul Earnshaw și de prietenii lui se ținea departe; protecția lui Kenneth și amenințările unei crize serioase, care îi însoțeau adeseori furiile, au făcut pe frate-său să-i împlinească toate dorințele, ferindu-se s-o înrăiască și mai mult. Era prea îngăduitor față de capriciile ei; nu din dragoste, ci din orgoliu; dorea sincer s-o vadă onorându-i familia printr-o alianță cu Lintonii, și dacă-l lăsa în pace, îi dădea voie să ne calce în picioare ca pe niște sclavi, căci puțin îi păsa lui de noi! Edgar Linton, ca mulți bărbați înaintea lui și cum vor mai fi mulți și după el, a fost în culmea fericirii și s-a crezut cel mai norocos bărbat din lume în ziua în care a condus-o la capela de la Gimmerton, trei ani după moartea tatălui său.
M-au constrâns, împotriva voinței mele, să plec de la Wuthering Heights, și s-o însoțesc pe Catherine la Thrushcross Grange. Micul Hareton avea aproape cinci ani și începusem să-l învăț să citească. Despărțirea noastră fu grea, dar lacrimile Catherinei aveau mai multă putere decât ale noastre. Când am refuzat să merg cu ea și când a văzut că rugămințile nu mă conving, s-a dus să se plângă soțului și fratelui ei. Primul mi-a oferit o simbrie mai mare, iar al doilea mi-a poruncit să-mi fac bagajele, căci nu mai voia să aibă femei în casă, zicea el, acum când nu mai exista stăpâna, iar în ceea ce-l privea pe Hareton avea să fie dat, peste puțin, în grija pastorului. Așa că nu-mi rămăsese decât o cale: să fac ceea ce mi se poruncise. I-am spus stăpânului că, dând afară toți oamenii cumsecade, o să alunece repede spre ruină; apoi l-am sărutat de rămas bun pe Hareton, care de-atunci s-a înstrăinat cu totul de mine. Și oricât de ciudat s-ar părea, sunt sigură c-a uitat-o cu desăvârșire pe Ellen Dean, a uitat că ea nu l-a avut pe lume decât pe el, și el pe ea.
Ajungând aici cu povestirea, menajera mea aruncă întâmplător o privire spre orologiul de deasupra căminului și fu uluită când văzu că minutarul arăta ora unu și jumătate. Nici n-a vrut să audă să mai rămână măcar o secundă; la drept vorbind, și eu eram dispus să amân continuarea povestirii. Și acum, după ce s-a dus să se odihnească în camera ei, iar eu am mai meditat vreun ceas sau două, trebuie să-mi adun forțele pentru a mă duce la culcare, în ciuda lenei dureroase pe care o am în minte și-n mădulare.



CAPITOLUL 10

Strașnic început pentru o viață de pustnic! Patru săptămâni de chin, frământare și boală! Și vai! vântul suflă rece ca gheața, cerul de miazănoapte este amarnic de sumbru, și drumurile înfundate, și doctorii de țară veșnic în întârziere! Și vai! lipsa asta de chipuri omenești! Și, mai rău decât toate, înspăimântătoarea sentință a lui Kenneth că nu voi putea ieși din casă până la primăvară!
Domnul Heathcliff m-a onorat mai adineauri cu vizita lui. Acum șapte zile mi-a trimis o pereche de potârnichi, ultimele din sezon. Ticălosul! Nu-i cu totul nevinovat de boala mea, și tare-mi venea să i-o spun pe față! Dar, din păcate, nu puteam jigni un om care a fost atât de milos încât a stat la căpătâiul meu mai bine de un ceas, vorbindu-mi despre alte subiecte decât pilule și siropuri, vezicători și lipitori! Acum sunt chiar bine dispus. Sunt prea slăbit pentru a citi; dar mi-ar face plăcere să aud ceva interesant. Ce-ar fi dacă aș chema-o pe doamna Dean ca să-și termine povestea? Îmi reamintesc principalele întâmplări petrecute până la plecarea ei de la Wuthering Heights. Da, țin minte că eroul fugise și n-au mai auzit nimic despre el timp de trei ani de zile, iar eroina s-a căsătorit. Am s-o sun; o să-i facă plăcere când m-o vedea bine dispus. Iat-o. Doamna Dean a și sosit.
— Mai sunt douăzeci de minute, domnule, până să luați doctoria, începu ea.
— Dă-o încolo! Să n-o mai văd! îi răspunsei. Aș vrea...
— Doctorul zice că n-ar trebui să mai luați atâtea prafuri!
— Sunt în totul de acord cu el! Dar nu mă întrerupe. Vino și așază-te aici. Ia mâinile de pe grămada aceea amărâtă de sticluțe. Scoate-ți împletitura din buzunar... așa, vezi... și spune-mi mai departe povestea domnului Heathcliff, de unde ai lăsat-o și până-n ziua de azi. Și-a isprăvit studiile pe continent și s-a întors acasă un "domn”? Sau a căpătat o bursă la un colegiu? Sau a fugit în America, unde și-a câștigat onoruri și avere sugând sângele patriei sale adoptive? Sau a strâns bani rapid, operând tâlhării la drumul mare în Anglia?
— O fi făcut din toate câte puțin, domnule Lockwood, eu nu pot garanta de nimic! V-am spus de la bun început că nu știu cum și-a câștigat banii, după cum nu știu nici ce mijloace a folosit pentru a ieși din starea de sălbăticie în care căzuse. Dar, dacă-mi dați voie, dacă vă distrează și nu vă obosește, am să vă povestesc mai departe în felul meu. Vă simțiți mai bine astăzi?
— Mult mai bine.
— Asta-i o veste bună.
Domnișoara Catherine și cu mine am plecat la Thrushcross Grange și, spre plăcuta mea surprindere, s-a purtat mult mai bine decât aș fi îndrăznit să sper. Părea îndrăgostită de domnul Linton, și surorii lui de asemeni îi arăta multă dragoste. Firește, amândoi frații căutau, prin toate mijloacele, s-o mulțumească. Nu ciulinul se pleca spre caprifoi, ci caprifoiul îmbrățișa ciulinul. Nici vorbă despre concesii reciproce: ea stătea neclintită, iar ceilalți se înclinau. Și cine poate fi răutăcios dacă nu întâlnește nici împotrivire, nici indiferență? Observasem că domnul Edgar era stăpânit de teama ca nu cumva s-o enerveze si căuta să ascundă în fața ei grija asta a lui, dar dacă mă auzea răspunzându-i mai aspru, sau vedea că vreo altă servitoare se îmbufnează la vreo poruncă prea dură a doamnei, își trăda supărarea printr-o încruntătură care nu-i întuneca niciodată fața când era vorba de propria lui persoană. Adeseori m-a dojenit cu severitate pentru obrăznicia mea, afirmând că nici dacă cineva l-ar înjunghia n-ar simți o durere mai mare decât cea pe care o simte când își vede soția supărată. Pentru a nu necăji un stăpân atât de bun, m-am deprins să fiu mai puțin țâfnoasă și, vreme de o jumătate de an, pentru că nu se găsi nici o scânteie care să-l facă să explodeze, praful de pușcă rămase inofensiv, de parcă ar fi fost nisip. Catherine avea când și când epoci de tristețe și tăcere: soțul ei le respecta cu dragoste și fără a o întreba nimic, atribuindu-le transformărilor survenite în constituția ei cu prilejul bolii de care suferise, întrucât înainte de asta Catherine nu avusese niciodată vreo depresiune nervoasă. Înseninarea ei era întâmpinată prin propria lui înseninare. Aș putea afirma că erau într-adevăr profund fericiți, din ce în ce mai fericiți.
Dar fericirea lor luă sfârșit. Da, calea lungă a vieții ne silește să trăim pentru noi înșine. Oamenii blânzi și generoși nu au decât un egoism ceva mai echilibrat decât cei despotici. Și fericirea lor încetă când împrejurările îi siliră, pe fiecare din ei, să-și dea seama că interesul unuia nu era principala preocupare a celuilalt. Într-o seară dulce de septembrie mă întorceam din livadă cu un coș greu de mere, pe care le culesesem. Se lăsase întunericul și luna privea peste zidul înalt al curții, făcând ca umbrele nedeslușite să se ascundă prin numeroasele unghere ale clădirii. Mi-am așezat povara pe trepte, în fața ușii de la bucătărie, și m-am oprit puțin pentru a mă odihni și a mai respira aerul proaspăt și dulce. Stăteam cu spatele spre intrare, ochii îmi erau ațintiți asupra lunii, când, în spatele meu, am auzit o voce:
— Nelly, dumneata ești?
Era o voce profundă, cu un timbru străin, dar după modul cum îmi rostise numele mi se păru cunoscută. M-am întors speriată să văd cine vorbește, căci ușile erau închise și nu văzusem pe nimeni când mă apropiasem de trepte. Am auzit mișcare în capul scării ce ducea spre antreu și, după ce făcui câțiva pași într-acolo, am văzut un bărbat voinic, îmbrăcat într-o haină de culoare închisă; iar fața și părul îi erau de asemeni de culoare închisă. Stătea rezemat de perete și ținea degetele pe clanță, ca și cum ar fi avut de gând să deschidă ușa. "Cine să fie? mi-am zis. Domnul Earnshaw? Ah, nu! Glasul ăsta nu seamănă cu glasul lui.”
— Aștept aici de-un ceas, începu; mă uitam la el cu ochii mari deschiși; în jurul nostru domnea o tăcere de mormânt. N-am cutezat să intru. Nu mă cunoști? Uită-te la mine, doar nu sunt străin!O rază de lună căzu pe fața lui. Obrajii îi erau palizi și pe jumătate acoperiți de favoriți negri, sprâncenele căzute, iar ochii, ciudați, adânciți în orbite. I-am recunoscut ochii.
— Ce?! strigai ridicându-mi mâinile de uluire, neștiind dacă e om din lumea asta sau o nălucă. Ce? Te-ai întors? Ești chiar tu? Tu ești?
— Da, eu, Heathcliff, răspunse el, ridicându-și privirea spre ferestrele casei, ce străluceau în razele lunii pe care o oglindeau; dar din dosul lor nu se strecura nici o dâră de lumină.
— Nu sunt acasă? Unde-i ea? Nelly, dumneata nu te bucuri? N-ai de ce fi atât de tulburată! E aici? Răspunde-mi! Vreau să-i spun o vorbă... stăpânei dumitale, du-te și spune-i că cineva de la Gimmerton vrea s-o vadă.
— Dar ce-o să spună Catherine?! Exclamai. Ce-o să facă? Surpriza asta m-a zăpăcit... O să-și piardă mințile! Și tu, tu ești Heathcliff! Dar cât te-ai schimbat! Nu, nu, e de crezut! Ai fost soldat?
— Du-te și comunică-i ce ți-am spus, mă întrerupse el nerăbdător. Nici chinurile iadului nu sunt mai grele decât așteptarea asta! El apăsă clanța, și eu am intrat în antreu; dar când am ajuns în fața salonului unde se aflau domnul și doamna Linton, n-am mai avut curajul să înaintez. În cele din urmă mi-am găsit o scuză: să-i întreb dacă nu doresc să aprind lumânările — și am deschis ușa.
Ședeau împreună în fața ferestrei deschise și priveau peste pomii din grădină și parcul sălbatic și verde, valea de la Gimmerton, deasupra căreia plutea o fâșie lungă de ceață (căci, după cum ați observat probabil și dumneavoastră, imediat după ce treceți de capelă apa ce se scurge din mlaștini se unește cu râulețul care șerpuiește pe povârniș de-a lungul văii). Wuthering Heights se află deasupra acestor aburi argintii, dar vechea noastră casă nu se vede de-aici, căci e așezată de cealaltă parte a crestei. Încăperea și cei ce erau într-însa, cât și priveliștea ce se așternea în fața lor păreau cuprinse de o liniște minunată. Am întrebat despre lumânări, dar nu-mi venea la îndemână să repet cele spuse de Heathcliff, așa că m-am îndreptat spre ieșire, fără să scot un cuvânt. Dându-mi însă seama de prostia mea m-am oprit și am bolborosit:
— A venit cineva de la Gimmerton și dorește să o vadă pe doamna.
— Ce dorește? întrebă doamna Linton.
— Nu l-am întrebat, răspunsei.
— Bine. Trage perdelele, Nelly, zise ea, și adu ceaiul. Mă întorc numaidecât.
Ea ieși din odaie. Domnul Edgar mă întrebă, liniștit, cine o căuta.
— O persoană pe care doamna n-o așteaptă, răspunsei. Heathcliff, vă mai aduceți aminte de el, domnule? Heathcliff, care trăia în casa domnului Earnshaw.
— Ce, țiganul acela, rândașul acela?! strigă el. De ce nu i-ai spus deslușit Catherinei cine e?
— Vă rog! Să nu-i vorbiți așa, domnule, spusei eu. Ar fi foarte mâhnită dacă v-ar auzi. A fost distrusă când a fugit Heathcliff de-acasă. Și cred că reîntoarcerea lui îi va face o mare bucurie.
Domnul Linton se îndreptă spre una din ferestrele aflate de partea cealaltă a încăperii, care dădea spre curte. O deschise și se plecă peste pervaz. Cred că cei doi erau sub fereastră, căci exclamă în grabă.
— Nu sta acolo,iubita mea! Poftește persoana înăuntru, dacă e cineva cunoscut.
Curând după aceea am auzit zgomotul clanței, iar Catherine, după ce urcase scările în goană, apăru cu răsuflarea tăiată, năucă și prea emoționată ca să-și poată arăta bucuria. De fapt, după fața ei ai fi putut bănui că asupră-i se abătuse mai degrabă o mare nenorocire.
— Oh! Edgar! Edgar! spuse ea gâfâind și îmbrățișându-l. Oh! scumpul meu Edgar! Heathcliff s-a întors...s-a întors! Și-l strânse atât de tare în brațe, de era gata să-l înăbușe.
— Bine, bine, strigă soțul pe un ton cam supărat. Pentru atâta lucru nu-i nevoie să mă sugrumi! Niciodată omul acesta nu mi s-a părut a fi o comoară neprețuită. Nu văd de ce ești atât de emoționată!
— Știu că nu-ți era simpatic, răspunse ea, înfrângându-și oarecum excesiva încântare. Dar de dragul meu trebuie să te împrietenești cu el. Să-i spun să vină sus?
— Aici? întrebă el. În salon?
— Dar unde în altă parte? răspunse Catherine.
Domnul Linton păru vexat și-i sugeră bucătăria, ca fiind un loc mai nimerit pentru Heathcliff. Doamna Catherine Linton îl măsură din ochi cu o expresie ciudată... pe jumătate mânioasă și pe jumătate batjocoritoare, văzându-l atât de disprețuitor.
— Nu, adăugă ea după un minut, nu pot sta în bucătărie cu el. Așterne aici două mese, Ellen: una pentru stăpânul dumitale și domnișoara Isabella, care sunt nobili, și alta pentru Heathcliff și mine, care suntem oameni din popor. Așa ești mulțumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac focul în altă cameră? Dacă așa vrei, dă dispoziții. Acum dau fuga jos să mă conving că oaspetele meu e într-adevăr aici. Mă tem că bucuria mea e prea mare ca să fie adevărată!
Era gata s-o pornească din nou, în goană, dar Edgar o opri.
— Spune-i să poftească sus, zise, adresându-mi-se mie; iar tu; Catherine, încearcă să fii fericită fără a fi absurdă! N-are rost ca toată casa să te vadă primind un servitor fugit așa cum ai primi un frate.
Am coborât și l-am găsit pe Heathcliff așteptând la intrare. Părea sigur că va fi poftit înăuntru. M-a urmat fără prea multă vorbă, iar eu l-am condus în fața stăpânului și a stâpânei, ai căror obraji îmbujorați trădau urmele unei discuții aprinse. Dar pe chipul stăpânei străluci un alt sentiment când prietenul ei apăru în prag; sări spre el, îl luă de mâini și-l conduse la Linton, apoi prinse degetele șovăitoare ale lui Linton și le vârî în cele ale musafirului. Iar eu, văzîndu-l acum bine pe Heathcliff în lumina focului și a lumânărilor, am rămas uluită de cât se schimbase. Devenise un bărbat voinic, atletic, bine legat; pe lângă el stăpânul meu părea un adolescent firav. Þinuta lui dreaptă te făcea să crezi că fusese în armată. Trăsăturile hotărâte dădeau feței lui o expresie mult mai matură decât cea a domnului Linton; părea inteligent și nu mai avea nici o urmă a grosolăniei lui din trecut. În sprâncenele joase, încruntate, și în ochii plini de-un foc negru se mai ascundea încă o sălbăticie pe jumătate îmblânzită, dar desăvârșit stăpânită; manierele lui distinse, cu toate că nu mai păstrau nici o urmă de stângăcie, erau totuși prea dure pentru a fi grațioase. Surpriza stăpânului părea tot atât de mare, dacă nu și mai mare ca a mea. O clipă se simți încurcat, neștiind în ce fel să se adreseze rândașului, așa cum îl numise. Heathcliff dădu drumul mâinii lui fine și rămase în picioare, privindu-l cu răceală, așteptând să-i vorbească.
— Luați loc, domnule, îi zise în sfârșit. Doamna Linton, aducându-și aminte de vremurile de odinioară, mi-a cerut să vă fac o primire cordială și, firește, sunt încântat când am prilejul să-i fac o plăcere.
— Eu de asemenea, răspunse Heathcliff, mai ales atunci când pot și eu lua parte la această plăcere; rămân bucuros un ceas, două.
Se așeză pe un fotoliu în fața doamnei Catherine, care sta cu privirea ațintită asupra lui de parcă s-ar fi temut că, dacă-l scapă din ochi, ar putea să dispară. Heathcliff nu-și ridica prea des ochii către ea: o privire fugară aruncată din când în când îi era de-ajuns; dar de fiecare dată licăririle ochilor săi oglindeau încântarea nedomolită pe care o sorbea din ochii ei. Erau prea cuprinși de bucuria lor reciprocă pentru a se simți stingheriți de ceva sau cineva. Pentru domnul Edgar însă, lucrurile stăteau altfel; pălise de supărare, sentiment care ajunse la culme când doamna se ridică și, trecând de cealaltă parte a covorului, prinse din nou mâinile lui Heathclifff și râse de parcă nu mai era în toate mințile.
— Mâine o să mi se pară vis! strigă ea. N-o să-mi vină să cred că te-am văzut, că te-am atins, c-am vorbit iarăși cu tine. Dar să știi, Heathcliff, ai fost fără milă, nu meriți această primire. Să fugi și să nu dai nici un semn de viață timp de trei ani! Asta înseamnă că nu te-ai gândit niciodată la mine!
— M-am gândit puțin mai mult decât te-ai gândit tu la mine, murmură el. Am auzit, nu de mult, că te-ai căsătorit, Cathy, și, în timp ce așteptam jos în curte, iată ce puneam la cale: să-ți văd o clipă fața și mirarea din ochi, și poate o așa-zisă bucurie, după aceea să mă răfuiesc cu Hindley și-apoi, ca să scap de rigorile legii, să-mi iau singur viața. Dar primirea pe care mi-ai făcut-o a scos din mintea mea aceste gânduri; bagă însă de seamă, nu cumva data viitoare să mă primești altfel! Nu, n-ai să mă mai alungi încă o dată. Spune drept, ți-a fost într-adevăr greu fără mine? Ei bine, să știi c-am avut motive să plec. De când ți-am auzit pentru ultima oară glasul, m-am luptat amarnic cu viața și trebuie să mă ierți, căci am luptat numai pentru tine!
— Catherine, dacă nu vrei să bem ceaiul rece, vino te rog la masă, îl întrerupse domnul Linton, străduindu-se să păstreze tonul obișnuit și politețea cuvenită. Domnul Heathcliff are un drum lung de făcut, indiferent unde ar avea de gând să doarmă la noapte, iar mie mi-e sete.
Catherine își ocupă locul în fața ceainicului, domnișoara Isabella sosi chemată de clopot, apoi, după ce i-am văzut așezați pe scaunele lor, am ieșit din odaie. Masa n-a durat nici zece minute. Ceașca doamnei Catherine n-a fost umplută nici o dată; nu putea nici mânca, nici bea. Edgar și-a turnat ceai și în farfurie, și abia a băut o înghițitură. În seara aceea musafirul n-a stat mai mult de-un ceas! La plecare l-am întrebat dacă se duce la Gimmerton.
— Nu, mă duc la Wuthering Heights, a răspuns. M-a poftit domnul Earnshaw azi-dimineață când l-am vizitat.
L-a poftit domnul Earnshaw! Și el a fost în vizită la domnul Earnshaw! După ce-a plecat, am cântărit în toate chipurile aceste vorbe. Oare a ajuns un ipocrit și a venit pe-aici, prin partea locului, să săvârșească cine știe ce nelegiuri prefăcându-se că-i om cumsecade? Am căzut pe gânduri. Aveam în adâncul sufletului un presentiment care-mi spunea c-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar mai fi întors niciodată.
Către miezul nopții, doamna Linton, furișându-se în camera mea, m-a trezit din primul somn. A luat un scaun și s-a așezat la căpătâiul meu, trăgându-mă de păr ca să mă trezească.
— Nu pot dormi, Ellen, zise ea în chip de introducere. Am nevoie de o ființă vie căreia să-i împărtășesc fericirea mea! Edgar e posomorât, pentru că sunt fericită din pricina cuiva care nu-l interesează. Refuză să deschidă gura, iar când vorbește, nu spune dorit vorbe răutăcioase și prostești; mi-a spus că sunt fără milă și egoistă dacă-i cer să stea de vorbă când e bolnav si somnoros, întotdeauna reușește să se îmbolnăvească la cea mai măruntă contrarietate! Am rostit câteva vorbe de laudă la adresa luo Heathcliff, și atunci, fie din pricina durerii de cap, fie dintr-o criză de invidie, a început să plângă. M-am sculat din pat și l-am lăsat singur.
— Ce rost are să i-l lauzi pe Heathcliff? i-am răspuns. Nu se puteau suferi de copii, și lui Heathcliff i-ar plăcea tot atât de puțin să te audă lăudându-l pe Edgar; așa-i firea omenească. Lasă-l în pace pe domnul Linton, nu-i mai vorbi despre Heathcliff, dacă nu vrei să izbucnească un conflict deschis între ei.
— Dar asta nu dovedește o mare slăbiciune? continuă ea. Eu nu sunt invidioasă: și nu-s niciodată geloasă pe părul auriu și strălucitor al Isabellei, de pielea ei albă, de finețea și eleganța ei și de dragostea pe care i-o arată întreaga familie. Chiar și tu, Nelly, dacă avem vreo discuție, ții imediat parte Isabellei, iar eu cedez ca o mamă proastă și-i zic "scumpa mea” și o mângâi până-i trece supărarea. Fratelui ei îi face plăcere să ne vadă prietene, și de aceea îmi face și mie plăcere. Dar să știi că seamănă mult unul cu altul: niște copii răsfățați, care-și închipuie că lumea a fost făcută numai ca să se poată bucura ei, și, cu toate că-i las în apele lor, cred că nu le-ar strica deloc o mică scuturătură.
— Te înșeli, doamnă Linton, i-am spus. De fapt ei sunt cei ce te lasă în apele dumitale. Eu știu ce-ar fi aici dacă n-ar proceda astfel. E ușor să le satisfaci câte un capriciu trecător, atâta vreme cât preocuparea lor e să-ți indeplinească toate dorințele încă înainte de-a le roști. Totuși, în cele din urmă s-ar putea să se iște cine știe ce neînțelegere asupra vreunui lucru tot atât de important pentru ei cât și pentru dumneata, și atunci aceia pe care-i crezi slabi vor fi în stare să dea dovadă de-o dârzenie egala cu a dumitale.
— Și-atunci o să ne luptăm până la moarte, nu-i așa, Nelly? răspunse ea râzând. Ba nu, Nelly! Și-ți repet: atâta încredere în dragostea lui Linton, încât am impresia că nici dacă l-aș omorî nu s-ar gândi să se răzbune pe mine.
Am sfătuit-o să-l prețuiască ceva mai mult pentru dragostea ce-i poartă.
— Păi așa și fac, îmi răspunse, dar n-ar trebui să se smiorcăie pentru toate fleacurile. E copilăros. În loc să izbucnească în lacrimi după ce i-am spus că în clipa de față Heathcliif e demn de stima oricui și ar fi o cinste și pentru cel mai nobil om din ținut să fie prieten cu el, ar fi trebuit să fie de părerea mea și să.se bucure, barem din simpatie pentru mine. Trebuie să se deprindă cu el, și poate că-l va și iubi. Iar dacă ne gândim la motivele pe care le-ar avea Heathcliff să fie supărat pe Edgar, trebuie să recunoasc că s-a purtat admirabil!
— Ce părere ai despre vizita lui la Wuthering Heights? am întrebat-o. După câte mi se pare, s-a schimbat în toate privințele. A devenit un bun creștin: întinde mâna dreaptă în semn de prietenie tuturor dușmanilor săi.
— Mie mi-a dat o explicație, răspunse ea. Căci sunt tot atât de mirată ca și dumneata. Mi-a spus că s-a dus acolo pentru a culege de la tine ultimele informații în ceea ce mă privește, crezând că locuiești tot acolo. Joseph l-a înștiințat atunci pe Hindley, care a ieșit afară și a început să-l întrebe ce-a făcut și cum a trăit, iar în cele din urmă l-a poftit în casă. Acolo a găsit câțiva inși care jucau cărți; Heathcliff s-a așezat la joc cu ei. A câștigat ceva bani de la fratele meu, care, văzându-l înstărit, l-a poftit să revină seara. Heathcliff a consimțit. Hindley e prea nepăsător ca să-și aleagă cu băgare de seamă prietenii; nu-și bate capul să se gândească dacă e îndreptățit sau nu să aibă încredere într-un om pe care l-a jignit atât de profund. Dar Heathcliff susține că motivul principal pentru care vrea să reia relațiile cu omul care l-a prigonit odinioară e dorința lui de a locui aproape de Grange, ca să poată veni pe jos până aici; și apoi zice că e legat de casa în care am crescut împreună. Iar eu, la rândul meu, sper că așa voi avea prilejul să-l văd mai des decât dacă ar locui la Gimmerton. Are de gând să plătească bine dacă i se va îngădui să stea la Heights; și, fără îndoială, lăcomia fratelui meu îl va face să accepte propunerea lui Heathcliff. Întotdeauna a fost lacom de bani, cu toate că ce strânge cu o mană risipește cu cealaltă.
— Strașnic loc pentru un om necăsătorit! am spus eu. Nu te temi de consecințe, doamnă Linton?
— Nu în ceea ce-l privește pe prietenul meu, a răspuns ea. E zdravăn la cap, și asta îl va feri de primejdie.
Mă tem puțin pentru Hindley, dar din punct de vedere moral nu poate ajunge mai rău decât este, iar în privința brutalităților, îl voi feri eu. Întâmplarea din seara asta m-a împăcat cu Dumnezeu si cu oamenii! Eram revoltată până la furie împotriva providenței. Oh, am îndurat multă,multă și amarnică suferință, Nelly! Dacă Edgar ar ști cât de grea mi-a fost suferința, i-ar fi rușine să-mi intunece bucuria enervându-se fără rost. Și numai bunătatea mea față de el m-a făcut să-mi ascund durerea. Dacă i-aș fi povestit ce chinuri am îndurat, ar fi dorit alinarea lor cu aceeași ardoare ca și mine. Dar acum a trecut, și n-am de gând să mă răzbun pentru prostia lui; de azi încolo sunt gata să suport orice! Dacă cea mai josnică ființă din lume mi-ar trage o palmă peste obraz, nu numai că i l-aș întoarce și pe celălalt, dar i-aș cere și iertare pentru c-am provocat-o. Și, drept dovadă, mă duc chiar acum să mă împac cu Edgar. Noapte bună! Sunt un înger.
Adânc convinsă de ceea ce spusese și mulțumită de sine a plecat. Iar succesul obținut după împlinirea hotărârii luate se văzu a doua zi: domnul Linton nu numai că nu mai era posomorât (cu toate că dispoziția lui părea încă dominată de vioiciunea exuberantă a doamnei Catherine), dar nu ridică nici o obiecție când soția lui propuse să meargă după-masă la Wuthering Heights cu Isabella. Pentru asta Catherine l-a răsplătit cu atâta gingășie și dragoste, încât casa noastră a fost mai multe zile de-a rândul, un paradis. Atât stăpânul cât și servitorii s-au bucurat de atmosfera asta mereu însorită.
La început, Heathcliff — în viitor îl voi numi "domnul” Heathcliff — a căutat să beneficieze cu prudență de libertatea de a veni la Thrushcross Grange; voia parcă să-și dea seama în ce măsură e dispus proprietarul să-l admită. Catherine, de asemenea, socoti că e mai cuminte să-și stăpânească manifestările de bucurie când îl primea, așa că, încetul cu încetul, domnul Heathcliff își câștigă dreptul de a fi așteptat la noi. Își păstrase mult din reticența care-l caracterizase încă din copilărie, și asta l-a ajutat să-și domine orice manifestare prea fățișă a sentimentelor. Neliniștea stăpânului meu se potoli, iar întâmplările ce urmară i-au abătut gândurile — pentru un timp oarecere — pe alt făgaș.
Noul lui motiv de tulburare izvorî dintr-o nenorocire neașteptată: Isabella Linton simți o bruscă și irezistibilă atracție față de oaspetele tolerat de el. În vremea aceea Isabella era o domnișoară de optsprezece ani, încântătoare, copilăroasă în purtări, dar cu o minte ageră, cu sentimente vii și cu temperament aprins, mai ales când se enerva. Fratele ei, care-i purta o iubire plină de gingășie, fu îngrozit de această alegere uluitoare. Lăsând la o parte faptul că o căsătorie cu un om fără nume era degradantă și că, el neavând moștenitor bărbat, averea lui va trece în mâna unui om ca acesta, Linton avea destulă minte pentru a înțelege firea lui Heathcliff; știa că, deși aspectul exterior i se schimbase, caracterul îi rămăsese neschimbat și nici nu se va putea schimba. Și îi era groază de acest caracter. Era revoltat și înspăimântat la gândul că Isabella ar putea fi încredințată oblăduirii unui asemenea om. Ostilitatea lui ar fi fost și mai mare dacă ar fi știut că dragostea ei se născuse fără a fi fost provocată de Heathcliff, care nu răspundea acestui sentiment. În clipa când Linton își dădu seama despre ce era vorba, crezu că e rezultatul unui plan bine chibzuit de Heathcliff.
De câtăva vreme observaserăm cu toții că domnișoara Linton se frământă și suspină. Devenise supărăcioasă și plictisitoare, sâcâind-o și enervând-o neîncetat pe Catherine, care și așa avea o răbdare foarte limitată. Într-o oarecare măsură o scuzam cu toții, crezând-o bolnavă, căci slăbea și se usca văzând cu ochii. Dar într-o zi, când era în toane foarte rele, a refuzat dejunul, s-a plâns că servitoarele nu făceau ce le spune ea, că stăpâna nu-i dădea nici un drept în casă, că lui Edgar nu-i păsa de ea, că a răcit pentru că ușile au fost lăsate înadins deschise, că noi înadins lăsam să se stingă focul din salon ca să-i facem în necaz, și sute de alte asemenea învinuiri neîntemeiate. Atunci doamna Linton a stăruit cu încăpățânare să se bage în pat, amenințând-o că trimite după doctor. Când a auzit pomenindu-se numele lui Kenneth, a început să spună imediat că era perfect sănătoasă și numai asprimea doamnei Catherine o nenorocise.
— Cum poți spune că sunt aspră, râzgâiată afurisită ce ești!? strigă stăpâna uluită de această afirmație prostească. Cred că ți-ai pierdut mințile! Când am fost aspră? Spune!
— Ieri, răspunse Isabella plângând cu hohote. Ieri și acum.
— Ieri? întrebă cumnata ei. Când?
— Când ne plimbam pe dealuri. Mi-ai spus să hoinăresc pe unde vreau, pe când tu mergeai liniștită cu domnul Heathcliff!!
— Și, după părerea ta, asta-i asprime? zise Catherine râzând. N-am vrut să spun că prezența ta ne stingherea. Nu ne deranjai dacă veneai cu noi, am crezut doar că povestea lui Heathcliff nu are nimic distractiv pentru tine.
— Ba nu, zise plângând tânăra domnișoară, voiai să plec pentru că știai cât îmi place să stau cu voi!
— E în toate mințile? întrebă doamna Linton uitându-se la mine. Am să-ți repet cuvânt cu cuvânt întreaga noastră convorbire, Isabella, și te rog să-mi spui ce te putea interesa în ea.
— Nu mă interesa convorbirea, răspunse ea, voiam să fiu împreună cu...
— Așa! zise Catherine, observând că fata ezită să-și sfârșească vorba.
— Cu el! Și nu vreau să fiu mereu dată la o parte, continuă ea înflăcărându-se. Ești ca un câine în fața mâncării, Cathy, și ai vrea ca nimeni să nu fie iubit în afară de tine!
— Ești o maimuțică obraznică! exlamă doamna Linton mirată. Doar nu vrei să cred asemenea prostie! E cu putință ca tu să râvnești la admirația lui Heathcliff... ca să-l consideri o persoană plăcută? Sper că am înțeles greșit, nu-i așa, Isabella?
— Nu, n-ai înțeles greșit, răspunse fata, scoasă din minți. Îl iubesc mai mult decât l-ai iubit tu vreodată pe Edgar. Și m-ar iubi și el dacă l-ai lăsa tu.
— Atunci să știi că pentru nimic în lume n-aș vrea să fiu în locul tău! spuse Catherine apăsat. Și părea că vorbește sincer. Nelly, ajută-mă s-o conving că-i nebună. Spune-i tu cine-i Heathcliff: o făptură părăsită, fără finețe, fără cultură; ciulin sălbatic crescut printre stânci. A te sfătui să-i dăruiești inima ta, ar fi mai grav decât dacă aș da drumul în plină iarnă unui pui de canar în parc. Numai faptul deplorabil că nu-i cunoști firea, și nimic altceva, a făcut, fetițo, să-ți treacă prin minte un vis ca ăsta. Te rog să nu-ți închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de bunăvoință și afecțiune! Nu e un diamant brut... sau o stridie ce ascunde o perlă; ci un om crud, nemilos, cu o fire de lup. Eu nu-i spun niciodată: "Lasă-l în pace pe omul acela deși ți-e dușman, pentru c-ar fi neomenos sau crud să-i faci vreun rău”. Ci îi spun: "Lasă-l în pace, pentru c-am să fiu foarte supărată dacă-i faci vreun rău”. Și pe tine, Isabella, te-ar zdrobi ca pe-un ou de vrabie dacă te-ar socoti o povară supărătoare. Știu că nu poate iubi pe nimeni din neamul Linton, și totuși îl cred capabil să se căsătorească îndată cu averea și perspectivele tale materiale! Zgârcenia pare să devină păcatul lui de căpetenie. Iată felul în care ți-l descriu eu, și doar sunt prietena lui, atât de prietenă încât, dacă ar fi avut cu adevărat de gând să te cucerească, probabil c-aș fi tăcut din gură și te-aș fi lăsat să-i cazi în cursă.
Domnișoara Linton își privi cumnata cu indignare.
— Rușine să-ți fie! Rușine să-ți fie! repetă ea furioasă, ești mai rea decât douăzeci de dușmani, prietenă veninoasă!
— Oh! Va să zică nu mă crezi? zise Catherine. Crezi că vorbesc din egoism și răutate?
— Da, sunt sigură, răspunse Isabella; și făptura ta mă-nfioară!
— Bine! strigă cealaltă. Încearcă pe pielea ta, dacă așa te taie capul. Eu mi-am făcut datoria și mă dau bătută în fața obrăzniciei tale!
Când doamna Linton părăsi încăperea, Isabella zise, plângând în hohote:
— Și eu trebuie să sufăr din pricina egoismului ei! Totul, totul este împotriva mea, și acum mi-a zdrobit ultima nădejde. Dar a spus minciuni, nu-i așa? Domnul Heathcliff nu e un diavol, are un suflet cinstit si drept, căci altfel de ce și-ar fi adus aminte de ea?
— Luați-vă gândul de la el, domnișoară, îi spusei. E piază-rea, nu-i bărbat pentru dumneavoastră. Doamna Linton a vorbit cu duritate, și totuși n-o pot contrazice. Îi cunoaște mai bine inima decât mine sau decât oricine altul, și niciodată n-o să-l descrie mai rău decât este în realitate. Oamenii cinstiți nu-și ascund faptele. Dar el cum a trăit? Cum s-a îmbogățit? De ce stă la Wuthering Heights în casa unui om pe care-l urăște? Lumea zice că, de când s-a întors, domnul Earnshaw e din ce în ce mai rău. Pierde nopțile una după alta. Hindley nu face decât să joace cărti și să bea. Nemaiavând bani, și-a ipotecat pămantul. Chiar săptămâna trecută am aflat astea, mi-a spus Joseph, pe care l-am întâlnit la Gimmerton: "Nelly, a zis, să știi că acuși o să vie judecătorul să facă o cercetare pe la ai noștri. Unu' din ei era cât pe-aci să se aleagă cu deștele tăiate. Stăpânu', îl știi doar, e copt să se ducă la jurați. Nu i-e frică de judecători, nici de Pavel, nici de Petru, nici de Ioan, nici de Matei, nu zău, de nici unu' nu ie-a frică! Ba chiar i-ar plăcea... Dorește să dea cu obrazu' lui gros de ei! Și băiatul tău iubit, frumosu’ Heathcliff, să știi că-i nemaipomenit! Știe să rânjească, zău, ca nimeni altu' când aude vreo glumă diavolească. Oare când vine la Grange nu vă povestește niciodată nimic despre isprăvile lui de pe la noi? Iacă, să-ți spui cum merge treaba: scularea, când apune soarele: zaruri, coniac, obloane închise și lumânări aprinse pân-a doua zi la amiaz. Apoi nebunu' se duce blestemând și urlând în camera lui, de orice om cumsecade și-ar astupa urechile de rușine numai să nu le-audă; și băiatu' își numără bănuții și se ghiftuiește și doarme și pleacă să stea la taclale cu nevasta vecinului. I-o fi spunând cucoanei Catherine cum aurul tatălui ei se scurge în buzunarele lui și cum fiul tatălui ei se rostogolește iute pe calea largă a pierzaniei, pe când el fuge înainte să-i deschidă barierele?” Să știți, domnișoară Linton, Joseph e un nemernic bătrân, dar nu-i mincinos; și dacă cele ce mi-a spus despre purtarea lui Heathcliff sunt adevărate, cred că nici nu vă va trece prin gând să doriți un asemenea soț. Nu-i așa?
— Te-ai învoit cu ceilalți, Ellen! mi-a răspuns. N-am să-ți ascult bârfelile. Câtă răutate trebuie să zacă în dumneata dacă vrei să mă convingi că nu există fericire pe lume!
Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă o lăsam în pace: poate c-ar fi renunțat la nebunia ei, sau poate c-ar fi stăruit mai departe în ea; dar nu i-a rămas prea mult timp să se gândească: în ziua următoare a avut loc un sfat la judecătoria din orașul vecin; stăpânul meu a fost obligat să se ducă acolo, iar domnul Heathcliff, știind că nu-i acasă, a venit mai devreme decât de obicei. Catherine și Isabella ședeau în bibliotecă, dușmănoase dar tăcute. Isabella era cam speriată de indiscreția ei din ajun și de faptul că într-o criză de furie își dezvăluise cele mai tainice sentimente. Iar Catherine, după o matură chibzuință, se supărase cu adevărat pe cumnata ei; și chiar dacă mai râdea de obrăznicia Isabellei, nu era dispusă ca și cealaltă să ia în glumă această poveste. Când l-a văzut pe Heathcliff trecând prin fața ferestrei, începu să râdă. Eu măturam căminul și am observat un zâmbet răutăcios pe buzele ei. Isabella, absorbită de gânduri sau de cartea pe care o ținea în mână, rămase locului; iar când s-a deschis ușa, era prea târziu ca să mai poată fugi, lucru pe care l-ar fi făcut cu mare plăcere dacă i-ar fi fost cu putință.
— Intră! Ai picat tocmai bine! exclamă stăpâna pe un ton vioi, trăgând un fotoliu lângă cămin. Ai în fața ta două ființe care au mare nevoie de a treia pentru a topi gheața dintre ele; și tu ești cel pe care l-am fi ales amândouă. Heathcliff, sunt mândră că-ți pot arăta, în sfârșit, pe cineva care te iubește mai mult decât mine. Sper că te simți măgulit. Nu nu-i Nelly, nu te uita la ea! Sărmana, biata mea cumnățică are inima frântă de admirație pentru frumusețea ta fizică și morală. Nu depinde decât de tine ca să devii fratele lui Edgar. Nu, nu, Isabella, n-ai să pleci de-aici, continuă ea, oprind cu un aer de falsă veselie pe fata care, peste măsură de rușinată și indignată, se ridicase în picioare. Ne-am certat ca pisicile din pricina ta, Heathcliff; și am fost învinsă de protestele ei pline de încredere și de admirație pentru tine. Și, mai mult decât atâta, am aflat că, dacă aș avea bunul-simț de a mă da la o parte, rivala mea, precum dorește să fie, ar arunca în inima ta o săgeată, iar asta te-ar lega pentru totdeauna de ea și ar azvârli chipul meu într-o veșnică uitare.
— Catherine! zise Isabella căutând să fie cât mai demnă; apoi renunță, plină de dispreț, de-a mai lupta ca să scape din mâinile doamnei Catherine. Þi-aș fi recunoscătoare dacă ai respecta adevărul și nu m-ai bârfi nici măcar în glumă. Domnule Heathcliff, fii atât de bun și roag-o pe prietena dumitale să-mi dea drumul. Ea uită că noi doi nu suntem prieteni și că ceea ce o distrează pe ea mie-mi este peste măsură de neplăcut.
Deoarece musafirul nu răspunse nimic, ci luă loc, părând cu desăvârșire indiferent față de sentimentele pe care le inspirase Isabellei, aceasta se întoarse către cruda Catherine, rugand-o stăruitor să-i redea libertatea.
— Nici nu mă gândesc! strigă doamna Linton drept răspuns. Căci nu vreau să-mi mai spui că sunt ca un câine în fața mâncării. Acum trebuie să rămâi aici! Heathcliff, cum de nu-ți arăți bucuria auzind veștile plăcute pe care ți le-am dat? Isabella jură că dragostea lui Edgar pentru mine e nimica toată față de cea pe care o nutrește ea pentru tine. Cam în felul ăsta a vorbit, sunt sigură, nu-i așa, Ellen? Și n-a mâncat nimic de alaltăieri — de-atunci de când ne-am plimbat împreună — de tristețe și furie că i-am spus să plece de lângă tine, închipuindu-mi că societatea ta nu-i face plăcere.
— Sunt sigur c-o calomniezi, zise Heathcliff, întorcându-și fotoliul așa încât să poată sta în fața lor. Acum, în orice caz, dorește să scape de prezența mea.
Și-și holbă ochii la biata Isabella, așa cum ar face cineva văzând un animal ciudat și respingător — vreun miriapod de prin Indii — pe care l-ar cerceta în ciuda aversiunii ce i-o provoacă. Biata Isabella nu putu îndura aceste priviri: fața îi era când albă ca varul, când roșie, și în timp ce lacrimile i se strângeau ca mărgelele în gene, își adună toată forța degetelor ei subțiri pentru a scăpa din mâinile doamnei Catherine, care o ținea strâns. Dar, văzând că de îndată ce reușește să-i desfacă un deget de pe braț se și încleștează altul alături, și dându-și seama că nu le putea desface pe toate deodată, începu să se folosească de unghii, care erau destul de ascuțite pentru a împodobi mâinile tiranei cu nenumărate umflături roșii.
-— Ce tigroaică! exlamă doamna Linton dându-i drumul; apoi începu să-și scuture, îndurerată, mâna. Pleacă de-aici, pentru, numele lui Dumnezeu, și ascunde-ți fața de vulpoaică! Ce proastă ești că-ți dezvălui ghearele în fața "lui”. Nu te gândești la concluziile pe care le va trage? Uită-te, Heathcliff! Astea sunt uneltele cu care va lucra... păzește-ți ochii!
— Dacă m-ar amenința vreodată, i le-aș smulge, răspunse el cu brutalitate, în timp ce Isabella închidea ușa în urma ei. Dar ce-ți veni, Cathy, să necăjești chiar atât ființa asta? N-ai vorbit serios, nu-i așa?
— Ba da, cât se poate de serios, răspunse ea. De câteva săptămâni moare de dragul tău. Chiar azi-dimineață a avut o criză de nebunie din pricina ta și m-a copleșit cu insulte numai pentru că i-am vorbit deschis despre toate defectele tale, și asta doar spre a-i mai potoli adorația. Dar să nu mai vorbim de asta. Am vrut s-o pedepsesc pentru obrăznicie, atâta tot. Þin prea mult la Isabella, scumpul meu Heathcliff, ca să-ți îngădui să pui mâna pe ea și s-o devorezi.
— Iar mie îmi place mult prea puțin ca să încerc asemenea ispravă, zise el; n-am gusturi de vampir. Ai auzi lucruri ciudate dacă mi-ar fi dat să trăiesc cu ființa asta nesărată, cu fața ca de ceară. Unul dintre cele mai nevinovate jocuri ar fi să-i pictez pe pielea aia albă culorile curcubeului și să-i colorez ochii albaștri în fiecare zi, sau din două în două zile, în negru: seamănă îngrozitor cu ai lui Linton.
— Încântători! observă Catherine. Au ochi de porumbel... sau de înger!
— E moștenitoarea fratelui ei, nu-i așa? întrebă Heathcliff după o scurtă tăcere.
— Mi-ar părea rău să cred una ca asta, răspunse Catherine. Cu ajutorul cerului, Isabella va avea o jumătate de duzină de nepoți care să-i răpească acest drept. Deocamdată nu te gândi la asta; văd că ești prea pornit să râvnești la bunurile vecinului tău. Nu uita însă că bunurile acestui vecin sunt ale mele.
— Dac-ar fi ale mele n-ar fi mai puțin ale tale, zise Heathcliff. Căci, cu toate că Isabella Linton e prostuță, nu putem spune că-i nebună, așa încât după cum dorești și tu, să nu mai vorbim despre asta.
De fapt, n-au mai vorbit despre povestea aceea și poate că doamna Catherine nu s-a mai gândit la ea, dar celălalt sunt convinsă că și-a reamintit-o adeseori în acea seară. L-am văzut zâmbind în sinea lui, rânjind mai degrabă de unul singur... și căzând pe gânduri ori de câte ori doamna Linton ieșea din odaie.
M-am hotărât să-i urmăresc mișcările. Inima mea era nestrămutată alături de stăpân și mult mai puțin de partea doamnei Catherine. După părerea mea așa era drept, căci el era bun, încrezător și cinstit, pe când ea... deși n-aș putea spune că era contrariul lui, mi se părea atât de îngăduitoare cu propria-i ființă, încât nu prea aveam încredere în principiile și încă mai puțină înțelegere pentru sentimentele ei. Doream să se întâmple ceva, așa ca atât cei de la Wuthering Heights cât și cei de la Thruschcross Grange să scape de domnul Heathcliff, iar noi să trăim iarăși cum trăiam înainte de venirea acestuia. Vizitele lui erau un continuu coșmar pentru mine, și mi se părea că și pentru stăpânul meu. Prezența lui la Wuthering mă apăsa peste măsură. Mi se părea că Dumnezeu părăsise oaia rătăcită, pe drumurile ei păcătoase, iar între ea și turmă urla o fiară primejdioasă, care aștepta momentul să se repeadă asupră-i și s-o nimicească.



CAPITOLUL 11

Uneori, când ședeam singură și mă gândeam la aceste lucruri, brusc mă cuprindea o spaimă; mă ridicam, îmi puneam boneta, gata să mă duc la Wuthering Heights să văd ce mai e pe-acolo. Conștiința îmi spunea că e de datoria mea să-i atrag atenția lui Heathcliff asupra felului în care vorbește lumea despre purtările lui; dar imediat după aceea, aducându-mi aminte de deprinderile lui rele, adânc înrădăcinate, și dându-mi seama că nici nu pot spera măcar să-l întorc pe calea cea bună, mă răzgândeam; așa că n-am pus piciorul în casa aceea blestemată, de teamă că nu mă va asculta nimeni. Odată, abătându-mă de pe drumul ce ducea la Gimmerton, am intrat pe portița cea veche. Era cam în epoca la care am ajuns cu povestea mea; o după-amiază senină și înghețată, pământul pleșuv, iar drumul tare și uscat. Ajunsesem la o piatră de hotar unde șoseaua se desparte în două, drumul din stânga pornind spre dealuri; era un bloc de piatră grunțuroasă. Pe partea dinspre miazănoapte erau săpate literele W.H., pe cea dinspre răsărit G., și pe cea dinspre miazăzi T.G. Ea arăta drumul spre Grange, Heights și sat. Soarele strălucea aurind vârful pietrei cenușii, aducându-mi aminte de vară; și nu vă pot spune din ce pricină, dar un val de simțăminte, aidoma celor din copilărie, îmi năpădi inima. Cu douăzeci de ani în urmă acesta era locul preferat de Hindley și de mine. Am privit îndelung piatra măcinată de vreme și, aplecându-mă, am observat aproape de baza ei o gaură plină cu scoici și pietricele pe care, împreună cu alte lucruri pieritoare, le adunasem pe vremuri cu-atâta bucurie. Și parcă îmi apăru aievea și fostul meu tovarăș de joacă așezat pe iarba veștejită. Capul său negru și pătrat, aplecat înainte, și mânuța lui făcând o gaură în pământ cu o bucată de ardezie...
— Sărmanul Hindley! am exclamat fără să vreau și-am tresărit; o clipă am avut impresia că fața copilului se ridică și privește drept în ochii mei. Dispăru îndată, dar am simțit dorința de neînvins de a mă duce la Wuthering Heights. Superstiția mă împingea să ascult de acest imbold. "Dar dacă a murit? mi-am zis. Ori dacă va muri în curând?” Mi s-a părut că vedenia mea prezicea moarte. Cu cât mă apropiam, cu-atât eram mai tulburată; și când am dat cu ochii de casă, tremuram toată, ca varga. Cel pe care-l văzusem stând jos mersese parcă înaintea mea și-l vedeam acuma în dosul gardului, uitându-se la mine. Așa am crezut eu în primul moment, văzând un băiat cu părul ondulat ca al unei zâne, cu ochii căprui, cu obrajii rumeni lipiți de zăbrele. După ce m-am mai gândit puțin, mi-am zis că trebuie să fie Hareton, Hareton al meu, care nu se schimbase prea mult de când îl părăsisem, adică de zece luni.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpule! am strigat, uitând într-o clipă toate temerile prostești. Hareton, eu sunt Nelly! Nelly, dădaca ta.
Copilul s-a tras cu un pas înapoi și-a ridicat de jos o piatră mare.
— Am venit la tatăl tău, Hareton, am adăugat, ghicind din gestul copilului că Nelly, dacă mai trăia în amintirea lui, nu semăna cu mine.
Hareton ridică proiectilul, gata să-l arunce. Am început atunci să vorbesc cu el, încercând să-l potolesc, dar n-am izbutit să-i opresc mâna. Piatra mi-a atins boneta, și-apoi de pe buzele micului meu prieten țâșni puțin cam bâlbâit, un val de înjurături, pe care nu știu dacă le înțelegea ori ba, dar știu că le rostea cu intonația potrivită, ceea ce îi preschimba trăsăturile de copil într-o față impresionantă prin răutatea ei. Vă asigur, domnule, că această purtare nu m-a supărat atât cât m-a întristat. Gata să plâng, am scos o portocală din buzunar și i-am dat-o, ca să-l îmbunez. A șovăit, după aceea mi-a smuls-o din mână: credea că i-o arăt ca să-i ațâț pofta și apoi să-l dezamăgesc. I-am arătat încă una, dar am ținut-o așa ca să n-o poată ajunge.
— Cine te-a învățat vorbele alea frumoase, băiete? l-am întrebat. Pastorul?
— Dracu' să-l ia pe pastor, și pe tine! Dă-mi-o și pe aia! a răspuns.
— Spune de la cine-ai învățat, și ți-o dau, am zis. Cine-i învățătorul tău?
— Dracu' ăla de tăticu, i-a fost răspunsul.
— Și ce-nveți tu de la tăticu? am continuat.
Sări în sus să ia portocala; eu am ridicat-o însă și mai mult.
— Ce te-nvață? l-am întrebat.
— Nimic; numai să mă feresc din calea lui. Tăticu nu mă poate suferi, pentru că-l înjur.
— Aha! Și diavolul te învață să-l înjuri pe tăticu? am remarcat eu.
— Oh, nu, zise el cu glas tărăgănat
— Atunci cine?
— Heathcliff.
L-am întrebat dacă-l iubește pe domnul Heathcliff.
— Da! mi-a răspuns.
Dorind să aflu motivele pentru care-l iubește, n-am putut desluși decât următoarele:
— Nu știu; dar el îi plătește lui tăticu pentru ce-mi face el mie... îl înjură pe tăticu pentru că și el mă înjură pe mine. Zice că pot face tot ce poftesc.
— Așadar pastorul nu te învață să citești și să scrii? am continuat eu.
— Nu, mi-a spus că dacă pastorul pășește pragul casei noastre... are șă-și înghită măselele. Asta i-a făgăduit-o Heathcliff!
I-am pus portocala în mână și l-am rugat să-i spună tatălui său că o femeie, pe care o cheamă Nelly Dean, vrea să stea de vorbă cu el și așteaptă la poarta grădinii. Copilul urcă dealul, intră în casă, dar, în locul lui Hindley, în ușă apăru Heathcliff. Când l-am văzut, m-am întors pe loc și am luat-o la fugă cât am putut de iute; nu m-am oprit decât atunci când am ajuns la piatra de hotar. Eram atât de inspăimântată, de parcă trezisem un duh rău. Întâmplarea asta n-are nici o legătură cu povestea domnișoarei Isabella; numai că m-a hotărât să fiu cu ochii în patru și să fac tot ce-mi stătea în putință pentru a împiedica statornicirea unei asemenea înrâuriri rele și la Grange, chiar dacă ar fi trebuit să stric bucuria doamnei Linton sau să provoc o furtună în casă.
Când Heathcliff veni din nou, tânăra mea domnișoară era, din întâmplare, în curte; dădea de mâncare porumbeilor. De trei zile nu schimbase nici un cuvânt cu cumnata ei, dar în același timp încetase și cu văicărelile, ceea ce pentru noi fusese o mare ușurare. Eu știam prea bine că Heathcliff n-avea obiceiul să-și piardă vremea nici măcar pentru a spune o vorbă de politețe domnișoarei Linton; de data asta însă, când dădu cu ochii de ea, primul lucru pe care-l făcu fu să cerceteze cu de-amănuntul fațada casei. Eu eram la fereastra bucătăriei, dar m-am dat la o parte, să nu mă vadă. Apoi trecu prin curte, se duse la Isabella și-i spuse câteva cuvinte. Fata păru încurcată și dădu să plece, dar Heathcliff îi puse mâna pe braț și o opri. Ea își întoarse fața. Îmi păru că-i pusese o întrebare la care ea nu voia să-i răspundă. Apoi Heathcliff mai aruncă o privire către casă și, crezând că nu-l vede nimeni, nemernicul avu nerușinarea s-o sărute.
— Iudă! Trădătorule! strigai eu. Ești un ipocrit! Un mișel!
— Cine-i; Nelly? răsună glasul doamnei Catherine, care se apropiase de mine.
Eram prea preocupată cu urmărirea celor doi din curte, așa că nu-i observasem venirea.
— Nemernicul dumitale de prieten! îi răspunsei înflăcărată. Pușlamaua vicleană de-acolo! Ah! Ne-a zărit... vine-n casă! Mă întreb ce fel de scuză va putea găsi ca să explice de ce-i face curte domnișoarei, după ce ți-a spus c-o urăște.
— Doamna Linton o văzu pe Isabella smucindu-se din brațele lui și fugind în grădină. După un minut Heathcliff deschise ușa. Eu nu m-am putut opri să-mi arăt indignarea; dar Catherine, furioasă, mi-a poruncit să tac, amenințându-mă că mă dă afară din bucătărie dacă mai cutez să vorbesc pe tonul acela obraznic.
— Cine te-ar auzi ar putea crede că tu ești stăpână-n casa asta! strigă ea. Ar trebui să te pună cineva la locul tău. Heathcliff, ce-ți veni să provoci scandalul ăsta? Þi-am spus s-o lași în pace pe Isabella. Te rog să-i dai pace, dacă nu te-ai săturat cumva să mai vii pe-aici și dacă nu vrei ca domnul Linton să-ți trântească ușa-n nas!
— Dumnezeu să-l păzească de-o asemenea încercare, răspunse nemernicul cel cu chip întunecat. (în clipa aceea îl uram de moarte). Dumnezeu să-i dea blândețeși răbdare! continuă el. Pe zi ce trece îmi vine tot mai mult să-l trimit în ceruri!
— Taci! zise Catherine închizând ușa. Nu mă supăra. Pentru ce n-ai ținut seama de rugămintea mea? Ori ți-a ieșit ea în cale și te-a provocat?
— Ce importanță are asta pentru tine? marâi el. Am dreptul s-o sărut dacă-i place, iar tu n-ai dreptul să te împotrivești. Eu nu sunt bărbatul "tău”, și "tu” n-ai de ce fi geloasă pe mine!
— Nu sunt geloasă "pe tine”, răspunse stăpâna. Sunt geloasă "pentru tine”. Descrețește-ți fruntea, nu te încrunta așa la mine! Dacă-ți place Isabella, te vei căsători cu ea. Dar îți place? Spune drept Heathcliff! Aha, nu vrei să răspunzi. Sunt sigură că nu-ți place!
— Și credeți că domnul Linton și-ar da consimțământul ca sora lui să se mărite cu omul acesta? întrebai eu.
— Da, domnul Linton va consimți, răspunse doamna mea pe un ton hotărât.
— Nu trebuie să se ostenească, zise Heathcliff. Pot s-o fac și fără învoirea lui. Iar în ceea ce te privește pe tine, Catherine, trebuie să-ți spun câteva cuvinte, acum că veni vorba. Doresc să știi că te-ai purtat infernal cu mine, da, infernal. Auzi? Și dacă te legeni în iluzia că eu n-am observat, ești o proastă. Și dacă crezi că eu pot fi mângâiat cu vorbe dulci, ești o idioată. Și dacă-ți închipui că eu rabd totul fără să mă răzbun, apoi nu va trece mult și-am să te conving de contrariul. Până una-alta, îți mulțumesc că mi-ai dezvăluit secretul cumnatei tale. Îți jur c-am să profit cât mai mult de el. Și vezi de nu-mi sta în cale.
— Iată un nou aspect al caracterului tău! exclamă uluită doamna Linton. Deci eu am fost aceea care m-am purtat cu tine infernal... și tu ai să te răzbuni! Cum vrei să te răzbuni, brută nerecunoscătoare? Cum m-am purtat eu infernal cu tine?
— Nu mă voi răzbuna pe tine, răspunse Heathcliff, pe un ton parcă mai puțin vehement. Am un alt plan. Tiranul își zdrobește sclavii, dar ei nu se întorc împotriva lui; zdrobesc pe cei mai mici decât ei. Poți să mă chinuiești până la moarte, dacă-ți face plăcere, dar dă-mi te rog voie să mă distrez și eu puțin în același mod, și păzește-te cât poți de-a mă insulta. După ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o drept locuință și admirându-ți mărinimia. Dacă aș crede că dorești cu-adevărat să mă însor cu Isabella, mi-aș tăia beregata!
— Aha, va să zică ți-e necaz că nu sunt geloasă, nu-i așa?! strigă Catherine. Ei bine, n-am să ți-o mai recomand ca soție; ar fi să ofer satanei un suflet pierdut. Fericirea ta constă, ca și a lui, în a provoca suferință. O dovedești. Edgar și-a revenit din tristețea care-l cuprinsese o dată cu sosirea ta, eu am început să-mi găsesc locul și să mă liniștesc, iar tu, mânios că ne știi în pace, ai hotărât să provoci scandal. Ceartă-te cu Edgar, dacă-ți face plăcere, Heathcliff, sedu-o pe sora lui, dar să știi c-ai găsit cea mai bună cale de a te răzbuna pe mine.
Convorbirea se sfârși. Doamna Linton se așeză în fața focului tristă și cu obrajii aprinși. Enervarea care o cuprinsese nu mai putea fi domolită, nu o mai putea nici supune, nici stăpâni. Heathcliff stătea lângă cămin, cu brațele încrucișate, frământat de gândurile lui rele. Așa i-am lăsat, căci m-am dus să-l caut pe stăpân, care desigur se întreba ce-o fi făcând Catherine, jos, atâta amar de vreme.
— Ellen, îmi zise el, când am intrat, n-ai vazut-o pe stăpâna dumitale?
— Ba da, e în bucătărie, domnule, răspunsei. E scoasă din fire din pricina purtării lui Heathcliff și, drept să vă spun, cred c-a sosit momentul să-i spuneți să-și vadă de drum. Nu-i bine să fie omul prea bland, căci uite unde-am ajuns... Și-i povestii cele petrecute în curte, apoi atât cât se cuvenea din discuția ce urmase.
După părerea mea, nu-i făceam, povestind, un prea mare rău doamnei Linton, dacă nu și l-ar fi făcut ea singură după aceea, luând apărarea musafirului. Lui Edgar Linton i-a fost greu să mă asculte până la sfîrșit. Din primele lui cuvinte mi-am dat seama că-și învinuia soția.
— E insuportabil! exclamă Edgar. E degradant să fie prietenă cu el și să mă silească și pe mine să-l accept! Ellen, cheamă, te rog, doi oameni. Catherine n-are să-și mai piardă vremea discutând cu derbedeul acela josnic. Destul am cedat capriciilor ei.
Coborî și, după ce porunci celor doi servitori să aștepte pe coridor, se îndreptă, urmat de mine, spre bucătărie. Discuția, plină de furie, reîncepuse. Cel puțin doamna Linton striga cu puteri reînnoite, iar Heathcliff se dusese la fereastră, unde stătea cu capul în pământ și părea cutremurat de dojenile ei violente. A dat mai întâi cu ochii de stăpân și i-a făcut iute Catherinei semn să tacă; ea l-a ascultat și, brusc, n-a mai scos nici o vorbă; descoperise și ea cauza gestului său.
— Ce înseamnă asta? zise Linton, adresându-i-se ei; ce idei ai tu despre modul cum trebuie să te porți, dac-ai mai putut rămâne aici după tonul cu care ți-a vorbit bădăranul ăsta? Cred că nu te-a impresionat, pentru că așa vorbește el, tu ești obișnuită cu josnicia lui și-ți închipui poate că și eu mă pot obișnui cu ea!
— Ai ascultat la ușă, Edgar? întrebă stăpâna pe un ton anume ales pentru a-și provoca soțul, ton care exprima nepăsare și totodată dispreț pentru enervarea lui.
La cuvintele lui Edgar, Heathcliff își ridică privirea, iar la cuvintele Catherinei începu să râdă batjocoritor. După cât mi se păru mie, voia parcă să atragă atenția domnului Linton asupra lui. Izbuti, dar Edgar n-avea de gând să-l distreze cu vreo explozie de furie.
— Până acum am fost îngăduitor față de dumneavoastră, domnule, zise el calm; nu pentru că nu vă cunoșteam caracterul infam, ci pentru că-mi dădeam seama că sunteți numai în parte răspunzător de el; iar Catherine dorea să rămână prietenă cu dumneavoastră, și eu, destul de imprudent, am acceptat. Prezența dumneavoastră este o otravă morală care poate îmbolnăvi și pe oamenii cei mai virtuoși. De aceea, și pentru a preveni unele consecințe și mai grave, vă înștiințez că de azi înainte refuz să vă primesc în această casă, iar acum vă cer să plecați imediat. Peste trei minute veți pleca chiar fără să vreți, și în mod rușinos.
Heathcliff măsură cu o privire plină du batjocură făptura firavă a vorbitorului.
— Cathy, mielușelul tău amenință ca un taur! zise el. Îl pândește primejdia să-și spargă scăfârlia când s-o atinge de pumnii mei. Pe Dumnezeul meu, domnule Linton, îmi pare nespus de rău că nu meritați să mă iau la trântă cu dumneavoastră!
Stăpânul meu aruncă o privire către coridor și-mi făcu semn să chem oamenii: n-avea de gînd să riște o luptă singur. Îl ascultai; dar doamna Linton, bănuind ceva, mă urmă; și când am încercat să chem oamenii, m-a tras înapoi, a trântit ușa și a încuiat-o.
— Frumoase mijloace! zise ea, răspunzând privirii mânioase și mirate a bărbatului. Dacă n-ai curajul să-l ataci, cere-i iertare sau lasă-l să te bată. Așa ai să te înveți minte să nu te crezi mai viteaz decât ești. Nu! Mai bine înghit cheia înainte de-a pune tu mâna pe ea. Frumos mi-ați răsplătit bunătatea pe care v-am arătat-o. După ce-am trecut atâta vreme cu vederea firea slabă a unuia și răutatea celuilalt, capăt, drept mulțumire, două dovezi de nerecunoștință oarbă, prostească până la absurditate! Edgar, te-am apărat pe tine și pe ai tăi, dar acum mi-ar plăcea ca Heathcliff să te omoare în bătăi pentru c-ai îndrăznit să gândești urât despre mine!
Dar nu era nevoie de bătaie pentru ca stăpânul să fie ca și bătut. Încercă să smulgă cheia din mâinile soției, dar Catherine, pentru a o pune la adăpost, o zvârli în mijlocul flăcărilor din cămin; după aceea, domnul Edgar fu cuprins de un tremur nervos, și obrazul îi păli ca de moarte. Era peste puterile lui să-și ascundă excesiva emoție care-l cuprinsese. Frica și umilința îl copleșiră cu desăvârșire. Se rezemă de speteaza unui scaun și-și acoperi fața cu mâinile.
— Vai, ceruri! Odinioară, după una ca asta, câștigai titlul de cavaler! exclamă doamna Linton. Suntem învinși! Suntem învinși! Acum Heathcliff nu mai ridică nici un deget împotriva ta, după cum un rege nu și-ar trimite oștile împotriva unei colonii de șoareci. Liniștește-te! Nu ți se va întâmpla nimic! Tu nu ești nici măcar un mielușel, ești un iepuraș sugaci.
— Îți doresc fericire cu acest laș, în vinele căruia curge lapte,Cathy! zise prietenul ei. Te felicit pentru gustul tău. Iată omul pe care mi l-ai preferat mie! Nu voiam să-l lovesc cu pumnul, i-aș fi tras un picior, asta mi-ar fi dat o mare satisfacție. Ce face, plânge, ori a leșinat de frică?
Și Heathcliff se apropie și dădu brânci scaunului pe care ședea Linton. Făcea mai bine dacă rămânea la distanță. Stăpânul meu sări imediat în picioare și-i trase în piept o lovitură care-ar fi dat gata un om mai slăbuț.
Lui Heatcliff i se tăie răsuflarea pentru un minut; și în timp ce încerca să-și revină, domnul Linton ieși pe ușa din dos în curte, iar de acolo se îndreptă spre intrarea principală.
— Așa, acum s-a isprăvit cu vizitele tale aici! strigă Catherine. Pleacă! Se va întoarce cu o pereche de pistoale și o jumătate de duzină de oameni. Dacă ne-a auzit, e firesc să nu te ierte niciodată. Te-ai purtat foarte prost cu el, Heathcliff! Dar pleacă... grăbește-te! Prefer să-l văd la strâmtoare pe el și nu pe tine.
— Crezi că pot pleca ducând cu mine lovitura aceea care mă arde pe piept?! tună el. Să fiu al dracului dacă plec! Înainte de a trece pragul, am să-i zdrobesc coastele ca pe-o coajă de alună putredă! Dacă nu-l trântesc la pământ acum, am să-l omor mai târziu, așa că, dacă ții la viața lui, lasă-mă să pun mâna pe el!
— Nu vine, am intervenit, spunând o mică minciună. Vizitiul și cei doi grădinari sunt afară și cred că n-ai de gând să aștepți până vin să te azvârle pe ușă afară! Fiecare are câte un ciomag, și e foarte probabil că stăpânul urmărește de la fereastra salonului ca porunca să-i fie îndeplinită.
Grădinarii și vizitiul "erau” într-adevăr acolo, dar se afla și Linton cu ei. Tocmai atunci intraseră în curte. După ce se mai