poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4033 .



Insula din ziua de ieri
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Umberto_Eco ]

2012-10-02  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeriu D.G. Barbu





1.
Daphne

"Și totuși sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cit îmi pot aminti ca om, unica ființă din speța noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."

Cam așa scria, într-un stil prețios și nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.
De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu fața în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare și cu gîtul întins într-o poziție nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării și, cu siguranță, cuprins de febră? Scrisorile nu spun și lasă să se creadă că de o veșnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supraviețuit arșiței lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteșug al naturii.
Nu era în stare să țină socoteala timpului, dar cred că marea se liniștise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobișnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenții îl făcuseră să se oprească în golf.
Era noapte, ațipise și nu-și dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.
Și pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriță de frînghie nu departe de lanțul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forță să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete și să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă șerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agățase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puțin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit ușa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănțug. Și a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înțelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conținea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i țină și de foame și de sete.
Trebuie că dormise douăzeci și patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deșteptat el în toiul nopții, aproape renăscut. Deci era iarăși noapte, dar nu de tot.
El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.
Încăperea avea două uși, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei șarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, și silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereții vasului, și drept în față zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe țărm foșnind în bătaia brizei.
Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, așa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.
Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord și întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit și acela de două promontorii. În rest numai mare, așa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărțea cele două porțiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranță că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse și alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în fața a două uscaturi gemene. Așa că, neștiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.
Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid și cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu știa să înoate, peste puțin avea să descopere că la bord nu era nici o șalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la ușurarea simțită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătății aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate și a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoștea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morți cu toții. Și niciodată nu se exprimase ― el care era așa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape și chiar despre asta aș vrea să vorbesc, dar nu știu de unde să-ncep.
De fapt, am și început. Un om plutește istovit pe ocean și apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu
greu în bucătărie și găsește acolo o lampă și un amnar, de parcă le:ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coș sînt două culcușuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, privește în juru-i și găsește multă mîncare: pește uscat și pesmeți, doar puțin mucegăiți de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi ușor cu cuțitul. Peștele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belșug.
Pesemne că-și recîștigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungește la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viață... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:

Soare al umbrei mele, lumina nopții mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănțuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?
Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ți-o scriu, și ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ți, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-și împlinește calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subțiază în chipul secerei ce-i curmă viața, apoi, ca un opaiț tot mai lînced, se topește cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuiește forme eroice și embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ți, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbești, și fără memorie pentru că nu mă ai în minte.
Și doar trăiesc, opacitate arzîndă și flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu așijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viața în astă fortăreață de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemența cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Doamnă, eu scriu ca și cum ți-aș oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veștedă a nefericirii-mi. Și totuși sînt mîndru de umilința-mi și, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cit omenește-mi dau seama, singura făptură din speța noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.

Dar oare-i posibil? Judecind după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găsește hîrtie și pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Și totuși trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-și recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă sâ-și dea seama unde a nimerit, și scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce știe, bănuiește și se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată și că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E și așa greu să reconstitui gesturi și sentimente ale unui personaj care cu siguranță arde de iubire adevărată, dar nu știm niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce știm noi despre diferența dintre pasiunea simțită și pasiunea exprimată, și care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta și scria pentru sine, și asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmărește un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absența celeilalte ființe, care tot pură imagine fusese chiar și pe cînd era prezentă, ci din înduioșare de sine, îndrăgostit de iubire...
Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăși, de unde să începem?
Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, și că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar și așa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea și cu ochii bolnavi?
Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonțul acela îi ștersese tîmpla la asediul de la Casale. Și e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav și, din cîte intuiesc eu, mai era și ipohondru ― deși doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secrețiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil întețită de preparatele domnului d'Igby.
Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naștere, intra cel puțin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feștilei și apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, așadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, își petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare și încearcă o mică inspecție în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl neliniștește, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopțile acelea îl despăgubește, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelații (forme eroice și embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viața lui pentru mult timp și poate chiar pînă la moarte, își recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, și știe că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese.
Așa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, și cu atît mai mult hotărăște să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfințit și zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoșului: rolul ăsta putea să-l atragă...
Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― și de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absența oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcție: numește nu prea precis corabia, părțile ei și obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare și le-a auzit menționate de marinari, altele necunoscute, și le descrie cum îi apar lui. Dar chiar și pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franc.eză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Așa că zice uneori staffe ― cum îl învățase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înțeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă și catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franțuzism ca să spui același lucru ― pe teugă; zice saborduri, și i-o îngădui bucuros, pentru că-mi amintește de cărțile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbește de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se știe la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală".
Ca să nu mai spun că uneori numește catargul mare de la pupă și artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înțelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu și pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră," adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbește de streașină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Așa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intențiile, și pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greșesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă.
Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii.
Amintindu-și prora și flancurile bombate, văzute nedeslușit cu o noapte mai înainte, judecind după puntea sveltă, după forma teugii și după pupa strîmtă și rotunjită, și făcînd comparație cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că și Daphnc era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel și chip se chemau corăbiile acelea de comerț de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ți descarci conștiința în caz de vreun atac al piraților și care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, și puteau îmbarca mult mai mulți pasageri, dacă renunțai la confort (și așa, foarte scăzut), suprapunînd culcușurile pînă te-ncurcai în ele ― și să te ții boleșniță, de la toate miasmele, dacă nu erau găleți de ajuns. Era așadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca și cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute.
În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se miște cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărțită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle șalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniștea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită și în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniștit.
În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese ușa turnului cu sfială, ca și cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă ușă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei și cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spațiul ca să facă loc și pentru altceva. Și într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruțe pentru doi ofițeri, în dreapta fusese obținută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuș modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru.
Masa era înțesată cu hărți, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obișnuiește pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colțul de lucru al unui savant: la un loc cu hărțile se aflau în diferite poziții așezate, niște lunete, un frumos astrolab de aramă ce-și trimitea lucirile roșcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule și un pergament desenat cu cercuri în negru și roșu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano.
Revenise apoi în cabina de comandă: ieșind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să ațintești cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca și înainte.
Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat curr era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit î'ntr-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ținuta lui de șef, iar faptul că și-a tras și cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăși în elementul său. Numai în felul acela un om de condiție bună, îmbrăcat cum se cuvine ― și nu un naufragiat supt și scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl și făcu: căută pe masă și descoperi, lîngă pana de gîscă și călimară, jurnalul de bord deschis ca și cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înșiruiau fără nici un înțeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, și nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuși ultimul rînd menționa o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă și, după vreo două-trei cuvinte neînțelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica.
Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această știre nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese și el cu treisprezece ani în urmă, și se știe că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de grație cerească, de parcă șarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată.
Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, și lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toții. Insă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăștiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admițînd că aceștia le-ar fi dat creștinescul mormînt în mare celor care muriseră primii..
Mai era și lipsa șalupei: fie ultimii, fie toți, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumați un loc amenințător fără de scăpare? Poate șobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, șobolani de canal?) ― și se întorsese iute înălțînd lampa, pregătit să zărească ceva furișîndu-se pe lîngă pereți și să audă chițcăitul acela ce-i îngheța sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, își aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de față în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar țipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toții de el: chiar și fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîția șoareci cîte păsări într-o pădure, iar cu șoarecii trebuie să te înveți, dacă vrei să străbați mările.
Însă, cel puțin în turn nu era nici urmă de șoareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roșii pe întuneric, așteptînd carne proaspătă. Roberto își spuse că, dacă erau, trebuia știut imediat. Dacă erau șoareci obișnuiți și nu prea mulți, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-și dea răspuns.
Roberto găsi o pușcă, o sabie mare și un cuțitaș. Fusese soldat: pușca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea ținti fără furcă; se uită dacă cocoșul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de șoareci cu cartușe mari, și de fapt își pusese la brîu și cuțitul, care însă pentru șoareci nu-i de nici un folos.
Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. Întors în mica bucătărie, pe o scăriță ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, așa cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Și pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier.
Erau coșuri cu pește, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu niște tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, și se vedea că-s bune de ținut la păstrare mult timp. Erau și fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd.la bordul lui Amarilli după primele acostări în ținuturi tropicale, rezistente și ele la trecerea timpului, pline de țepi și solzi, cu arome puternice promițînd să fie cărnoase și bine apărate, dulci și zemoase pe dinlăuntru. Și tot vreun produs de prin insule păreau să fie și sacii aceia cu făină cenușie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră și pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi.
Mai în fund văzu și vreo zece butoiașe cu cepuri. Îl desfundă pe primul și văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd și tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că și fructele aveau să-i țină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Și totuși aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nțeles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl nelinișteau și mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste.
Să naufragiezi pe o corabie părăsită e și așa un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni și de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, știut din cele povestite de navigatori; dar s-o găsești așa, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag și așteptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite povești pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prințese rătăcite în pădure intră într-o cetățuie și dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi și cu baldachine, cu dulapuri pline de veșminte scumpe, sau chiar cu mese întinse... Însă era știut, ultima încăpere trebuia să-ți dezvăluie taina diavolească a vreunei minți ce-ți întindea capcana aceea.
Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului și-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanșă, ca niște șobolani ce stătuseră nemișcați pe jos (sau așa cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup și să-i adulmece fața sărată de sudoare.
Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învățase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăți și roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era așa de bun și de dulce, că-l duse și mai mult gîndul la o capcană. Poate că, își spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinții în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puțin mîinile au să mi se subțieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniță mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască și o să fiu primit cu țipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului.
Dar, ca să sfîrșim ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca și cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deșteptat niște făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărțea cămara de restul spațiului de sub punte, nu un chițcăit, ci un piuit, un cotcodăcit, niște rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, niște făpturi ale nopții țineau sfat pe ― acolo, prin vreun ungher.
Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu pușca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de lașitate, își spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Șovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, și din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, își spuse el ușurat, și era de datoria lui să fugă de această lumină.
Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta și se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise ușile dinspre galerie, își puse armele la îndemînă, și se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloșu-i de raze al umbrelor grumaz.
Tulburat, își visă naufragiul și-l visă ca un om de talent, care, chiar și în vise, și mai ales în ele, e nevoit să facă în așa fel încît orice cuvînt să înfrumusețeze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observațiile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil.
Mi-nchipui că pe timpurile acelea și pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experiența trefiuie că-i era izvor de coșmaruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitorești ca pe niște Judecăți de Apoi.
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, și parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului și schița depărtări ale unor ținuturi nedeslușite.
Roberto, ale cărui măruntaie de mult profețeau iminenta grozăvie, se-aruncă în așternut, legănat acum de o doică de ciclopi, ațipește printre vise nedeslușite pe care le visează în visul de care vorbește, și-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primește. Se deșteaptă în bubuitul tunetelor și în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă așternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă și-i strigă să se ducă pe punte și să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el.
Pe punte vălmășag, vaiete și trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască și azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ține strîns de vela de la catargul mic (sau așa înțeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîșie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praștie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie și-i strigă să se lege de o ușă de la turn, ce ieșise din balamale și ajunsese pînă la ei, și bun lucru a fost pentru Roberto că ușa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, și o prăjină cade și crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduință pentru citatul prețios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu ușa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zărește, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomenește că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte și cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriți înnebuniți țin isonul văzduhului răzvrătit și spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri și de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere și-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul și-acum o alungase pe roditoarea-i mamă...
Și printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, își pierde cunoștința și nu mai știe nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, și așa cum coborîse urcă firește înapoi mulțumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă și regulile unui ritm de danț civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelnițe, în care se afundă în schimb, prefâcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Și odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc și la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărțit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliții lui și ― în sfîrșit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrșit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu.
Dar, în fine, bănuiesc că visul și furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilitățile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puțină lumină, și bizuindu-se că putea coborî în spațiul de sub punte pe vreo scăriță interioară, își făcu curaj, își luă din nou armele, și porni cu temerară teamă să descopere obîrșia acelor sunete nocturne.
Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povestește la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare și povestire, și scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem așa, piesele pe eșichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta și cum le va aranja.
Într-o scrisoare spune că a ieșit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deșteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranță de pe Insulă. Mai întîi Roberto și-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în niște canoe lungi ca să ajungă la corabie, și a pus mîna pe pușcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puțin bătăios.
Era dimineață, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simți mireasma mării, crăpă puțin canatul ferestrei și, cu ochii întredeschiși, încercă să se uite țintă spre țărm.
Pe Amarilli, unde ziua nu ieșea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aștepta să străpungă lumea cu săgeți, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecați și abia mărginiți de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanță, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră.
Dar tablouașul acela aproape nordic îi era de ajuns să înțeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîș abrupt pe o fîșie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă.
Încet, încet, nisipul ieșea la lumină și de-a lungul țărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificați ce-și tot mișcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept niște "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă.
Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puțin, auzul nu-l putea trăda, și se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul și ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat.
Deși obișnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înțelese că pentru prima oară în viață auzea cu adevărat păsările cîntînd și că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe și de felurite.
Cu miile salutau apariția soarelui: i se păru că recunoaște, printre țipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, și pînă și țîrîitul ascuțit al greierului și al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat niște viețuitoare din speciile acelea, sau niște rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, și totuși avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal și de busuioc, ca și cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmați aduși de vînt...
Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulțimea aceea invizibilă, ca și cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîșul colinei, cîmpia din față și fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind își închipuia și, în fața imensității ce-l împresura strîns, se simți asediat, și aproape îi veni să ducă pușca la ochi. Era la Casale, iar în fața lui se desfășura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu țăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răgușită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbușit, și pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt.
Ca și cum viața lui s-ar fi desfășurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular și el ― încît făcea imposibilă orice ieșire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.



2.
Despre cele petrecute în Monferrato

Roberto ne lasă să înțelegem destul de puțin despre primii săi șaisprezece ani de viață de dinaintea acelei veri din 1630. Amintește de episoade din trecut numai cînd i se pare că ele arată vreo legătură cu prezentul petrecut de el pe Daphne, iar eu, cronicarul celor scrise în răspăr în cronica lui trebuie să spionez printre pliurile discursului. Dacă m-aș lua după năravul lui, aș apărea ca un autor care, ca să amîne dezvăluirea criminalului, îi lasă cititorului numai cîteva indicii. De aceea, fur și en, de pe ici, de pe colo, cîte o mențiune, ca un delator.
Pozzo di San Patrizio era numele unei familii din mica nobilime, ce stăpînea întinsul ținut Griva mărginit cu cel al Alecsandriei (care pe timpurile acelea ținea de ducatul milanez, și prin urmare era teritoriu spaniol), dar ca geografie politică, sau din înclinare sufletească, se considera vasală marchizului din Monferrato. Tatăl ― care vorbea franțuzește cu nevasta, în dialect cu țăranii și în italiana cultă cu străinii ― cu Roberto se exprima în diferite chipuri, după cum îl învăța vreo lovitură de spadă sau îl lua cu el călare pe cîmpuri blestemînd păsările care îi stricau recolta. În rest băiatul își petrecea timpul fără prieteni, visînd în închipuire la țări îndepărtate pe cînd rătăcea plictisit printre vii, sau la arta de a dresa șoimi atunci cînd vîna lăstuni, la lupte cu balaurul cînd se juca cu cîinii, sau la comori ascunse pe cînd explora încăperile micului lor castel sau conac, c-o fi fost. Aceste hoinăreli ale minții i le stîrneau romanele și poemele cavalerești pe care le găsea acoperite de praf în turnul de miazăzi.
Deci nu era lipsit de educație, și avea pînă și un preceptor, chiar dacă numai cîte o bucată de timp. Un carmelit, despre care se spunea că ar fi călătorit prin orient, unde ― murmura mama făcîndu-și cruce ― unii insinuau că se făcuse musulman, o dată pe an sosea în regiune cu un argat și cu patru catîri scunzi încărcați cu cărți și cu alte hîrțoage, și era găzduit pe trei luni. Ce anume îl învățase el pe elevul său nu știu, dar cînd a ajuns la Paris, Roberto se făcuse remarcat și, oricum, învăța cu mare ușurință tot ce auzea.
Despre carmelitul acesta se știe un singur lucru, și nu-i o întîmplare că Roberto pomenește de el. Într-o zi Pozzo cel bătrîn se tăiase pe cînd curăța o spadă, și ori că arma fusese ruginită, ori că-și vătămase vreun loc mai sensibil la mînă sau la degete, că rana îi dădea niște dureri foarte mari. Atunci carmelitul luase sabia, o presărase cu un praf pe care-l ținea într-o cutiuță, și îndată Pozzo jurase că se simte mai bine. Fapt e că a doua zi rana era aproape cicatrizată.
Carmelitului îi făcuse mare plăcere uimirea tuturor și spusese că secretul acelei substanțe îi fusese dezvăluit de un arab, și că era vorba de un leac mult mai puternic decît cel pe care spagiriștii creștini îl numeau unguentum armarium. Cînd îl întrebaseră de ce nu se punea pulberea aceea pe rană și nu pe tăișul care o produsese, răspunsese că așa lucrează natura, și că printre forțele ei cele mai puternice se află simpatia universală, care guvernează acțiunile la distanță. Mai adăugase că, dacă lucrul putea să pară greu de crezut, n-aveau decît să se gîndească la magnet, care-i o piatră ce atrage la sine pilitura de metal, sau la munții aceia mari de fier, care acoperă nordul planetei noastre, și care atrag acul busolei. Tot așa, unguentul armariu, lipindu-se bine de spadă, atrăgea acele virtuți ale fierului pe care spada le lăsase în rană și care împiedicau vindecarea acesteia.
Orișice făptură care în copilăria ei a fost martoră la una ca asta, nu poate decît să rămînă marcată pe toată viața de ea, și curînd o să vedem cum destinul lui Roberto a fost hotărît de atracția ce-o simțea el pentru puterea atrăgătoare a prafurilor și a unguentelor.
Dealminteri nu-i acesta episodul care a marcat cel mai mult copilăria lui Roberto. Mai există unul și, la drept vorbind, nu-i un episod, ci un fel de refren pe care băiatul l-a păstrat în memorie într-un mod ciudat. Deși se pare că tatăl, care desigur ținea mult la acel fiu, chiar dacă-l trata cu asprimea tăcută a tuturor bărbaților de prin partea locului, cînd și cînd ― dar mai ales în primii lui cinci ani de viață ― îl ridica de jos și-i striga cu mîndrie: "Tu ești întîiul meu născut!" Nimic nelalocul său, de fapt, decît poate un ușor păcat de redundanță, dat fiind că Roberto era unicul fiu. Numai că crescînd, Roberto începuse sași amintească (sau se convinsese el că-și amintea) că la manifestările acelea de bucurie paternă chipul mamei sale lua o înfățișare de neliniște și plăcere, ca și cum taică-său făcea bine cînd zicea fraza aceea, dar faptul că o auzea repetată îi redeștepta o grijă de mult ațipită. În închipuirea lui, Roberto își dăduse mult de furcă în jurul tonului acelei exclamații, trăgînd concluzia că tatăl său nu o pronunța ca și cum ar fi fost o afirmație evidentă, ci uri fel de învestitura inedită, accentuînd pe acel "tu", ca și cum ar fi vrut să spună: "tu, și nu altul, ești fiul meu întîi născut".
Nu altul sau nu celălalt? în scrisorile lui Roberto apare mereu cîte o referire la un Altul care-l obsedează, iar ideea asta pare că i s-a născut chiar atunci, cînd el se convinsese (și cu ce putea să-și frămînte creierii un copil pierdut printre bastioane pline de lilieci, printre vii, șopîrle și cai, neștiind cum să se poarte cu țărănușii cam de aceeași vîrstă cu el și care, cînd nu asculta niște povești spuse de bunică-sa, le asculta pe cele ale carmelitului?), că pe-acolo, pe undeva, dădea tîrcoale un alt frate, nerecunoscut, care trebuie să fi avut o fire rea, din moment ce tatăl său îl repudiase. Roberto era la început prea mic, iar pe urmă prea rușinos, ca să se întrebe dacă acesta era frate cu el dinspre tată sau dinspre mamă (și, în ambele cazuri, asupra unuia din părinți ar fi plutit umbra unei greșeli mai vechi și de neiertat): era un frate, care, într-un fel sau altul (poate unul supranatural), era cu siguranță vinovat de repudierea pe care o suferise, și de asta bineînțeles că îl ura pe el, pe Roberto, cel preferat.
Umbra acestui frate dușman (pe care, cu toate acestea, ar fi vrut să-l cunoască, ca să-l iubească și să se facă iubit de el) îi tulburase nopțile de copil; mai tîrziu, adolescent fiind, răsfoia prin bibliotecă volume vechi ca să găsească ascunse printre ele, știu și eu, vreun portret, vreun act al judecătorului, vreo mărturisire revelatoare. Își făcea de lucru prin poduri deschizînd cufere pline cu veșminte de-ale străbunicilor, cu medalii ruginite sau cu vreun pumnal maur și zăbovea întrebător pipăind cu degetele nedumerite cămășuici de pînză fină ce îmbrăcaseră cu siguranță vreun prunc, dar cine știe cu cîți ani sau cu cîte secole mai înainte.
Cu timpul, acestui frate pierdut îi dăduse și un nume, Ferrante, și prinsese să-i atribuie unele mici păcate de care era învinuit pe nedrept, cum ar fi furtul dulciurilor sau datul drumului din lanț unui cîine cînd nu trebuia. Ferrante, avantajat de faptul că fusese șters din scripte, acționa pe la spatele lui, iar el se ascundea după Ferrante. Ba chiar, puțin cîte puțin, obiceiul de a-l învinui pe acest frate inexistent de ceea ce el, Roberto, nu avea cum să facă, se transformase în năravul de a-i pune în cîrcă și lucruri pe care Roberto le făcuse cu adevărat, și de care-i părea rău.
Nu că Roberto le spunea celorlalți vreo minciună: ci, luîndu-și în tăcere și cu un potop de lacrimi pedeapsa pentru propriile-i năzbîtii, reușea să se convingă de propria-i nevinovăție și să se simtă victima unei samavolnicii.
Odată, de pildă, Roberto, vrînd să încerce o secure nouă pe care faurul abia o predase, în parte și din ciudă pentru nu știu ce nedreptate credea el că i se făcuse, tăiase un pomișor bun de rod pe care tată-său îl plantase de puțin timp cu mari speranțe pentru anii viitori. Cînd își dăduse seama de gravitatea prostiei făcute, Roberto îi prevăzuse niște urmări cumplite, cum ar fi, pe puțin, vînzarea lui la Turci, care aveau să-l pună să vîslească toată viața pe galerele lor, și se pregătea să fugă de-acasă și să-și continue viața ca un bandit pe coline. În căutarea unei justificări, se convinsese foarte repede că cel ce tăiase pomul era cu siguranță Ferrante.
Însă tatăl său, descoperind fapta, îi adunase pe toți băieții din împrejurimi și zisese că, pentru ca mînia lui să nu cadă asupra tuturor, vinovatul ar fi făcut mai bine să mărturisească. Roberto se simțise plin de milă și generozitate: dacă l-ar fi învinuit pe Ferrante, sărăcuțul de el ar fi suferit o nouă repudiere și, în fond, nenorocitul făcea rele pentru a-și răscumpăra părăsirea lui de orfan, mîhnit să-și vadă părinții cum îl copleșeau pe un altul cu mîngîieri... Făcuse un pas înainte și, tremurînd de frică și de mîndrie, spusese că nu voia ca nimeni să fie învinuit în locul lui. Afirmația aceasta fusese luată ca o mărturisire, chiar dacă nu era. Tatăl, zburlindu-și mustățile și uitîndu-se spre mamă, zisese pînă la urmă printre multe bîlbîieli și tușind încurcat că, desigur, fapta era foarte gravă, pedeapsa inevitabilă, dar că nu putea să nu aprecieze că tînărul "senior della Griva" făcea cinste tradiției familiei, și că așa trebuie să se poarte întotdeauna un gentilom, chiar dacă are numai opt ani. . Apoi decretase că Roberto n-avea să ia parte la vizita de pe la mijlocul lui august la verii lui din San Salvatore, care era desigur o pedeapsă grea (La San Salvatore locuia Quirino, un făcător de vinuri care știa să-l urce pe Roberto într-un smochin de o înălțime amețitoare), dar cu siguranță mai ușoară decît pe galerele Turcului.
Nouă povestea ni se pare simplă: tatăl e mîndru că are o odraslă care nu minte, se uită spre mamă cu o mulțumire greu ascunsă, și pedepsește în mod blînd, atîta cît să salveze aparențele. Însă Roberto a tot brodat la evenimentul ăsta îndelung, ajungînd la concluzia că tatăl și mama sa intuiseră că vinovatul era Ferrante, apreciaseră eroismul fratern al fiului lor preferat, și se simțiseră ușurați că nu trebuie să dea pe față secretul familiei lor.
Poate că eu sînt cel care brodează pentru că am puține indicii, însă și pentru că prezența asta a fratelui absent va avea o anume importanță în povestirea noastră. Din jocul acela pueril vom regăsi urme în comportamentul adult al lui Roberto ― sau cel puțin al lui Roberto, cel din momentul în care-l găsim pe Daphne, lovit de un val al soartei care, s-o spunem pe drept, ar fi băgat spaima în oricine.
În orice caz, divaghez; tot n-am stabilit cum ajunge Roberto la asediul de la Casale. Iar aici e cazul să dăm frîu liber fanteziei și să ne închipuim cam cum s-a petrecut.


La Griva știrile nu prea ajungeau la timpul lor, însă de cel puțin doi ani se știa că succesiunea ducatului de Mantova provoca multe încurcături pentru Monferrato, și un fel de asediu avusese deja loc. Pe scurt ― iar asta-i o istorie pe care a mai povestit-o și altul, fie și într-un mod mai fragmentat decît mine ― în decembrie 1627 murea ducele Vincenzo al II-lea Mantovanul și în jurul patului de moarte al acestui desfrînat care nu putuse și el să facă copii se desfășurase un balet de patru pretendenți, cu agenții și cu protectorii lor cu tot. Cîștigă marchizul de Saint-Charmont care reușește să-l convingă pe Vincenzo că moștenirea se cuvine unui văr din ramura franceză, Charles de Gonzague, duce de Nevers. Bătrînul Vincenzo, între două horcăituri, face sau lasă ca Nevers să se însoare în cea mai mare grabă cu nepoată-sa, Maria Gonzaga și-și dă sufletul lăsîndu-i ducatul. Acuma, Nevers era francez, iar ducatul pe care-l moștenea cuprindea și marchizatul Monferrato cu capitala acestuia, Casale, fortăreața cea mai importantă din Italia de Nord. Situat, cum era, între pămîntul milanez care era sub stăpînire spaniolă și pămînturile familiei de Savoia, Monferrato permitea controlul cursului superior al Padului, al trecătorilor dintre Alpi și sud, al drumului dintre Milano și Genova, și pătrundea ca o perniță între Franța și Spania ― nici una dintre cele două puteri neputînd să se încreadă în cealaltă perniță, anume ducatul de Savoia, unde Carlo Emanuele I făcea un joc pe care am fi prea toleranți dacă l-am numi dublu. Dacă Monferrato îi revenea lui Nevers, era ca și cum i-ar fi revenit lui Richelieu și, deci, era evident că Spania prefera să-i revină oricui altcuiva, să zicem ducelui de Guastalla. Aparte faptul că avea ceva drept la succesiune și ducele de Savoia. Dar pentru că exista un testament, și îl desemna pe Nevers, celorlalți pretendenți nu le mai rămînea doar să spere că Sacrul și Romanul împărat German, căruia ducele de Mantova îi era formal vasal, nu va ratifica succesiunea.
Spaniolii erau însă nerăbdători și, pe cînd așteptau ca împăratul să ia o hotărîre, Casale fusese deja asediat pentru prima oară de către Gonzalo de Cordoba, iar acum, pentru a doua oară, de o impunătoare armată de spanioli și de imperiali comandată de Spinola. Garnizoana franceză se pregătea să reziste, în așteptarea unei armate franceze de sprijin, care era încă ocupată în nord și care Dumnezeu știe dacă avea să sosească la vreme.


Lucrurile stăteau mai mult sau mai puțin așa, cînd bătrînul Pozzo, pe la jumătatea lui aprilie, adună în fața castelului pe cei mai tineri dintre țăranii lui, împărți toate armele ce se găseau în ținut, îl chemă pe Roberto și le ținu tuturor această cuvîntare, pe care și-o pregătise pesemne în timpul nopții: "Oameni buni, ascultați-mă. Pămîntul ăsta al nostru de la Griva a plătit totdeauna tribut Marchizului de Monferrato, căci de mult timp e ca și cum ar fi ducele Mantovei, care însă a devenit acuma domnul de Nevers, și dacă cineva vine și-mi spune mie că Nevers nu e nici mantovan, nici din Monferrato nu-i, eu îi dau un picior în cur, pentru că sînteți niște mîncăi ignoranți care din lucrurile astea nu pricepeți nici pe dracu' și așa că-i mai bine să tăceți din gură și să-l lăsați pe stăpînul vostru să vorbească, pentru că el știe cel puțin ce-i aia onoare. Dar cum voi onoarea vi-o atîrnați în locul ăla, știți voi unde, aflați că dacă imperialii intră în Casale, ăia sînt oameni pe care nu-i poți lua cu binișorul, de viile voastre o să se-aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trîntor care nu-i de părerea asta, s-o spună acuma și-l spînzur de stejarul de colo". Nimeni de pe-atunci nu putea să fi văzut gravurile în acva-forte ale lui Callot cu ciorchini de oameni ca și ei care atîrnau de alți stejari, dar pesemne că ceva dădea tîrcoale prin aer: toți înălțară, care muschetele, care lăncile, care niște prăjini cu cîte o seceră legată la vîrf și strigară "Trăiască Casale, jos cu imperialii". Ca un singur om.
"Fiule", îi spuse Pozzo lui Roberto pe cînd călăreau ei peste coline, cu mica lor armată ce-i urma pe jos, "Nevers ăla nu face nici cît una din fuduliile mele, iar lui Vincenzo, cînd i-a trecut lui ducatul, nu-i mai umbla nici păsăroiul, dar nici mintea, care însă nici înainte nu-i umbla. Dar i l-a trecut lui, și nu făcălețului ăluia de Guastalla, iar noi, alde Pozzo, sîntem vasalii seniorilor legitimi din Monferrato încă de pe cînd era bunica fată. Așa că ne ducem la Casale, iar dacă trebuie, ne lăsăm și omorîți pentru că, dar-ar dracii, nu poți să fii cu cineva numai cît lucrurile merg bine și pe urmă să-l lași baltă cînd e cu gîtul în laț. Însă dacă nu ne omoară e mai bine, așa că fii cu ochii-n patru".
Drumul acelor voluntari, de la marginile ținutului Alecsandriei și pînă la Casale, a fost bineînțeles unul dintre cele mai lungi de care amintește istoria. Bătrînul Pozzo își făcuse o socoteală, în felul ei exemplară: "Îi cunosc eu pe spanioli", spusese el, "sînt oameni cărora le place să meargă comod. Așa că or s-o ia spre Casale străbătînd cîmpia de la sud, că umblă mai bine convoaiele de muniții, tunurile și alte calabalîcuri. Așa că noi, dacă înainte de Mirabello, o luăm către asfințit și ținem drumul peste dealuri, facem cu o zi sau două mai mult, dar ajungem fără să dăm de bucluc, și înainte să ajungă ei".
Din nefericire Spinola avea idei și mai întortocheate despre cum ar trebui pregătit un asediu și, în timp ce la sud-est de Casale începea să ocupe Valțnza și Occimiano, de cîteva saptămîni îl trimisese la apus de oraș pe ducele de Lerma, pe Ottavio Sforza și pe contele de Gemburg, cu vreo șapte mii de infanteriști, să încerce să ocupe repede castelele din Rosignano, Pontestura și San Giorgio, ca să blocheze orice ajutor posibil care ar veni dinspre armata franceză, pe cînd, pentru a-l strînge într-un clește, de la nord traversa Padul spre sud guvernatorul Alecsandriei, don Geronimo Augustin, cu alți cincizeci de mii de oameni. Și toți se înșiruiseră de-a lungul traseului pe care Pozzo îl credea pustiu ca-n palmă. Cînd află gentilomul nostru de la niște țărani lucrul ăsta, nici că mai putea schimba drumul, pentru că la vest erau acum mai mulți imperiali decît la est.
Pozzo zise cu simplitate: "Noi nu ne abatem nici atîtica. Eu cunosc părțile astea mai bine ca ei, și trecem prin mijloc ca niște nevăstuici". Fapt ce presupunea să te tot abați și să tot cotești. Atît de mult, încît puteai să-i întîlnești pînă și pe francezii din Pontestura, care între timp se opriseră și, cu condiția să nu se mai întoarcă la Casale, li se îngăduise să coboare către Finale, de unde ar fi putut să ajungă înapoi în Franța pe mare. Cei din Griva îi întîlniră pe lîngă Otteglia, riscară să tragă unii în alții, fiecare crezînd că ceilalți erau dușmani, iar Pozzo află de la comandantul lor că, printre condițiile predării, se stabilise și ca grîul din Pontestura să fie vîndut spaniolilor, iar aceștia aveau să trimită banii casalezilor.
"Spaniolii sînt niște nobili, fiule", zise Pozzo, "și-s oameni cu care-i o plăcere să te bați. Din fericire nu mai sîntem pe timpul lui Carol cel Mare și al Maurilor cînd războaiele erau un omoară-mă că te omor. Astea-s războaie între creștini, ce Dumnezeu! Acum ăia au de lucru cu Rosignano, noi le trecem pe la spate, ne strecurăm printre Rosignano și Pontestura, și sîntem la Casale în trei zile".
După ce zise aceste cuvinte pe la sfirșitul lui aprilie, Pozzo ajunse cu ai săi lîngă Casale la 24 mai. A fost, cel puțin în amintirile lui Roberto, o plimbare de toată frumusețea, tot abătîndu-se de la drumuri și poteci de catîri și tăind-o peste cîmpuri; la urma urmei, zicea Pozzo, cînd e un război totul se duce dracului, iar dacă nu stricăm noi recoltele, le strică ei. Ca să supraviețuiască făcură jaf prin vii, livezi și cotețe: la o adică, zicea Pozzo, ăla era pamîntul celor din Monferrato și trebuia să-și hrănească apărătorii. Unui țăran din Mombello, care protesta puse să-i tragă treizeci de bețe, spunîndu-i că dacă nu e nițică disciplină războaiele le cîștigă alții.
Lui Roberto războiul începea să-i pară o experiența nespus de frumoasă; aflau de la drumeți povești grăitoare, cum era aceea despre un cavaler francez rănit și capturat la San Giorgio, ce se plînsese că i s-a furat de către un soldat un portret la care ținea nespus; iar ducele de Lerma, auzind aceasta, poruncise să-i dea înapoi portretul, îi dăduse îngrijiri, trimițîndu-l apoi, cu un cal, Ia Casale. Iar pe de altă parte, cu toate devierile acelea în spirală pînă la pierderea oricărui semn de orientare, bătrînul Pozzo reușise să facă-ntr-așa fel încît oastea lui să n-apuce să vadă o bătălie adevărată.
Așa că a fost mai mare ușurarea, dar și nerăbdarea celui ce vrea să ia parte la un praznic îndelung așteptat, cînd într-o bună zi, din vîrful unei coline, au văzut la picioarele lor și în fața ochilor lor, orașul, blocat la nord, adică la stînga lor, de fîșia lată a Padului, care exact în fața castelului se frîngea în două mari insule pe la mijlocul apelor, și care se sfirșea aproape în formă de săgeată spre sud cu cetățuia masivă cu margini stelate. Bucurîndu-se de turnuri și clopotnițe pe dinăuntru-i, pe dinafară cetatea Casale părea de-a dreptul de necucerit, semeață cum era și crestată de bastioane cu creneluri zimțuite, de parcă era un balaur din cei ce se văd prin cărți.
Era chiar o priveliște de-a mai mare dragul. De jur împrejurul Cetății, soldați în veșminte multicolore trăgeau mașinării de asediu, printre pîlcuri de corturi împodobite grațios cu stindarde și cavaleri cu pălării cu pene cît toate zilele. Din loc în loc se vedea prin verdele pădurilor sau prin galbenul cîmpiilor cîte o fulgerare neașteptată care-ți lua ochii: erau gentilomi cu platoșe argintate care parcă glumeau cu soarele, și nici măcar nu se înțelegea de partea cui erau, și probabil se foiau așa doar ca să-și dea aere.
Plăcut tuturora, spectacolul îi plăcu mai puțin lui Pozzo, care zise: "Oameni buni, de data asta am cacarisit-o." Iar lui Roberto care întreba de ce, dîndu-i un bobîrnac în țeastă, îi zise: "Nu fi nătăfleț, ăia sînt imperialii, doar n-ai să crezi că sînt casalezii atît de mulți și că se flutură așa în văzul lumii pe dinafară zidurilor. Casalezii și francezii sînt ăi dinăuntru, care trag în sus baloturi de paie și se caca pe ei din cauză că nu sînt nici două mii, pe cînd ăia de jos sînt cel puțin o sută de mii, ia uită-te și pe dealurile alea din față". Exagera, căci armata lui Spinola număra doar vreo optsprezece mii de pedeștri și șase mii de călăreți, dar erau și așa destui.
"Atunci ce facem, tată?" întrebă Roberto. "Facem așa", zise tatăl, "că ne uităm bine unde sînt luteranii, și p-acolo nu trecem: in primis, nu se-nțelege o iotă din ce vorbesc, in secundis, întîi te omoară și pe urmă te-ntreabă cine ești. Uitați-vă bine unde seamănă a fi spaniolii: ați auzit că ăia sînt oameni cu care se poate cădea la învoială. Și să fie spanioli de familie bună. În lucruri dintr-astea ceea ce contează e educația."
Băgară de seamă un loc de trecere de-a lungul unei tabere cu însemnele majestăților lor prea-creștine, unde scînteiau mai multe platoșe și coborîră încredințîndu-se lui Dumnezeu. În învălmășeală, putură înainta o bucată bună printre rîndurile dușmanului, fiindcă pe vremurile acelea uniforme n-aveau decît unele corpuri de elită, cum sînt mușchetarii, iar pentru rest nu pricepeai cîtuși de puțin care sînt de-ai tăi. Dar la un moment dat, și tocmai cînd nu mai aveau de străbătut decît o porțiune a nimănui, dădură peste un avampost și fură opriți de un ofițer care-i întrebă cuviincios cine erau și-ncotro se duceau, în timp ce la spatele lui un mănunchi de soldați stăteau cu mîna pe trăgaci.
"Domnule", zise Pozzo, "aveți bunătatea și ne lăsați să trecem, căci noi trebuie pentru ca să cătăm un loc bun din care pe urmă să tragem în domniile voastre". Ofițerul își scoase pălăria, făcu o plecăciune de salut de mătură praful la vreo doi metri dinaintea sa, și zise: "Senor, no es menor gloria vencer al enemigo con la cortesia en la paz que con las armas en la guerra." Apoi, curat italienește: "Treceți, domnule, dacă un sfert dintr-ai noștri ar avea jumătate din curajul domniei tale, am învinge. Să-mi acorde cerul plăcerea de a vă întîlni pe cîmpul de bătaie și onoarea de a vă ucide".
"Fisti orb d'an fisti sece", murmură printre dinți Pozzo, ceea ce în graiul de prin părțile lui mai este și astăzi o expresie optativă, prin care se urează, așa, aproximativ, ca interlocutorului mai întîi să-i piară vederile și imediat după aia să-l apuce răpciugă. Dar cu glas tare, făcînd apel la toate resursele-i lingvistice și la iscusința-i retorică, zise: "Yo tambien!" Salută cu pălăria, dete ușor pinteni calului, deși nu chiar așa cum cerea teatralitatea momentului, mai ales că trebuia să lase timp alor săi să-l urmeze pe jos, și se îndreptă către ziduri.
"Poți să zici ce vrei, dar sînt niște gentilomi", făcu el întorcîndu-se către fiul său, și bine făcu că întoarse capul: căci evită un glonte de archebuza ce fusese tras de pe bastioane. "Ne tirez pas, conichons, on est des amis, Nevers, Nevers!" strigă el ridicînd mîinile, apoi către Roberto: "vezi, sînt oameni lipsiți de recunoștință. Nu că zic eu, dar spaniolii sînt mai ceva".


Intrară în cetate. Probabil că cineva îi semnalase de îndată sosirea aceea comandantului garnizoanei, adică domnului de Toiras, vechi frate de arme al bătrînului Pozzo. Avură loc multe îmbrățișări și o primă plimbare pe bastioane.
"Dragă prietene", zicea Toiras, "din registrele de la Paris rezultă că eu am în mînă cinci regimente de pedestrași de cîte zece companii fiecare, adică cu totul zece mii de fanți. Dar domnul de la Grange are numai cinci sute de oameni, Monchat două sute cincizeci, iar cu totul pot conta pe o mie și șapte sute de oameni fără cal. Mai apoi șase companii de cavalerie ușoară, patru sute de oameni cu totul, chiar dacă-s bine echipați. Cardinalul știe că am mai puțini oameni din ăștia, dar susține că am trei mii opt sute. Eu îi scriu dîndu-i dovezi împotrivă și Eminența sa se preface că nu înțelege. A trebuit să recrutez un regiment de italieni cît s-a putut mai buni, corsicani și monferrini, dar, dacă-mi dai voie, nu-s buni luptători, și închipuie-ți că a trebuit să poruncesc ofițerilor să-i pună într-o companie separată pe valeții lor. Oamenii domniei tale or să se adauge regimentului italian, la ordinele căpitanului Bassiani, care-i un bun om de arme. l-l vom trimite și pe tînărul De la Grive, să meargă la luptă, înțelegînd bine ordinele. Cît despre domnia ta, dragă prietene, o să te alături unui grup de gentilomi viteji care au sosit la noi din voința lor, ca și domnia ta, și care fac parte din suita mea. Domnia ta cunoști țara și poți să-mi dai sfaturi bune".
Jean de Saint-Bonnet, senior de Toiras, era înalt, brunet și cu ochii albaștri, în plină vigoare la cei patruzeci și cinci de ani ai săi, repede la mînie, însă generos și înclinat să-i treacă repede, cu apucături cam brutale, dar la urma urmei afabil, chiar și cu soldații. Se distinsese ca apărător al insulei Re în războiul contra englezilor, dar lui Richelieu nu-i era simpatic, și nici la curte se pare. Prietenii lui șopteau despre un dialog al lui cu cancelarul de Marillac, care-i aruncase cu dispreț că se puteau găsi două mii de gentilomi în Franța, capabili să conducă tot așa de bine lucrurile în insula Re, iar el i-o întorsese că se găseau alți patru mii capabili să țină sigiliile mai bine decît Marillac. Ofițerii lui îi mai atribuiau și altă vorbă de duh (care, după alții, aparținea însă unui căpitan scoțian): într-un consiliu de război din La Rochelle, părintele Joseph, care nu era altul decît faimoasa eminență cenușie, și se dădea mare strateg, pusese degetul pe o hartă spunînd: "Vom trece rîul pe aici", iar Toiras obiectase cu răceală: "însă, prea sfinte părinte, degetul vostru nu-i un pod."
"Asta-i situația, cher ami", spuse Toiras, continuînd să vorbească în timp ce parcurgeau gradenele fortificației și arătînd în jurul său. "Teatru-i splendid, iar actorii sînt ăi mai prima din cele două imperii și din multe feude: avem în față și un regiment florentin, și încă. comandat de un Medici. Noi ne putem încrede în Casale, înțeles ca oraș: castelul, din care controlăm partea dinspre fluviu, e o fortăreață pe cinste, fiind apărat de un șanț strașnic, iar la ziduri am ridicat un val de pămînt care le va permite apărătorilor să-și facă datoria. Citadela are șaizeci de tunuri și bastioane în toată regula. Sînt slabe în cîteva locuri, dar le-am întărit cu posturi în formă de semilună și cu baterii. Toate astea-s foarte bune ca să reziști la un asalt frontal, însă Spinola nu-i un novice: uită-te la forfota aceea de jos, se pregătesc să facă galerii de mină, și cînd vor ajunge cu ele aici, dedesubt, va ii ca și cum am fi deschis porțile. Ca să împiedicăm lucrările, va
39
trebui să coborîm în cîmp deschis, însă acolo sîntem mai slabi. Și îndată ce dușmanul o să-și aducă mai în față tunurile acelea, o să înceapă să tragă asupra orașului, și aici intră în joc umoarea tîrgoveților din Casale, în care mă încred foarte puțin. Pe de altă parte, îi înțeleg: țin mai mult la salvarea orașului lor decît la domnul de Nevers și încă nu s-au convins dacă-i cazul să moară pentru culorile Franței. O să trebuiască să-i facem să înțeleagă că și cu principele de Savoia, și cu spaniolii și-ar pierde libertățile lor, iar Casale n-ar mai fi o capitală, ci ar deveni o fortăreață oarecare, cum e Susa, pe care Savoia e gata s-o vîndă pentru un pumn de scuzi. În rest, o să improvizăm, altfel n-ar mai fi o comedie în stil italian. Ieri am ieșit cu patru sute de oameni către Frassineto, unde tocmai se îmbulzeau imperialii și ăia s-au retras. Dar pe cînd eu aveam de furcă acolo, niște napolitani s-au instalat pe dealul de colo, exact de partea opusă. Am pus să-i bată cu artileria vreo cîteva ceasuri și cred că i-am tocat bine, dar nu au plecat. Cine a cîștigat pe ziua de ieri? Jur pe Domnul nostru Isus Hristos că nu știu, și nici Spinola n-o știe. Însă știu ce-o să facem mîine. Vezi căsuțele alea de pe cîmp? Dacă le-am avea sub control, am ține sub tirul nostru multe posturi inamice. O iscoadă mi-a spus că sînt pustii, iar ăsta-i un bun motiv să ne temem că se ascunde cineva în ele -tînărul meu domn Roberto, nu-ți lua figura aceea disprețuitoare și învață, rogu-te, teorema întîi, că un comandant de ispravă cîștigă o bătălie folosindu-se bine de iscoade și, teorema a doua, că o iscoadă, dat fiind că-i un trădător, nu stă la gînduri să-l trădeze pe cel ce-o plătește ca să-i trădeze pe ai săi. În orice caz, mîine infanteria o să se ducă să ocupe casele acelea. Decît să ții trupele să mucezească între ziduri, mai bine să le expui focului, fiindcă-i o școală bună. Nu fremăta de nerăbdare, domnule Roberto, n-o să fie asta ziua domniei tale: însă poimîine regimentul lui Bassiani va trebui să treacă Padul. Vezi zidurile acelea de colo? Sînt o parte dintr-un fortuleț pe care începuserăm să-l construim înainte ca să sosească ăștia. Ofițerii mei nu-s de acord, însă cred c-ar fi bine să ni-l luăm înapoi înainte să-l ocupe imperialii. E nevoie să-i ținem sub tirul nostru în cîmpie, așa încît să-i sîcîim și să întîrzie construirea galeriilor, în fine, o să fie glorie de-ajuns pentru toți. Iar acum haidem la cină. Asediul e la început și încă nu ne lipsesc proviziile. Abia mai tîrziu o să mîncăm șobolanii".



3.
Saraiul cu Minunății

Să scape el din asediul de la Casale, unde pînă la urmă, cel puțin, nu trebuise să mănînce șobolani, ca să urce apoi la bordul lui Daphne, unde poate că șobolanii aveau să-l mănînce ei pe el... Meditînd plin de temeri la acest contrast izbitor, Roberto se pregătise în cele din urmă să exploreze locurile acelea în care cu o seară înainte auzise venind pînă la el zgomote nedeslușite.
Hotărîse să coboare prin castelul de la pupă, iar dacă totul ar fi fost ca pe Amarilli, știa că trebuia să găsească vreo duzină de tunuri pe cele două laturi și saltelele de paie sau hamacele marinarilor. Pătrunse, din încăperea timonei, în cea de dedesubt, străbătută de bara ce se legăna cu un scîrțîit ușor, și ar fi putut ieși imediat pe ușa care dădea sub punte. Dar, ca și cum voia să se familiarizeze mai întîi cu zonele mai adînci înainte de a-și înfrunta dușmanul necunoscut, printr-un chepeng coborîse și mai jos, unde în mod obișnuit ar fi trebuit să se afle alte provizii. Însă acolo găsise aranjate cu mare economie de spațiu culcușuri pentru vreo duzină de oameni. Deci cea mai mare parte a echipajului dormea acolo jos ca și cum restul ar fi fost păstrat pentru alte trebuințe. Culcușurile se aflau în ordine perfectă. Dacă fusese deci epidemie acolo, pe măsură ce murea vreunul, cei rămași în viață le aranjaseră la loc după toate regulile, ca să le poată spune celorlalți că nu s-a întîmplat nimic... Dar la urma urmei, cine spusese că marinarii erau morți, și chiar toți? Și încă o dată gîndul acela nu-i dădea pace: ciuma, care omoară întregul echipaj, e un fapt natural, după unii teologi uneori e providențial; dar vreo întîmplare care să pună pe fugă același echipaj, și încă lăsînd vasul în ordinea aceea a lui cu totul nenaturală, putea fi cu mult mai îngrijorătoare. Poate că explicația se afla sub punte, trebuia să-și facă curaj. Roberto urcase din nou și deschisese ușa care dădea spre locul temut.
Înțelesese abia acum rostul acelor grătare largi care se deschideau în covertă. Prin această prevedere spațiul de sub punte fusese transformat într-un soi de naos, luminat printre gratiile acelea de lumina zilei, acum deplină, ce cădea pieziș, încrucișîndu-se cu cea care venea de la saborduri, luînd o culoare cam ca fildeșul de la tunuri.
La început Roberto nu zări altceva decît fîșii de soare, în care se vedeau agitîndu-se nenumărați corpusculi, și cum îi văzu, nu putu să nu-și amintească (și ce se mai întinde el la vorbă punînd la bătaie amintiri docte ca s-o facă pe Doamna lui să se minuneze, în loc să se mărginească să povestească) cuvintele cu care Canonicul de Digne îl poftea să observe căderile de lumină ce se răspîndeau în bezna unei catedrale, însuflețindu-se înlăuntru-le de o mulțime de monade, de semințe, de naturi indisolubile, de stropi de tămîie masculină ce se spărgeau spontan, atomi primordiali încleștați în lupte, în bătălii, în încăierări de escadroane, cu întîlniri și despărțiri nenumărate ― dovadă evidentă a alcătuirii înseși a universului ăstuia al nostru, care nu-i compus din altceva decît din corpuri prime ce furnică în gol.
Imediat după asta, aproape ca să-i confirme că toată creatura nu-i altceva decît opera acelui dans de atomi, avu impresia că se află într-o grădină și își dădu seama că, de cum intrase acolo, fusese asaltat de o mulțime de miresme cu mult mai puternice decît acelea care mai înainte ajunseseră pînă la el dinspre țărm.
O grădină, un fel de pomet acoperit: iată ce anume creaseră oamenii dispăruți de pe Daphne în zona aceea, ca să ducă cu ei în patrie flori și plante din insulele pe care tocmai le explorau, făcînd în așa fel ca soarele, vînturile și ploile să le ajute să supraviețuiască. Roberto nu putea spune dacă micul vas j putea sau nu să păstreze luni de zile de călătorie comoara aceea silvestră, sau dacă prima furtună n-avea s-o otrăvească cu sărătură, dar ,cu siguranță, faptul că natura aceea era încă vie confirma presupunerea ― ca și în cazul mîncării ― că rezerva fusese făcută de curînd.
Flori, arbuști, arbori pitici fuseseră transportați cu rădăcinile și cu pamîntul lor, și aranjați în cutii și lăzi de factură improvizată. Dar multe dintre cutiile acelea se dărăpănaseră, pamîntul se vărsase pe jos formînd între ele un strat umed în care acum se înfipseră lujerii altor plante, încît părea că te afli într-un Eden ce lăstărea chiar din podelele lui Daphne.
Soarele nu mai era așa de puternic încît să supere ochii lui Roberto, dar era de ajuns ca să poată scoate la iveală culorile frunzișului și să facă să se deschidă primele flori. Privirea lui Roberto se oprea pe două foi care mai întîi i se păruseră ca o coadă de rac, din care îmboboceau flori albe, apoi pe o altă frunză verde-crud care se forma un fel de jumătate de floare, dintr-o chită de jujube fildeșii.
Un damf neplăcut îl atrăgea către o ureche galbenă în care parcă se înfipsese un mic știulete, alături coborau niște ghirlande de cochilii de porțelan, albe ca zăpada și cu vîrful bătînd în roz, iar dintr-un alt ciorchine atîrnau niște pîlnii sau niște clopoței cu gura în sus, mirosind parcă sfios a mușchi. Văzu o floare de culoarea lămîii, pe care, în zilele următoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei după-amiaza și roșu-închis la apusul soarelui, iar altele,vșofranii în centru, decolorîndu-se într-o albeață lilială. Descoperi niște fructe brăzdate de riduri pe care n-ar fi îndrăznit să le atingă, dacă unul dintre ele, căzînd pe jos și desfăcîndu-se de copt ce era, n-ar fi dat la iveală o roșeață de granat. Îndrăzni să guste din altele și le judecă mai mult cu limba cu care vorbim decît cu cea cu care gustăm, fiindcă le definește ― pe unul burdufior de miere, mană închegată-n rodnicia ramului ei, juvaier de smarald plin cu rubinele cele mai mărunțele. Însă eu, citind printre rînduri, aș îndrăzni să spun că descoperise ceva foarte asemănător cu un smochin.
Nici una dintre florile sau fructele acelea nu-i era cunoscută, fiecare părea născută din fantezia unui pictor care ar fi vrut să violeze legile naturii ca să inventeze neverosimilități convingătoare, frînturi de delicii și minciuni minunate la gust: ca de pildă corola aceea acoperită ca de o catifea alburie ce țîșnea dintr-un pămătuf de pene viorii, sau nu, o primulă spălăcită ce dezvelea un apendice obscen, sau o mască ce parcă acoperea un chip sur sub niște bărbi de capră. Cine putuse să scornească arbustul acesta cu foile pe o parte verde-închis, cu ornamente primitive roșu-gălbui, iar pe partea cealaltă roșii ca flacăra, garnisite pe margine cu frunze de un verde crud ca mazărea, cărnoase și aduse în formă de ghioc încît mai purtau în ele apa de la ultima ploaie?
Captivat de farmecul locului, Roberto nu se întreba de la ce ploaie mai păstrau frunzele apă, din moment ce de trei zile cel puțin, nu plouase în mod sigur. Miresmele ce-l îmbătau îl făceau să creadă că-i cu putință orice vrajă.
I se părea natural ca un fruct muced și holbat să miroasă a brînză fermentată, iar un fel de rodie violacee, cu o gaură la capăt, cînd o scuturai, să lase să se audă înlăuntru-i o sămînță dănțuitoare, ca și cum nu de o floare era vorba, ci de o jucărioară, nici nu se uimea de o floare în formă de ghimpe, cu fundul dur și rotunjit. Roberto nu mai văzuse niciodată un palmier plîngător, de parc-ar fi fost salcie, dar îi stătea în față, cumpănindu-se pe rădăcini multiple pe care se înălța un trunchi ce ieșea dintr-o tufă compactă, în timp ce frunzele acelei plante menită plînsului se plecau istovite de propria-le bogăție florală. Roberto nu văzuse, iarăși, vreun tufiș care să dea foi așa de late și de cărnoase, întărite de o nervură centrală ce părea de fier, ca niște farfurii și tăvi gata de servit, în timp ce alături mai creșteau niște frunze în chip de linguri răscroite cu îndemînare.
Neștiind bine dacă se preumbla printr-o pădure mecanică sau printr-un paradis pămîntesc, Roberto se-nvîrtea prin Edenul acela care-l chema cu miresme aiuritoare.
Cînd însă îi povestește Doamnei despre asta, va vorbi de rustice frenezii, de năzăriri ale grădinilor, de protei frunzoși, de cedri (cedri?) înnebuniți de blîndă furoare... Sau o va retrăi ca pe o peșteră plutitoare plină de automate înșelătoare, din care, încins cu sfori amarnic răsucite, ieșea fanatic vreun cotor de hrean, vlăstar umflat de prin barbara sihlă... Va scrie despre opiul simțurilor, de un tîrcol de elemente putregăite ce, închegîndu-se-n esențe impure, îl dusese pînă la antipozii încumetării.
La început atribuise acelui cîntec care venea de pe insulă, impresia că niște glasuri învăluite în pene se făceau auzite printre flori și plante: dar deodată i se făcu pielea de găină la trecerea unui liliac care aproape îi atinse fața, și îndată după asta trebui să sară într-o parte ca să evite un șoim, ce se aruncase asupra prăzii doborînd-o cu o lovitură de plisc.
Pătrunzînd sub punte în timp ce auzea în depărtare păsările de pe Insulă, și convins că le mai auzea și acum prin deschizăturile chilei, Roberto auzi sunetele acelea dintr-o dată mult mai apropiate. Nu puteau veni de la țărm: alte păsări, așadar, nu prea departe, cîntau dincolo de plante dinspre proră, din direcția acelui fund de vas, de unde cu o noapte mai înainte auzise zgomotele.
I se păru, înaintînd, că sera aceea se termina la baza unui trunchi de stîlp înalt care perfora puntea superioară, apoi înțelese că ajunsese mai mult sau mai puțin în centrul vasului, pe unde catargul mare își trimitea nervurile pînă în părțile cele mai joase ale lui. Dar în momentul acela artificiul și natura erau pe punctul de a se confunda atît de tare, încît putem înțelege tulburarea eroului nostru. Asta și pentru că, tocmai în clipa aceea, nările lui începură să adulmece un amestec de izuri, de pămînt mucegăit și de miros animal, ca și cum, pe nesimțite, el trecea dintr-o grădină într-un staul.
Și trecînd dincolo de trunchiul catargului mare spre prova văzu și voliera.
Nu putu numi altfel mulțimea aceea de colivii din stinghii bătute în crengi solide ce țineau loc de suporturi,'locuite de vietăți zburătoare ce căutau să ghicească răsăritul acela din care lor le venea doar un prinos de lumină și să răspundă cu glasuri răgușite semenelor lor care cîntau libere pe Insulă. Puse pe jos sau legănîndu-se atîrnate de gratiile punții, coliviile erau răspîndite prin acest al doilea naos ca niște stalactite și stalagmite, însuflețind o altă grotă a minunățiilor, în care vietățile dînd din aripi făceau să se legene coliviile, iar acestea se-ncrucișau cu razele soarelui, care creau un filfîit de culori înaripate, o fulguială de curcubee.
Dacă pînă în ziua aceea nu mai auzise niciodată cu adevărat păsările cîntînd, Roberto nu mai putea spune nici dacă mai văzuse vreodată, cel puțin unele atît de felurite, încît se întrebă dacă acestea erau așa cum le-a făcut natura, sau mîna unui artist le pictase și le împodobise pentru vreo pantomimă, sau pentru a închipui o oaste la paradă cu fiece pedestraș și călăreț învăluit în propriu-i stindard.
Pus în încurcătură ca Adam, n-avea alte nume pentru ele decît cele ale păsărilor din emisfera lui; uite un bîtlan, își zicea, un cocor, o prepeliță... Dar era ca și cum i-ai zice gîscă unei lebede.
Aici, niște prelați cu cozi albe ca de cardinali și cu ciocuri în formă de alambic, deschideau aripi de culoarea ierbii umplîndu-și cîte o gușă purpurie și descoperind un piept albastru-deschis, psalmodiind aproape omenește, dincolo o mulțime de cete se foiau în mare turnir încercînd să ia cu asalt cupolele prea joase care le mărgineau arena, printre țîșniri de fulgere chinuitoare și tăișuri roșii și galbene, ca niște drapele pe cafe un stegar le-ar fi azvîrlit și le-ar fi prins din zbor. Călăreți încordați cu picioare lungi și nervoase, într-un spațiu prea strimt, nechezau indignați, cra-cra-cra, șovăind din cînd și cînd pe cîte un picior și privind neîncrezători în juru-le, vibrîndu-și moțurile de pe capetele întinse înainte... Singur într-o colivie construită pe măsura-i, un mare căpitan, cu mantie azurie, cu haina-i strimtă pînă la genunchi, roșu carmin ca și ochii și cu un panaș de albăstrele pe coif, scotea un geamăt de porumbel. Într-o colivie mică de alături, trei cătane de rînd stăteau jos, lipsite de aripi, ca niște șomoioage săltărețe de lînă noroioasă, cu niște boticuri ca de șoarece, cu mustăți la rădăcina ciocurilor lor lungi și întoarse cu care micii monștri adulmecau ciugulind larvele întîlnite în cale... Într-o colivie ce se lungea ca un maț cu ochiuri mari, o barză mică cu picioare ca morcovul, cu pieptul ca apa mării, aripile negre și ciocul vinețiu, se plimba șovăind urmată de cîțiva boboci în șir indian și, acolo unde i se termina cărarea, croncănea nemulțumită, mai întîi îndîrjindu-se să rupă ceea ce credea ea că-i doar vreo împletitură de cîrcei, oprindu-se apoi și făcînd cale-ntoarsă, cu progeniturile-i ce nu știau cînd trebuie să-i meargă în față și cînd în spate.
Roberto era împărțit între ațîțarea descoperirii, mila pentru prizonierii aceia, dorința de a deschide cuștile și de a-și vedea catedrala deschisă de acei heralzi ai unei armate a aerului, ca să-i cruțe din asediul la care Daphne, la rîndu-i asediată de alți semeni ai lor din afară, îi obliga. Crezu că le era foame și văzu că prin colivii se mai zăreau doar niște fărîmituri de hrană, iar vasele și căușele care trebuiau să aibă apă în ele erau goale. Dar descoperi alături de colivii niște saci cu grăunțe și pește uscat, pregătite de cei ce vroiau să ducă prada aceea în Europa, căci o corabie nu umblă pe mările din îndepărtatul sud fără să aducă mărturii despre lumile respective la curțile regale sau la cademii.
Pășind mai încolo, găsi și o despărțitură făcută din scînduri, cu vreo duzină de păsări ce rîcîiau, pe care le categorisi în specia galinaceelor, chiar dacă la el acasă nu văzuse unele cu penele ca acestea. Și ele păreau flamînde, însă găinile depusesera șase ouă (și sărbătoreau evenimentul ca toate suratelor lor din lumea asta).
Roberto luă îndată unul, îl găuri cu vîrful cuțitului, și îl sorbi cum obișnuia încă de copil. Apoi și le puse pe celelalte în poala cămășii, și ca să le răsplătească pe mame și pe foarte rodnicii tați care-l fixau încruntîndu-se nevoie mare și scuturîndu-și gușile, împărți apă și mîncare; și făcu așa colivie cu colivie, întrebîndu-se ce providență îl adusese pe Daphne tocmai cînd vietățile erau la capătul puterilor. Trecuseră de acum două nopți de cînd era el pe corabie și probabil cineva se îngrijise de voliere cel mult cu o zi înainte de sosirea lui. Se simțea ca un invitat care ajunge el, e adevărat, cam tîrziu la un banchet, însă exact cînd ultimii oaspeți abia au plecat, iar mesele n-au fost încă strînse.
Dealtfel, își spuse, faptul că înainte a fost cineva aici, iar acum nu mai este, e lămurit. Că a fost cu o zi sau cu zece înainte de sosirea mea, asta nu-mi schimbă cu nimic soarta, cel mult o face și mai de rîs: naufragiind cu o zi mai înainte, aș fi putut să mă alătur marinarilor de pe Daphne, oriunde s-or fi dus ei. Sau poate că nu, aș fi putut să mor cu ei, dacă-s morți. Scoase un oftat (cel puțin nu era vorba de șobolani) și trase concluzia că avea la dispoziție și pui de găină. Se gîndi iar la ideea lui de a da drumul bipedelor de rasă mai nobilă, dar conveni că, dacă exilul său avea să dureze mult timp, s-ar fi putut dovedi și ele bune de mîncat. Frumoși și pestrițați erau și hidalgii aceia din fața orașului Casale, gîndi el, și totuși noi trăgeam în ei, iar dacă asediul ar mai fi durat, am fi ajuns să-i și mîncăm. Cine a fost soldat în războiul de treizeci de ani (zic eu așa, însă cei ce-l trăiau pe atunci nu-l numeau astfel, și poate nici nu înțelesesera că era vorba de un singur război lung în care cînd și cînd cineva mai semna cîte o pace), a învățat să fie tare de cuget.



4.
Fortificarea dată la Iveală

De ce oare Roberto evocă iarăși Casale ca să-și descrie primele lui zile pe corabie? Sigur, e ― aici gustul asemănării: asediat atunci, asediat și de data asta, dar de la un om din veacul său am cere ceva mai mult. La o adică, din similaritatea asta, îl puteau fascina diferențele, rodnice în antiteze subtile: în Casale intrase din voia lui, pentru ca alții să nu intre, iar pe Daphne fusese aruncat și nu aștepta decît să plece. Dar aș spune mai curînd că, pe cînd trăia o întîmplare plină de penumbre, el relua firul unor peripeții țesute dintr-un vălmășag de fapte trăite la lumina soarelui, așa încît zilele înfocate ale asediului, pe care memoria i le restituia, să-l d