poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3057 .



Casa somnului
proză [ ]
TREZIA

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jonathan_Coe ]

2012-10-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeriu D.G. Barbu




1


Era ultima lor ceartă, măcar asta era clar. Dar deși o anticipa de zile, sau poate chiar de luni în șir, nimic nu reuși să domolească valul de mînie și indignare care creștea acum în el. Greșeala fusese a ei, însă refuzase s-o recunoască. Fiecare argument pe care încercase să-l avanseze, fiecare tentativă de adoptare a unei atitudini conciliatoare și rezonabile fusese distorsionată, răstălmăcită și întoarsă împotriva lui. Cum îndrăznea să aducă vorba de seara cu desăvîrșire nevinovată pe care o petrecuse la The Half Moon cu Jennifer? Cum îndrăznea să spună că darul de la el era „jalnic" și să susțină că i se păruse „prefăcut" cînd i-l înmînase? Și cum Dumnezeu îndrăznea să pomenească de mama lui - de maică-sa, nici mai mult, nici mai puțin - și să-l acuze că o vedea prea des? Ca și cum ar fi făcut un comentariu la adresa maturității și chiar a masculinității lui...
Își aținti privirea undeva în față, fără să vadă ceva anume și fără să țină seama unde se afla sau cine îl înconjura. „Cățea", îi spuse el în gînd, pe cînd cuvintele ei îi reveneau în minte. Pe urmă își dădu drumul și, în ciuda dinților încleștați, izbuti să strige:
— CĂȚEA!
După aceea se simți ceva mai bine.
Uriaș, cenușiu și impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici douăzeci de metri de marginea falezei stîncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cît era ziua de lungă, pescărușii dădeau ocol fleșelor și turnulețelor lui, jelindu-se răgușiți nevoie mare. Toată ziua și toată noaptea, valurile se izbeau nebunește de bancadele stîncoase, împrăștiind un vîjîit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele înghețate și pe coridoarelc labirintice și însuflețite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părți de la Ashdown - iar în prezent majoritatea erau pustii - nu își găseau vreodată liniștea depli- nă. Încăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu și doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinți. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, și avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici și era învăluită într-o penumbră permanentă. Frumusețea sumbră, care sfida stihiile naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi și mai apropiați vecini își aminteau, dar tot nu le venea să creadă, că odinioară casa fusese reședința personală a unei familii cu opt sau nouă membri. Însă cu două decenii în urmă ea fusese achiziționată de noua universitate, iar acum adăpostea peste douăzeci de studenți: o populație incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stîncile de dedesubt, întinsă cît vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv și unduindu-se sub apăsarea unei neliniști infinite.
Poate că grupul de patru străini de la masa ei îi ceruse voie să se așeze, sau poate că nu. Sarah nu mai ținea minte. Acum se părea că străinii începeau să discute în contradictoriu, dar ea nu auzea ce se spunea, deși le conștientiza vocile care se ridicau și coborau într-un contrapunct furios. Ceea ce auzea și vedea în minte era mult mai real în clipa aceea. Un cuvînt singur, înveninat. Niște ochi în care lucea lumina unei uri indiferente. Sentimentul că, în loc să i se vorbească, fusese scuipată. O întîlnire care durase două secunde — sau mai puțin? - însă pe care o retrăia involuntar în gînd de peste o jumătate de oră. Ochii aceia, cuvîntul acela — nu avea cum să scape de ele cel puțin pentru un timp. Chiar și acum, pe cînd vocile din jur deveneau mai zgomotoase și mai însuflețite, simțea crescînd în ea un nou val de panică. Închise ochii, slăbită dintr-o dată de greața care o năpădea.
Ar fi atacat-o dacă n-ar fi fost atîta lume pe strada principală? se întrebă ea. Ar fi tîrît-o pînă în pragul unei uși? I-ar fi sfișiat hainele?
Își ridică încet cana de cafea, o ținu la cîțiva centimetri de gură și se uită înăuntru. Își aținti privirea asupra acelei suprafețe uleioase, care pîl-pîia imperceptibil. Strînse cana mai tare. Lichidul se stabiliză. Nu-i mai tremurau mîinile. Momentul critic trecuse.
O altă posibilitate: să fi fost doar un vis?
„Pinter!" fu primul cuvînt al discuției în contradictoriu care îi atrase atenția. Își impuse să se uite la vorbitor și să se concentreze.
Numele fusese pronunțat pe un ton de scepticism agasat de o femeie care ținea un pahar cu suc de mere într-o mînă și o țigară pe jumătate fumată în cealaltă. Era tunsă scurt, avea părul negru ca smoala, maxilare proeminente și ochi negri și vioi. Sarah avu sentimentul vag că o mai văzuse și cu ocazia altor descinderi la Cafe Valladon, însă nu îi știa numele. Ulterior avea să afle că o chema Veronica.
— Tipic pîn' la Dumnezeu, adăugă femeia, care trase apoi din țigară cu ochii închiși.
Zîmbea, ceea ce ar fi putut să însemne că nu lua discuția la fel de în serios ca tînărul slab, gălbejit și zelos care stătea în fața ei.
— Oamenii care habar n-au de teatru, continuă Veronica, vorbesc mereu de Pinter ca despre unul dintre cei mari.
— În regulă, zise studentul, De acord că-i supraevaluat. Așa e. Dar tocmai asta îmi confirmă ideea.
— Îți confirtnă ideea?
— Tradiția teatrului englez postbelic, rosti studentul, este atît de... evanescentă, încît....
— Poftim? se auzi o voce de australian de alături. Ce cuvînt a fost ăla?
— Evanescentă, răspunse studentul. Atît de evanescentă, încît există o singură personalitate care ....
— Evanescentă? întrebă australianul.
— Nu-ți face griji, spuse Veronica, surîzînd și mai larg. Vrea să se dea mare, atîta tot.
— Ce înseamnă?
— Caută în dicționar, se răsti studentul. Vreau să spun că în teatrul englez de după război există un singur autor cu pretenții și pînă și el e supraevaluat. Supraevaluat zdravăn. Ergo, teatrul e la pămînt.
— Ergo? făcu australianul.
— S-a zis cu el. N-are nimic de oferit. Nu joacă nici un rol în cultura contemporană, nici aici în țară, nici în altă parte.
— Și-atunci... vrei să spui că-mi pierd timpul? întrebă Veronica. Că nu sînt pe aceeași lungime de undă cu întregul... Zeitgeist?
— Absolut. Ar trebui să schimbi macazul imediat. Să treci pe studii cinematografice.
— Ca tine.
— Ca mine.
— Asta chiar că-i interesant, spuse Veronica. la fii atent ce presupu- neri faci. În primul rînd, pentru simplul fapt că mă interesează teatrul, ești convins că-l studiez. Te înșeli, sînt la studii economice. Pe urmă, convingerea asta a ta că deții un fel de adevăr absolut: este... mă rog, mi se pare că-i o chestie foarte bărbătească, e tot ce pot să spun.
— Păi, chiar sînt bărbat, o lămuri studentul.
— La fel de semnificativ e faptul că Pinter e dramaturgul tău preferat.
— Și ce-i atît de semnificativ?
— Fiindcă scrie piese pentru băieți. Pentru băieți deștepți.
— Bine, dar arta e universală. Toți scriitorii adevărați sînt hermafro- diți.
— Ha! pufni Veronica pradă unui dispreț încîntat, stingîndu-și apoi țigara. Bun, vrei să vorbim despre sexe?
— Credeam că discutăm despre cultură.
— Nu se poate una fără cealaltă. Diferențele de sex sînt peste tot.
Fu rîndul studentului să rîdă.
— Ăsta-i unul dintre lucrurile cele mai fără noimă pe care le-am auzit. Singurul motiv pentru care vrei să vorbești despre sexe e că te sperie ideea unei discuții despre valoare.
— Pinter le place doar bărbaților, spuse Veronica. Și de ce? Fiindcă scrie piese misogine, care se adresează impulsurilor misogine ascunse în străfundurile psyche-ului masculin.
— Eu nu sînt misogin.
— Ești, cum să nu fii? Toți bărbații le urăsc pe femei.
— Doar nu crezi una ca asta.
— Sînt ferm convinsă.
— Probabil că ești la fel de convinsă că toți bărbații sînt violatori potențiali.
—Da.
— Și chestia asta e tot un lucru fără sens.
— Ba are un sens foarte clar.
— Toți bărbații dețin potențialul de a deveni violatori. Toți bărbații dispun de mijloacele prin care pot să ajungă violatori. Nu-i deloc același lucru.
— Nu mă refer la faptul că bărbații au sau nu... dotarea necesară. Vreau să spun că nu există nici un bărbat care să nu simtă, în cine știe ce cotlon întunecos al sufletului, resentimente profunde - și chiar gelozie — față de punctele noastre tari, iar uneori resentimentele produc ură și, prin urmare, ar putea să degenereze și în violență.
După aceste fraze se așternu tăcerea timp de cîteva secunde. Studentul dădu să spună ceva. Dar se încurcă în propriile cuvinte. După aceea începu o altă idee, lăsîndu-se păgubaș imediat. În cele din urmă nu izbuti să spună decît:
— Da, dar n-ai dovezi.
— Găsești cîte dovezi vrei dacă te uiți în jur.
— O fi, însă n-ai dovezi obiective.
— Obiectivitatea, decretă Veronica, aprinzîndu-și încă o țigară, este subiectivitatea bărbaților.
Liniștea produsă de această observație cu iz axiomatic, mai lungă decît precedenta și încărcată întrucîtva de un sentiment vecin cu venerația, fu destrămată chiar de Sarah.
— Cred că are dreptate, zise ea.
Toți cei de la masă se întoarseră în direcția ei.
— Cum să spun, nu legat de obiectivitate - eu, una, n-am privit nicio- dată lucrurile din punctul ăsta de vedere - dar în ce privește faptul că toți bărbații sînt esențialmente ostili și că nu știi cînd le... sare țandăra.
Veronica o privi în ochi.
— Mersi, spuse ea, înainte de a-și îndrepta din nou atenția asupra studentului. Ai văzut? Sprijin din toate părțile.
Tînărul ridică din umeri.
— Solidaritate femeiască, atîta tot.
— Nu, dar am pățit-o și eu. Febrilitatea șovăielnică din vocea lui Sarah le atrase atenția.
— Exact chestia asta despre care v-am auzit vorbind.
Își coborî privirea și își văzu ochii reflectați în lunuri închise de oglinjoara neagră a cafelei.
— Îmi pare rău, nu știu cum vă cheamă pe nici unul dintre voi. Și habar n-am de ce-am deschis gura. Cred c-ar fi bine să plec.
Se ridică și se trezi prinsă la colț, cu marginea mesei presîndu-i coapsele; strecuratul în grabă pe lîngă australian și pe lîngă studentul zelos se dovedi anevoios. Fața parcă îi luase foc. Era sigură că se uitau cu toții la ea ca la o nebună. Nimeni nu scoase o vorbă cît timp își croi drum pînă la casă, dar pe cînd își număra mărunțișul (iar Slattery, proprie-tarul cafenelei, stătea pedant și indiferent într-un colț), simți o mînă pe umăr și, cînd se întoarse, o văzu pe Veronica zîmbindu-i. Avea un surîs mefient și totodată atrăgător — total diferit de zîmbetele combative pe care le adresase adversarilor de la masă.
— Uite ce-i, spuse ea, nu știu cine ești și ce ți s-a-ntîmplat, dar... oricînd vrei să stăm de vorbă...
— Mulțumesc, rosti Sarah.
— În ce an ești?
— Am intrat în patru.
— Aha, ești la postuniversitar, nu? Sarah încuviință din cap.
— Stai în campus?
— Nu. La Ashdown.
— Mă rog. Poate c-o să mai dăm una de alta.
— Bănuiesc că da.
Sarah ieși în grabă din local, înainte ca femeia aceea prietenoasă și în același timp înfricoșătoare să aibă vreme să-i mai spună ceva. După interiorul întunecos și înecat în fum de țigară, ieșirea bruscă la lumina zilei fu orbitoare, iar aerul curat i se păru că avea gust de sare. Cumpără- torii își croiau drum pe străzi. În mod normal, ar fi fost o zi minunată pentru o plimbare de-a lungul falezei stîncoase pînă acasă: o plimbare lungă, un urcuș în cea mai mare parte a drumului, dar un efort care merita osteneala de dragul durerii plăcute pe care o simțea în picioare la sosire și al senzației că plămînii i se dilatau datorită aerului curat și răcoros. Numai că nu era o zi normală, iar pe Sarah nu o atrăgea ideea porțiunilor de drum în care nu se vedea țipenie de om, a bărbaților singuri pe care i-ar fi putut zări apropiindu-se sau care ar fi putut sta pe una dintre bănci, privind-o cu neobrăzare pe cînd trecea prin dreptul lor.
Renunțînd la mesele de seară pentru o săptămînă, se urcă într-un taxi, ajunse acasă imediat și stătu în pat toată după-masa, fără ca senzația de amorțeală să vrea s-o părăsească.
ANALIST: Ce anume te-a deranjat atît de mult la jocul acela?
ANALIZAT: Nu sînt sigură că "joc" e cuvîntul potrivit.
ANALIST: E cuvîntul pe care l-ai ales chiar tu adineauri.
ANALIZAT: Da. Tot nu știu dacă e. cel mai adecvat. Cred că am vrut să spun... „discuție"...
ANALIST: Lasă asta acum. Ți-a produs vreodată durere fizică?
ANALIZAT: Nu. Nu, nu m-a molestat niciodată.
ANALIST: Dar te-ai gîndit că s-ar putea să te maltrateze?
ANALIZAT: Presupun că e posibil să fi avut și ideea asta... într-un ungher al minții.
ANALIST: El a știut asta? A știut că te gîndiseși că era posibil să-ți facă rău într-o bună zi? N-a fost ăsta de fapt șpilul jocului?
ANALIZAT: Ba da, se poate să fi fost, bănuiesc.
ANALIST: Pentru el? Sau pentru amîndoi?

Sarah se vîrîse la loc în pat cînd Gregory se întoarse de la bar. Se dăduse jos pentru scurt timp, pe cînd se însera, ca să-și pună halatul și să coboare pînă la bucătărie, dar chiar și acolo rămăsese agitată și ciudat de sensibilă la șocuri. Bucătăria era pustie, iar Sarah auzea replicile dintr-un serial american — Dallas sau Knots Landing — de la televizorul aflat ceva mai încolo pe coridor. Crezînd că era singură, Sarah deschise o cutie cu supă de ciuperci și turnă conținutul într-o cratiță. Apoi aprinse plita de gătit care avea locul ei după colț, ascunsă de restul încăperii în formă de L. Amestecă supa cu o lingură grea de lemn, descoperind că era o activitate neașteptat de odihnitoare. Învîrti lingura de trei ori în direcția acelor ceasornicului, de alte trei ori în direcția inversă și repetă procedeul de cîteva ori, uitîndu-se la tiparele care se formau și dispăreau încet în substanța vîscoasă a supei. Absorbită de ceea ce făcea, tresări la auzul unei voci de bărbat care spuse „Unde-or ține ăștia cafeaua?" și scoase un țipăt scurt și strident în timp ce se răsucea pe călcîie.
Bărbatul apăru de după colț, o văzu și făcu un pas înapoi.
— Îmi pare rău. Credeam că știi că sînt aici.
— Nu, nu știam, zise ea.
— N-am vrut să te sperii.
Avea o figură de om bun, acesta fu primul lucru pe care-l observă Sarah. Cel de-al doilea fu acela că bărbatul părea să fi plîns - iar asta cu destul de puțin timp în urmă. Se așeză la masa din bucătărie ca să-și bea cafeaua, Sarah se instală în fața lui ca să-și mănînce supa și chiar cînd își trăgea scaunul lîngă masă îi aruncă o privire și fu gata să jure că observase o lacrimă care i se prelingea pe obraz.
— Te simți bine? îl descusu ea.
La Ashdown nu veneau mulți boboci, dar se întrebă dacă nu cumva abia ajunsese la universitate și începuse deja să-i fie dor de acasă.
Se dovedi că lucrurile nu stăteau așa. Tînărul era în anul trei, studia limbile moderne și se mutase la Ashdown cu doar o zi în urmă. Ceea ce-l amărîse fusese un telefon de la mama lui, care sunase de acasă cu puține ore în urmă ca sa-l anunțe că Muriel, pisica familiei, fusese omorîtă chiar în dimineața aceea - călcată de dubița lăptarului la ieșirea de pe aleea din fața casei. Era evident jenat de felul cum își exteriorizase emoțiile pe mar- ginea acestui episod, dar lui Sarah acest lucru i-l făcu dintr-o dată sim- patic. Totuși, ca să-l cruțe de alte momente penibile, schimbă subiectul cît putu de repede și-i spuse că nu era singurul care avusese o zi cu probleme.
— De ce, tu ce-ai pățit? întrebă el. Sarah își dădu seama abia mai tîrziu că era surprinzător modul în care discutase atît de deschis cu un om pe care abia îl văzuse și căruia încă nu se ostenise să-i afle numele. Cu toate acestea, îi povesti cu lux de amănunte bizara întîlnire de pe stradă cu un străin care se uitase la ea cu o privire plină de ură și o făcuse cățea fără nici un fel de motiv. Noul locatar o ascultă atent, în timp ce sorbea din cafea: frapant, își zise Sarah, ce echilibru perfect între preocupare (căci părea să priceapă cît de traumatizant fusese incidentul respectiv pentru ea) și o notă ceva mai degajată de liniștire (fiindcă o încuraja în același timp să nu pună nimic la inimă și să creadă că fusese vorba de o simplă izbucnire a unui excentric demn de milă). Sarah îi spuse despre discuția pe care o auzise la Cafe Valladon, despre felul cum venise vorba de misoginism și despre modul în care se simțise obligată să intervină.
— E un subiect foarte aprins la ora asta, confirmă el. Am observat aici niște sentimente antifeministe foarte puternice.
Îi povesti apoi despre recenta vandalizare a catedrei de studii feministe: cineva pătrunsese ilegal înăuntru și scrisese cu spray și cu litere foarte mari „Moarte Surorilor" pe toți pereții.


Lui Sarah îi făcea plăcere să stea de vorbă cu acest tînăr, însă înce- puse să se simtă obosită. I se întîmpla uneori să fie cuprinsă de o oste- neală care pentru majoritatea celorlalți era extremă, iar o dată sau de două ori chiar adormise în mijlocul conversațiilor. N-ar fi vrut să i se întîmple la fel și acum: ținea morțiș să facă o impresie bună.
— Cred c-ar fi bine să mă bag la loc în pat, spuse ea, ridicîndu-se și clătindu-și cana de supă cu apă rece. Oricum, îmi pare bine că te-am cunoscut. Mă bucur că te-ai mutat aici. Cred c-o să ne-mprietenim.
— Trag nădejde.
— Apropo, mă cheamă Sarah.
— Eu sînt Robert.
Își zîmbiră unul altuia. Sarah își trecu o mînă prin păr, dînd peste cîteva șuvițe încîlcite și trăgînd ușor de ele. Robert sesiză gestul și îl ținu minte.
Urcă la ea în cameră și dormi o oră-două, pînă la întoarcerea lui Gregory, care o trezi aprinzînd lumina din tavan. Mijindu-și ochii, Sarah se uită la ceasul deșteptător. Era mai devreme decît crezuse: abia zece și un sfert.
— Ai și venit? întrebă ea.
Întors cu spatele, Gregory puse ceva într-un sertar și mormăi:
— Așa se pare.
— Am crezut că, dacă tot era ultima voastră seară împreună, o să stați pînă tîrziu. Ca să țineți minte.
Era începutul semestrului de toamnă, iar Gregory se întorsese de la casa părintească din Dundee doar ca să-și strîngă niște lucruri, să vadă cîțiva prieteni vechi și să mai stea două-trei zile - ultimele - cu Sarah. Amîndoi își terminaseră cursurile postuniversitare de an în iulie.În cursul aceleiași săptămîni el trebuia să se prezinte la Facultatea de Medicină din Londra, unde avea să se specializeze în psihiatrie. Ea mai rămînea un an la universitate, pregătindu-se să devină învățătoare.
— Mîine am o zi plină, spuse el, așezat la capul patului și trăgînd de un pantof. Trebuie să plec devreme.
Ochii i se opriră pentru prima dată asupra ei.
— Arăți nasol.
Sarah îi povesti despre bărbatul care o jignise pe stradă, iar prima lui reacție fu:
— Dar e total ilogic. Ce sens are să faci așa ceva?
— Presupun c-a văzut că sînt femeie și i-a fost de-ajuns, răspunse Sarah.
— Ești sigură c-a vorbit cu tine?
— Nu mai era nimeni prin preajmă. Gregory își făcuse între timp de lucru cu un șiret care se înnodase, așa că ea insistă:
— A fost foarte neplăcut.
— Păi, nu-i bine să lași lucrurile astea să te macine.
După ce își dezlegă șiretul, îi căută glezna și i-o strînse prin cearceaf.
— Credeam c-am trecut de faza asta. Te-ai făcut fetiță mare.
Se încruntă în direcția ei.
— S-a întîmplat de-adevăratelea?
— Așa cred.
— Hmm... dar nu ești sigură. Poate că totuși n-ar fi rău s-o pun pe hîrtie.
Gregory se așeză la măsuța de toaletă și scoase un caiet din sertarul de sus. Mîzgăli cîteva cuvinte, după care se rezemă în scaun și răsfoi niște pagini. Chipul lui reflectat în oglindă trăda un zîmbet satisfăcut.
— Știi ceva, am avut baftă c-am dat peste tine, spuse el. Fii atentă de cît material de studiu mi-ai făcut rost. Cum să-ți zic, știu că nu-i singu- rul motiv, dar... gîndește-te la ce avans o să am față de toți ceilalți.
— Nu-i nițel cam devreme să gîndești la modul ăsta? întrebă Sarah.
— Aiurea. Dacă vrei cu orice preț să ajungi sus de tot, trebuie să începi cît mai devreme.
— Totuși, nu-i o cursă, nu?
— Ca la toate cursele, și la cele cu oameni există învingători și învinși, declară Gregory, punînd deoparte caietul și scoțîndu-și cămașa. De cîte ori ți-am spus asta?
Spre propria ei surpriză, Sarah luă în serios întrebarea.
—După socoteala mea, între cincisprezece și douăzeci de ori.
— Așa, vezi, zise Gregory, aparent mulțumit de proiecția statistică. E valabilă pentru toate — chiar și pentru locuințe. Te gîndești că nu-i mare lucru, dar Frank se duce la Londra peste o săptămînă și nici măcar nu și-a găsit unde sa stea.
Pufni într-un rîs sceptic înainte de-a întreba :
— Cum explici un asemenea tip de comportament?
— Păi, spuse Sarah, poate că n-are norocul ca taică-său să-și permită să-i cumpere un apartament în Victoria.
— Pimlico, nu Victoria.
— Care-i diferența?
— Că tot mă-ntrebi, vreo douăzeci de mii de lire. Am ales foarte atent locul. La o distanță convenabilă de spital, într-un cartier excelent.
Părîndu-i-se că Sarah nutrea un dispreț nerostit, adăugă:
— Pentru Dumnezeu, credeam c-o să apreciezi lucrul ăsfea la fel de mult ca ceilalți. în fond, o să stai acolo în fiecare week-end, nu?
— Zău?
— Păi, așa ziceam.
— Știi c-o să trebuiască să-mi pregătesc lecțiile și alte chestii. Semestrul ăsta am multă practică pedagogică. S-ar putea să fiu ocupată.
— Nu văd cum poate să-ți ia mult timp pregătirea cîtorva lecții.
— Unii oamem n-au nevoie să tragă din greu. La mine e altfel. Eu sînt truditoare din fire. Gregory se așeză pe pat lîngă ea.
— Să știi că ai probleme serioase cu încrederea în forțele proprii, spuse el. Nu ți-a trecut niciodată prin cap că tocmai din cauza părerii ăsteia proaste pe care-o ai despre tine nu ești în stare să faci nimic?
Lui Sarah îi trebuiră cîteva clipe ca să asimileze informația, însă nu găsi suficiente resurse să se enerveze.În loc de asta, se întoarse cu gîndul la scena care avusese loc în bucătărie.
— Azi l-am cunoscut pe unul dintre nou-veniți, zise ea. Îl cheamă Robert. Pare foarte drăguț. Ai apucat să-l vezi?
— Nu.
Între timp, Gregory rămăsese în chiloți, iar acum își strecură absent o mînă pe sub cămașa de noapte a lui Sarah, lăsînd-o să se odihnească pe unul dintre sîni.
— N-ai vorbit deloc cu el? Gregory scoase un oftat.
— Sarah, mîine plec. O să stau la Londra. Ce rost are să-mi pierd vremea făcînd cunoștință cu oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată?
Își scoase chiloții, se sui pe ea și îi trase cămașa de noapte în jos, în așa fel încît să rămînă cu sînii goi. Îi puse mîinile pe sfircuri și începu să le frămînte simultan. Sarah îi cercetă expresia în timp ce facea acest lucru, străduindu-se să-și amintească unde mai văzuse ceva asemănător: fruntea îi era brăzdată atît de nerăbdare, cît și de concentrare, cam la fel cum fusese cu o seară în urmă, cînd îl urmărise cum umbla la butonul de contrast și la acordul fin de la televizorul de jos, încercînd să obțină o imagine bună pentru Știrile de la zece. Pentru asta, își aminti ea, avusese nevoie de vreo două minute, dar acum nu trecu nici un minut și îi prinse încheieturile delicate cu mîinile, îi fixă brațele de perna de sub cap și o pătrunse rapid. Sarah era uscată și încordată, iar senzația pe care o încercă fu una de disconfort.
— Uite ce-i, Gregory, spuse ea, nu prea am chef. De fapt, n-am chef deloc.
— E-n regulă, nu durează mult.
— Nu.
Îi puse mîinile pe șolduri și puse capăt mișcărilor ritmice în tandem.
— Nu vreau s-o fac.
— Dar am trecut și de preludiu, și de toate alea. Avea o privire rănită, de om căruia nu-i venea să creadă.
— leși, zise Sarah.
— De unde - din tine, din pat, din cameră? Deruta lui părea netruca- tă.
— Din mine, pentru început.
O privi fix cîteva secunde, după care țîțîi ca pentru sine și se retrase fără nici un strop de gentilețe, spunînd:
— De groază ce mojică poți să fii cîteodată. Însă nu se dădu jos de pe Sarah, care pricepu ce avea să urmeze.
— Închide ochii un minut.
Ea îi înfruntă privirea, sfidătoare, dar neputincioasă.
— Hai la spionat? Cu ochiul fermecat?
— Gregory, nu. Nu acum.
— Haide, zău așa. Știu că-ți place.
— Nu-mi place cîtuși de puțin. Nu mi-a plăcut niciodată. De cîte ori trebuie să-ți spun că nu mi-a plăcut niciodată?
— E doar un joc, Sarah. E vorba de încredere. Doar ai încredere în mine, nu?
— Dă-mi drumul, spuse ea.
Avea ambele mîini prinse într-una dintre ale lui și fixate în continuare de pernă. Cealaltă mînă se mișca acum deasupra chipului ei, cu arătăto- rul și mijlociul întinse, apropiindu-i-se tot mai mult de ochi.
— Hai, zise el. Arată că ai încredere în mine. Închide ochii.
Vîrfurile degetelor se apropiaseră atît de mult, încît nu avu de ales : închise ochii în mod refiex, iar apoi își strînse pleoapele cît putu de tare. În scurt timp simți presiunea, la început ușoară, a degetelor lui asupra globilor ei protejați și se încordă, dîndu-și seama de teroarea familiară care fusese stîrnită din nou înăuntrul ei. Pusese la punct o metodă de abordare a acestei senzații, care presupunea golirea minții de absolut toate ideile referitoare la momentul respectiv. Pentru Sarah, timpul era suspendat cîtă vreme Gregory se ghemuia deasupra ei, iar dacă totuși gîndurile i se îndreptau în vreo direcție, aceasta viza ceea ce i se părea a fi (deocamdată) trecutul îndepărtat: primele zile ale relației lor, înainte de a se cantona în acest tipar al certurilor care se autoalimentau și al straniilor ritualuri de alcov.
Cum reușiseră să ajungă de acolo aici?
Sarah încă ținea minte foarte bine prima lor întîlnire, care avusese loc în pauza unui concert, în barul Centrului de Arte. Nu avusese de gînd să meargă la concert, dar se vînduseră foarte puține bilete, iar personalul centrului recursese la exp-dientul de a oferi intrare gratuită trecătorilor aflați întîmplător în zonă, ca să umple sala și să nu-l pună pe interpretul invitat să concerteze într-o situație penibilă. Programul includea Arta fugii de J.S. Bach, o lucrare de care Sarah nu auzise pînă atunci, interpretată integral la clavecin. Pe rîndul ei se mai afla o singură persoană, un student înalt și neîndemînatic, cu părul negru tuns scurt, care stătea țeapan la locul lui, purta un sacou de tweed, o cravată clasică și o vestă galbenă cu ceas de buzunar și asculta cu o concentrare rigidă, oftînd sonor sau scoțînd sunete dezaprobatoare o dată sau de două ori, fără vreun motiv anume. Dat fiind că nu păruse s-o bage în seamă pe Sarah, aceasta fusese foarte surprinsă cînd veni și se așeză la masa ei pe durata pauzei, iar surpriza căpătase proporții și mai mari cînd, după o tăcere încordată de două-trei minute, i se adresase cu un accent scoțian scurt, spunîndu-i:
— Absurzi timpii din al unsprezecelea contra-punctus, nu găsești?
Fuseseră cuvintele cele mai ciudate și mai greu de înțeles pe care i le spusese vreodată cineva, dar duseseră la un fel de conversație, care la rîndul ei dusese la un fel de relație. În cele cinci semestre la universitate Sarah nu avusese nici un prieten, iar viața ei socială - atîta cîtă era - consta în ieșiri zgomotoase și accidentale la localuri, în compania unor grupuri mari de prieteni de care era convinsă că nu o invitaseră niciodată din toată inima să facă parte din gașcă. Faptul că era invitată la masă de Gregory, că îl însoțea la film sau la teatru, fusese pentru o bucată de vreme o experiență nouă și euforică. De cele mai multe ori mergeau la concert, și chiar dacă Sarah observase că gusturile muzicale ale lui Gregory arătau o înclinație pronunțată spre piese seci, pretențioase și lipsite de fior emoțional, nu permisese acestui lucru s-o influențeze. În orice caz, nu pînă cînd descoperise că și felul în care facea dragoste prezenta aceleași particularități.
Gregory o dezvirginase pe Sarah cam la o lună și jumătate după ce începuseră să iasă împreună. Fusese o experiență dificilă și dureroasă, lucru pentru care Sarah fusese pregătită; totuși, nu se așteptase ca și următoarele lor ședințe amoroase să fie la fel de deficitare la capitolul plăcere. Gregory făcea dragoste cu aceeași eficiență rece și inteligentă pe care o admira atît de mult în cele mai riguroase exerciții de claviaturi ale lui Bach. Tandrețea, flexibilitatea, expresivitatea și variațiile de tempo nu făceau parte din repertoriul lui. Lucrul cel mai bun la care se putea aștepta Sarah - și pe care era obligată să și-l dorească, după cîteva luni în care sexul arătase la fel - era momentul de osteneală postcoitală cînd, după ce se producea și își cheltuia energiile, Gregory îi vorbea uneori pe un ton dezmierdător și intim, pe care ea îl considera atipic și minunat. Și tocmai într-unul dintre aceste momente îi pusese o întrebare neașteptată.
Stăteau în pat împreună, în toiul unei nopți calme, înăbușitoare, înlănțuiți și încinși, Sarah sprijinindu-și capul pe umărul lui, iar Gregory o întrebase, aparent din senin, care crcdea că era cea mai frumoasă parte a corpului său. Sarah îl privise mirată și îi spusese că nu era sigură și că trebuia să se gîndească, moment în care el zisese (spre marea ei ușurare, fiindcă, la drept vorbind, nu putea descoperi nici o parte a corpului său cu adevărat frumoasă): „Vrei să știi care e partea cea mai frumoasă a corpului tău?", iar ea răspunsese : „Da, spune-mi", după care timp de cîteva minute o făcuse să ghicească și sondaseră chicotind mai multe posibilități împreună, fără să ajungă la cea cu pricina, pentru ca într-un tîrziu ea să renunțe, iar Gregory să-i zîmbească și să-i spună încet; „Pleoapele". La început Sarah nu-l crezuse, dar el ii zisese: „Asta fiindcă nu ți le-ai văzut niciodată, și nici n-o să le vezi dacă n-o să le fac o poză" (lucru pe care nu-l mai făcuse pînă la urmă), la care ea îl întrebase: "Și, mă rog, cînd ai ajuns să-mi cunoști atît de bine pleoapele?", iar el răspunsese: „Cînd ai dormit. Îmi place să mă uit la tine în timp ce dormi". Acesta fusese primul simptom pe care îl detectase, primul indiciu referitor la înclinația lui de a sta deasupra oamenilor culcați în paturi și de a se uita la ei în timp ce dormeau, un lucru pe care într-o primă fază îl considerase interesant, expresie a unei inteligențe cercetătoare, pînă cînd începuse în cele din urmă să se întrebe dacă nu exista și ceva sinistru, aproape fetișist, legat de această dorință de a-i privi pe oameni cînd erau inconștienți și neputincioși, pe cîtă vreme el, privitorul, păstra un control deplin asupra propriei minți aflate în stare de veghe.
După aceea îi venise mai greu să adoarmă, știind că la orice oră din noapte Gregory putea să se dea jos din pat, să se aplece asupră-i și să-i studieze chipul adormit la lumina lunii. (lar asta se întîmpla înainte să-i stîrnească și mai abitir interesul povestindu-i despre visele ei, niște vise atît de reale încît uneori nici nu putea să le deosebească de întîmplările prin care trecea cînd era trează.) Dar se obișnuise cu ideea, așa cum bănuise că se acomodau oamenii cu orice, iar faptul că era conștientă de prezența scrutătoare a lui Gregory nu-i mai modificase serios tiparele somnului timp de alte cîteva luni (sau poate săptămîni?), pînă cînd, înainte de zorii unei dimineți de decembrie, se trezise țipînd din cauza unuia dintre coșmarurile ei repetate în care visase broaște. De data asta era vorba de un batracian mare cît un om, care stătea ghemuit la marginea drumului de acces în campus, în vreme ce ea încerca să treacă în grabă pe lîngă el; animalul orăcăise oribil în direcția ei, iar pe urmă i se fixase de pleoape cu capetele gemene ale limbii lui bifurcate, lipindu-și cîte unul pe fiecare ochi. Sarah se zbătuse să se trezească din coșmar, dar începuse să plîngă pradă unei panici și mai mari, cînd își dăduse seama că, deși visul luase sfirșit, senzația de apăsare de pe pleoape tot nu voia să dispară: chiar exista cineva - sau ceva - care se fixase de ele. Încercase să deschidă ochii, însă descoperise că îi era cu neputință. Ceva îi obstrucționa mișcările pleoapelor. Apoi presiunea încetase brusc, iar ea deschisese ochii și-l văzuse pe Gregory așezat alături, cu fața apropiată de a ei, cu mîna suspendată în aer, la cîțiva centimetri de chipul ei, și cu arătătorul și inelarul întinse.
— Ce dracu' făceai? întrebase ea după vreo zece minute, cînd se trezise de-a binelea, respirația și bătăile inimii îi reveniseră la normal și se convinsese în cele din urmă că în cameră nu apăruse nici o broască uriașă. Ce tot făceai acolo?
— Nimic, răspunsese Gregory. Mă uitam la tine, atîta tot.
— Mă atingeai, zisese Sarah.
— N-am vrut să te trezesc.
— Păi atunci poate că n-ar fi trebuit să-mi vîri degetele alea afurisite-n ochi.
După cîteva clipe Gregory murmurase „îmi pare rău" foarte încet - abia perceptibil - și îi strînsese mîna. Pe urmă se aplecase în față și o sărutase.
— N-am vrut să te trezesc, repetase el. A trebuit să-i ating. E incredibil — în semiîntunericul din dormitor Sarah îi ghicise zîmbetul - există atîta viață în spatele ochilor ălora cînd dormi și am reușit s-o văd. Am vrut s-o și ating: am simțit-o în vîrfurile degetelor. Să știi că am mai făcut-o și altădată, adăugase el.
— Da, dar... m-a speriat. A fost atît de... real, rostise ea, continuînd pe un ton vag acuzator: Ai apăsat destul de tare.
Gregory surîsese din nou.
— Da, dar ai efectiv încredere în mine, așa-i? Știi că nu-ți fac rău.
Sarah își simțise mîna strînsă și încheietura mîngîiată.
— Bănuiesc că da.
— „Bănuiesc că da"?
Apăsarea tăcerii lui ofensate fusese insuportabilă.
— Da, bineînțeles că am încredere. Dar nu asta-i problema, nu?
— Ba cred că exact asta e problema. Ce credeai c-o să-ți fac?
Rostind aceste cuvinte, își apropiase din nou mîna de fața ei. Sarah închisese ochii de bunăvoie, iar el îi apăsase din nou pleoapele cu vîrfurile degetelor.
— Hai la spionat, cu ochiul fermecat, șoptise el. Acum nu ești speriată, nu?
— N-nu, răspunsese dubitativ Sarah. Pe urmă Gregory apăsase mai tare.
— Dar acum?
Așa începuse tot acel ritual căruia ajunseseră să-i spun㠄jocul" și care devenise tot mai strîns legat de momentele cînd făceau dragoste, pînă cînd începuseră să-l practice (mai bine zis, Gregory începuse să-l practice, fiindcă Sarah nu fusese niciodată altceva decît complicea lui pasivă) nu doar postcoital, ci și în timpul actului propriu-zis, în așa fel încît nu puține fuseseră cazurile cînd Gregory juisase cocoțat pe Sarah, aplecat asupra chipului ei și cu cele două degete lipite și mai ferm, și mai cercetător, de pleoapele ei închise.
Sarah își aduse aminte de toate aceste lucruri acum, în cele cîteva clipe cînd rămase sub Gregory în noaptea asta, pe cînd el adopta poziția de luptă încă o dată. Pentru ultima oară, după cum avea să se dovedeas- că: fiindcă dintr-o dată, luată în stăpînire de un elan rebel și de o forță corporală care îi surprinse pe amîndoi, Sarah scoase un țipăt scurt și final — „Nuuu!" - și îl împinse pe Gregory de pe ea, făcîndu-l să cadă din pat și să aterizeze în pielea goală pe podea.
— Dumnezeule mare, femeie! Sarah se dădu jos din pat și își puse cămașa de noapte pe ea.
— De ce mă-sa ai făcut chestia asta?
În clipa aceea Sarah își luă halatul din cîrligul de pe ușă și îl îmbrăcă, chinuindu-se puțin pînă găsi mînecile. Gregory îngenunche lîngă pat, cu răsuflarea tăiată, cu mîna la frunte și străduindu-se să-și recapete suflul.
— Ai de gănd să-mi răspunzi sau nu? Sarah deschise ușa fără un cuvînt și alergă pe coridor în direcția băii. Încuie ușa, se așeză pe closet și începu să plîngă. Se legănă înainte și înapoi cîteva minute. Treptat, plînsul și legănatul încetară, după care Sarah se spălă pe față cu apă rece și se privi în oglindă. Avea ochii tiviți cu roșu și buzele strînse într-o postură hotărîtă și, prin asta, neobișnuită. Începu să repete formulele adecvate.
Gregory, îmi pare rău, dar m-am săturat.
Cred că ar fi bine dacă nu ne-am mai vedea.
Pur și simplu nu mai merge, nu?
Cred că de-acum încolo ar trebui să încercăm să fim doar prieteni.
Ca o ciudățenie, după ce își compuse replicile în minte, își dădu seama că abia aștepta să le rostească; de fapt, nu făcea decît să antici- peze, cu o mîndrie vagă și timidă, satisfacția pe care urma s-o aibă după ce va fi dinamitat cel puțin una dintre presupunerile cele mai adînc înrădăcinate ale lui Gregory. În cinci minute o să se termine totul, își spuse ea; și dintr-o dată i se păru incredibil că o relație care, cum-necum, rezistase mai bine de un an, aducînd cu sine aproape tot ce aflase Sarah despre fericire, dar și - din ce în ce mai mult, în ultimele luni — numeroase frustrări, putea fi încheiată în cîteva clipe, prin trei-patru fraze bine alese, deschizîndu-i ușa spre - ce anume? - libertate, probabil, libertatea de a închega alte prietenii, mai reușite (numele și figura lui Robert și - spre mirarea ei pasageră și neanalizată - a Veronicăi îi apărură în minte preț de o secundă). Însă acestea erau simple specula- ții: pe termen scurt nu anticipa nimic dincolo de simpla ștergere a tuturor emoțiilor; un vid al sentimentelor; bezna. Totuși, pînă și această perspectivă începuse să pară îmbietoare.
Întunericul o înghiți cînd deschise încet ușa dormitorului și intră. Întuneric și liniște: nici măcar sunetul respirației lui. Pipăi cu mîna după comutator, dar apoi se răzgîndi. În loc de asta, își drese vocea și întrebă aproape șoptit:
— Gregory?
Veioza se aprinse imediat, dezvăluindu-l în capul oaselor, privind-o țintă, cu brațele încrucișate și cu bluza de pijama încheiată - ca de obicei - pînă la gît. Înainte ca Sarah să poată rosti vreun cuvînt, el se și lansase într-un monolog scurt, cuprinzător și inexpresiv.
— Vreau să-ți spun un singur lucru, Sarah, și o să ți-l spun chiar acum, cît mai repede și blînd cu putință, ca să nu te afecteze. Comporta- mentul tău din noaptea asta mi-a confirmat o bănuială pe care o nutresc de o bună bucată de vreme: bănuiala că ești departe de a fi o parteneră convenabilă - ca să nu zic mai mult -, alături de care să mă simt în largul meu tot restul vieții. În consecință, mă văd nevoit să te informez că relația noastră a luat sfirșit chiar din clipa asta. Din moment ce e prea tîrziu și n-ar fi rezonabil din partea mea să-ți cer să-ți găsești alt loc unde să stai, o să-ți permit să împarți același pat cu mine, dar numai noaptea asta. Poziția mea față de această chestiune nu e negociabilă, iar acum, că am lămurit-o și pe asta, vreau doar să-ți aduc aminte că mîine mă așteaptă un drum lung cu mașina și doresc ca măcar din acest motiv, dacă nu și din altele, să mă lași toată noaptea să...— iar aici stinse lumina — ...dorm.


Aici, pe doar cîteva sute de metri pătrați, orașul încerca brusc să profite oarecum de poziția lui marină și să împrumute, în fine, cîte ceva din aerul unei stațiuni de vacanță. Douăzeci de cabine de plajă, zugrăvite destul de neinspirat în tonuri pale de galben, verde și albastru, se ridicau între esplanadă și plaja propriu-zisă. La un chioșc se vindeau înghețate și acadele. Din altă parte se puteau închiria șezlonguri. Însă peste tot senti- mentul predominant era cel al lucrului de mîntuială, făcut în dorul lelii. Presupusa distracție se consumase deja înainte de a fi început. Puțini erau cei care veneau să-și petreacă vacanța în acest loc; diversele pen-siuni cu vedere la mare aveau doar cîteva camere ocupate, chiar și în ceea ce se presupunea a fi vîrful de sezon. Iar astăzi, în această după-amiază de duminică destul de caldă și cu vînt puternic de la sfirșitul lui iunie, în timp ce pachetele goale de fulgi se loveau neconsolate de pereții tencuiți cu mortar de pietriș ai veceurilor publice, iar pescărușii se ridicau și coborau o dată cu mișcările amețitoare ale mării, pe plajă se deslușeau doar două siluete. Una dintre ele, o tînără cam de douăzeci de ani, cu brațele dezgolite, încrucișate la piept, și un păr lung, fin și negru ca smoala, stătea la cîțiva pași de apă și scruta întinderea mării. Cealaltă, care poate că era cu cincisprezece-douăzeci de ani mai în vîrstă, era așezată pe o bancă din apropierea cabinelor, cu fîșul împăturit cu grijă alături, o valijoară la picioare, ochii închiși și chipul îndreptat spre soarele care se vedea ici și colo printre nori.
Femeia mai tînără se întoarse și începu să parcurgă în sens invers plaja cu pietriș. Se opri, se aplecă și ridică o piatră cu o formă curioasă, însă apoi o aruncă la loc. Lovi din greșeală o cutie de Pepsi, iar sunetul acesteia o făcu să-și dea seama de ce după-amiază liniștită avea parte.
Auzind sunetul, femeia mai vîrstnică deschise ochii și se uită în jur.
Pe plajă se găseau trei bănci, însă una dintre ele fusese vandalizată - de fapt, aproape demontată - și nu mai putea fi folosită, iar o alta era ocupată integral de un bărbat între două vîrste care dormea chircit, stacojiu la față și neras de cîteva zile, cu hainele mirosind a stătut și cu mîna dreaptă încleștată pe o cutie de cidru puternic alcoolizat.
Cu toate acestea, femeia mai tînără voia să stea jos.
— Vă deranjează dacă mă așez aici? fu ea nevoită să întrebe într-un tîrziu.
Femeia mai în vîrstă zîmbi, clătină din cap și își trase fîșul mai aproape.
Cele două femei stătură fără să scoată o vorbă.
Cea mai vîrstnică era obosită. Venise pe jos pe plajă tocmai de la gară și își cărase singură valiza. Transpira vîrtos și tocmai începea să suspecteze că pantofii cumpărați cu doar două săptămîni în urmă erau cu o jumătate de număr mai mici decît ar fi trebuit. Și-i scosese imediat după ce se așezase pe bancă și văzuse că pe picioarele goale avea niște dungi roșii, pronunțate, care începeau să dispară abia acum. Continuă să-și miște degetele și să savureze această noua formă de libertate, pînă cînd își dădu seama că femeia mai tînără își ațintise privirea asupra picioarelor ei, fixîndu-le cu niște ochi în care se citea o fascinație extremă. Își încrucișă imediat picioarele și stătu cu ele sub bancă, departe de privirile tinerei. Își ura picioarele mari, bărbătești, cu glezne groase, ca și modul cum se holbau oamenii la ele - iar dintre oameni, în primul rînd femeile și îndeosebi cele de care (ca în cazul de față) se simțea ea însăși atrasă.
Jenată, femeia mai tînără îi surprinse privirea și îi zîmbi sfios, în chip de scuză. Acum era limpede: aveau să-și vorbească.
— Dacă n-aveți unde să stați, cred că pot să vă ajut, îndrăzni tînăra. Pot să vă recomand un loc.
— Zău?
Tînăra rosti numele unei pensiuni din apropiere.
— Și, mă rog, prin ce diferă de celelalte? Tînăra pufni în rîs.
— Prin nimic. Atîta doar c-o administrează mama.
Fu rîndul celeilalte femei să zîmbească.
— Ei bine, îți mulțumesc, dar nu caut cameră.
— Aha. Așa mi-am zis, cînd am văzut valiza...
— Am fost plecată, spuse femeia mai vîrstnică. Vin direct de la gară.
În felul cum rostise aceste cuvinte - îndeosebi „am fost plecată" - exis- ta ceva care o făcu pe tînără să creadă că interlocutoarea ei nu se referise la o simplă vacanță. Avea aerul că vorbise despre o perioadă de exil.
— Aha, zise ea. o plecare mai lungă?
— Două săptămîni în Italia. San Remo. Foarte frumos.
Prin urmare, se înșelase.
— Înseamnă că locuiți aici?
Femeii mai în vîrstă întrebările acestea începuseră să i se pară prea directe. Prin minte îi trecu un gînd nebunesc: era posibil - să fi fost oare cu putință - să fie o tentativă de agățare?
Se decise să verifice ipoteza arătîndu-se cu totul deschisă, oferind toate informațiile care i se cereau și încercînd să vadă unde aveau să ajungă.
— La vreo patru kilometri jumate de-a lungul țărmului, spuse ea. La Clinica Dudden. Acolo lucrez.
— Zău? Sînteți medic?
— Psiholog.
Scotoci în poșetă după un șervețel de hîrtie și se șterse pe frunte.
— Știi despre ce loc vorbesc?
— Cred că da. Nu-i de foarte mult timp acolo, nu?
— Doi ani, doi ani și ceva.
— Ce fel de... spital e?
— Îi tratăm pe oamenii care au probleme cu somnul. Sau măcar încercăm.
—Adică de-ăia care vorbesc în somn și alte chestii de-astea?
— Oameni care vorbesc în somn, somnambuli, oameni care dorm prea mult sau prea puțin, oameni care uită să respire în somn, oameni care visează urît... toate astea la un loc.
— Și eu vorbeam în somn.
— Li se întîmplă multor copii.
Femeia mai vîrstnică se uită la ceas: exista un autobuz care trebuia să oprească la stația de pe malul mării peste patru minute. Se aplecă în față și își puse pantofii în picioarele care continuau s-o doară. Apoi cotrobăi din nou prin poșetă și spuse:
— Uite o carte de vizită. Nu se știe, poate că la un moment dat o să vrei să ne faci o vizită. O să fii foarte bine primită dacă o să-mi pomenești numele.
Tînăra nu știu ce să zică. Nu-i mai dăduse nimeni o carte de vizită.
— Mulțumesc frumos, reuși ea să îngaime, luînd cartonașul imprimat din mîna celeilalte.
Pe cînd femeia mai în vîrstă își lua rămas-bun, i se păru că-i citește dezamăgirea în priviri: nu doar deziluzia trecătoare a unor așteptări nutrite și neîmplinite, ci, dincolo de ea, ceva mai profund și mai obișnuit. în timp ce se îndepărta cu valiza în mînă, văzu că mergea adusă de spate. Apoi se uită la cartea de vizită din mînă și citi cuvintele: „Dr. C.J. Madison, psiholog, Clinica Dudden". Dedesubt se aflau cîteva numere de telefon și de fax.
Femeia mai în vîrstă uitase s-o întrebe cum o cheamă. Oricum, nu i-ar fi spus numele real nici în ruptul capului.
Tînăra porni pe jumătate mergînd, pe jumătate alergînd, spre pensiunea mamei ei.



Uriaș, cenușiu și impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici douăzeci de metri de marginea falezei stîncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cît era ziua de lungă, pescărușii dădeau ocol fleșelor și turnulețelor lui, jelindu-se răgușiți nevoie mare. Toată ziua și toată noaptea, valurile se izbeau nebunește de baricadele stîncoase, împrăștiind un vîjîit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele înghețate și pe coridoarele labirintice și însuflețite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părți de la Ashdown - iar în prezent majoritatea erau pustii — nu își găseau vreodată liniștea deplină. Încăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu și doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinți. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, și avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici și era învăluită într-o penumbră permanentă. Frumusețea sumbră, care sfida stihiile naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi și mai apropiați vecini își aminteau, dar tot nu le venea să creadă că odinioară casa fusese reședința personală a unei familii cu opt sau nouă membri. Însă cu trei decenii în urmă ea fusese achiziționată de noua universitate și folosită cîtva timp pe post de cămin studențesc; pe urmă studenții fuseseră evacuați, iar localul îi fusese repartizat doctorului Dudden ca sediu al clinicii lui private și al laboratorului de cercetare în domeniul somnului. La clinică puteau fi internați treisprezece pacienți: o populație incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stîncile de dedesubt, întinsă cît vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv și unduindu-se sub apăsarea unei neliniști infinite.



În dimineața următoare, doctorul Dudden se opri în dreptul sălii unde colega lui ținea un seminar cu trei dintre pacienți și ascultă vocile care se auzeau prin ușa închisă. Corpul lui se crispă dezaprobator: atmosfera părea stridentă, ba chiar vulgară. Vocile se auzeau ca un fel de bălmăjeală cvasicontinuă, întreruptă destul de des de hohote zdravene de rîs în mijlocul cărora distinse fără probleme chicotitul baritonal și atît de aparte al doctoriței Madison. Pe urmă o auzi lansîndu-se într-un monolog care dură cam o jumătate de minut și fu urmat, de data asta, de cîteva valuri succesive de rîs isteric, însoțit de bătăi cu pumnul în masă și de toate celelalte sunete ale unei bune dispoziții imposibil de controlat. Doc-torul Dudden se îndepărtă de ușă și se cutremură de furie. Circula de cîtăva vreme zvonul că pacienților doctoriței Madison le plăceau seminariile, iar aceasta era dovada concretă. Era un lucru scandalos și, mai mult decît atît, neștiințific. Ceva ce nu putea fi tolerat.
La prînz o chemă pe doctorița Madison la el în birou. Acesta era o încăpere mohorîtă din spatele casei, care dădea spre un petic de grădină de care nu se mai îngrijise nimeni. Un calendar și un grafic elaborat acopereau jumătate din peretele cel mai mare, iar de-a lungul lui se afla un plan de etaje al casei, care conținea camerele de zi, dormitoarele și numele pacienților care le ocupau la momentul respectiv. Tot acolo se găseau patru rafturi pline cu cărți și colecții de reviste de specialitate, pe cînd ceilalți pereți erau umpluți — neputîndu-se folosi cuvîntul „învese- liți" - cu afișe obținute de la diverse întreprinderi farmaceutice și de la cîțiva producători americani de soft-uri. Fondul muzical era asigurat de o piesă barocă interpretată la claviaturi și reprodusă de un casetofon.
Prima întrebare a lui Dudden fu:
— Ați adus și CES-urile?
Chestionarul de Conștientizare a Somnului era un document producție proprie, pe care pacienții trebuiau să-și evalueze în fiecare dimineață diversele aspecte ale somnului din noaptea precedentă, pe o scară de la unu la cinci. Ei erau întrebați dacă avuseseră gînduri în derulare rapidă la ora de culcare, dacă trebuiseră să urineze în timpul nopții, dacă suferiseră palpitații sau observaseră mișcări incontrolabile ale picioarelor, dacă avuseseră coșmaruri sau perioade îndelungate de trezie, la care se adăugau alte optzeci de întrebări. Chestionarul trebuia completat la începutul fiecărui seminar de dimineață, urmînd să stea la baza oricăror discuții ulterioare.
— Nu, spuse doctorita Madison.
— Mi se pare neobișnuit.
— N-am avut timp să le completăm pe toate.
— Asta mi se pare și mai neobișnuit, zise doctorul Dudden, fiindcă din ce-am auzit, se pare c-ați avut timp berechet să spuneți bancuri, să chicotiți și să bîrfiți întruna ca niște spălătorese.
Spălătorese? își zise doctorița Madison, fără să facă vreun comentariu.
— Din moment ce n-ați fost cu noi în sală, spuse ea apoi, presupun c-ați tras cu urechea de cealaltă parte a ușii. Și din moment ce-ați tras cu urechea de cealaltă parte a ușii, presupun că n-ați auzit despre ce vorbeam. Dacă ați fi auzit, vi s-ar fi părut cît se poate de legat de profilul clinicii.
Doctorița puse un accent fin și glacial pe cuvîntul „profil", pe care doctorul Dudden fie că nu-l sesiză, fie că-l lăsă să treacă neobservat cu bună știință.
— Nu asta e problema, rosti el. Sînt dispus să cred că vă limitați pe durata acestor sporovăieli la subiectul fixat. Dar dați-mi voie să vă amintesc că ați fost angajată aici - de către mine - ca să abordați chestiunea din punctul de vedere al psihologului clinician, nu al artistului de varieteu.
— Nu prea înțeleg, spuse doctorița Madison, netezindu-și fusta cu un aer preocupat.
— Acum cîteva minute am stat de vorbă cu domnișoara Granger, una dintre pacientele dumneavoastră de la seminarul de dimineață. Am întrebat-o ce anume a provocat o distracție atît de mare și, deși nu prea i-a convenit, pînă la urmă mi-a spus. De fapt, a citat o remarcă pe care ați făcut-o, zise Dudden, aplecîndu-se în față și citind din bloc-notesul de pe birou. „în fiecare marți, domnul doctor Dudden îi invită pe pacienții de aici din clinică să asiste la una dintre prelegerile lui de la universitate. Săptămîna asta plictiseala a fost atît de mare, încît chiar și narcolepticii au rămas treji pînă la capăt."
Își ridică privirea.
— Negați că ați făcut remarca asta?
—Nu.
— Credeți, probabil, că am luat-o ca pe o jignire personală. Ei bine, chiar am luat-o, dar nu asta-i problema.
— A fost doar o glumă.
— A, îmi dau seama. Credeți-mă, doamnă doctor Madison, știu să recunosc o glumă. În cazul ăsta, însă, pot să vă întreb dacă priviți și narcolepsia însăși ca pe - ca să folosesc chiar cuvîntul dumneavoastră - „o glumă", sau o priviți - așa cum mărturisesc c-o fac eu - ca pe o dereglare psihofiziologică serioasă și dăunătoare, care le provoacă numeroase traume și necazuri celor atinși de ea?
— Sînt specialistă în narcolepsie, domnule doctor, și am o experiență de ani de zile. O știți de fapt foarte bine. Prin urmare, nu văd cum mi se pot pune la îndoială implicarea activă în tratarea acestei dereglări sau seriozitatea, zise doctorița Madison și scoase un oftat. În plus, sînteți conștient, presupun, că de fapt cataplexia produsă de rîs este unul dintre simptomele cele mai neplăcute și mai stînjenitoare sub aspect social ale sindromului. Menirea seminariilor ăstora este să-i ajute pe pacienți să rezolve această problemă, să încerce să-i repună în armonie cu propriul rîs. Mi s-a părut evident că într-un asemenea proces umorul este un instrument terapeutic esențial.
— O explicație ingenioasă, aprecie doctorul Dudden după o pauză. Dar nu și satisfăcătoare.
Își încrucișă brațele la piept și se întoarse ușor cu tot cu scaun, în așa fel încît să nu i se mai adreseze direct.
— Vă aduceți aminte că de dimineață am condus o discuție de grup cu patru insomniaci cronici. Știți ce-ați fi auzit dacă v-ați fi oprit în fața ușii mele cu această ocazie?
— Probabil niște sforăituri, răspunse doctorița Madison, neputînd să se abțină.
Doctorul Dudden avu un tremur ușor în colțurile gurii; în afară de asta, nu trădă nici un fel de emoție.
— Constat că și apneea din timpul somnului e pe lista subiectelor pe seama cărora vă place să glumiți. Trebuie să-mi notez și asta.
Chiar simulă că scrie ceva în blocnotes, în timp ce doctorița Madison îl privea cu o incredulitate crescîndă. Pe urmă spuse:
— La drept vorbind, ceea ce ați fi auzit, dacă v-ați fi străduit suficient, ar fi fost sunetul creioanelor la contactul cu hîrtia de scris, în timp ce patru Chestionare de Conștientizare a Somnului erau completate corespunzător, iar după aceea sunetul mai multor voci care se auzeau pe rînd, pe tonalități rezonabile și ponderate, pe cînd se comparau și se analizau rezultatele chestionarelor.
Doctorița Madison decise că nu mai rezista și se ridică în picioare, sperînd să scape.
— Am înțeles mesajul, domnule doctor. Dacă asta a fost tot...
— Mă tem că n-a fost. Stați jos, vă rog. Dudden așteptă aferat ca doctorița să se așeze la loc.
— Vreau să vă aduc aminte că după-masă trebuie să-l asistați pe doctorul Goldsmith la interviul preliminar cu domnul Worth. E limpede?
— O fi limpede, dar mă tem că e și imposibil. Am deja programate cîteva consultații, plus o grămadă de restanțe...
— Am înțeles.
Dudden puse mîna pe un creion și începu să bată ușor cu el în masă, în timp ce obrajii i se îmbujorau de supărare.
— Prin urmare, vă mențineți obiecțiile, nu?
— Obiecțiile, domnule doctor?
— V-ați precizat deja atitudinea față de această internare. Sau ați uitat discutia pe care-am purtat-o chiar înainte să plecați?
Doctorița Madison nu o uitase cîtuși de puțin, deși nu fusese altceva decît ultima dintr-o serie de confruntări din ce în ce mai aprinse. Doctorul Dudden îi arătase un articol, dintr-un număr recent al ziarului Independent, scris de un colaborator pe nume Terry Worth, care lucra, se pare, pentru cîteva publicații cu difuzare națională, scriind de obicei despre filme, dar abordînd uneori și subiecte mai generale. În articolul respectiv, Worth își anunțase intenția de a participa la o competiție care urma să aibă loc la o cinematecă din Londra, unde avea să se organizeze un „Cineton" de zece zile. Filmele aveau să fie proiectate non-stop, douăzeci și patru de ore pe zi, iar spectatorul care efectua cea mai lungă vizionare neîntreruptă primea un premiu. Dezvăluind că era deja un insomniac pe perioade lungi, Worth susținuse că avea să rămînă treaz pe durata tuturor celor o sută treizeci și patru de filme, motiv pentru care, la citirea anunțului, doctorul Dudden luase imediat legătura cu ziarul și ceruse să stea de vorbă cu el.
— Gîndiți-vă la posibilitățile de cercetare, dacă nu și la altceva, se entuziasmase el în fața doctoriței Madison. O să-l aducem aici imediat după ce se termină vizionarea. ÎI instalăm rapid într-un dormitor și pe urmă... un dispozitiv din șapte electrozi pentru evaluarea tulburărilor și a tiparelor somnului... șaisprezece canale pentru consemnarea electroencefalogramei... înregistrarea manuală a comportamentului în somn pe disc optic și un chestionar complet de conștientizare a somnului, bineînțeles. E o ocazie fără pereche să vedem ce efecte are expunerea continuă la imagini mediatice asupra conținutului viselor.
—Asta să fie singurul motiv? întrebase doctorița Madison.
— E un motiv suficient de puternic, nu? Ce vreți să insinuați?
— Mă întrebam doar dacă nu v-ați gîndit și la impactul mediatic al unui asemenea eveniment. Cît despre domnul Worth, o să-și plătească singur tratamentul?
— Asta n-are nici un fel de importanță.
— Și o să scrie despre noi la ziar? Face parte din învoială?
— Nu există nici o învoială, doamnă doctor Madison. E o insinuare cît se poate de deplasată. Și chiar dacă ar exista, v-aș ruga să țineți cont că această clinică funcționează în cea mai mare parte ca instituție privată, că depindem de pacienți pentru realizarea veniturilor și că ideea unei mici doze de publicitate ici și colo nu are nimic rău în sine.
Își deschisese agenda de pe birou la o pagină unde se afla deja un semn de carte albastru.
— Domnul Worth o să ajungă aici de luni în două săptămîni, înainte de prînz. Văd că vă veți fi întors deja din concendiu cu o zi înainte, așa că vă sugerez să conduceți împreună cu doctorul Goldsmith prima discutie în cursul după-amiezei. Vă trec aici, da?
— Cum vreți, răspunse ea, dînd nepăsătoare din umeri, iar insolența acelor cuvinte și a gestului care le însoțise îi reveni acum în minte doctorului Dudden, în timp ce se uita la doctorița aflată de partea cealaltă a biroului, aproape tremurînd de furie.
— Să nu credeți, rosti el încet, să nu presupuneți cîtuși de puțin că bunătatea mea nu are limite.
— Nici nu mi-a dat prin cap, spuse doctorița Madison.
După cîteva secunde de tăcere, își dădu seama că discuția luase sfirșit. Se ridică și plecă, închizînd ușa ușor în urma ei.
La puțin timp după miezul nopții, pe cînd era trează, ținînd fereastra deschisă ca să lase să intre vîntul cald dinspre mare și observînd lumina lunii care îi năvălise în cameră, doctorița Madison auzi un zgomot de pași pe terasa din față. Își puse halatul și se uită pe fereastră. Afară se afla un bărbat care stătea rezemat de balustradă și fuma o țigară. Vîrful ei auriu, un punct luminos minuscul, se aprindea și se stingea în funcție de pufăiturile bărbatului. Acesta nu arăta înfricoșător și nu părea un intrus. Doctorița Madison se decise să coboare și să vadă cum stăteau lucrurile.
Pe drum fu oprită de Lorna, una dintre tehniciene, care alerga mîncînd pămîntul pe coridor, cu o expresie din cale-afară de neliniștită.
— Tocmai voiam să-l trezesc pe domnul doctor Dudden, spuse ea. S-a întîmplat ceva ciudat. M-am ocupat de pacientul din dormitorul nouă și l-am dus la culcare acum o oră. L-am supravegheat ceva vreme și n-a dat semne că vrea să adoarmă, dar părea mulțumit. Stătea în pat și era calm. După aceea m-am dus să-mi fac un ceai și, cînd m-am întors, plecase.
— Plecasc? Adică și-a scos singur electrozii?
— Cred că da.
— Dormitorul nouă - ocupantul din seara asta e domnul Worth, nu?
Doctorița Madison coborî în grabă la dormitorul în cauză și descoperi un tablou care corespundea destul de mult celui descris de Lorna: patul gol, așternutul în dezordine, rețeaua de fire și electrozi încîlcită la capul patului și lăsînd urme de lipici pe perne. Era un lucru extrem de neobiș- nuit: deși pacienții insomniaci voiau frecvent să se dea jos din pat, se întîmpla foarte rar să înșele vigilența tehnicienilor și să rezolve problema pe cont propriu.
— Nu-ți face griji, zise doctorița Madison. Cred că știu unde e. O să mă duc să stau de vorbă cu el.
— Și domnul doctor Dudden?
— Nu-l trezi. Nu cred că e cazul să afle. Se îndreptă spre salonul situat în partea din față a casei, unde o fereastră-ușă dădea direct pe terasă. ÎI văzu pe bărbatul care ieșise și se plimba pe întuneric. Ferestrele erau folosite destul de des, dar țîțînile le ruginiseră și scoteau un scîrțîit asemănător unui guițat. Bărbatul se întoarse tresărind și se uită la doctorița Madison, care se apropia, înaintînd hotărîtă în beznă. Chiar și pe întuneric, chipul strălucitor al bărbatului era mai palid decît luna.
Deasupra terasei se găsea un bec, însă doctorița Madison nu-l aprinsese.

— Domnul Worth, presupun? întrebă ea.
— Exact.
Ca și ea, Terry Worth purta pijama și un halat.
— Sînt doctorița Madison. Un fel de Vineri al lui Robinson Dudden, ca să zic așa.
Se opri ca să observe reacția celuilalt și să vadă dacă îi remarcase tonul ușor ironic. Luna și vîrful aprins al țigării îi iluminară suficient de mult chipul ca să dezvăluie urma unui zîmbet.
— Se pare că ați fugit din post.
— Da. N-am putut să adorm.
— Nici nu ne așteptam.
— Știți, nu prea am obiceiul.
— Totuși, cred că știți că trebuia să cereți voie înainte să vă dați jos din pat.
— Da, mi s-a spus, dar nu mi s-a părut ceva foarte important.
— Păi, echipamentul la care ați umblat e foarte delicat și costisitor. În plus, văd că aveți numai lipici prin păr și nu cred că vă place.
Bărbatul își atinse prudent părul, tresărind dezgustat.
— Asta e, am făcut-o. Îmi pare rău. Sper că n-am produs pagube.
— De data asta nu. Dar mai e ceva - nu ne place să vedem cum ne pleacă pacienții la plimbare după ce se-ntunecă. Credeam că v-a explicat cineva și lucrul ăsta.
Marea mugi supărată undeva în zare. Valurile se spărgeau de stînci cu o lipsă de regularitate deconcertantă. Worth le ascultă cîteva clipe, înainte de-a explica.
— Trebuia să mă destind cumva.
— Da, înțeleg. Nu vă faceți griji. N-am de gînd nici să vă trimit la carceră, nici să vă dau de scris de o sută de ori că n-o să mai faceți.
Acum bărbatul rîse și întrebă:
— Ce-ar fi să-mi spuneți Terry?
— Mulțumesc, așa o să fac, zise doctorita Madison, care însă, în loc să-și dezvăluie propriul prenume, așa cum se așteptase Terry, continuă cu o întrebare: Ai reușit?
— Poftim?
— La maratonul cinematografic. Cele zece zile și o sută treizeci și patru de filme. Cum te-ai descurcat?
— A, acolo. Da, am reușit. Fără probleme. Cred c-o să intru în Cartea Recordurilor.
— Felicitări.
Terry avu impresia că doctorița ar fi vrut să intre la loc în casă, dar că exista ceva care o reținea, un impuls care o determina, oarecum contrar propriei voințe, să prelungească discuția.
— Domnul doctor Dudden o să fie încîntat, zise ea. Ești deja favoritul lui.
— Zău?
— Asta-i specialitatea lui, privarea de somn, explică ea, adăugînd după o pauză: Șobolani. Dar-ar dracii.
Terry înțelese greșit și întrebă:
— V-a căzut ceva?
—Nu, asta folosește. Șobolani. Nu-i lasă să doarmă, ca să vadă ce se-ntîmplă.
— Ce hobby minunat. Și ce se-ntîmplă?
— De obicei, mor. Dar sacrificiul lor nu e inutil, fiindcă mai apucă să-și adauge o lucrare sau o comunicare științifică la bibliografie.
— Încep să cred că acest Vineri al lui Robinson Dudden nu e cel mai devotat dintre slujitori, zise Terry.
— Să nu uit, tot ce vorbim aici rămîne între noi.
— Bineînțeles.
În ciuda acestei asigurări, doctorița Madison păru să se îndepărteze în continuare de el, aproape imperceptibil, lăsîndu-se învăluită într-un întuneric și mai dens. Terry nu-i mai distingea fața deloc.

— Știi, nici măcar nu e vorba de vindecarea oamenilor, spuse ea. ÎI interesează cunoașterea și-atîta tot. N-o să te vindece.
— Așa o fi, acceptă Terry. Dar poate c-o să-mi fie de folos locul.
Preț de o clipă, cei doi percepură din nou năvala murmurată a valuri- lor, defilarea norilor în lumina lunii și imensitatea mării. Stingîndu-și ți- gara, Terry se linse pe buze și savură gustul sărat care venea dinspre apă.
— Da, casa asta are o... atmosferă aparte, confirmă doctorița Madison. O să ți se pară foarte odihnitoare. Cît rămîi aici?
— Am fost internat pentru două săptămîni, răspunse Terry. Dar nu asta am vrut să spun. Mai există un motiv pentru care ziceam că ar putea să... mă rog, nu să mă vindece...
Se întrerupse, iar doctorița Madison așteptă.
— Știți, a fost o vreme cînd am locuit aici.
— Ai locuit aici?
— Nu foarte mult. Pe cînd eram student. Acum doisprezece ani. De atunci n-am mai dat pe-aici. Cred că ăsta e unul dintre motivele – princi- palul motiv, de fapt - pentru care m-am hotărît să vin. Din curiozitate.
— Ei bine, înscamnă că ai ceva în comun cu domnul doctor Dudden, rosti laconic doctorița Madison.
— Cum adică?
— Și el a fost student tot aici.
— Zău? Cînd anume?
— Nu cred că aveați cum să vă nimeriți în aceeași perioadă.
— Parcă poți să știi? Care-i numele mic?
— Gregory.
— Gregory Dudden... Nu-mi spune nimic... Oricum, mintea lui se fixase asupra unei alte amintiri.
— Pe vremea aia aveam o prietenă - ciudat, nu m-am mai gîndit niciodată la ea de-atunci, dar acum, că am dat cu ochii de Ashdown, am revăzut... În orice caz... Ea ar trebui să se-ntoarcă aici, fiindea avea cel mai ciudat... sindrom, cred că așa-i spuneți.
— În ce fel?
— Avea tot felul de vise - incredibil de vii — atît de vii, că nu putea să facă deosebirea între lucrurile pe care le visa și alea care i se întîmplau de-adevăratelea.
— Halucinații hipnagogice, spuse doctorița Madison. Cunoscute și drept vise de dinaintea somnului.
— Au și un nume? Vreți să spuneți că-i vorba de ceva obișnuit?
— Nu, nu-i deloc obișnuit. Poate fi unul dintre simptomele narcolepsiei. Era narcoleptică?
— Nu sînt sigur.
— Ai cunoscut-o bine?
— Da, așa cred. Am trăit puțin împreună - cîteva săptămîni, nu mai mult - în anul cînd am absolvit.
— Cînd spui că ați trăit împreună...
— Adică am împărțit apartamentul ăsta, nu altceva. Nu am...
Cuvintele i se stinseseră într-o tăcere ambigu㠗 pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate plină de regrete. Abia cînd adăug㠄O chema Sarah" în voce i se ghici o nuanță neașteptat de blîndă și meditativă. Apoi glasul îi redeveni sigur și energic.
— lertați-mă, probabil că vă rețin. Cred că sînteți obosită.
— Nu cine știe. Tu ești? Terry rîse sonor.
— Sînt obosit mereu și niciodată, spuse el. Mă tem că ăsta-i blestemul meu. În orice caz, acum nu-mi arde să dorm. În ce mă privește, avem toată noaptea în față.
— În regulă, acceptă ademenitor doctorița Madison. Povestește-mi despre Sarah și despre ce visa.

— Povestește-mi despre ce visezi, îi spusese cîndva Gregory lui Sarah, pe cînd stăteau pe aceeași terasă, într-o frumoasă dimineață de noiembrie, cu mulți ani în urmă. Aș vrea să știu de cît timp durează chestia asta.
Sarah își încălzise mîinile lipindu-și-le de cană, se înfiorase ușor din cauza vîntului care venea dinspre ocean și îl privise cu afecțiune. Asta se întîmpla în primele luni ale relației lor, cu mult înainte să intervină răceala. Pe vremea aceea Sarah credea în continuare despre el că putea să fie din cale-afară de cumsecade. Încă îl privea ca pe un bărbat înțelept și înțelegător. Așezată în apropierea lui pe terasa aceea și aplecîndu-se instinctiv spre el în așa fel încît să li se atingă genunchii, simțise cum neliniștile începeau să se destrame. Uitase deja că în ultima vreme se certaseră tot mai des și din motive din ce în ce mai neînsemnate. Cît despre sex, își spusese că lucrurile aveau să arate mai bine pe măsura trecerii timpului. Încercase să nu bage de seamă că, pe cînd i se adresa lui Gregory, acesta îi transcria cuvintele într-un caiet pe a cărui copertă stătea scris „PROBLEMA PSIHOLOGICĂ A LUI SARAH".
În orice caz, era emoționată, fapt care nu putea fi contestat; asta fiindcă tocmai făcuseră o descoperire importantă împreună. Dăduseră din întîmplare peste o explicație a unui lucru care o nedumerea pe Sarah de cinci ani încoace, dacă nu cumva chiar de mai mult. Își dăduseră amîndoi seama, chiar în dimineața aceea, că era incapabilă să facă vreo deosebire între vise și amintirile din lumea reală.
— Povestește-mi despre ce visezi, o rugase Gregory. Aș vrea să știu de cît timp durează chestia asta.
Așa că Sarah trăsese adînc aer în piept și îi spusese.
Totul începuse, îi declarase ea, cînd avea paisprezece sau cincispre- zece ani. Nu-i plăcea deloc la școală, se chinuia din greu să își termine temele și nutrea o groază colosală față de profesorul de istorie, un oarecare domn Mountjoy. Spre sfirșitul unei seri dificile, după ce își dăduse seama că era cu desăvîrșire incapabilă să scrie o lucrare despre cauzele Războiului Franco-Prusac - pe care urma să o citească a doua zi în clasă -, se dusese la culcare cu ochii în lacrimi, hotărîtă în disperarea ei fie să tragă chiulul în dimineața următoare, fie să se dea bolnavă. în loc de asta, se trezise cu un sentiment de deplină ușurare și cu amintirea îndepărtată a faptului că scrisese lucrarea, dar nu oricum, ci -știa dincolo de orice dubiu - la un nivel cu totul remarcabil: parcă o vedea în caiet, avînd patru pagini și jumătate, cu cîteva ștersături pe pagina trei, însă în rest îngrijită și prezentabilă, cu titlul subliniat cu două linii de cerneală roșie și chiar și cu niște note de subsol introduse mai pe la sfirșit, ca să-i dea o spoială științifică. Abia pe la unsprezece și jumătate în aceeași zi, în prima oră de după pauză, deschisese caietul cu puțin tirnp înainte de a i se cere să vorbească în fața clasei și descoperise c㠗 incredibil - lucrarea nu exista. În orice caz, asta fusese concluzia pe care se văzuse nevoită s-o tragă: la început crezuse că făcuse o greșeală pro-stească și o scrisese într-un alt caict, așa că scotocise febril prin ghiozdan, uitîndu-se în caietele de engleză, geografie și franceză, iar panica ei crescuse atît de vizibil și audibil, încît domnul Mountjoy trebuise să-l întrerupă în miezul lucrării pe elevul care citea atunci și s-o întrebe ce se întîmplase. Îi explicase că-și lăsase, probabil, lucrarea în dulăpior și ceruse voie să se ducă s-o ia. Fusese lăsată, dar nici răsfoirea caietelor de matematică, germană, biologie și fizică în liniștea neobișnuită a vestiarului pustiu unde se găseau dulăpioarele nu se soldase cu descoperirea atît de necesarei lucrări; iar pe urmă, cuprinsă de o buimăceală vecină cu isteria, ieșise din clădirea școlii și dăduse fuga în parcul municipal unde, cu capul în mîini, se străduise zadamic să pună întîmplările într-o ordine logică și începuse să se întrebe serios, pentru prima dată, dacă nu cumva își pierduse mințile. Lucrarea nici nu mai apăruse vreodată, așa că Sarah fusese consemnată la școală întreaga săptămînă, dat fiind că domnul Mountjoy nu crezuse o iotă din ce i se povestise; și chiar dacă toată lumea dăduse uitării incidentul, ea una nu-l uitase, deși nu mai vorbise nimănui despre el, chit că pe durata următorilor ani mai trecuse prin pățanii de soiul ăsta la intervale neregulate. O dată, cîteva semestre mai tîrziu, o certase zdravăn pe Angela, cea mai bună prietenă a ei, fiindcă nu venise la întîlnirea pe care-o fixaseră la ieșirea din bazinul acoperit; Angela negase existența unui asemenea rendez-vous, iar discuția lor dusese la o ruptură peste care nici una dintre ele nu fusese în stare să treacă definitiv. Altă dată Sarah își nedumerise întreaga familie, oprindu-se la o farmacie în drum spre casă și aducînd - la cererea expresă a mamei sale, după cum ținuse să preci- zeze - șase tuburi de pastă de dinți pentru fumători, zece plicuri de ceai din amestec de fructe și supozitoare cît să le ajungă pentru cel puțin un an.
Deși îi era atît de rușine, încît nu putea s-o recunoască nici măcar față de cele mai bune prietene sau față de propria familie, Sarah se convinsese că era victima vedeniilor - elanuri vii și incontrolabile ale imaginației, pe care la început nu avusese de ce să le pună în legătură cu visele (asta și fiindcă de obicei visele de care își aducea aminte nu aveau mare legătură cu lumea reală, ci înclinau, ca la toată lumea, spre grotesc și fantastic: de pildă, visa de multe ori șerpi, deși coșmarurile cele mai rele erau cele cu broaște). Adevărul ieșise brusc la iveala abia în dimineața aceea pe terasă, cu ajutorul lui Gregory. Și chiar dacă pe Sarah o necăjise cearta pe care-o avuseseră cu o seară în urmă, într-un fel era efectiv recunoscătoare, fiindcă tocmai disputa cu pricina și straniile ei consecințe descuiaseră în cele din urmă ușa acestui mister.
Necazurile începuseră cu o după-amiază în urmă, cînd Gregory îi spusese lui Sarah că fuseseră invitați la o cină onomastică la un restaurant din zonă (care încă nu fusese stabilit) de către unul dintre colegii studenți la medicină, cineva pe nume Ralph, pe care se părea că Gregory nu-l cunoștea foarte bine. Sarah întrebase dacă fusese invitată nominal, iar Gregory se văzuse nevoit să răspundă negativ; din cîte își dădea seama, Ralph nu știa că erau împreună și se mulțumise să-i spună că putea să vină cu o prietenă dacă avea chef. Mă gîndeam eu, zisese Sarah. Gregory o rugase să-și explice reacția, iar ea îi spusese că fusese prietenă cu Ralph pînă în urmă cu vreo cîteva luni, cînd avusese loc un episod jenant, după care nu-și mai vorbiseră.
— Știi restaurantul ăla pescăresc din zona portului? întrebă ea. Planetarium îi zice, îl știi?
(I se spunea așa datorită tavanului boltit din salonul principal, pe care un artist de prin partea locului pictase un cer noctum de la un capăt la altul.)
— Ei bine, odată m-a invitat acolo. Pe mine și pe părinții lui, care veniseră-n vizită în week-end. Dumnezeu știe de ce m-a ales taman pe mine pentru o asemenea onoare; mă gîndesc că e posibil să-i fi căzut nițel cu tronc. Oricum, era sîmbătă seara, puhoi de lume, iar pe cînd eram pe terminate cu masa și ajunseserăm la cafea a început să-mi fie rău. Da' rău, nu glumă. Cred că de la midii mi s-a tras. M-am dus la closet și m-am gîndit c-o să vărs, da' nu s-a-ntîmplat nimic. Așa c-am urcat înapoi pe scări, lumea tocmai se pregătea să plece, mie-mi era tot rău în draci, da' pîn' la urmă ne-am luat pardesiele și ne-am oprit pe treptele restau- rantului să ne spunem la revedere. Înțelegi, ai lui voiau să se-ntoarcă în oraș la hotel. Mă rog, stăteam frumușel cu toții acolo, sporovăiam și ne pregăteam să ne despărțim, și deodată am știut c-o să-mi vină să vărs. Dintr-o clipă-n alta. Și taman cînd vorbeam mai cu foc, nu zici că mă-ndoi ca briceagu' și vomit tot ce era-n mine pe trepte și pe trotuar? Uite-așa, tot ce-nfulecasem, împrăștiat pe scările restaurantului, să vadă toată lumea. Da' chestia cea mai ciudată a fost că Ralph și părinții lui nici măcar nu s-au oprit din discuție. Zi și tu, dacă nici asta nu-i educație aleasă, atunci care mai e? Au continuat ca și cum nu s-ar fi întîmplat absolut nimic. Singura chestie pe care-a făcut-o mama lui Ralph a fost să-mi dea un șervețel de hîrtie ca să mă șterg la gură. Pe urmă au mai trăncănit cîteva minute, s-au înțeles ce-aveau să facă a doua zi, i-au zis noapte bună și l-au pupat, după care taică-său s-a aplecat spre mine să-mi zică noapte bună și să mă pupe, și exact în clipa aia am pățit-o iar, mi s-a făcut rău și, pînă să-mi dau seama ce se-ntîmplă, am mai vomitat o dată pe trepte, numai că de data asta jumătate a ajuns pe pantalonii și pe pantofii lui taică-său. Și ce să vezi, părinții lui Ralph nici măcar n-au clipit. N-au scos o vorbă. După aia i-au mulțumit pentru seara minunată, sau ceva de genul ăsta, și s-au dus în treaba lor, iar noi am pornit într-o cu totul altă direcție și tot ce mi-a zis el a fost „Acum ți-e bine?" cu vocea aia rece ca un sloi. Pe urmă ne-am urcat într-un taxi și ne-am întors în campus, dar nici măcar nu ne-am sărutat înainte de culcare. Mi s-a părut c-a crezut că toată treaba a avut un haz de-ăla răutăcios, fiindcă ai lui erau stilați iar eu nu, și a avut impresia că făcusem o demonstrație distractivă despre cum se poartă neciopliții în fața ălora cu fasoane.
— Nu, ești nedreaptă cu el, spuse Gregory. Nu-l știu foarte bine pe Ralph, dar sînt sigur că nici prin cap nu i-ar trece să se comporte în felul ăsta.
— Și-atund de ce n-a mai vorbit cu mine din ziua aia?
Gregory nu găsi nici un răspuns la această întrebare, însă își petrecu o bună parte din următoarele cîteva ore liniștind-o pe Sarah și spunîndu-i că nu avea de ce să se teamă de invitația la cină. Cu toate acestea, la opt fără un sfert, cînd ajunseră amîndoi în fața căminului unde stătea Ralph, fata tot nu scăpase de îndoieli.
— Dacă-i duce pe toți la același restaurant?
— Și ce-i cu asta?
— Pai, ar fi groaznic de jenant, nu?
— Nu pot să nu mă gîndesc că faci din țînțar armăsar, Sarah.
Între timp, începuseră să urce scările.
— Ți-e ușor să vorbești. Problema e că știu, pur și simplu știu, că și-a distrat toți prietenii cu povestea aia. Parcă-l văd spunîndu-le totul de la cap la coadă și făcîndu-i să rîdă-n hohote. Or să se umfle de rîs de fiecare dată cînd or să se-ntîlnească.
— Asta-i o prostie, rosti Gregory pe un ton categoric.
Ajunseseră deja pe coridorul lui Ralph.
— Mă pregătesc să devin psihiatru, Sarah. Adică un specialist în felul cum lucrează mintea omului. Și dacă am cît de cît idee despre ce înseamnă firea omenească, pot să-ți garantcz că n-a suflat o vorbuliță nimănui. Toată chestia aia e doar un exemplu în plus al paranoiei și-al maniei persecuției de care ești atinsă.
Oprindu-se în fața ușii lui Ralph, smulse un bilețel prins la intrare și îl citi cu voce tare.
— Prietenii lui Ralph, spuse el. Ne vedem la opt jumate la Vomitarium.
Din acest moment relatările lui Gregory și Sarah începeau să nu mai coincidă, deși nimeni nu-și dădu seama pînă a doua zi dimineață, cînd Sarah se trezi destul de devreme și descoperi că Gregory nu mai era în pat lîngă ea. Se dădu jos și trase draperiile. Își coborî privirile și-l văzu stînd pe terasă, cu ochii ațintiți asupra mării, îmbrăcat cu paltonul gros de culoare albastru-închis pe care și-l încheiase pînă la ultimul nasture.
Sarah își puse niște haine pe ea și coborî în bucătărie, unde făcu două căni mari de cafea. Le duse afară, ieșind pe terasă pe fereastra-ușă din camera cu televizorul.
— Poftim, spuse ea, punînd cana pe masă, lîngă caietul în care scrisese Gregory. Arăți înghețat. S-a-ntîmplat ceva?
— N-am putut să dorm, răspunse el, sorbind recunoscător din cafea. De fapt, abia am pus geană pe geană toată noaptea.
—Zău?
— Da. M-ai trezit tot timpul.
— Ce vrei să spui? se miră Sarah.
— M-ai ținut treaz. Ai avut niște somnilocvii.
— Ce-am avut?
— Somnilocvii. Ai vorbit în somn.
— Nu fac așa ceva.
— Mă rog, azi-noapte ai făcut.
— Vorbești serios? Și ce-am spus?
— A, nu știu.
Căscă pînă-i trosniră fălcile și pe urmă se încruntă.
— Ceva gen „pă cine să-nălbească ofticat".
— Ce ciudat.
— Foarte.
Treptat, cafeaua începu să-l învioreze și în cele din urmă întrebă:
— Ia zi, pîn' la coadă cum te-ai distrat ieri?
— A fost bine, răspunse Sarah după o pauză provocată de un moment de surprindere.
— Recunosc că mi-a plăcut de Harriet, încercă Gregory s-o facă să vorbească.
— Harriet?
—Da. Haioasă, așa mi s-a părut. A însuflețit nițel atmosfera.
— Și cine e, mă rog?
Gregory îi aruncă o privire ușor iritată.
— Harriet. Noua prietenă a lui Ralph. Ai stat lîngă ea toată seara.
— Lîngă ea? Unde?
— La restaurant.
Sarah suflă ușor peste cafeaua din cană. Ajunse la concluzia că Gregory începuse cine știe ce joc plictisitor.
— Habar n-am de cine vorbesti.
— Uite ce-i, rosti el exasperat. A fost o observație și-atîta tot. Doar nu-i cazul să fiu pedepsit doar fiindcă... fiindcă am spus ceva frumos despre altă femeie, nu?
— Păi, din moment ce nu știu cine-i femeia, nu-mi permit să comentez.
Gregory se întoarse cu fața spre ea.
— Vorbesc despre aseară, Sarah. Vorbesc de femeia lîngă care-ai stat și cu care-ai discutat toata seara.
Fără să mai scoată vreun cuvînt, Sarah se ridică, se întoarse pe călcîie și dispăru de pe terasă, lăsîndu-l pe Gregory să spumege și să își bea cafeaua, măcinat de presupunerea mohorîtă că încălcase o lege nescrisă a prieteniei dintre un băiat și o fată.
Cînd se înapoie după zece minute, Sarah arăta îngrijorată și gata să-și ceară scuze. Se insinuă cu grijă pe scaunul de lîngă el și spuse:
— Știu c-o să ți se pară ciudat, dar nu-mi aduc cîtuși de puțin aminte să fi mers cu tine la restaurant aseară. Ce s-a petrecut există și-n memoria mea, numai că e cu totul altfel.
Gregory o fixă cu o privire intensă.
— Am avut fel de fel de experiențe ciudate în ultimii ani, încă din ado- lescență. Țin minte lucrurile altfel decît au avut loc. Îmi imaginez o mulți- me de chestii. Inventez. Nu știu cum se-ntîmplă. N-am spus nimănui des- pre treaba asta. Tu ești primul. Iar ție pot să-ți spun — îl privi, iar vocea începu să-i tremure - fiindcă am încredere în tine. Fiindcă te iubesc.
Gregory își țuguie buzele; preț de o clipă, Sarah crezu că avea de gînd s-o sărute. În loc de asta, puse mîna pe pix, deschise din nou caietul și-l răsfoi grăbit pînă la prima pagină albă.
— Bine, dar e fascinant, zise el. Vrei să spui că nu ții minte deloc c-ai fost la restaurant? Că ai stat lîngă Harriet? Că ai cîntat „Mulți ani trăiască"? Că ai comandat raci?
Sarah începu să-și încrețească fruntea.
—Nu știu... E ceva familiar... Vag familiar... Dar mai există o amintire, una mult mai puternică.
— Un fel de memorie alternativă?
— Da, bănuiesc că da.
— Ei bine, spuse Gregory, mîzgălind furibund, asta e ceva genial, să dea dracii. Nu-ți pică o pleașcă de soiul ăsta în fiecare zi. Bun, acum zi-mi ce crezi tu că s-a-ntîmplat aseară.
Amintirile lui Sarah coincideau cu ale lui Gregory doar pînă cînd descoperiseră biletul prins de ușa lui Ralph. După aceea, susținu ea, se certaseră rău de tot, iar ea refuzase să meargă cu el la cina onomastică. Gregory se dusese singur, în timp ce Sarah își croise drum pînă la Jonah's, un local cu autoservire foarte căutat în tot campusul.
— Cînd ai ajuns acolo? întrebă Gregory, continuînd să consemneze tot ce i se spunea.
—Habar n-am, să fi fost pe la opt...
— Și cît ai stat?
— Destul de mult. Nu prea aveam ce să fac. Știu eu, cam o oră.
— Ce-ai mîncat?
— Chiar e nevoie și de asta? Are vreo importanță?
— Totul are importanță. E esențial să stabilim cît de precise au fost... halucinațiile astea. Înc-o dată, ce-ai mîncat?
— Supă, atîta tot.
— Doar supă? Păi nu-ți era foame?
— Nu mai aveau foarte mult de mîncare. Nu m-a atras nici unul dintre felurile principale.
— Ce erau?
— Hm, plăcintă țărănească ori ficat. Gregory începu să scrie, dar se opri la jumătatea primului cuvînt. Își ridică privirea, iar ochii îi străluceau.
— Bine, dar exact asta ai spus azi-noapte în somn.
— Ce anume?
—N-a fost „Pă cine să-nălbească ofticat", ci „plăcintă țărănească ori ficat".
Lăsă pixul din mînă și scoase un rîset mai degrabă triumfător decît amuzat.
— Toată povestea a fost un vis, Sarah. Ai visat. Gregory avu nevoie doar de cîteva minute ca s-o convingă pe deplin că era explicația cea mai rațională, cea mai plauzibilă și de fapt singura care putea fi concepută. Așa află Sarah că nu era defel victima vedeniilor, ci că de multe ori avea vise atît de reale, încît nu le putea deosebi de întîmplările prin care trecea cînd era trează ; mai mult, erau atît de reale, că aveau puterea să șteargă din memorie lucrurile care avuseseră loc de-adevăratelea, așa încît trebuiau ținute minte prin vise, recuperate de undeva de sub ele și privite prin suprafața lor cețoasă și răzuitoare, așa cum te uitai la cuvintele originale ale unui palimpsest.
— Dar asta explică totul, spuse ea. Toate chestiile ciudate care mi s-au întîmplat. Toate neînțelegerile alea...
— Fiindcă s-au inai petrecut și înainte? întrebă Gregory. Ai mai avut vise de-astea și pîn-acum?
— Da. De multe ori.
Gregory dădu încă o pagină a caietului și scrise o rubrică nouă, cu majusculele acelea tipice, îngrijite și mici din cale-afară.
— Ia să te-aud, Sarah, spuse el cu un zîmbet febril. Povestește-mi despre ce-ai mai visat.
Relația dintre Sarah și Gregory se încheie unsprezece luni mai tîrziu, în primele zile ale anului postuniversitar al fetei. În acea perioadă somnul ei, care oricum nu excela prin regularitate, devenise și mai agitat, iar visele ei se dovediseră în continuare derutante și nedemne de încredere.
Adeseori aceste vise erau extrem de veridice și înșelătoare în zilele cînd avea parte de grave tulburări emoționale, ca de pildă în noaptea despărțirii de Gregory. Sarah nu avea de unde să știe, dar în noaptea aceea începuse să viseze foarte repede, la doar cîteva minute după ce se furișase în pat fără tragere de inimă: i se întîmplase să se cufunde, cu o repeziciune nefirească, într-un somn profund, însoțit imediat de unul dintre cele mai amăgitoare vise pe care le avusese în viața ei. Dimineața, cînd se trezise, substanța visului i se întipărise pe scoarță ca o amintire vie, dulce-amăruie. Era convinsă că lucrul pe care-l visase avusese loc în realitate.
În ciuda cuvintelor pompoase și ofensate ale lui Gregory, în ciuda faptului că el și nimeni altul se afla lîngă ea în pat și respira șuierat în somn, Sarah nu pe el îl visase, ci pe Robert, noul prieten pe care-l întîlnise în bucătăria în formă de L de la Ashdown. Visase că era extrem de necăjit și că ea era singura persoană care știa de ce. Visase că sora lui Robert murise.
În dimineața următoare se așteptă să-l vadă în bucătărie la micul dejun, însă nu-l găsi acolo. Gregory plecă la Londra pe la zece, fără să-și ia rămas-bun, iar după aceea Sarah intră în campus și își găsi un loc în bibliotecă, unde stătu cîteva ore fără să reușească să lucreze ceva. Se gîndi puțin la Gregory, dar gîndurile îi zburară mult mai des la Robert, facînd-o să se întrebe cum se descurca după primirea acelei vești cumplite. Probabil că plecase deja acasă: trebuia să-și aline părinții și să facă pregătirile pentru înmormîntare.
Rămase la bibliotecă pînă după-masă la patru, meditînd la întorsă- tura nefericită pe care-o luaseră lucrurile. Încă nu se deprinsese să-și monitorizeze visele și să vegheze atent la granița dintre lumea onirică și cea reală, așa că nu-i trecu prin cap că s-ar fi putut ca moartea surorii lui Robert să fie doar un vis. De asemenea, nu se gîndi că s-ar fi putut ca această fantezie înșelătoare să fi fost inspirată de suferința exprimată de Robert cînd murise pisica familiei, combinată cu deviza răutăcioasă -„Moarte Surorilor" - pe care i-o repetase de atîtea ori. În orice caz, nu-și amintea cu precizie întîlnirea pe care o avuseseră în bucătărie cu o seară în urmă - visul îi dislocase amintirea. Deși Robert ar fi fost fără îndoială mișcat dacă ar fi aflat că ea stătea în bibliotecă și se gîndea la el, făcîndu-și griji ca nu cumva viața lui de-acum încolo să fie marcată de moartea prematură a surorii lui, de fapt nu era nevoie de așa ceva; căci în clipa aceea Robert stătea în baie la Ashdown, iar singura lui preocupare era o vagă nesiguranță legată de locul unde avea să ia cina.
În cele din urmă, Sarah fu trezită din reverie de zgomotul surd al unor obiecte lăsate să cadă pe pupitrul de alături. Cineva trîntise trei cărți pe el, iar acum stătea lîngă ea, cu un zîmbet care sugera emoție și mulțumire de sine. Era Veronica, femeia aceea ciudată și prietenoasă de la Cafe Valladon.
— Eram sigură c-o să te găsesc aici, spuse ea. Ți-am adus ceva care să-ți dea de gîndit.
Cărțile erau Al doilea sex de Simone de Beauvoir, Politica sexelor de Kate Millett și Femeia lui Sade de Angela Carter. Sarah citise deja două dintre ele.
— Fă o-ncercare și pe urmă vino să stăm de vorbă, spuse Veronica. Mă găsești la cafenea în cele mai multe zile, în special după-masa.
— Mersi, rosti Sarah, prea surprinsă ca să poată adăuga și altceva.
— Cu plăcere, zise Veronica.
Pe cînd dispărea în întuneric între două rafturi cu cărți, lui Sarah îi rămase în minte imaginea spatelui ei lung și suplu.
Apa din cadă începuse să se răcească, în vreme ce Robert se pregătea să termine bărbieritul. Ca de obicei, lăsase la urmă părtile preferate - gîtul și îndeosebi mărul lui Adam. În apa tulbure din cauza săpunului și a murdăriei propriului corp, apăruseră ici și colo firișoare de păr negru. Clăti lama de ras la robinet, străduindu-se s-o curețe în întregime. Vîntul urla în jurul zidurilor de la Ashdown, pe cînd Robert se cufunda și mai mult în apa în curs de răcire: cel puțin în felul ăsta se apăra de frigul zdravăn din baia care, în mod absurd, era de departe cea mai mare și mai înaltă încăpere de pe tot etajul. Cu un aer visător, își plimbă din nou lama de ras pe obraji, după care scoase din apă un picior, îl întinse și-i cercetă subțirimea și albeața cu dezgust. Firele de păr i se lipiseră inerte de gambă și de coapsă. După ce stătu pe gînduri preț de o clipă, își fixă un punct imediat sub genunchi și începu să miște aparatul de ras de acolo în jos. Nu trecu mult și reuși să dezgoleaacă un petic de piele de vreo cinci centimetri pătrați.
Această operațiune de epilare i se păru la început captivantă, apoi însă pur mecanică. Încetă să se concentreze asupra mișcărilor moi și totodată abrazive ale aparatului de ras și-și lăsă mintea să hoinărească la întîmplare. Într-o primă fază se gîndi la Muriel. De cînd se știa, familia lui avusese trei pisici, însă aceasta fusese favorita lui: era cea mai blîndă și cea mai afectuoasă. Dar chiar și așa, era șocat - și într-o oarecare măsură îi era efectiv rușine - cînd se gîndea cît de grav afectat fusese ieri, cînd aflase că murise. Era sigur că Sarah îl surprinsese plîngînd cînd stătusc de vorbă cu el în bucătărie. Probabil că deja îl disprețuia. Asta-i spunea taică-său de fiecare dată cînd plîngea: „Dac-o să te vadă o femeie așa, o să te disprețuiască. Femeilor nu le plac bărbații slabi. Trebuie să fii respectat. Iar pe plîngăcioși nu-i respectă nimeni." Parcă auzea și acum cuvintele acelea, rostite pe singurul ton pe care își amintea să-l fi folosit taică-său cînd i se adresa: încărcat de dispreț și neiertător.
Cu toate acestea, Sarah nu părea să-l disprețuiască. Poate că de fapt nici nu observase; poate că fusese adîncită în propriile ei probleme. Povestea aceea despre bărbatul care o insultase pe stradă fusese din cale-afară de ciudată. Spera că încetase să-și facă griji din cauza ei. Oricum, avea ochi frumoși: metalici, albastru-deschis, bătînd un pic spre cenușiu.

Lama folosită nu era dintre cele mai sigure, așa că o usturime bruscă undeva în regiunea gambei îl făcu să tresară. Se tăiase destul de rău: un firicel de sînge se prelingea deja în apa din cadă. Pînă la urmă, bărbierirea picioarelor nu era o activitate relaxantă și exclusiv automată, așa cum îi plăcuse să creadă: tot era nevoie de un strop de concentrare. Însă chiar și așa, avea ceva profund mulțumitor, un fel de îndreptățire primordială. Nu pricepuse niciodată care era hazul picioarelor păroase. Le ceruse tuturor prietenelor lui de pînă atunci părerea cu privire la acest subiect și constatase uimit că toate le considerau atrăgătoare. Pînă la urmă, era tot un drac; dar nu avea cum să nu privească fenomenul ca pe expresia unei inexplicabile lipse de gust.
Între timp, aproape că terminase: îi mai rămăseseră gleznele, pentru care mai era nevoie de un efort. Pînă atunci însă, putea să se odihnească puțin. Se cufundă la loc în apa cenușie, plină acum de fire negre de păr, și-și lăsă ochii să se plimbe pe faianța crăpată și murdară de pe perete. Îi amintea de dușurile de la școală, care la rîndul lor evocau alte episoade neplăcute: spălatul la un loc cu ceilalți, tachinările, comparațiile făcute pe furiș...
Robert stătea în baie de mai bine de-o oră - timp suficient pentru ca Sarah să plece de la bibliotecă, să prindă un autobuz care venea dinspre campus și să se întoarcă la Ashdown, nerăbdătoare să se spele pe cap. Ușa de la baie nu avea încuietoare. Cine voia s-o blocheze trebuia să lipească suportul pentru prosoape de ea, dar Robert, care era nou-venit, încă nu descoperise procedeul. Din această cauză fata dădu buzna peste el, fără măcar să bată la ușă.
Totul avu loc la repezeală. Sarah scoase un țipăt speriat și oripilat, pe cînd strigătul lui Robert fu unul de durere, fiindcă tocmai își rădea glezna stîngă, cu piciorul ridicat în aer. În momentul deschiderii bruște a ușii îi fugise mîna, iar cele două lame gemene ale aparatului de ras i se înfipseseră adînc în picior de două ori, în unghi drept, lăsîndu-i o dublă cicatrice pe care urma s-o aibă pentru tot restul vieții, ca niște croșete dintr-un text dactilografiat. De data asta nu se mai prelinse doar un firicel de sînge, ci o cantitate incomparabil mai mare, care țîșni și se amestecă imediat cu apa din cadă, colorînd-o în trandafiriu cît ai clipi din ochi. Sarah îl privi țintă, îngrozită și pietrificată, iar timp de o secundă lui Robert i se păru că avea să-i sară în ajutor. Însă reuși s-o împiedice, strigînd:
— Nu-i nimic! E-n regulă! Mă epilam, atîta tot.
—lartă-mă, mă... mă-ntorc după ce termini. Se îndreptă spre ușă, dar se opri cînd ajunse lîngă ea. Își ferea ochii și se uita în altă parte.
— N-ai pățit nimic? Vreau să spun, ai nevoie de ceva? În dulăpiorul ăla e o trusă de prim-ajutor.
— Mulțumesc. o să fie totul în regulă. Acum... lasă-mă singur, bine?
Sarah ieși din baie, dar se opri încă o dată pe coridor.
— Credeam c-ai plecat deja, spuse ea repede și enigmatic, după care se făcu nevăxută.
Robert nu-și pierdu vremea încercînd să descopere sensul acestor cuvinte. leși din cadă și opri sîngele care-i curgea din gleznă cu hîrtie igienică, iar pe urmă se bandajă cît putu de strîns. Era ud leoarcă și-i clănțăneau dinții de frig. Se uscă repede cu prosopul lui mic, care începuse să se rărească, și se întoarse șchiopătînd la el în cameră.
Sarah îl vizită cîteva minute mai tîrziu, imediat după ce se îmbrăcase. Era proaspăt spălată pe cap și-și pieptănase părul, dar nu-l uscase, așa că părea și mai negru decît ținea el minte din seara trecută, de parcă ar fi fost dat cu catran. Într-un fel, acest lucru avu darul să-l impresioneze, dacă nu cumva se apropia deja de acea vulnerabilitate sufletească în care pînă și detaliile cele mai neînsemnate se metamorfozau și deveneau luminoase. Indiferent care ar fi fost cauza, cînd Sarah se așeză pe pat. Robert simți că-l strînge ceva în furca pieptului și preț de o clipă nu mai fu în stare să deschidă gura. Îi veni greu și să respire la început.
— Te mai doare? întrebă ea.
—Ă... foarte puțin. Nu-i nimic. Spera din capul locului că nu avea să-l întrebe ce-i venise să se epileze pe picioare.
—N-am vrut să... iartă-mă c-am dat năvală. Știi, lumea sprijină de obicei suportul pentru prosoape de ușă.
— Aha. Așa, deci. Bine, o să țin minte pentru data viitoare.
Sarah încuviință din cap. Lucrurile nu mergeau deloc așa cum și-ar fi dorit. Se întrebă cum ar mai fi putut ajunge din nou la atmosfera lejeră, de încredere reciprocă, a discuției din seara trecută.
— Oricum, zisc ea, de fapt am venit să văd dacă n-ai pățit nimic. Mă rog, erai destul de... turtit aseară și voiam să știu cum reziști.
— Cum rezist?
— Da, cred că ți-e tare greu.
Abia acum Robert își luă inima-n dinți și se uită la ea, curios din cauza undei de preocupare sinceră pe care i-o ghicise în voce. Ce Dumnezeu se întîmpla de fapt? Îl credea cumva genul de bărbat pe care putea să-l dea peste cap zile întregi moartea unei pisici? Oare chiar atît de jalnic arăta? Incapabil să deducă din întrebarea ei dacă îi purta într-adevăr de grijă sau dacă pur și simplu se distra pe seama lui, se văzu nevoit să dea un răspuns precaut:
— A, nu-i chiar atît de grav, zău. O să-mi revin. Ce atitudine tipic bărbătească, să te prefaci împăcat și să nu lași să se vadă nimic, își zise Sarah. Oare bărbații chiar credeau că nu aveau voie să-și dea frîu liber sentimentelor nici măcar cînd vorbeau despre moartea cuiva apropiat - în cazul ăsta, cel mai apropiat cu putință? Simți cît de încordat și neliniștit era Robert în prezența ei, cît de mult îl deranja faptul că această pavăză a lipsei de sensibilitate avea să fie dată în lături, lăsînd să se vadă firea blîndă, adevărată, pe care încerca s-o ascundă. Își dădu seama însă că era în interesul amîndurora dacă insista.
— Cînd am zis că eram sigură că plecaseși, m-am gîndit că... mă rog, că probabil nu mai e mult pînă la înmormîntare, continuă ea.
— Înmormîntare? făcu Robert.
—Mă gîndeam la... iartă-mă, am uitat cum o chema...
— A, la Muriel?
— Exact. La Muriel.
Robert ridică din umeri și rîse stingherit.
— A, nu cred c-o să facem mare tam-tam, spuse el. Am cam întrece măsura, nu găsești?
Luată pe nepregătite preț de cîteva clipe, Sarah îngăimă:
—Mda... cum credeți că e mai bine.
— Nu de alta, dar cînd ni s-a mai întîmplat așa ceva nu ne-am apucat de înmormîntări sau mai știu eu ce.
— S-a mai întîmplat? întrebă ea îngrozită.
— Da, de două ori.
—Dumnezeule mare, Robert, nu... nici nu știu ce să zic. E cumplit. Să te gîndești că viața unui om poate fi atît de... încercată, și totuși, să mergi mai departe.
— Ce-i drept, cu Muriel e cel mai greu. Se aplecă în față, mai aproape de Sarah, și își freca inîinile, încălzindu-se la flacăra compasiunii sale.
—Cred c-am fost cel mai apropiat de ea.
— Da, îmi dau seama.
Robert își îngădui un surîs nostalgic.
— Știi, în fiecare seară venea la mine-n cameră și se ghemuia pe pat lîngă mine. O mîngîiam pe căpșor și... începeam să-i vorbesc. Cîteodată-i vorbeam ore-n șir.
— Ce frumos.
— Într-un fel — acum Robert rîse — sigur că-i o prostie, dar într-un fel mă cunoștea mai bine decît propriii mei părinți. În orice caz, mai bine decît taică-meu.
— Nu țineau la ea la fel de mult ca tine?
— Taică-meu în nici un caz, asta-i sigur, răspunse el și scoase un oftat. N-au reușit să se împace cu nici un chip. Mă rog, sărăcuța avea unele mici obiceiuri care-l scoteau din sărite.
— Ce anume?
— De pildă, nu suporta s-o vadă pișîndu-se pe covorul din camera de zi.
Sarah prelucră informația încet și cu grijă. În mintea ei prindea contur un alt fel de tablou: un copil cu o disfuncționalitate și o familie care poate că nu reușise să învețe să se adapteze corespunzător, sau poate că nici nu izbutise s-o considere o ființă omenească în adevăratul sens al cuvîntului. Situația era mult mai dureroasă și mai tragică decît își închipuise la început. Abia acum prinse să priceapă sensul adevărat al cuvintelor nedumeritoare pe care le rostise Robert mai devreme.
— Uite, Robert, rosti ea atentă. În legătură cu ce-ai spus adineauri, că o înmormîntare ar însemna să-ntreceți măsura - cred că e foarte important, cum să-ți zic, ca familia ta să... să marcheze moartea asta într-un fel.
— Mda, am și vorbit aseară cu taică-meu la telefon despre - Robert făcu o grimas㠗 cum să rezolvăm problema. Voiam să știu dacă putem s-o incinerăm cumva.
—Și?
— L-a apucat rîsul. Mi-a zis că-s jalnic și ca vai de mine. Pe urmă a spus c-o să sape-o groapă-n fundul grădinii și-o s-o pună-ntr-o cutie. La fel cum a făcut cu celelalte.
Sarah îl fixă cu o privire sinceră cîteva secunde care parcă nu se mai terminau, iar pe urmă spuse cu mare grijă și accentuînd aproape fiecare cuvînt:
— Dar tu crezi că nu așa se procedează, nu? Știi că nu așa se procedează.
Robert dădu din cap.
— Da. Da, știu.
— Bine.
Sarah se ridică de pe pat și se opri lîngă ușă.
—Uite ce-i, Robert, în ce mă privește, discuția asta... mă cam depășește, așa că mă duc nițel pînă jos. Dar vreau să te gîndești la ce ți-am spus și ține minte că, mă rog, oricît de rău au stat lucrurile la tine-n familie, poți să vii să stăm de vorbă cînd vrei.
Mă găsești aici în permanență.
Chiar în timp ce ea pleca, se priviră amîndoi în ochi pentru prima dată; iar în clipa aceea se întîmplă ceva, se făcu un fel de legătură care dură o fracțiune de secundă, înainte ca Sarah să se răsucească pe călcîie și să plece din cameră, ușurată la vederea refugiului pe care i-l oferea coridorul și la gîndul că urma să iasă la aer în siguranță, îndreptîndu-se spre țancurile stîncoase si spre vîntul de toamnă. Ascultîndu-i pașii care se îndepărtau, Robert își recăpătă la rîndul lui răsuflarea și începu să respire din nou lung și inegal.
După acea întîlnire n-o mai văzu timp de cîteva zile; și chiar dacă era posibil s-o fi zărit de la fereastră, în timp ce pleca sau se întorcea acasă, sau dacă o mai surprindea dispărînd în dormitor sau trecînd prin bucătăria în formă de L, nu mai avu ocazia să stea de vorbă cu ea și se convinse că-l evita cu bună știință. Într-o seară, spre sfirșitul săptămînii, o descusu în această privință, iar ea admise că fusese șocată de comportamentul lui — în mod special de faptul că nu se întorsese acasă după ce-i murise sora. Bineînțeles că, după sesizarea confuziei, le veni ușor să și-o explice. Robert pufni în rîs de îndată ce-și dădu seama ce se întîmplase, dar Sarah fu prea jenată ca să mai vadă partea amuzantă a lucrurilor și, pe lîngă asta, se arătă tulburată de această nouă dovadă a perfidiei propriilor vise. Își ceru scuze pe un ton destul de rece și nu făcu nici un efort să prelungească discuția.
Cu toate acestea, în cursul aceleiași nopți, mult după culcarea celorlalți studenți, Robert se uită pe geam și o văzu pe Sarah stînd singură pe terasa luminată de lună. Scruta întunericul și se sprijinea de balustrada pe care dădea impresia că ținea în echilibru un pahar plin cu vin alb. Coborî să stea cu ea și ajunse pe terasă folosindu-se de fereastra-ușă din camera cu televizorul, ale cărei balamale ruginite scoteau un scîrțîit care te călca pe nervi. Sarah se întoarse cînd îl auzi apropiindu-se și-i adresă un zîmbet încurajator.
Începură să stea de vorbă pe terasă, continuară în bucătărie și abia pe la patru dimineața își spuseră în sfirșit noapte bună, urcînd fiecare în camera lui. Probabil că, la momentul respectiv, fusese cea mai lungă discuție pe care o purtase Robert de cînd se știa. Tăcerea melancolică în care se cufundase mereu acasă - alături de o mamă timidă și deferentă și de un tată pe cît de ursuz, pe atît de tacitum - nu-l pregătise pentru asemenea schimburi de confidențe îndelungi și nestăvilite. Cînd terminară, el unul avea impresia că se îmbătase de atîta vorbit și că ar fi fost în stare să mărturisească orice. Oricum, se părea că discutaseră despre toate și nu-și ascunseseră absolut nimic. Începuseră cu destră-marea relațici dintre Sarah și Gregory, după care se ocupaseră fără o ordine anume de iubire, prietenie, familii și sexe, în așa fel încît intimitățile împărtășite și dezvăluite despre sine deveniseră tot mai dense și mai repezi, pe măsură ce subiectele de conversație creșteau și acumulau în complexitate, pînă cînd Robert își dădu seama că-i încredințase lui Sarah secrete despre el însuși, despre părinți și despre viața de acasă care nu i se păruserăpotrivite cu o destăinuire.



FAZA ÎNTÎI

I se păruse că era ceva ciudat la camerele de la Clinica Dudden, iar acum își dădu seama în ce consta ciudățenia: deși conțineau șifoniere, chiuvete, măsuțe de toaletă, birouri, fotolii și toate celelalte componente ale acestui tip de încăperi, nu aveau paturi. Firește, era cît se poate de logic. Fix la zece și jumătate seara, spălați și îmbrăcați în pijamale, cei treisprezece pacienți părăseau camerele de zi și se culcau în condiții de laborator în cele treisprezece dormitoare simple, de dimensiuni reduse și flancate de cîte o cameră de observație, care ocupau aproape tot parterul. De paturi nu era nevoie nicăieri altundeva. Oricum, tot era ciudat că nu găsise nici un pat lipit de peretele din fața intrării în această cameră pe care își dădu seama acum că și-o amintea ca fiind încăperea în care stătuse Robert în ultimul lui an de studenție și care în rest părea absolut neschimbată. Chiar și mobilierul era același; ba mai mult, fiecare piesă își păstrase cu sfințenie poziția.
Pe Terry îl surprinse că ținea minte camera lui Robert mai bine decît figura lui. Încercă să-și aducă aminte ultima dată cînd îl văzuse, iar gîndurile îi zburară dintr-o dată, fără o focalizare foarte precisă, la o dimineață cenușie de duminică din timpul ultimei lor veri petrecute împreună, cînd Robert stătea aproape de marginea falezei stîncoase și vorbea cu Sarah, arătînd la fel de obosit și palid ca ea. Asta se întîmplase cu doisprezece ani în urmă. După aceea Robert dispăruse : recursese la o scamatorie de anvergură și neechivocă pe care, analizînd-o acum, Terry o consideră impresionantă. Pe atunci nu prea îi dăduse atenție, dat fiind că preocuparea lui de căpătîi din vara aceea fusese debutul în propria carieră glorioasă. Sarah, își aminti el acum, făcuse eforturi sporadice să-l localizeze. Fără sorți de izbînda, totuși.
Terry se așeză la biroul cu vedere spre mare și își deschise computerul PowerBook. Nu știa ce avea să scrie, dar soliditatea compactă a mașinăriei, textura ei laminată și contururile ei simple și sexy îl stîrneau și-l consolau de fiecare dată. Scoase cablul din servietă și căută din priviri o priză, Singura disponibilă se găsea în spatele șifonierului; dar chiar dacă între manșonul prizei și spatele șifonierului exista loc suficient pentru un cap cu trei mufe, adaptorul greoi de curent alternativ al lui Terry nu avea cum să încapă. Era nevoie de mutarea șifonierului. Acesta era făcut din lemn de tec și foarte greu. Terry se sprijini cu toată greutatea de una dintre părțile lui laterale și-l împinse cu vreo cincisprezece centimetri de-a lungul peretelui, așa încît priza principală rămase complet liberă; însă în aceeași clipă mai observă un lucru. Pe perete fusese scris ceva acoperit pînă atunci de șifonier. Mesajul se afla cam la un metru de soclul de lambriu și era continuat de o pată făcută de o substanță maronie imposibil de identificat. Era vorba de două cuvinte.
— Fermecător, își spuse Terry cu voce tare, decis să-l anunțe pe doctorul Dudden, în ideea că în acest fel putea să-i intre pe sub piele.
Apăsă pe cîteva taste și parcurse în grabă o mulțime de dosare, mișcînd mouse-ul cu o mînă transpirată și nervoasă. În computer se găseau peste o mie de documente, grupate în treizeci și ceva de dosare, însă nu găsi de data asta nimic de natură să-l inspire. Apoi scoase un aide-memoire electronic din buzunarul de la haină, îl puse în funcțiune și căută în agendă. Nu se mai uitase la el de la începerea Cinetonului, iar de data asta ceva îi atrase imediat atenția. Vîrî mîna din nou în buzunarul sacoului lăsat pe spătarul fotoliului, dădu la iveală un telefon mobil și apăsă pe cîteva taste ca să facă rost de un număr aflat în memoria aparatului. Persoana sunată răspunse aproape imediat.
— Alo, Stuart? Sînt Terry.
— Nu-i rău. Deocamdată fără efecte negative.
— Ascultă, de ce nu mi-ai cerut să scriu despre filmul ăsta nou al lui Kingsley? Iese acum, vineri.
—Armstrong? Te-ai țicnit? Habar n-are de el. Zero barat. N-are idee de nimic.
— Concediu pe dracu'. Stau unde-a dus mutu' iapa, nu fac nimic toată ziua și mor de plictiseală. Aș putea să-ți scriu tot ziarul, futu-i.
— Cine-l scoate? Fox? Păi, frumos era să-mi trimită și mie o casetă, nu?
— Sigur că pot. Cînd ai nevoie?
— Nici o problemă.
— Lasă, o să-i sun personal. Chiar acum.
— A avut destule pauze. Nu-i mai trebuie și altele. De talent are nevoie, nu de pauze.
— Nu, nu, îi sun eu. O rezolv, stai liniștit. Nici o grijă. Mîine după-masă.
— Nu, nu-i nevoie de asta.
— E simplu: dacă nu te mai sun juma' de oră de-acum încolo, înseamnă că-mi trimit caseta și-ți scriu articolul. Așteaptă o jumătate de oră, iar pe urmă sună-l pe Armstrong și spune-i să se ducă-n mă-sa.
— Da. Simplu.
— Ciao.
Galvanizat, Terry închise telefonul mobil și coborî scările în grabă. Fosta cameră cu televizor din vremea studenției lui se transformase în salon al pacienților. Într-un colț se afla și acum un televizor - unul color, cu diagonală mare și cu volumul redus, pe ecranul căruia un bărbat cu aspect de punkist și o bonetă de bucătar tăia niște legume și vorbea încet pentru pereți — dar Terry sperase să găsească altceva. Plescăi nerăbdător din limbă și se duse să caute un membru al personalului.
Într-una dintre camerele de observație o găsi pe Lorna, tehniciana. Aceasta stătea pe un scaun, cu un clipboard în poală și o cană de ceai la care își încălzea mîinile, uitîndu-se la ecranul unui televizor montat pe o polită de deasupra echipamentului polisomnografic. Îl observă pe Terry stînd în prag și-i aruncă o privire, însă nu-i permise să-i distragă în nici un alt fel atentia. Împreună, cei doi priviră în tăcere ecranul cîteva secunde. Imaginile cețoase, în alb-negru, prezentau o femeie îmbrăcată cu o cămașă de noapte, care dormea într-un pat, avînd capul împodobit cu electrozi. Femeia era perfect nemișcată, ca de altfel și camera de luat vederi. O dată sau de două ori imaginea de pe ecran tremură slab. Terry se uită la Lorna, care privea concentrată, după care contemplă din nou ecranul un minut sau două, în timp ce imaginea rămînea neschimbată.
— Să dea dracii, rosti el în cele din urmă. Filmele astea europene de artă sînt oribile, nu?
Lorna zîmbi, puse mîna pe o telecomandă și apăsă pe stop-cadru.
— N-aveți voie să vă uitați la asta, spuse ea. Ce doriți?
— După chestia asta se face-acum o versiune nouă la Hollywood cu Tend Danson și Goldie Hawn?
—V-a căutat domnul doctor Dudden, îl informă Lorna. Acum cîteva minute.
— Da, știu. Trebuia să stau de vorbă cu dînsul la unsprezece. Acum pe bune, de ce vă uitați la aia? Puteți să-mi spuneți?
— Doar dacă încalc clauza de confidențialitate.
Totuși, după un moment de ezitare, Lorna arătă spre un teanc de hîrtii scoase pe imprimantă, pline de semnele făcute de polisomnograf.
— Din ce ne arată aparatul, explică ea, a existat o scurtă perioadă de activitate la șapte și jumătate dimineața. Așa că am crezut c-o să văd ceva pe casetă - cum își mișcă picioarele sau altceva. Dar n-am găsit nimic.
— De ce e imaginea alb-negru? Monitorul nu poate să redea color? întrebă Terry, aplecîndu-se să cerceteze videocasetofonul.
—Ba da, dacă e cazul.
— Și sonorul? Sonorul unde-i?
— Monitorul are și un buton lateral pentru volum.
— Înseamnă că-i un video obișnuit, nu? Adică, pentru casete normale.
— Firește.
— Și aveți așa ceva la fiecare dormitor?
— Da.
— Pot să folosesc și eu unul mîine dimineață?
— Mă rog, deocamdată dormitorul trei e liber, fiindcă unul dintre pacienți a decomandat. Așa că, tehnic vorbind, aparatul respectiv n-o să funcționeze. Dar am mari dubii că domnul doctor Dudden...
— Cînd vine poșta aici? întrebă Terry.
— Pe la nouă jumate.
— Splendid. Asta voiam să știu. Activă din nou telefonul mobil, formînd un număr în timp ce se îndrepta spre ieșire.
— Mersi, spuse el, întorcîndu-se în prag și continuînd după o ultimă privire în direcția ecranului: Anunțați-mă cînd încep scenele dezbrăcate, bine?
După ce luă legătura cu cei de la publicitate și convinse pe cineva de acolo să-i trimită recomandat o copie pe casetă VHS a filmului, Terry își dădu seama că întîrziase deja douăzeci de minute la întrevederea cu doctorul Dudden, care, după ce-i văzu chipul a cărui expresie cerea iertare pe muțește ițindu-se în cadrul ușii, se mulțumi să reia lectura textului dactilografiat pe care-l împrăștiase pe tot biroul și murmură:
— Intrați, domnule Worth, intrati.
După ce Terry se așeză, doctorul adăugă, prefăcîndu-se în continuare cufundat în studiul documentelor:
— Mi-o fi luat-o ceasul înainte, dar din ce văd e unsprezece și douăzeci și trei.
— Da, aveți dreptate. Am întîrziat. Doctorul Dudden își ridică în sfirșit privirile.
— Înțeleg.
— Cred c-am dormit prea mult.
Cuvintele lui Terry fură întîmpinate cu o privire neclintită. Tînărul se pierdu și dădu înapoi vîrtos.
— Probabil că auziți mereu poante din astea, spuse el cu o voce stinsă.
— Din cînd în cînd, preciză doctorul Dudden. Colega mea, doctorița Madison, crede cu strășnicie în virtuțile terapeutice ale umorului. Poate c-ar fi bine să organizăm o discuție în grup pe tema asta.
Rămas momentan fără glas, Terry nu putu decît să dea din cap.
— Așa.
Doctorul Dudden strînse paginile dactilografiate într-un teanc ordo- nat, iar apoi puse mîna pe un dosar pe care era scris numele lui Terry.
— leri la sosire, doctorul Goldsmith v-a făcut un examen medical complet. Nu au fost descoperite neregularități; de fapt, concluzia lui pare să fi fost că sînteți într-o formă excelentă.
— Bravo.
— Totuși, observ că în raport există și niște lucruri neobișnuite. De pildă, susțineți că beți în medie între treizeci și patruzeci de cafele pe zi.
— Așa este.
— Ați băut vreo cafea de cînd ați ajuns aici?
— Nu. Am impresia că nu aveți așa ceva în dotare.
— Le permitem pacienților să bea cafea doar în cadrul unui experiment controlat, ca să vedem în ce fel le afectează tiparele somnului. Înseamnă că v-ați dus să căutați, așa e?
— Da.
— Și cum vă simțiți, după ce n-ați mai băut nici o cafea de... nouăsprezece ore?
— Deloc în largul meu.
— Între treizeci și patruzeci de cești pe zi mi se pare exagerat. De ce beți atît de mult?
— Mă ajută să rămîn treaz.
— Înțeleg. Ei bine, zise doctorul Dudden, asta e o observație cu totul aparte. Din cîte știu, majoritatea insomniacilor caută soluții care să-i ajute să doarmă, nu să rămînă treji. Văd din raport că nu ați luat nici un fel de medicament împotriva acestei afecțiuni.
— Întocmai.
— Și că, de fapt, n-ați consultat nici un medic.
— Nu.
— Pentru cei mai mulți, insomnia este o maladie deprimantă, iar în unele cazuri devastatoare. N-ați avut același sentiment?
— Mi se întîmplă foarte des să mă simt obosit și să-mi fie somn în timpul zilei. De aceea vreau cafea. Dar nu-i o problemă capitală.
— V-ați gîndit vreodată că s-ar putea să nu fiți insomniac?
— Nu pricep.
— Una dintre deosebirile cele mai importante - aș spune fundamenta- le - care trebuie efectuate în această fază a diagnosticării, zise doctorul Dudden, este cea dintre insomnia psihofiziologică și insomnia subiectivă.
— Subiectivă?
—Da.
— Adică... s-ar putea să-mi imaginez toate astea. Să mă prefac. Să simulez.
— Cu tot respectul, acest cuvînt e inutil în cazul nostru. Să-ți imaginezi că trăiești fără somn poate fi un lucru la fel de dăunător ca renunțarea efectivă la el. Și nu-i deloc ceva neobișnuit. Mulți pacienți vin aici, își petrec noaptea în laborator și susțin că n-au închis un ochi. E momentul în care îi uimesc, prezentîndu-le dovezi științifice că au dormit buștean - uneori pînă la șase sau șapte ore.
— Figura asta probabil că vă oferă o mare satisfacție, spuse Terry.
— Am întotdeauna o mare satisfacție cînd îi ajut pe oameni, declară sec doctorul Dudden, punînd mîna pe telefon și formînd un interior. Lorna? Vrei, te rog, să-mi aduci electroencefalograma de azi-noapte a domnului Worth?
Puse brusc telefonul în furcă și continuă:
— Bănuiesc că aveți impresia că n-ați dormit deloc azi-noapte. După ce-o să vină asistenta mea cu datele tehnice, o să vedem cum au stat de fapt lucrurile. Între timp...
Puse mîna din nou pe raportul medical despre Terry.
— Mă întreb dacă puteți să mă lămuriți într-o altă privință. Din ce i-ați spus ieri doctorului Goldsmith, se pare că în somnul dumneavoastră a apărut o schimbare extraordinară acum... doisprezece ani.
— Da, în 1984.
— Perioadă înaintea căreia sustineți că dormeați frecvent chiar și paisprezece ore pe zi.
—Da.
— Asta se întîmpla pe cînd erați student.
—Da.
—Student... chiar la această universitate, din cîte văd.
—Exact. La fel ca dumneavoastră.
În ochii doctorului Dudden pîlpîi un licăr scurt: semnul unei precau- ții bruște și dovada limpede că nu-i plăcea ca pacienții să-i facă surprize.
— Presupun că e un lucru pe care vi l-au servit documentariștii, spuse el.
— Nu, îl contrazise Terry. Am aflat aseară de la doctorița Madison.
— Am înțeles. Prin urmare, ați apucat s-o cunoașteți pe colega mea.
— Superficial.
Terry și doctorul Dudden se priviră în ochi, fiecare încercînd să descifreze zîmbetul celuilalt.
— De fapt, chiar am locuit în casa asta. Cîteva luni.
— Și eu la fel, zise doctorul Dudden. Am stat aici doi ani.
— Asta da, coincidență. Dar nu ne-am nimerit în aceeași perioadă.
—Nu cred. Altminteri...
— Altminteri sînt sigur că ne-am fi amintit unul de altul.
— Exact.
— Am avut o prietenă pe care-o chema Sarah, spuse Terry. Sarah Tudor. lar ea a fost combinată la un moment dat cu un tip pe nume Gregory. Gregory, ăsta-i și prenumele dumneavoastră, nu?
— Da, așa e.
— Așa. Vedeți, doctorița Madison mi-a spus asta azi-
— ...noapte. Bineînțeles. în timp ce făceați cunoștință superficial.
—Da.
— Să mă gîndesc...
Doctorul Dudden se lăsă în scaun și își îndreptă privirile spre tavan, simulînd evident o tentativă de a-și aduce aminte.
— A existat într-adevăr o fată pe nume Sarah, aveți dreptate. Și parcă ne-am văzut de cîteva ori. Dar n-aș spune c-am fost... combinați.
— Doctorița Madison crede că e posibil să fi fost narcoleptică.
— A cunoscut-o și doctorița Madison?
Prudența din atitudinea doctorului Dudden începu să se transforme în ceva înrudit cu panica.
— Nu, nici vorbă. Atîta doar că aseară i-am spus că Sarah asta avea niște foarte vii...
Cei doi fură întrerupți de o bătaie în ușă și de sosirea Lornei, care aduse un teanc de hîrtii ieșite din imprimantă, Doctorul Dudden păru mulțumit de această diversiune.
—A, minunat, minunat. Asta-mi place să văd. Eficiența tăcută. Totul merge ceas. Ești o comoară la casa omului, Lorna. O cunoașteți pe Lorna, domnule Worth? Pe tehnicianul și polisomnografistul nostru principal?
— Nu, răspunse Terry, ridicîndu-se și strîngîndu-i mîna. Îmi pare bine.
Lorna îl privi uimită.
— Dar am stat de vorbă adineauri. Despre videocasetofon.
Văzînd că Terry încă n-o recunoștea, adăugă:
—V-am dus la culcare aseară. Și v-am conectat la electrozi.
Terry rîse.
—Da. Firește.
Întrerupînd tăcerea delicată, doctorul Dudden luă hîrtiile din mîinile Lornei și-i spuse că nu mai avea nevoie de ea. După plecarea ei, îl întrebă pe Terry dacă i se întîmpla frecvent să nu țină minte figurile noi.
— Nu știu. De fapt, nici nu m-am gîndit la asta.
— Vreți să spuneți că n-ați observat deloc acest lucru?
— Nu prea am obiceiul să-ntîlnesc atît de multă lume nouă.
— Credeam că, în meseria dumneavoastră, faceți mereu cunoștință cu o mulțime de oameni.
— Mda, așa e, dar după ce-i cunosc nu prea mai am ocazia să-i revăd. Așa că nu se pune problema. — Dar există o problemă?
— Nu, nu cred.
Era pentru prima dată că doctorul Dudden îl vedea pe Terry dînd semne de slăbiciune.
— Sînt foarte obosit, să știți. N-am mai băut cafea de nouăsprezece ore. Nici nu-i de mirare că nu recunosc pe nimeni.
— Preferați să beți cafea în loc să dormiți?
— V-am mai spus deja, nu dorm. Nu dorm niciodată. N-am mai dormit de ani de zile.
— Bine, hai să vedem cum stau lucrurile. Doctorul Dudden se uită la biletul pe care Lorna îl atașase de partea de sus a primei pagini și în care își prezenta sintetic concluziile, după care răsfoi celelalte pagini cu gestu- ri bruște, dar cu o expresie atentă. Foile erau acoperite de linii neregula- te, făcute cu cerneluri de diferite culori, și - judecînd după mormăiturile pe care le emitea din cînd în cînd - doctorul păru să le considere întru- cîtva surprinzătoare.
— Există aici un interval lung în care nu se consemnează absolut nimic, spuse el la un moment dat.
— Da. Mă plictiseam, așa că mi-am scos firele și am ieșit din cameră.
— Sper că nu fără ajutor, zise doctorul Dudden, neașteptînd din fericire să i se răspundă. Ei bine, continuă el, punînd deoparte hîrtiile și făcînd cîteva însemnări rapide, s-ar părea că percepția dumneavoastră subiectivă a fost corectă, cel puțin azi-noapte. N-ați dormit deloc. Nu s-a instalat MVR -ul din timpul somnului, așa cum ne-am fi așteptat. Nici Faza întîi. Și nici măcar starea de somnolență. Ceea ce trebuie să spun că e un lucru remarcabil, ținînd cont și de experiența cu maratonul cinematografic.
— Doar v-am spus, nu dorm, zise Terry.
— Toată lumea doarme, domnule Worth. Sper că n-o să încercați să mă convingeți, acum sau altă dată, că nu dormiți deloc de doieprezece ani încoace.
— Am dormit foarte puțin, spuse Terry. Deși, cum ziceți, poate că doar mi-am imaginat. Sau am visat, sau mai știu eu ce. Se întîmplă ca oamenii să viseze că nu dorm?
— Cu siguranță. Se întîmplă în mod frecvent.
Totuși, în cazul dumneavoastră mi se pare puțin probabil. Haideți să verificăm cîteva dintre lucrurile pe care le-ați discutat cu doctorul Goldsmith. Sînteți alcoolic?
— Din cîte știu, nu.
— Potrivit cifrelor pe care le am aici, aveți un consum zilnic exagerat de alcool. Dar aș spune că nu ăsta e motivul principal al greutăților prin care treceți. Dependența de cofeină am pomenit-o deja... Văd că nu sînteți alergic la nimic... Nu vă supără deloc picioarele în timpul nopții? Nu simțiți nevoia să le mișcați întruna?
— Nu.
— Și nici nu sforăiți?
— De unde să știu?
— Vi s-ar putea plînge partenera.
— N-am nici o parteneră.
— Aha. Cu depresiile cum stați? Vă considerați o persoană depresivă?
— N-aș zice. Dacă am trecut vreodată printr-o depresie, cred c-a fost înainte să-nceapă povestea asta. Pe vremea cînd eram student. Și tot ce mi-am dorit a fost să dorm.
— Aveți vreo teorie care să explice dorința asta de a dormi atît de mult?
— Presupun că eram mai fericit cînd dormeam decît cînd eram treaz. Visam foarte frumos.
— Așa, deci, spuse doctorul Dudden, notîndu-și acest lucru. Foarte interesant. Despre ce erau visele astea?
— Nu știu. N-am reușit să le țin minte niciodată.
— Și-atunci de unde știți că erau frumoase?
— Rămîneam cu un... sentiment anume. După ce mă trezeam.
— Hm. Iar pe urmă lucrul ăsta a luat sfirșit, nu? În 1984?
— Da.
— Poate că-mi povestiți ceva despre viața dumneavoastră în perioada aceea.
—Păi...
Terry se foi în scaun, ca și cum subiectul i s-ar fi părut stînjenitor. În același timp, în colțul buzelor i se ghici urma unui surîs nostalgic și afectat.
— După ce-am terminat universitatea - cîteva săptămîni mai tîrziu — am făcut rost de-o slujbă și-n foarte scurt timp am produs o... criză, cred că ăsta-i cuvîntul.
— Ce fel de criză?
— Am făcut o revistă să-și înceteze apariția. De unul singur.
— Și cum ați reușit așa ceva?
— Era o revistă de cinematografie care a publicat un articol pe care trebuia să-l fi verificat personal. Din păcate, a lăsat să apară cîteva... greșeli care s-au dovedit a fi defăimătoare. Ne-am trezit cu șapte procese pentru calomnie.
— Șapte.
— Da. Nu-i țin minte pe toți cei implicați, dar știu precis c-au fost Denis Thatcher, Norman Wisdom, Vera Lynn...
— Am înțeles.
—...Cliff Richard, Kingsley Amis, Edward Heath...
— Autorul a reușit să-i calomnieze pe toți acești oameni printr-un singur articol?
— Da, din cauza unei neatenții din partea mea. Mai bine zis...
Zîmbetul afectat de pe chipul lui Terry se lăți și deveni misterios.
—Mă rog, cred c-a fost vorba de ghinion. Un mare ghinion și-atîta tot. Asta a fost toată frumusețea.
După ce se lămuri că Terry nu avea de gînd să dea și alte detalii, doctorul Dudden spuse:
— Și probabil că ați rămas fără slujbă.
— Atunci am început să colaborez pe ici, pe colo. Avusesem de gînd să scriu o carte. Subiectul urma să fie un regizor - unul destul de obscur, despre care nu se scrisese mare lucru - dar și... alte lucruri. Probleme de teorie. Voiam să scriu despre pierdere, într-un fel. Despre ideea de pierdere.
— Dar n-ați terminat-o?
— Nici n-am început-o. Trebuia să trag din greu ca să mă întrețin... Lucram de cele mai multe ori pînă la miezul nopții, iar la un moment dat mi-am dat seama că - fapt destul de bizar - nu prea eram obosit la sfirșitul zilei de muncă. Așa că, în loc să mă culc, rămîneam treaz toată noaptea. Și mă uitam la casete video. De fapt, așa a început.
— În cazul ăsta, apuse doctorul Dudden, nu sînteți de acord că foloseați casetele video ca pe un înlocuitor al viselor pe care la un moment dat... Micul ceas deșteptător de pe birou începu să sune și îl întrerupse la jumătatea frazei. Doctorul Dudden lăsă creionul din mînă și închise dosarul lui Terry cu un mic oftat de nemulțumire.
—Mă tem că asta a fost, spuse el.
— Poftim?
— Nu mai avem timp. E unsprezece patruzeci și doi, iar la douăspre- zece fără un sfert am altă consultație.
— Bine, dar tocmai începuse să fie interesant.
— Avem un program strict, domnule Worth. Dacă n-ați fi întîrziat douăzeci și trei de minute, am fi putut face progrese mult mai mari. Acum o să trebuiască sa așteptăm pînă mîine.
— Nu se poate să nu mai aveți măcar trei minute.
— Ba se poate. Pe durata primei întrevederi, în minutele acestea trebuie să vă pun cîteva întrebări practice. De exemplu...
Se opri, iar pe chip îi apăru o expresie golită de conținut. După două-trei secunde în care privi în gol, căută într-unul dintre sertarele biroului și în cele din urmă scoase o foaie de hîrtie pe care fuseseră tipărite cîteva întrebări.
— A, da. Ciudat, parcă uit de fiecare dată de ele, zise el, citind apoi prima întrebare: „Cum v-ați acomodat la Clinică?"
— Foarte bine, mulțumesc, răspunse Terry, privindu-l acum cu o oarecare uimire.
— „A fost personalul politicos și îndatoritor?"
— Absolut, confirmă Terry, hotărîndu-se să nu spună că, deocam- dată, acest lucru nu era valabil și pentru doctorul Dudden.
— „Aveți o cameră curată și confortabilă?" Abia în această clipă Terry ezită.
— Confortabilă, da, rosti el.
Se opri cîteva secunde, ca să savureze groaza care începuse deja să apară pe chipul doctorului Dudden. După aceea îi spuse de cuvintele scrise pe perete.
— Psst! făcu o voce.
Doctorița Madison se opri pe coridor și privi în jur. Nu își dădea seama de unde venea sunetul.
— Psst! auzi ea din nou.
Din pragul unei uși se ivi un deget care o chemă printr-un gest și apoi dispăru. Doctorița Madison se conformă și intră în salonul 9, unde îl găsi pe doctorul Dudden care o aștepta, alb la față de furie (o imagine deloc neobișnuită) și avînd o poziție a corpului care trăda toate semnele unei neliniști rușinate.
—Veniți aici, șuieră el.
Doctorița se apropie de el lîngă șifonier.
—la uitați-vă la asta, spuse el. Uitați-vă bine.
Îi arătă cuvintele PROST FUTU-I, care fuseseră mîzgălite cu cerneală pe perete. Lîngă ele se găsea o pată mare de culoare cafenie.
— E descoperirea domnului Worth, continuă el.
Un afurisit de ziarist a trebuit să dea peste asta, fir-ar să fie. Nu e tipic? N-avem norocul ăsta de fiecare dată?
— De ce n-a observat nimeni pînă acum?
— Erau ascunse în spatele șifonierului.
— Și ce treabă a avut domnul Worth să mute șifonierul?
Doctorul Dudden nu luă în seamă întrebarea, spunînd în schimb:
—Știu că n-o să vă placă, doamnă doctor, dar asta îmi confirmă punctul de vedere. lată motivul pentru care trebuie să fim atenți ce... fel de oameni internăm. Exact asta se întîmplă cînd lași să intre toți prăpă- diții.
— Vă referiți cumva la pacienții făra asigurare medicală? întrebă doctorița Madison.
— Nu cred că e nevoie să vă spun pe litere, zise doctorul Dudden. Femeia aia de la dumneavoastră din grup, bunăoară. Cea din Brixton. Nu vreau să par snob, dar... la ce ne putem aștepta de la o asemenea persoa- nă? Nu tu stil, nu tu caracter...
— Asta nu e camera Mariei Granger.
— Nu m-am gîndit la ea în mod special, e vorba de un principiu.
Se uită mai de aproape la pata de pe perete și strîmbă din nas.
— Ce fel de om, spuse el, ce fel de drojdie a societății ar mînji pereții unei camere cu propriile excremente?
— O persoană cu tulburări de comportament, probabil. Adică exact genul de oameni pe care se presupune că-i ajutăm.
Aruncă o privire superficială petei, după care se dădu înapoi.
— Oricum, cred că-i sînge.
— O să mă duc la domnul Worth, spuse el. Sub nici o formă n-are voie să pomenească despre asta în articol. Trebuie să facem orice ca să-și țină gura.
— Sînt sigură că domnului Worth nici nu-i trece prin cap...
— Vorbiți cu femeia de serviciu. Imediat. Să nu mai văd porcăria asta.
După plecarea lui, doctorița Madison rămase cîteva minute în salonul 9, cu privirea ațintită asupra cuvintelor de pe perete și asupra petei; și indiferent dacă din cauza furiei provocate de lipsa de sensibilitate a colegului ei sau din compasiune față de făptura amărîtă care simțise nevoia nedefinită de a murdări camera în acest fel, ochii i se umplură de lacrimi în scurtă vreme, și dintr-o dată se trezi frecînd peretele cu mîneca halatului, pradă unei enervări bruște, violente și de-a dreptul frenetice.
Cu cîteva săptămîni în urmă, scrise Terry, am auzit fără să vreau una dintre atît de desele conversații de la dineurile simandicoase despre cine este „cel mai mare" regizor în activitate. Cei doi participanți erau critici: unul dintre ei, provenit din vechea școală, se pronunța în favoarea veteranului portughez Manoel de Oliveira, pe cînd celălalt, care părea să se simtă bine în rolul lupului tînăr, îl susținea - cum altfel? - pe Quentin Tarantino.
A fost... ei bine, cum a fost? A fost ca și cum m-aș fi uitat la două echipe de orbi care încercau să joace fotbal pe un teren lăsat în paragină, fără ca nimeni să fi avut bunul-simț să le spună că porțile nu mai erau acolo de ani de zile.
Cel pentru care mi-a părut cu adevărat rău a fost tarantinistul. Cel puțin, poziția adversarului său avea un soi de coerență prăfuită. Însă cît despre lup (poate că n-ar fi rău să brevetăm o formulă nouă pentru acest specimen: Lupul Bătrîn), acesta n-a părut să-și dea seama cît de aberant era punctul de vedere susținut — anume că, prin „revitalizarea" clișeelor din filmele de doi bani, Tarantino a ajuns de fapt la un fel de (ei bine, da, chiar a folosit cuvîntul) „originalitate". Ba chiar cred că, Dumnezeu să-l aibă în pază, e posibil să fi pomenit și de postmodernism cînd a ajuns în culmea disperării.
Cititorule, n-am avut curajul să le fac pe cele două triste figuri să nu se mai chinuie. Compasiunea tacită mi s-a părut singura reacție adecvată la spectacolul acestor Don Quijote vlăguiți, care continuau să vîneze stafia originalității din cinematograful modern. Sfatul pe care li l-aș da, dacă ar citi întîmplător aceste rînduri, ar fi să se uite cît mai repede la Chalk și Cheese 4 (AP') de Joe Kingsley și să tragă învățămintele cuvenite.
Terry efectuă o numărătoare rapidă a cuvintelor pe calculator și constată că folosise deja aproape o treime din spațiul alocat recenziei. Nu că ar fi avut mare importanță: îi plăcea să-și prezinte teoriile în acest fel. Totusi, probabil că era bine că izbutise în sfirșit să ajungă și la filmul propriu-zis.
Kingsley, se înțelege de la sine, este maestrul clișeului. Pe lîngă el, Tarantino pare un amator stîngaci, iar asta din cauză că nu s-a lăsat momit de sofismul neoumanist potrivit căruia vechilor convenții li se pot găsi valențe noi. Cît despre seria Chalk și Cheese, ea este clișeul însuși - doi polițiști care nu seamănă deloc intre ei, puși să rezolve același caz - redus la esența cea mai pură și mai îndestulătoare. Numărul 3, regizat de Kevin Wilmut, un englez stabilit în străinătate, a comis greșeala fundamentală de a încerca să aducă un suflu proaspăt printr-un subsidiar romanțios și o intrigă secundară de resort politic : în acest fel s-a văzut imediat și pretutindeni mîna moartă a studiilor și a educației lui Wilmut. Evident, însă, cuiva de la Fox i-a venit mintea la cap și l-a readus pe Kingsley la cîrma acestei serii care l-a propulsat în carieră și pe care, paradoxal, și-a asumat-o sclipitor din acel moment.
Patru sute optsprezece cuvinte. Și acum? se întrebă Terry. Să rezume intriga? (Dar bineînțeles că nu exista nici o intrigă.) Să discute interpretarea rolurilor? (Dar actorii din acest film nu interpretau, ci se făceau că joacă.) Să menționeze dialogul? (Dar dialogul era exact același din filmele anterioare.) La drept vorbind, filmul aproape că nu reușise să atingă nici măcar primul strat al conștiinței lui Terry. De îndată ce pachetul sosise cu poșta de dimineață, acesta îl dusese la camera de observație de lîngă dormitorul trei, unde Lorna îi arătase cum să pună în funcțiune videocasetofonul. Teoretic, filmul de pe casetă dura nouăzeci și șapte de minute, dar nu-i trebuise atît de mult ca să-l vadă. Se uitase ca în transă la genericul de început, savurase prima scenă (un schimb de focuri prelungit, care îi făcuse și pe alți pacienți să se îngrămădească în cameră ca să afle de unde venea zgomotul), iar apoi vizionase în derulare rapidă prima scenă expozitivă și dialogurile ulterioare, care duraseră treizeci de secunde, felicitîndu-se pe deasupra pentru faptul că vedea filmul exact așa cum își propuseseră realizatorii lui, care nu slăbeau din ochi piața video a momentului.
Ar fi o exagerare, scrise acum Terry, trăgîndu-și scaunul înapoi în partea acoperită de umbră a clădirii (fiindcă soarele, reflectat de luciul mării, începea să-i bată orbitor in ecranul computerului PowerBook), să susținem că recent apărutul Chalk și Cheese 4 e un film fără cusur. Detractorii lui Kingsley - ale căror critici obtuze sper că nu înseamnă nimic pentru el - pretind că filmele lui seamănă cu niște videoclipuri pop de nouăzeci de minute. Avem aici, de fapt, un compliment sublim, la care regizorul (încă) nu și-a cîștigat dreptul pe deplin. Filmul are cîteva „burți" și anumite momente de lîncezeală: cronometrînd aleatoriu cîteva secven- țe, am descoperit surprins că multe dintre ele durau mai mult de șase secunde. Însă la cincisprezece minute după vizionare, criticul nu se plînge: mă simt în continuare atras de ireverența emanată, de disprețul vesel pentru public, de ura contagioasă față de corectitudinea politică sau de oricare alta, de energia lui huliganica. O energie care, întîmplător (ca să revenim la dueliștii noștri de la dineul simandicos), este singura disponibilă pentru realizatorii de filme din ziua de azi. E vorba de energia nebunească, dementă, a taurului care, la finalul luptei, deși rănit de moarte, se repede în continuare înainte, animat doar de durere, de furie și de voința inconștientă de a trăi. Aceasta este starea - terminală, dar frenetică, „fără suflu, dar într-un fel vie" - a cinematografiei americane în aceste zile de sfirșit de secol douăzeci. Iar Kingsley este maestrul ei.
O umbră străbătu monitorul computerului, făcîndu-l pe Terry să-și ridice privirile. Doctorul Dudden, care ieșise în liniște pe terasă, aștepta să i se adreseze.
— Un cuvințel, domnule Worth. Nu vă rețin. Departe de mine gîndul să vă deranjez de la lucru.
— Nici o supărare, spuse Terry, mijindu-și ochii în lumina soarelui.
— Să îndrăznesc oare să sper — să îndrăznim, de fapt, cu toții - că aceasta e ciorna, primul pas, de tatonare, spre redactarea articolului?
— Articolului?
— Despre ceea ce facem aici.
— Aha.
Terry nu se gîndise cîtuși de puțin la asta. La momentul respectiv, nici măcar nu era sigur că activitatea Clinicii era suficient de interesantă ca să merite un semnal în pagina de diverse.
— Nu, mai am de gîndit pe marginea lui.
— Aha, sînteți încă în faza de schițare. Doctorul Dudden se sili să arboreze un zîmbet în care lipsa de sinceritate îndelung exersată se com-bina cu o nevoie disperată de a i se face simpatic interlocutorului.
— Cînd o să începeți să-l scrieți — și ferească-mă Dumnezeu să dictez sau măcar să încerc să vă influențez sau să... contribui în vreun fel — dar, cînd o să începeți să-l scrieți, sper că mica... neregulă din camera dumneavoastră n-o să diminueze sau, mă rog...
— Neregulă? întrebă Terry.
— Mă refer, bineînțeles, la acel nefericit... ăă... graffito asupra căruia ați avut amabilitatea și gentilețea de a...
— A, de ăla vorbeați, zise Terry cu un zîmbet liniștitor. Păi, știți, nu pot să consemnez decît ceea ce văd: iau lucrurile așa cum sînt, altfel spus...
— Hmm.
Zîmbetul de răspuns al doctorului Dudden era fragil și nesigur.
— Atunci, înseamnă că ne înțelegem omenește. Văzînd că acest lucru nu era nici confirmat, nici refuzat de Terry, doctorul Dudden se întoarse, șovăi, se opri în loc, se mai întoarse o dată, avu o nouă ezitare și în cele din urmă reuși să spună:
— Apropo, avem niște vești bune.
— Da?
— O mică breșă azi-noapte, conform electroencefalogramei.
— Cum adică?
— Ați intrat în Faza întîi a somnului. Timp de douăsprezece minute, în jurul orei trei noaptea.
— Și e prima dată că s-a-ntîmplat?
— De cînd sînteți la mine sub observație, da. Cum am spus, o mică breșă. Firește, nu pot să-mi arog nici un merit. Deocamdată nu m-am ocupat în nici un fel de tratamentul dumneavoastră.
Așteptă (în zadar) ca Terry să manifeste o doză cît de mică de entuziasm, după care adăugă:
— Oricum, mi-am zis că v-ar face plăcere să știți. După ce doctorul Dudden se întoarse în clădire, Terry reciti ultimele rînduri ale recenziei și deodată nu își mai dori decît să încheie articolul cît mai repede cu putință. Din cine știe ce motiv, pomenirea acelei breșe îl tulburase, așa că acum îi veni greu să se concentreze și să ajungă din nou la gradul de implicare datorită căruia rezistase pe durata ultimului paragraf. Nerăbdă- tor și plictisit brusc, se decise să facă un lucru comod - să încheie cu un clișeu flagrant și să presupună că publicul cititor avea să-l interpreteze ca pe o autoironie conformă punctului de vedere al recenziei în ansamblu.
Vă recomand acest film cu toată căldura, scrise el. E de tot hazul, face furori și e o gură proaspătă de aer stătut. Pe scurt: distracție pentru toată familia.
Apoi făcu să apară un tipizat pe monitor și își completă factura.
RE: recenzia de la Chalk și Cheesp. 4 654 cuvinte x o liră = 654 lire Plus TVA@17,5% = 114, 45 Total == 768,45 lire.
Cînd ajunse la jumătatea calculelor, Terry fu întrerupt de zgomotul unei ferestre deschise dintr-o dată undeva sus. Se întoarse, își lungi gîtul și constată că recunoștea fereastra. Aparținea, de fapt, unei camere pe care Terry avea de gînd s-o exploreze din nou de îndată ce i se ivea prilejul; încăperea în care stătuse odinioară, sus la etajul trei - o mansardă lungă și joasă, care (își aminti acum) dădea direct pe acoperiș. Cineva deschisese fereastra, însă Terry nu văzu cine era. O clipă mai tîrziu, ceva zbur㠗 sau fu aruncat - pe fereastră. La început Terry își zise că era un pescăruș, apoi un porumbel-voiajor: un contur nelămurit și un filfiit alb, profilat pe albastrul perfect al cerului la amiază. Însă dacă era o pasăre, nu mai știa să zboare, căci după ce pluti cîteva clipe grație curenților de aer, începu să se îndrepte spre pămînt în spirale lente, din ce în ce mai mici. Cînd ajunse mai aproape, Terry văzu că era un avion mare de hîrtie, care acum se roti scurt deasupra capului său, se întoarse brusc și o zbughi spre mare, pentru ca după aceea să descrie o rotire perfectă de 180 de grade, să se îndrepte glonț spre pieptul lui, iar apoi să piardă înălțime, să coboare și în cele din urmă, folosind tastatura computerului ca pistă de aterizare, să i se oprească grațios în poală.
Terry auzi fereastra închizîndu-se la loc. Se ridică ținînd în mînă avionul de hîrtie, își duse cealaltă mînă streașină la ochi și încercă să deslușească o eventuală siluetă în spatele geamului de sus, care reflecta razele soarelui. Însă era prea tîrziu.
Apoi netezi bucata de hîrtie și citi mesajul mîzgălit pe ea: ÎNTREABĂ-L DE STEPHEN WEBB.

Lungile conversații nocturne ale lui Robert cu Sarah aveau un efect profund. Păstrînd ca pe o comoară amintirea bunătății ei cînd îl ascultase și susurul blînd al glasului ei cînd îi făcuse la rîndu-i confidențe, tînărul se cufunda repede într-o comă romantică din care nu părea să fie capabil să-și revină. Își făcea de lucru prin bucătărie, așteptînd-o să apară, pîndea pe coridor, lîngă ușa de la dormitorul ei, bîntuia prin camera cu televizorul seară de seară și făcea plimbări inutile pe potecă de-a lungul falezei stîncoase la ora la care presupunea că Sarah își terminase orele, repetînd diverse formule de salut care să mimeze surpriza. Îi cumpăra cadouri și le arunca aproape imediat, considerîndu-le nepotrivite, alăturea cu drumul; se pieptăna în fiecare oră și se bărbierea de două ori pe zi (inclusiv pe picioare, chit că n-o făcea pentru ea). Însă în cea mai mare parte a zilei stătea pur și simplu la el în cameră, neglijîndu-și munca, și se uita pe pereți, în timp ce mintea lui devenea un ecran cinematografic personal, pe care se proiectau scene din ce în ce mai ațîțătoare: scene în care o mîngîia pe păr, încercînd pentru prima dată s-o țină de mînă cu un aer temător, înfiorîndu-i cu buzele curbura perfectă a urechii, sărutîndu-i puful de pe ceafă. Zile în șir rămînea în cameră și visa în acest fel. Zile în șir se convingea că, la momentul proximei întîlniri, dragostea lor împărtășită avea să iasă la iveală brusc, spontan, într-o revărsare blîndă și irezistibilă.
Totuși, exista o problemă. Se părea că Sarah dispăruse. Nimeni din casă nu își aducea aminte s-o fi văzut în ultima vreme, iar din cele declarate de doamna Sharp, soția îngrijitorului, patul ei era neatins de o săptămînă.
După opt zile petrecute în același mod, Robert își dădu seama că nu mai rezista: trebuia să iasă din casă și s-o caute prin campus. Epuizanta cercetare preț de o oră și jumătate a Bibliotecii, a Centrului de Arte și a clădirii Uniunii nu se soldă, totuși, cu nici un rezultat, așa că în cele din urmă luă un autobuz pînă în oraș și se îndreptă spre singurul alt loc unde puteau fi găsiți studenții în diminețile ploioase de sîmbătă: Cafe Valladon. Aici nu dădu peste nici un client, în afara vechiului său prieten Terry, care stătea într-un colț și își acoperise masa cu o mulțime de notițe așezate într-o dezordine totală.
Cei care intrau pentru prima dată în local se așteptau de obicei la ceva esențialmente galic și sofisticat, gen cafe noir și pain au chocolat. În loc de asta, găseau mese și banchete masive din lemn de pin, sticle vechi de lapte pe care se depusese ceara lumînărilor, niște pereți acoperiți cu instrumente nautice de demult și rînduri întregi de cărți cartonate sau broșate, care fuseseră cumpărate cu preț redus. Găseau ditamai turtele cu ovăz pe care aproape că nu le puteau dovedi, felii de pîine cu cereale cu brînză topită și șuncă glazurată cu miere, precum și cești imense în care abureau cafeaua neagră sau ceaiul dulce și aromat. Găseau un inte-rior în permanență întunecat, cavernos, unde Slattery stătea în spatele tejghelei și nu se ridica niciodată să-l servească pe următorul client pînă nu termina de citit fraza din scrierile filozofice în care era adîncit în momentul respectiv. Și trebuie spus că, din punctul de vedere al vieții sociale și intelectuale, găseau ceva mai vibrant decît acest tînăr slab, gălbejit și cu înfățișare de tocilar, care studia cinematografia și care, la intrarea lui Robert, își ridică privirea și, în loc de bun venit, își împinse în față cana pe trei sferturi goală, mormăind „Încă una, bine?" și cufundîn- du-se la loc în studierea însemnărilor.
Robert nu prea îl văzuse pe Terry în acest semestru și observă, după ce luă cana umplută din nou și se întoarse la masa lui, că arăta chiar mai nesănătos și mai palid ca de obicei. Avea niște pungi mari sub ochi și, în timp ce umplea hîrtiile cu un scris furibund, era silit să se întrerupă cam de două ori pe minut și să caște cu gura pînă la urechi, suspendîndu-și temporar buna funcționare a tuturor celorlalte facultăți. După cum aflase Robert în decursul prieteniei lor de doi ani, Terry detesta pătimaș lumina soarelui și se simțea cu adevărat bine doar în trei locuri: înăuntrul unei săli de cinematograf, la Cafe Valladon (unde semiîntunericul obișnuit îi convenea de minune) și - mai presus de toate - în interiorul cufundat în beznă al propriului dormitor, locul unde prefera de fapt să stea în cea mai mare parte a zilei - căci în această perioadă a vieții lui, Terry însuși susținea că avea nevoie de minimum paisprezece ore de somn pe zi, fără de care nu era bun de nimic. Iar asta nu fiindcă ar fi considerat somnul o experiență cît de cît relaxantă, și nici fiindcă ar fi fost principalul obiectiv pe care și-l fixase. În cazul lui, dormitul era echivalentul unei explorări nocturne, și probabil că așa se explica expresia flămîndă și roasă de griji care i se citea în ochii bîntuiți de o oboseală nesfîrșită. Căci Terry era năpădit de vise: vise, insista el, ale unei frumuseți cvasiparadisiace; vise despre grădini scăldate în lumina soarelui, priveliști dumnezeiești, picnicuri stropite cu ambrozie și partide perfecte de sex, care combinau oarecum extazul carnal cu ino-cența adamică. Vise care împrumutau prospețimea celor mai pure și mai idealizate amintiri din copilărie, aflate dincolo de puterea de invenție a celui mai rodnic, împlinit și asiduu fantezist. În fiecare noapte avea parte de asemenea vise. În fiecare noapte îl seduceau și-l chinuiau, măcar de atîta lucru era sigur. Totodată, însă, nu reușea niciodată să ofere detalii precise, fiindcă tocmai asta era ciudățenia lor, în fiecare dimineață îi dispăreau din memorie în cele cîteva secunde fatale de care avea nevoie ca să redevină conștient. Terry era dependent de propriile vise : acestea reprezentau cea mai pură, vitală și prețioasă parte a vieții lui, și din cauza asta petrecea minimum paisprezece ore zilnic urmărindu-le prin mintea lui adormită. Dar se enerva teribil fiindcă își aducea aminte doar de fragmentele care îl sîcîiau cel mai mult, așa încît nu putea să le descrie nimănui și nici să scape de amintirea lor după ce se trezea. Ce-i drept, se întîmpla uneori ca anumite crîmpeie de vis să iasă deodată la suprafață, iar atunci le consemna cît mai repede cu putință, pe orice avea la îndemînă; prin urmare, însemnările lui despre construirea feminității în le film noir, de pildă, erau presărate cu formule criptice de genul: „miros de trandafiri, răsuflarea caldă a unui leu", „o vale, o femeie, puf de scai" sau „goală, între crengile unui păr". Însă aceasta era doar o palidă consolare care, simțea el, nu compensa nici pe departe teribila conștiință a faptului că i se ofereau în fiecare noapte viziuni ale unei lumi mai bune, la care soarta voia să nu poată ajunge niciodată.
— Arăți groaznic, spuse Robert, în timp ce se așeza.
— Așa mă și simt. Nici tu nu ești mai breaz, să știi. Ce faci aici?
— Caut pe cineva. Tu?
— O aștept pe Lynne.
Lynne era cea mai recentă prietenă a lui Terry. Acesta se obișnuise să înceapă diverse relații și să le pună punct cu aceeași viteză, fără ca vreuna dintre ele să dureze mai mult de o lună-două; femeile care îl considerau interesant într-o primă fază se săturau în scurt timp, după cît se părea, de tabieturile lui excentrice legate de somn și de obsesia lui pentru cinematograf. (În zilele proaste, nu era capabil să discute despre nimic altceva.) Terry nu observa aproape niciodată intrarea acestor relații în impas și se arăta întotdeauna mirat și nedumerit cînd primea în cele din urmă dovada incontestabilă a încheierii lor: de exemplu, dispariția bruscă din dulap a tuturor hainelor prietenei lui sau, după ce ieșea la lumina soarelui de după-amiază din întunericul unei săli de proiecție din cadrul Catedrei de Film, conștientizarea bruscă a faptului că trecuse mai bine de o săptămînă de cînd o văzuse ultima oară pe femeia care, chipurile, stătea cu el în cameră. Robert nu avea idee cînd avea să se întîmple ceva asemănător și cu Lynne. De aceea se mulțumi să întrebe complezent:
— Ce mai face?
— Bine, spuse Terry, sorbind prudent din cana de ciocolată fierbinte (nu bea niciodată cafea, fiindcă îl ținea treaz) și încruntîndu-se după cîteva clipe. În după-masa asta tre' să facem o plimbare cu mașina. Să admirăm natura, cum ar veni.
— Sună bine.
Terry clătină din cap.
— Pierdere de vreme. Unde mai pui că e un film de Douglas Sirk pe BBE2.
Se uită la Robert cu speranță în priviri.
—Bănuiesc că nu vrei să vii și tu, nu? E loc berechet pentru trei. Poate că ne-am simți mai bine.
Robert mai fusese în excursie cu Terry și prietenele lui. Perspectiva de a asista la cîteva ore de împunsături reciproce nu îl atrăgea defel.
— Nu, mulțumesc, zise el. Știi cum e, cînd chibițezi pe lîngă o pereche... Mai mult v-aș încurca.
— Bine, dar cu mine și Lynne lucrurile stau altfel, insistă Terry. La ora asta ne înțelegem de minune. Fără certuri, doar... tăceri prietenoase. Nu te-ai simți deloc în plus.
Se ridică și se căută prin buzunare.
— Mi-ar prinde bine niște mîncare. Ai ceva bani? La un calcul atent, resursele lor comune se cifrau la puțin peste trei lire, iar Terry aprecie că urma să aibă nevoie de o mare parte din sumă pentru benzină. Totuși, aruncînd o privire conspirativă prin local, spuse „Nu intra în panică" și, dintr-un raft de deasupra mesei vecine, scoase un exemplar vechi și cartonat din Marile speranțe. Deschizînd cartea cu grijă, îi zise celuilalt:
— la uite-aici - pagina două sute douăzeci. în carte se găsea o bancnotă de zece lire. Robert fu impresionat.
— Cînd ai pus-o acolo?
— Cam acum șase luni, răspunse Terry. Cînd stăteam mai lejer cu banii. Am presimțit c-or să prindă bine. Du-te și ia niște sandvișuri, da?
La putin timp după aceea, pe cînd Terry era jos la toaletă, își făcu apariția Lynne.
— M-a rugat să vin cu voi, îi spuse Robert, dar nu cred c-o să merg. Nu-mi place să-mi bag nasul.
— A, te rog frumos, hai și tu, stărui ea. Zău c-ar fi mai bine să avem pe cineva cu noi, relația noastră scîrțîie rău de tot. Am impresia că nu mai avem ce să ne spunem unul altuia.
— Și, mă rog, unde mergeți?
— Ceva mai sus pe coastă. Știu că acum e cam urît, dar au zis la meteo că mai tîrziu se face frumos și iese soarele.
După două ore în care merseră cu mașina pe o ceață umedă, ploaia deveni torențială pe la trei, moment în care Terry descoperi că ștergătoa- rele de parbriz nu funcționau. Ieșiră de pe drum și opriră în dreptul unei parcări. Lynne le oferi un pachet de Polo reprezentînd singurele provizii pe care le aveau la ei.
— Grozav, mustăci Terry. E mult mai bine decît să stăm la mine-n cameră și să ne uităm la Mesaj purtat de vînt.
Robert șterse condensul apărut pe geamul din spate și se uită la porțiunea mohorîtă de coastă care aproape că nu se mai deslușea din cauza ploii dese.
— Oricum, cred că l-am mai văzut, spuse el. O melodramă în toată regula, cu Rock Hudson în rol de magnat al petrolului. Un fel de Dallas mai siropos din anii '50.
— Mă rog, asta crede unul ca tine, zise Terry condescendent.
— Ce vrea să însemne asta, de fapt?
— Adevăratul cineast, explică Terry, știe că Sirk e unul dintre cei mai importanti regizori care au lucrat la Hollywood. Pînă și o vizionare psihanalitică de bază te lămurește că omul a înțeles profund nevrozele sexuale pe care s-a întemeiat visul american.
— Vrăjeală, rosti Robert, întorcîndu-se spre geam.
— Nu ți-a dat niciodată prin cap, spuse Lynne, adresîndu-i-se lui Terry, dar fără să se uite la el, că în toate filmele astea umbli după ceva care de fapt nu există?
În vocea ei se ghicea o doză de amărăciune și lehamite.
— N-am spus că filmele lui sînt perfecte, declară Terry.
Se gîndi la această afirmație, iar apoi începu să brodeze pe marginea ei, în stilul unei autentice prelegeri universitare:
— Bineînțeles, ne putem gîndi la un film perfect. Asta nu înseamnă că va fi neapărat ceva agreabil sau înălțător. E posibil să iasă cel mai deprimant lucru care s-a făcut vreodată. Important este să aibă o viziune consecventă și fără cusur. Sînt convins că un asemenea film există. Deocamdată nu fac decît să acumulez deprinderile cu ajutorul cărora să-l caut.
— E ca și cum ai încerca să-ți aduci aminte visul perfect, îi sugeră Robert.
— Aoleu, nu-l face s-o dea pe vise, pentru Dumnezeu, spuse Lynne. M-am săturat de visele lui pînă peste cap. Dacă-l auzi, zici că-i singurul om din lume care a visat vreodată.
— Eu, unul, n-am mai visat aproape deloc în ultimul timp, mărturisi Robert.
— Eu visez mereu.
— Despre ce?
— Păi, în primul rînd, despre o discuție de zece minute cu Terry, în care să nu pomenească de Ingmar Bergman. Dar asta-i mica mea fantezie și-atîta tot.
Lynne căzu pe gînduri cîteva clipe.
—Știu și eu... banalități, prostioare... Acum cîteva nopți, de pildă, am visat că stăteam într-un pat de spital lîngă Winston Churchill. Mînca mazăre și din cînd în cînd îmi arunca și mie cîte-o boabă. Pe urmă spitalul s-a transformat în bungaloul bunică-mii și-au apărut o grămadă de pompieri care cîntau tema principală din Hello, Dolly.
Văzu că Terry nu era impresionat.
— Nu te uita așa la mine. Nu putem s-avem toți cele mai profunde vise din lume.
— N-am zis nimic.
— Și știi ceva, ce-ar fi să ieși din mașină și să repari naibii ștergătoa- rele alea? Măcar o dată fă și tu ceva folositor.
Bombănind enervat și strîngîndu-și haina pe lîngă corp cît putu de tare, de parcă în acest fel ar fi reușit să se ferească de ploaie și de frig, Terry se dădu jos din mașină și pierdu cîteva minute trăgînd de ștergătoarele de parbriz și sucindu-le fără chef. Reparațiile auto nu se numărau printre punctele lui forte.
— Odată am visat și eu un spital, spuse Robert între timp. De fapt, e cam singurul vis de care-mi aduc aminte. Cred că aveam nouă sau zece ani... Mă găseam într-un loc foarte arid, deluros și îmbîvsit. Și mai era o femeie, o femeie între două vîrste, cu o uniformă de asistentă medicală, care stătea pe marginea drumului și arăta cu mîna, arăta undeva departe. Mai încolo pe drum, în fața noastră, se ridica o clădire mare - în direcția ei arăta. Vedeam construcția ca prin ceață și știam că-i un spital, un fel de spital militar, de fapt. Iar în spatele femeii se afla un indicator. Stătea însă chiar în fața lui, așa că nu puteam să-l citesc pe tot.
— Știai ce era scris pe indicator? întrebă Lynne.
— Nu. Era doar un cuvînt, dar nu-l vedeam. Asta mă scotea din minți. Nu știam decît că era într-o altă limbă.
— Se mai întîmpla și altceva în visul ăsta?
— Nu, atîta tot.
Lynne chibzui asupra detaliilor.
— Ce crezi, asistenta medicală îți spunea să te duci la spital?
— Nu știu. Presupun că da.
— Ei bine, cred c-ar trebui să pui pe cineva să-ți analizeze visul. Dacă încă-l ții minte după atîția ani, înseamnă că încearcă să-ți spună ceva.
Terry deschise ușa și se trînti murat de ploaie la volan.
— Pierdere de vreme în toată regula, spuse el. După aceea tăcură cu toții, ascultînd zumzetul intermitent al mașinilor care treceau pe lîngă ei și șuieratul cauciucurilor pe asfaltul ud. Lui Robert i se păru cel mai deprimant sunet din cîte existau; îi amintea de vacanțele petrecute cu familia în Devon, cînd maică-sa și taică-său se ciondăneau pe locurile din față și beau termosuri întregi de cafea, în timp ce mașina cu geamurile aburite era oprită într-una dintre parcările cu vedere la mare, iar vremea era urîtă chiar și în iulie. Seara mîncau la cîte un restaurant ieftin, taică-său bea vin și tărie pînă se îmbăta, iar maică-sa trebuia să se așeze la volan și să-i ducă înapoi la cabană sau la pensiune. Deodată, avu o imagine vie a lui taică-său urinînd seara tîrziu pe zidul unei pensiuni, în timp ce proprietăreasa deschidea o fereastră-ghilotină de la etajul doi și striga la el. „Chem poliția!" îl amenințase ea în cele din urmă, la care el chicotise și-i replicase: „Eu sînt poliția!" Oricum, nu mai stătuseră acolo decît pînă dimineață.
Terry încercă să dea drumul la radio, dar nu prinse decît niște muzică de operă și comentariul unui meci de fotbal. După puțin timp închise aparatul, căscă și se întoarse spre Robert, întrebîndu-l:
— După cine-ai zis că umblai de dimineață la Cafe Valladon?
— N-am zis. Era cineva din casă.
— Aha, spuse Terry, căruia probabil că-i fusese stîrnit interesul de felul cum răspunsese Robert. Băiat sau fată?
— Fată. N-a mai văzut-o nimeni de-o săptămînă. M-a cam pus pe gînduri.
Lynne se uitase pe geam, fără să ia parte la discuție și plictisită de moarte. Însă acum se învioră și spuse:
— Nu cumva o cheamă Sarah? Sarah Tudor? Robert deveni brusc atent pe bancheta din spate.
— De unde știi?
Lynne surîse mulțumită.
— Intuiția.
— Se întîmplă s-o cunoști? întrebă Robert.
— Ba bine că nu. În anul întîi am fost colege de palier. Toată lumea o cunoaște pe Sarah.
Robert nu ghici sensul real al cuvintelor lui Lynne, dar ceea ce auzi nu-i făcu plăcere.
— Cum arată? se interesă Terry.
— Micuță, răspunse Lynne. Slăbănoagă. Ochi albaștri, spălăciți. Poartă mereu o geacă de blugi. Blondă, înălțime medie, ba chiar scundă, cam ca paiul.
— Nu-i deloc ca paiul, protestă Robert.
— Ba e exact ca paiul. De-aia i se zice Worzel.
— Cine-i zice Worzel?
— Toată lumea. De la Worzel Gummidge, sperietoarea. E doar una dintre porecle, normal.
Îngrozit cu anticipație la gîndul răspunsului, dar incapabil să se abțină, Robert întrebă:
— Celelalte care-s?
—Păi, unii îi spun Sarah Vomă, după o chestie de pomină, cînd s-a dus la restaurant și a vărsat peste toți ăilalți de la masă. Alții îi zic Gregoriana, de cînd îi trăgea clopotele un individ nesuferit pe care-l chema Gregory. Și mai sînt cîțiva care-i spun Rip van Winkle, fiindcă are fermecătorul obicei de-a adormi chiar în timp ce vorbești cu ea, dacă n-o interesează ce-i spui.
Robert se încruntă.
— S-ar putea ca asta să nu fie din cauza ei, o scuză el. Cred că există un fel de boală...
—Dar cei mai mulți, zise Lynne, care nu își încheiase pomelnicul poreclelor, cei mai mulți îi spun Sarah Nebuna.
Robert avu o strîngere de inimă și mai mare.
— Și de ce, mă rog? întrebă el inutil.
— Fiindcă e țăcănită de-a binclea. Le spune oamenilor c-a stat de vorbă cu ei și c-au făcut nu știu ce chestii împreună, și cînd colo, toate sînt invenții. A luat-o pe miriște rău de tot.
Robert hotărî că deja se sărea peste cal.
— Asta n-o mai cred.
— E adevărat, spuse Lynne. De aceea m-am și gîndit că persoana pe care-o căutai ar fi putut fi Sarah, fiindcă ne-am întîlnit acum cîteva zile și mi-a povestit de tine. A zis tot f'elul de lucruri, și pun pariu că jumătate sînt bazaconii.
Robert nu putu să nu fie emoționat de faptul că Sarah nu-l uitase, deși nu-l mai văzuse de o săptămînă, și că - pe deasupra - îl considera suficient de interesant ca să discute despre el cu prietenele.
— De ce, ce-a spus?
— Păi, a spus că nu de mult ți-a murit pisica și că ai fost foarte amărît.
— Da, așa e.
— Și că pe urmă ai stat cu ea cîteva ore noaptea pe terasă, pe un frig cumplit, și-ați vorbit despre sensul vieții.
— Chiar am vorbit.
— Unde mai pui că bate toba pe la toți că ai o soră geamănă.
Se lăsă o tăcere mustind de așteptare. Terry se întoarse și îi aruncă o privire glumeață, provocatoare.
— Ei, bine?
— Ei bine, ce?
— Doar n-o să ne spui că și treaba asta e adevărată.
Robert îl privi la rîndul lui, conștient în același timp de ochii iscoditori ai lui Lynne.
— Dacă vreți să știți, este, spuse el. Terry rămase cîteva clipe - foarte puține — cu gura căscată. Se uită de la Robert la Lynne și de la Lynne la Robert, încercînd să-și dea seama dacă nu cumva cei doi puseseră la cale vreo farsă.
— Am fost la tine acasă, rosti el. Ți-am cunoscut familia. N-ai nici frați, nici surori.
— Ce-a mai spus despre ea? întrebă Robert, ignorîndu-l deocamdată pe Terry. Lynne îi răspunse:
— Din cîte zice Sarah, ai avut o soră geamănă pe nume Cleo, dar părinții nu aveau cum să vă crească pe amîndoi, așa că au încredințat-o spre adopție cind tu aveai doar cîteva zile, iar de-atunci n-ai mai văzut-o niciodată.
Robert nu spuse nimic, deși expresia de pe chipul lui sugera că se adîncise în niște gînduri cu totul personale, care i se cristalizau cu destule rețineri. Terry observă acest lucru și își propuse să-i smulgă
adevărul cu forța.
— la zi, minte? Sînt scorneli?
— Bineînțeles că nu. Cum ar putea cineva să inventeze una ca asta?
— Ai o soră geamănă pe care-o cheamă Cleo și nu mi-ai spus?
— De ce ți-aș fi spus? N-am văzut-o în viața mea.
— Mă cunoști de doi ani - sîntem prieteni de doi ani — și nu mi-ai spus că ai o soră geamănă. În schimb, nimerești peste-o ciudată, stai de vorbă cu ea și după cinci minute îi spui tot?
— Nu e ciudată. N-are nimic ciudat.
Lynne pufni la auzul acestor cuvinte și zise:
— Oricum, Terry, o știi și tu pe Sarah Tudor. Ea a-nceput... mă rog... povestea aia - cu Ronnie.
lar Robert avea să-și aducă aminte mai tîrziu de clipa cînd auzise acest nume pentru prima oară, de presimțirea imediată care pusese stăpînire pe el și de conștiința grabnică a faptului că se găsea în cădere liberă, în picaj spre o prăpastie fără fund. Deocamdată, știa precis că toate speranțele pe care le nutrea de o săptămînă încoace - și pe care le considerase extrem de vagi și lipsite de conținut, pentru ca acum să le recunoască dintr-o dată drept niște monstruozități concrete - aveau să se ducă pe apa sîmbetei. Se simți cotropit de panică.
— A, de ea e vorba? întrebă Terry între timp. De ea discutăm? Normal c-o știu. Alaltăieri, cînd am avut o convorbire mai aprinsă cu Ronnie, stătea la masa noastră.
—Micuță... începu Lynne.
— Slăbănoagă, ochi albaștri, spălăciți, geacă de blugi, păr blond-pai. Și dusă rău de tot cu pluta.
— Așa e, confirmă Lynne. Ai observat și tu, nu?
— Nebună de legat, așa ne-am zis toți. Ronnie bătea cîmpii ca de obicei despre bărbații care sînt violatori din naștere și-și caftesc neveste- le, la care fata asta - cu care nu vorbise nimeni pînă atunci - s-a băgat nitam-nisam și-a spus că e de acord. După aia s-a ridicat și-a plecat, cît pe-aci să răstoarne masa.
— M-am îndrăgostit de ea, zise Robert. Terry și Lynne se răsuciră pe locurile lor ca la un semn și-l priviră în liniște. Nici unul nu-i puse la îndoială afirmația, dar Robert simți o plăcere atît de rapidă și neașteptată, o ușurare atît de completă cînd o formulase, încît se hotărî s-o repete cu orice risc.
— M-am îndrăgostit de ea, spuse el. După părerea mea, e minunată. Cred că e persoana cea mai frumoasă și mai drăguță din cîte-am întîlnit.
Terry tăcu uluit: nu-l mai auzise pe Robert spunînd așa ceva. Lynne se mulțumi să clatine sceptică din cap și să se uite din nou prin parbriz.
— Ei bine, ăsta da, punct de vedere inedit, acceptă ea.
— Cînd spui că e-n vorbă cu individul ăsta pe nume Ronnie, continuă Robert pe un ton fără inflexiuni, presupun că asta înseamnă că au o aventură, nu?
— N-am zis că umblă cu un individ pe nume Ronnie. Nu asta am spus.
Preț de o clipă, Robert se cramponă de aceste cuvinte, iluzionîndu-se că nu auzise bine prima dată și spunîndu-și că încă era posibil să fie totul în regulă.
—Am crezut...
— De data asta zău c-ai făcut o alegere brici. Te-ai autodepășit, pe cuvînt.
Apoi Lynne îi explică, răbdătoare și destul de amabilă:
— Are o aventură, dar nu cu un bărbat. Ronnie e fată. Numele e un diminutiv de la Veronica.
Prăpastia se căscă din nou - de două ori mai largă și chiar mai neagră decît ar fi crezut cu putință Robert.
— Dar mi-ai spus c-a umblat cu un tip pe care-l cheamă Gregory, rosti el excedat.
— Ei bine, acum umblă cu o fată pe care-o cheamă Veronica.
Într-un tîrziu, cel care își asumă sarcina de a i-o spune pe șleau se dovedi a fi Terry:
— E lesbiană, Bob.
Robert se uită la Lynne pentru confirmare, ca și cum chiar și în această clipă tot mai spera că era doar un renghi pe care i-l jucase priete- nul lui ca între bărbați. Dar Lynne se mulțumi să încuviințeze din cap.
— Începînd de luni, spuse ea. Între timp, ploaia aproape că se oprise. Terry răsuci cheia în contact.
— Dar tot nu-mi vine să cred că sîntem prieteni de doi ani și nu mi-ai spus că ai o soră geamănă, declară el.
Se uită în oglinda retrovizoare, semnaliză și se încadră la loc pe drum, în direcția spărturii dintre nori și a soarelui șovăielnic ale cărui raze aruncau o lumină palidă.
A doua zi după lunga discuție cu Robert, într-o după-amiază caldă dar vîntoasă de vineri, Sarah intrase la Cafe Valladon și o zărise pe Veronica stînd cu alte trei femei; se oprise în prag, neștiind ce să facă mai departe; o văzuse pe Veronica desprinzîndu-se de grup și apropiindu-se de ea, cu fața luminată de un zîmbet de recunoaștere și de bun-venit; simțisc atingerea unei mîini pe braț și se trezise condusă la o masă liberă, unde se părea că aveau să poarte o discuție între patru ochi.
Scosese cărțile din ruesacul de pînză și explicase că nu reușise să treacă prin toate; Veronica se scuzase pentru că i le pusese în brațe în felul acela și pentru că dăduse de înțeles că, în anumite direcții, mai avea mult de citit; fusese o mojicie, dar de fapt recursese la o asemenea stratagemă ca să fie sigură că avea s-o mai vadă. Se dusese în spatele tejghelei și adusese două cafele (Slattery remarcîndu-se printr-una dintre acele absențe prelungite și misterioase, care păreau să afecteze atît de puțin bunul mers al lucrurilor în local). Iar apoi începuseră să stea de vorbă.
Sarah o sunase din nou pe Veronica a doua zi. Cele două luaseră masa împreună, apoi se duseseră seara tîrziu la un film, iar Sarah pierduse ultimul autobuz spre casă; în dimineața următoare, se trezise într-un sac de dormit, în camera din campus a Veronicăi. Iar în cealaltă dimineață făcuse ochi în patul ei.
Sunetul care o trezise fusese un declic: cineva dăduse drumul unui casetofon portabil. Sarah mai moțăise pe parcursul primelor minute de bandă, după care se deșteptase complet și începuse să cerceteze din ochi împrejurimile în timpul unui cîntec al lui Billie Holiday:
I've got those Monday blues Straight through Sunday blues
— Ia spune, așa e? întrebase Veronica, așezată pe marginea patului.
— Ce să fie?
— Voiam să știu dacă te-ncearcă tristețea zilelor de luni.
— E luni?
Sarah se ridicase neliniștită în capul oaselor și se uitase la ceasul de pe noptieră. Era zece și un sfert.
— Drace, aveam curs la nouă jumate.
—Ai ochii grei de somn.
Veronica încercase să-i atingă ochii ușor cu arătătorul, dar Sarah tresărise și se vîrîse la loc sub plapumă.
— Fac pariu că ți-ar prinde bine o cafea.
— Mm, cum să nu !
— Și mie, spusese Veronica, numai că din păcate am băut-o ieri pe toată.
Se ridicase și se întinsese, lăsînd să i se ghicească trupul puternic și vînos sub un tricou lung, care îi ajungea pînă sub genunchi.
— Oricum, cred c-ar trebui să băgăm ceva la stomac la Jonah's. Cafea, micul dejun, tot tacîmul. Ce zici?
Micul dejun nu se mai servea după zece și jumătate, așa că se îmbrăcaseră repede, sosiseră la timp și fuseseră răsplătite cu un mic dejun compus din jambon, ciuperci și niște porții mari de ouă jumări în curs de solidificare. Flămîndă, Veronica își înfulecase porția, după care începuse să înfigă furculița în movilița cauciucată de jumări de care Sarah - care stătea încordată în fața ei și părea întrucîtva consternată - nu se atinsese. Nici una dintre ele nu fusese prea vorbăreață, cel puțin pînă cînd la masă li se alăturase timp de cîteva minute o studentă la istorie pe nume Lynne, dar chiar și atunci singura care vorbise fusese Veronica. Sarah se jucase cu pliculețul de zahăr, împingînd tot conținutul spre partea de jos și împăturind plicul în două, iar apoi apucîndu-l de la celălalt capăt și repetînd procedeul, pînă cînd pliculețul se rupsese, iar zahărul se îm-prăștiase peste resturile micului ei dejun.
— Eram sigură c-o să se întîmple asta, spusese Veronica.
Între timp, Lynne plecase.
— Îmi pare rău, se scuzase Sarah rîzînd. Un obicei prost.
Își trecuse o mînă prin păr, apucînd un smoc și trăgînd ușor de el. Încă un truc; un gest care izbutise deja să-l farmece pe Robert. Iar acum iată că și Veronica îl sesizase pentru prima oară.
— Ce vrei să faci azi? întrebase ea.
— Nu știu, răspunsese Sarah cu o voce stinsă. Drept să-ți spun, mă simt cam ciudat.
— Am observat.
— Atîta doar că... tot ce e...
Sarah își îndreptase privirea spre masa alăturată. Deși restaurantul era aproape gol, trei studenți preferaseră să se așeze acolo și tocmai începuseră o discuție fragmentată, fără cap și fără coadă.
— E foarte jenant, dar... ții minte ce ți-am spus ieri despre ce visez? (Oare chiar îi povestise acest lucru Veronicăi, deși o cunoștea doar de cîteva zile?) Despre cît de vii sînt uneori visele astea?
Veronica dăduse din cap.
— Ei bine, azi-noapte te-am visat pe tine.
— Pe mine?
— Pe noi două.
Sarah se mai uitase o dată la cei trei studenți. Aceștia molfăiau niște batoane de Kit-Kat și nu scoteau un cuvînt.
— Eram...
— Da? făcuse Veronica.
— ...împreună în pat. Veronica ridicase din umeri.
— Mi se pare o chestie destul de nevinovată. E singurul motiv pentru care ai figura asta chinuită?
— Știi cum e după ce-ai visat pe cineva, spusese Sarah. A doua zi nu-l mai vezi cu aceiași ochi.
— Asta așa e, întărise Veronica. Mai ales dacă-i vorba de un vis erotic, din cîte știu.
— Păi tocmai, rostise Sarah aproape șoptit.
— Cum adică, „tocmai"?
— Adică... „tocmai".
— Ai avut un vis erotic, asta vrei să-mi spui?
Sarah dăduse din cap, după care spusese (cu un glas mai discret decît o șoaptă):
— Aș vrea să se care janghinele astea.
— Ce te face să crezi c-a fost un vis? o descususe Veronica.
— Sînt sigură că-s atenți la ce vorbim.
— Tu, în schimb, e clar că nu ești.
Sarah se uitase la ea, cu ochii din ce în ce mai mari. Într-un tîrziu, deslușise sensul real al întrebării ei, iar urmările sale deveniseră dintr-o dată șocant de limpezi, chiar în timp ce o auzea repetată:
— Ce te face să crezi c-a fost un vis? Următoarele cuvinte ale lui Sarah fuseseră rostite foarte încet:
— Știu c-a fost.
lar apoi și mai încet:
— Sînt sigură c-a fost.
Veronica surîsese și clătinase din cap. După care spusese:
— Cred c-o să mă îndrăgostesc de tine, Sarah.

La ora două în după-amiaza aceea, Terry intră în biroul gol al docto- rului Dudden și — fără permisiunea sau știrea lui - îi deconectă eficient telefonul. În locul lui își conectă computerul PowerBook și apăsă pe tasta de trimitere, declanșînd astfel o serie rapidă, dar complexă, de evenimen- te. Transformată din date binare în semnale analoage, cronica lui de film fu propulsată prin intermediul liniilor telefonice de către curentul electric, iar după cîteva secunde poposi în secția culturală a ziarului, unde un fax o reconverti în informații digitale și o introduse într-o imprimantă pentru a fi reconstituită pe suport de hîrtie. Supusă în această formă atenției șefului de la secția culturală, recenzia fu parcursă rapid, însoțită de cîteva chicoteli și avizată favorabil, în așa fel încît în dimineața următoare să se poată bucura eventual de interesul pasager al unui cititor din douăzeci, dintre cei 400.000 cîți număra în totalitate ziarul, unul dintre ei fiind de data asta Sarah, care adormi în timp ce încerca să citească pînă la capăt cronica lui Terry în cancelarie, pe durata pauzei de dimineață.
Cînd o cuprinse somnolența, ea o simți ca atare, dar nu avu cum s-o împiedice.
Cuvintele îi jucau în fața ochilor, cînd limpezindu-se, cînd devenind cețoase.
Își impuse să se concentreze, însă degeaba. Își simțea pleoapele grele, din ce în ce mai grele...
Catherine îi dădu deșteptarea după zece minute, scuturînd-o ușor de umăr și spunîndu-i:
— Sarah, trezește-te. Pauza e aproape gata.
— Am adormit? Ah, la dracu'!
Sarah se ridică din scaun și își miji ochii prin încăpere. Toți colegii ei se pregăteau de plecare; de data asta nici soneria de intrare n-o trezise. Îi strigă lui Norman (un student aflat în practică pedagogică, în vîrstă de vreo douăzeci și ceva de ani, cu o expresie destul de agitată), în timp ce acesta ieșea pe ușă:
— Vin și eu imediat, bine?
— Da, sigur.
— Peste vreo douăzeci de minute.
Probabil că mă crede foarte ciudată, își spuse ea, deschizîndu-și flaconul de mazindol și înghițind două pastile.
Oricum, prea politicos sau prea speriat ca să spună ceva.
După ce nu mai rămase nimeni în cancelarie, își mai umplu o dată ceașca de cafea si apoi reuși treptat, cu eforturi, să-și aducă aminte ce citise în ziar. Era o cronică de film a lui Terry. Era ciudat că primea în continuare aceste reactualizări săptămînale ale părerilor lui critice, deși în realitate trecuseră peste zece ani de cînd nu-l mai văzuse. Din legăturile superficiale pe care le stabillse cu stilul lui gazetăresc, Sarah alcătui un tablou surprinzător de complet: îi cunoștea gusturile în mate-rie de muzică și filme, știa că trăia tot la Londra, își imagina cum arăta viața lui socială și chiar se aventura să-i aproximeze venitul în limite rezonabile (cîștiga de trei ori mai mult ca ea? De patru?). Cu toate acestea, mai mult ca sigur că pentru el Sarah dispăruse definitiv. Se gîndea vreodată la fosta lui prietenă? se întrebă ea. Își mai amintea de vremurile cînd stătuseră în același apartament, după absolvire? I se întîmpla să se întrebe ce se alesese de ea? Nu că ar fi avut mare importanță. Nu că ar fi contat cine știe ce.
Se uită din nou la recenzie și nu reuși să-și aducă aminte cît de mult citise. Răsfoind-o acum, i se păru mai inteligibilă decît majoritatea textelor în cascadă ale lui Terry. Cel puțin tonul general părea entuziast. „Distracție pentru toată familia", așa suna concluzia lui (deloc originală), iar citind aceste cuvinte Sarah își îngădui un zîmbet discret și amar. Mă rog, își zise ea, toate bune și frumoase pentru cei care au familii. Dar cu noi, ceilalți, cum rămîne?
Aceasta era o zonă în care propriile gînduri păreau s-o ademenească tot mai des în ultima vreme, așa că se hotărî să scape imediat. Aruncînd ziarul cît colo, întinse mîna spre un teanc înalt și instabil de mape și scoase o mînă de formulare de evaluare de nivelul doi - unul dintre numeroasele derivate administrative ale Programei Naționale - iar acestea îi solicitară atenția o vreme, pînă cînd trebui să vadă cum se descurca Norman la ora de engleză pe care o ținea.
Făcu acest lucru cu o anumită presimțire de rău augur, căci Norman stîrnea în ea un amestec complicat de amuzament și compasiune. Spre lauda lui, era entuziast, avea o fire deschisă și părea să nutrească un interes sincer pentru ceea ce făceau copiii (ceea ce, din păcate, nu se traducea nici pe departe într-o punte de legătură cu ei). Însă era primejdios de naiv, iar pentru cineva atît de tînăr, metodele lui pedagogice păreau ciudat de demodate. Cu toate acestea, Sarah știa că la acest capitol era ușor să critici: atmosfera din clasă se schimbase atît de mult în cei unsprezece ani de cînd preda, încît se cutremura doar gîndindu-se cum s-ar fi comportat ea însăși dacă ar fi început acum. În fond, îi admira pe toți cei dispuși să facă o încercare.
Ora de ieri, din care urmărise doar ultimele zece minute, fusese în general o brambureală. Conform unei dispoziții a ministerului, care spunea că elevii trebuiau familiarizați cu „poezia clasică", Norman încercase să discute în clasă poemul „Du-te și prinde steaua căzătoare" de John Donne, ceea ce lui Sarah i se păruse o tentativă mult prea ambițioasă pentru niște copii de nouă sau zece ani. Reacția inițială de plictiseală cruntă se transformase, încă înainte de intrarea ei în clasă, într-un haos și o hlizeală incontrolabile. Ca de obicei, năzdrăvanul principal fusese un băiețel pe nume Andy Ellis, care, cînd i se ceruse să comenteze versul „Învață-mă să le-aud pe sirene cîntînd", spusese că îi amintea de titlul unui film pe care îl închiriase nu de mult de la un centru de casete video împreună cu un prieten, fiindcă auziseră că era cu lesbiene. Nebăgînd în seamă strădaniile lui Norman de a schimba subiectul, băiatul explicase în continuare că experiența fusese profund decepționantă, dată fiind sărăcia filmului în materie de „trosneală a fetelor", potrivit propriei formule dezarmant de fruste. Asta dusese la o discuție însuflețită între membrii de sex bărbătesc ai clasei, nu despre imagistica marină a lui Donne, ci despre posibilitatea de a surprinde un smoc din părul pubian al lui Sharon Stone în caseta cu Instinct primar, printr-o folosire abilă a stop-cadrului. La sfirșitul orei, Norman ceruse fiecărui elev - foarte imprudent, după părerea lui Sarah - să scrie o poezie despre stele și s-o aducă la școală a doua zi.
În clasă era deja gălăgie la sosirea ei, chiar dacă lucrurile se mai liniștiră nițel cînd își făcu apariția și se îndreptă spre o bancă liberă din ultimul rînd. Chiar și așa, lui Sarah i se păru că fiecare poezie era însoțită de hohote tot mai mari, iar una dintre fete - Melanie IIarris - trebui să facă eforturi evidente ca să-și stăpînească lacrimile. După intra-rea lui Sarah, se mai dădu citire cîtorva încercări mediocre, pe fundalul unor rîsete și chicoteli constante, dar gestionabile, iar apoi îi veni rîndul lui Andy Ellis.
Încă de la primul vers din poezia lui Andy - Cască bine clăpăuga, bulangiu nenorocit - în mintea lui Sarah, dacă nu și a altora, se declanșă
cel dintîi semnal de alarmă. Dacă ar fi fost după ea, probabil că ar fi intervenit chiar atunci, numai că Norman părea să fi căzut pradă unei tăceri oripilate și lăsă recitarea să curgă neîntreruptă.
Cască bine clăpăuga, bulangiu nenorocit, Ștoarfa mea nu-i pentru tine, cum te-am prins, cum te-am pîrlit. Ies pe stradă, iau o bîtă dup-un tur prin magazine, Și cînd te găsesc acasă, te bat de te caci pe tine. Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit, Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit. Te ginesc printre cearșafuri, o omor pe pițipoancă, Îmi scot Uzi-ul din haină și-i bag plumb în fofoloancă, Pe-urmă-ți fac și ție felul, doar știi bine că-i belea, N-are nimeni voie, frate, s-o fută pe curva mea. Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit, Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit.
În timp ce o parte din elevi îl priveau cu gura căscată, cu priviri fie de o teamă respectuoasă, fie de uimire, Andy fu răsplătit cu ovații zgomotoa- se de majoritatea băieților și chiar de una sau două fete. Sarah nu își putu reprima un interes profesional, în ciuda stînjenelii ei tot mai pronunțate, văzînd că reacțiile în fața acestei poezii păreau să se grupeze mai degrabă în funcție de sex decît de rasă. Andy însuși venea dintr-o familie (destul de înstărită) de albi, motiv pentru care, fu de părere Sarah, eforturile lui de a imita stilul „gangsta rap" erau demne de laudă; de asemenea, îi plăcu inventivitatea -tipică, de altminteri - cu ajutorul căreia reușise să insereze motivul stelei. Bineînțeles, n-ar fi spus cu voce tare nimic din toate astea: dacă ar fi trebuit să rezolve ea situatia, i-ar fi cerut să rămînă la o discuție între patru ochi după oră și ar fi trecut rapid la următorul elev. Pe de altă parte, Norman părea hotărît, o dată recăpătat graiul, să intre și mai mult la apă.
— A fost foarte interesant, Andy, spuse el după ce tămbălăul se mai domolise, dar mă întreb dacă ai înțeles cu adevărat ce-ai scris.
— Sigur c-am înțeles.
— Da, și noi am înțeles, domnule, zise un al doilea băiat.
— Am înțeles fiecare cuvințel, domnule, adăugă un al treilea.
(Sarah rezistă tentației de a-și îngropa fața în mîini. Știa că elevii li se adresau profesorilor cu „domnule" doar cînd atmosfera era extrem de negativă.)
— E vreun cuvînt pe care nu-l înțelegeți dumneavoastră, domnule?
— Știți ce-i aia fofoloancă, domnule?
— Normal că nu știe. Nici măcar n-a văzut Instinct primar.
— Gata! strigă Norman, încercînd să acopere rîsetele. Această așa-zis㠄poezie" a ta, Andy, e doar un potpuriu de măscări.
—Vă rog, domnule, spuse un elev, ridicînd mîna, nu știu ce-i acela potpuriu. Norman nu-l băgă în seamă.
— E doar o aiureală porcoasă, nu-i așa, fără rimă și fără sens.
— De rimat, rimează, îl corectă Andy. Plus că are și subiect, la fel ca poezia pe care ne-ați pus s-o citim ieri.
— Subiect, ai? Ei bine, eu unul nu l-am remarcat.
— Uitați care e, domnule, interveni băiatul care stătea lîngă Andy. Individu' ăsta negru s-a ofticat tare pe prietenu' lui, așa c-o să-l omoare.
— Exact, domnule. Și pe femeie.
— Fiindcă e-o curvă fără pereche, domnule.
— Gura! Să nu vă mai aud pe nici unul, se răsti Norman, revenind la Andy: Ai scris-o din capul tău?
— Da, domnule.
— Aiurea. Cum ai fi putut scorni așa ceva?
— Păi, ascult mult rap și de-aici mi-a venit ideea. De la Onyx, M.C. Ren și The Notorious B.I.G. Domnișoara Tudor a spus că e bine să fim deschiși la influențele altor culturi și tradiții.
Norman îi aruncă lui Sarah o privire care era pe jumătate o acuzație, pe jumătate un apel disperat. Ea îi răspunse cu un surîs blînd.
— Și oricum, continuă Andy, ieri ne-ați zis că Pulp și Oasis au scris poezii.
— Păi da, dar...
— Și-atunci care-ar fi diferența, domnule? Nu cumva fiindcă cei de la Onyx sînt negri, nu?
— Doar n-oți fi rasist, domnule, ce ziceți? Dumnezeule, băieții ăștia sînt tari de tot, își spuse Sarah. Preț de o clipă, aproape că fu mîndră de ei.
— Bun. Gata.
Norman se făcuse alb ca varul și începuseră să-i tremure buzele.
— Andy, vreau să stăm de vorbă după oră. Acum chiar c-ai dat de bucluc. Habar n-ai cît de rău. lar ceilalți, tăceți în p... tăceți din gură, se zborși el cînd clasa hohoti din nou, și ascultați poezia următoare. Să nu mai prind pe unul că scoate-o vorbă pînă sună. S-a înțeles?
Restabilirea ordinii fu superficială, iar temerile lui Sarah se dublară cînd Norman o alese pe Alison Hill să citească mai departe. Fata era cea mai mică din clasă, fiind o elevă eminamente retrasă și tăcută. Acum, după recitalul de obrăznicii al lui Andy, vocea ei păru mai stinsă, mai timidă și mai monotonă ca niciodată.
— Poezia mea are titlul „Găuri în cer", declamă ea în viteză. Cînd mor, stelele se transformă în niște găuri negre. Un astrolog se uita la trei stele de pe cer. Prin telescop. Erau o stea mică și două mari.
Una dintre stelele mari a murit și s-a transformat într-o gaură neagră. Celelalte două stele erau foarte singure. Nu mai existau alte stele pe cîteva milioane de kilometri. Doar aer negru și cer pustiu. Îmi pare rău pentru cele două stele singuratice, a spus astrologul. Dar era prea departe ca să poată face ceva. Așa că au rămas amîndouă pe cer, triste din cale-afară, și chiar dacă uneori mai străluceau, întunericul și pustietatea le făceau să fie foarte speriate.
Se lăsă o tăcere semirespectuoasă. Unul dintre băieți aplaudă sarcastic.
— Foarte bine, Alison, spuse Norman. De toată isprava. Totuși, am observat o mică greșeală. A mai sesizat-o cineva?
Nu se oferi nimeni.
— Ei bine, ai spus că bărbatul care se uita prin telescop era astrolog. Cred că de fapt ai vrut să spui astronom.
— Care-i diferența? întrebă cineva.
— Păi, e foarte importantă. Norman scrise cele două cuvinte pe tablă și se întoarse spre clasă, afișînd o expresie mulțumită.
— Vedeți voi, există doar două litere schimbate la aceste cuvinte, dar sensul lor este complet diferit. Astronomul este un savant serios, care își petrece timpul uitîndu-se prin telescop și prin alte instrumente știmțifice ca să descopere tot felul de lucruri despre stele, pe cînd astrologul este o persoană ușuratică și superstițioasă, care doar se preface că studiază stelele, dar de fapt alcătuiește horoscoape și alte prostii.
Sarah detectă încă o schimbare iminentă a atmosferei. Alison părea să nu mai fie atentă la ce spunea Norman: pe chip i se întipărise o expresie apatică, rătăcită, iar pentru o fracțiune de secundă Sarah avu sentimentul că deslușea în ea reflectarea ștearsă a unei alte fețe, a unei figuri fără nume din trecut. (Poate că de vină erau gura pe care și-o ținea ușor strîmb și felul neglijent în care își mușca buza de jos.) Între timp, restul clasei își recăpătase apetitul pentru răutăți.
— Vreți să spuneți că horoscoapele nu sînt serioase, domnule?
— Întocmai.
— Dar apar în ziare.
— Nu trebuie să vă luați după tot ce scrie în ziare.
— Cred că se pot afla multe lucruri despre oameni dacă le știi zodia, spuse una dintre fete.
— Așa e. Dumneavoastră în ce zodie sînteți, domnule?
— Pariu că sînteți leu, nu, domnule? Cică leii sînt foarte puternici și stăpîni pe situație.
— Are scorpionul ascendent în Uranus, sau pur și simplu așa ne stau pantalonii?
După terminarea orei, Sarah și Norman străbătură împreună terenul de sport, îndreptîndu-se spre sala de mese. Ea nu-i vorbi foarte mult despre lecție, mulțumindu-se să emită sunete vag liniștitoare și să-i comunice aluziv că nu făcuse o alegere prea fericită cu o zi în urmă, cînd se oprise asupra poeziei lui Donne. Studentul se resimțea puternic în urma acestei experiențe; îndeosebi acuzația de rasism îl șocase profund.
— Au încercat să te enerveze, atîta tot, spuse Sarah.
Norman se opri din mers și se uită la ea. Soarele încălzea vesel terenul de sport, iar ochii lui se îngustară involuntar cînd o întrebă:
— Credeți?
Sarah dădu din cap. Își trecu o mînă prin păr - părul des, cărunt și lung pînă aproape de umeri, de care Norman era deja fascinat - și sfirși fără să-și dea seama (fiindcă nu conștientizase niciodată gestul) prin a prinde un smoc și a trage ușor de el.
— Te descurci foarte bine. Serios, spuse ea și rîse. Am trecut cu toții prin asta, să știi. Cînd mă gîndesc la prima mea oră de practică pedagogică...
Mai făcură cîțiva pași.
— Apropo, am o scrisoare pentru dumneavoastră, zise Norman. E în servieta din cancelarie.
Presupunerea imediată a lui Sarah fu că era vorba de o scrisoare pe care o compusese el însuși, că avea să-i spună ceva, să-i facă o declarație prea însemnată pentru a fi formulată prin viu grai. Încercă o imensă ușurare cînd el adăugă:
— E de la o fată de la colegiu care susține că vă cunoaște. Vorbeam despre dumneavoastră cu niște prieteni, iar fata asta - pe care nici măcar n-o știu foarte bine - a zis că v-a cunoscut cu ani în urmă, pe cînd erați studentă.
Ușurarea făcu loc nedumeririi.
— Puțin probabil. La ora asta, toate prietenele mele din studenție au trecut de treizeci de ani. Cîți ani are?
— A, cred că douăzeci, nu mai mult. o cheamă Ruby. Ruby Sharp.
Fu rîndul lui Sarah să se oprească din mers. Ajunseseră aproape de intrarea în sala de mese, iar copiii se strecurau pe lîngă ei cîte doi sau în grupuri mai mari, tîrșîindu-și picioarele cu un aer melancolic.
— Da, chiar am cunoscut o fată pe care-o chema Ruby, spuse ea. Nu foarte bine, dar... știu despre cine vorbești. E nemaipomenit.
Pe chip îi apăru un zîmbet, și preț de cîteva clipe nu mai văzu fațada de cărămidă a clădirii laboratoarelor, ci un lucru mult mai puțin tangibil: o față palidă, ca de copil, o claie de păr roșcat, o plajă... o săgetă fiorul dureros al aducerii-aminte și își simți gîtul uscat cînd îl întrebă pe Norman:
— lar acum stă în Londra, așa-i? Nu se pregătește să ajungă tot profesoară?
— De fapt, cred că e la biologie.
Norman îi deschise ușa și imediat după aceea fură amîndoi asaltați de umiditatea și de hărmălaia sălii de mese.
— Dar locuiește la același etaj cu o prietenă și așa am ajuns să... Mă rog, la un moment dat a venit vorba de dumneavoastră...
Lui Sarah îi veni foarte greu să stea de vorbă cu Norman în timpul prînzului. Pomenirea numelui lui Ruby după toți acești ani îi trezise o sumedenie de emoții, nu toate plăcute. Și totuși, zău că nu avea de ce să fie tulburată: dacă proceda cu tact, nu avea ce să i se întîmple cînd i se amintea de domnul și doamna Sharp, îngrijitorii de la Ashdown, și de fetița roșcovană de care îi cereau uneori să aibă grijă în timpul zilei, cînd mama ei era la lucru. După-amiezele acelea petrecute sus cu Veronica și Ruby, jucînd cărți sau scrabble; ziua de pe plajă în compania lui Robert...
Da, vrînd-nevrînd gîndurile i se întorceau la Robert, și de fiecare dată cînd se întîmpla asta, lui Sarah îi era ciudă pe ea însăși. Trecuseră doisprezece ani, doisprezece ani de cînd îl văzuse ultima dată (nu punea la socoteală cea din urmă întîlnire cu iz de farsă de la Ashdown, deși în felul ei o făcuse să sufere cel mai mult), dar chiar și acum, trebuia doar să i se amintească de el - un amănunt cît de mic și de întîmplător - pentru ca durerea de altădată să năvălească imediat la suprafață. O durere pe care nici trecerea timpului, nici lunile acelea istovitoare de ședințe psihiatrice (care, că veni vorba, însemnaseră doar bani aruncați pe fereastră) nu reușiseră vreodată s-o atenueze.
Își spuse că împlinise treizeci și cinci de ani. Nu avea copii. Era divorțată. Oare nu venise vremea să dea definitiv uitării prietenia aceea îndepărtată, scurtă și nu foarte semnificativă?
Șirul gîndurilor îi fu întrerupt de Norman, care o rugă să-i dea sosul de roșii. Se uită cu o fascinație inconștientă, în timp ce studentul îl amesteca virtos în piureul apos și subțire.
Ruby făcuse tot posibilul ca scrisoarea să fie concisă și politicoasă. Nu știa cum avea să reacționeze Sarah văzîndu-se abordată de o persoană atît de tînără, pe care o cunoscuse atît de superficial, cu atît de mult timp în urmă. Era aproape ca și cum i-ar fi scris unui străin. Accentuă cu grijă că doar amintirea bunătății manifestate atunci de Sarah la adresa ei și auzirea, printr-o stranie coincidență, a numelui său în gura lui Norman o îndemnaseră să o caute. Nu-i scrisese din nici un alt motiv și nu avea defel intenții ascunse. Chiar și așa, însă, nu prea spera să primească răspuns.
Numai că Sarah fu încîntată de scrisoare și în aceeași după-amiază îi trimise un bilet prin Norman, dîndu-i numărul de telefon și sugerîndu-i să se întîlnească și eventual să ia masa la un local. Așa se explica faptul că, după doar cîteva zile, într-o seară de luni, Ruby se îndrepta spre North London, croindu-și apoi drum spre casa lui Sarah pe niște străzi necunoscute și ținînd în mînă un petic de hîrtie pe care se afla o adresă scrisă cu creionul.
Casa era ușor de găsit, fiind prima de pe strada pe care intrai după ce coteai la ieșirea din stația de metrou. Era un imobil mic, elegant, cu acoperiș orizontal; avea două etaje și subsol, iar bovindoul de la intrare era decorat cu iederă și tufe de salvie. Ruby ajunse cu zece minute mai devreme, așa că trecu prin dreptul casei și mai urcă pe deal cîteva sute de metri, savurînd strălucirea soarelui de la sfirșitul după-amiezei și vaga promisiune a unei aventuri modeste, prilejuită de vizitarea acestei părți noi a Londrei, atît de diferită de zona aglomerată, dar monotonă, în care era situată clădirea unde locuia ea. Îi plăceau îngustimea și pantele abrupte ale străzilor, casele înalte, trotuarele străjuite de pomi și sentimentul că traficul era ținut la respect. Pe drum se aflau puține mașini particulare, iar autobuzele și taxiurile lipseau cu desăvîrșire. Era aproape liniște.
Liniștea aceasta se păstră și pe durata primelor secunde de după revederea lui Ruby cu Sarah. Nici una dintre femei nu părea în stare să vorbească.
— Dumnezeule, chiar tu ești, spuse într-un tîrziu Sarah, care își explică nesiguranța inițială adăugînd : Ai părul...
— A, rîse Ruby, atingîndu-și podoaba capilară, ca și cum ar fi uitat pentru cîteva clipe că era acolo. Da, firește. o mică schimbare de imagine.
Odinioară părul lui Ruby fusese roșu ca para focului. Acum îi ajungea la umeri, era negru, fin și pieptănat cu grijă.
— L-am vopsit acum un an, zise ea. Oamenilor nu prea le plac roșcatele, habar n-am de ce. Am observat pur și simplu. Al tău arată grozav, adăugă ea repede. Îmi place părul cărunt cînd e purtat în felul ăsta. Cînd nu trebuie cănit.
Sarah zîmbi și îi spuse:
— Păi, intră.
Apoi izbucniră amîndouă într-un rîs încîntat și se îmbrățișară.
Sarah se uitase la știrile de pe Channel 4. Acum dădu televizorul încet și se duse să ia o sticlă de Frascati din frigider. Ruby se așeză pe canapea în fața televizorului, însă descoperi că nu își găsea locul. Începu să se uite prin camera de zi care se întindea cît era casa de lungă și avea decorațiuni interioare neutre, în nuanțe de crem și alb. Mobila era insuficientă pentru ocuparea întregului spațiu disponibil. Grădina din față și cea din spate erau mici, obișnuite și bine întreținute, iar casa în sine părea curată și atrăgătoare, dar Ruby avu impresia că era neînsu- flețită. Se așteptase la altceva.
—Am fost foarte mirată cînd am primit scrisoarca de la tine, începu Sarah.
Se așeză în fața lui Ruby și se aplecă înainte în fotoliu, tremurînd ușor și simțindu-se inexplicabil de stingheră.
— M-a surprins că ți-ai adus aminte de mine și cu atît mai puțin de nume.
— Nu uit niciodată, zise Ruby. Rețin o grămadă de lucruri.
Sarah observă că televizorul îi distrăgea atenția lui Ruby, așa că îl închise din telecomandă și puse un CD cu muzică de pian: Bill Evans, un cadou primit la cea de-a treia aniversare a căsătoriei de la Anthony (și unul dintre foarte puținele care îi plăcuseră). Se îndoia că era pe gustul lui Ruby, dar își spuse că putea contribui la destinderea atmosferei.
— Alaltăieri am fost iar la Ashdown, declară tînăra pe nepusă masă.
— Da?
— Cum să-ți zic, n-am vrut să intru. Am urcat pînă acolo și m-am uitat de afară, atîta tot. Nu mai e picior de student. Acum e un fel de clinică unde sînt tratați oamenii care au problerne...
— ...cu somnul, da. Știu.
— Aha. Cine ți-a spus?
— Medicul de familie.
Sarah sorbi cîteva guri de vin. Își dădu seama că îl bea mult prea repede.
— Mi-a propus să mă trimită și pe mine.
— De ce? o descusu Ruby, sesizînd imediat că păruse prea directă. Daca nu te deranjează c-am întrebat...
— Ei bine, spuse Sarah, dacă iți răspund la întrebarea asta, o să trebuiască să trecem imediat la povestea vieții mele. Cred c-ar fi bine să mîncăm mai întîi, ce zici?
— Tocmai asta vreau să aud de la tine, povestea vieții, raspunse Ruby, urmînd-o către ușa de la intrare. În fond, nu te-am mai văzut de doișpe ani.
— Dar de ce, Ruby? Ce importanță ar putea să aibă pentru tine?
— Fiindcă de la tine am cîteva dintre cele mai frumoase amintiri, spuse ea simplu.
Sarah se arătă foarte mișcată de aceste cuvinte.
— Da, zise ea. Au fost vremuri frumoase.
În timp ce intrau pe strada principală, întrebă:
— Ai tăi cum o duc?
— Tati a murit acum cîțiva ani...
— Vai de mine...
— ...dar mami e bine, foarte bine. Acum are o pensiune.
Merseră destul de puțin pînă la restaurantul care, fiind nou, părea să aibă anumite probleme tipice începutului. Cele două stabiliră că era destul de cald ca să stea afară și se văzură asediate de mai mulți ospătari care se întreceau să le ia comanda și care după aceea le aduseră primul fel cu o viteză îngrijorătoare.
— Despre ce vorbeam?
— Te pregăteai să-mi spui de unde aflaseși de Ashdown. lar asta însemna, chipurile, că trebuia să-mi înșiri povestea vieții.
Sarah măcină niște piper, îl puse în supă și întrebă:
— la să vedem, știi ce-i aia narcolepsie?
— În linii mari, da, răspunse Ruby surprinsă. E atunci cînd oamenii adorm mereu în timpul zilei, nu?
— Cam așa ceva. Ei bine, o am și eu.
— Aha, făcu Ruby, neștiind ce însemna concret acest lucru. Îmi pare rău. E ceva grav?
— Mă enervează, asta în mod sigur.
— lar clinica te-ar fi... ajutat, așa-i?
— Posibil, spuse Sarah, adăugînd ca să evite alte întrebări: N-am vrut să merg acolo din două motive.
Unul a fost că nu-mi permit să plătesc atîția bani, iar lista de aștepta- re pentru cei fără asigurare e făcută pe aproape doi ani de-acum încolo. Al doilea, continuă ea, arborînd un zîmbet oarecum sever, al doilea e că, întîmplător, șeful clinicii e un tip pe nume Gregory Dudden, cu care am fost colegă de studenție.
— Am priceput, spuse Ruby cu o ezitare în glas.
— Gregory și cu mine... ne cunoaștem, explică Sarah. A fost prietenul meu o vreme. Primul prieten, de fapt. Știi cum e, una dintre relațiile alea între studenți, care par normale la momentul ăla, dar la care te gîndești după cîteva luni și-ți vine să te-ntrebi... unde mi-o fi fost capul?
Ruby continuă să dea din cap, deși explicația părea să vină din afara experienței ei directe.
— Bine, și faptul că ești narcoleptică... ce înseamnă? În ce fel te afectează?
— S-a mai schimbat nițel, cu timpul. Chestia cea mai rea e că dorm foarte prost noptea și adorm ziua, fără să mă pot abține. Mi se întîmplă de aproape douăzeci de ani. Mai sînt și alte simptome, dar în ultima vreme parcă s-au mai îndreptat lucrurile. De pildă, cataplexia.
—Adică...?
— Adică, dacă rîd cu poftă sau mă emoționez prea tare, îmi pierd din tonusul muscular. Rămîn conștientă, însă am un fel de slăbiciune. Simt cînd m-apucă, și tot nu pot să fac mmic. Mi se poate întîmpla din orice: furie, bucurie, nemulțumire...
— Pare să fie mai mult decît un simplu motiv de enervare, spuse Ruby. Habar n-am avut.
— Asta e, rosti Sarah, încercînd să pară degajată, de-a lungul anilor am plătit o dată sau de două ori cu postul. Se presupune că de adormit în clasă adorm elevii, nu profesorul.
Turnă din nou vin în pahare; pe al ei și-l golise, al lui Ruby era aproape plin.
— Chestia e că abia acum trei ani a fost identificată. Pentru mulți generaliști e o noutate. Primul doctor la care m-am dus s-a uitat pătrat la mine. M-a făcut să mă duc la un psihiatru.
— Ce fel de psihiatru?
— Un psihoterapeut lacanian. Ruby intră din nou în ceață.
— Să nu-mi spui că te-au închis sau mai știu eu ce.
— Nu, da' de unde, zise Sarah, aparent amuzată de o asemenea idee. Presupun că n-a fost chiar pierdere de vreme. Măcar m-a făcut să pricep de ce nu-mi place să-mi atingă lumea ochii.
— Ochii?
— Da, sînt foarte sensibilă în privința lor. Își împinse ușor farfuria cu supa mîncată doar pe jumătate.
— Îmi pare rău, probabil că ți-am făcut țăndări imaginea pe care-o aveai despre mine cînd erai mică. Cred că arăt ca un spectru de nevroze.
— Nu, nici vorbă, mă...
Ospătarul, care dăduse tîrcoale mesei lor, se apropie și luă farfuriile. Ruby așteptă să plece.
— la să văd, ce-ar mai trebui să știu despre tine? Te-ai măritat?
— Cum să nu. Am bifat-o și pe asta. îl chema Anthony. Universitar.
— Și?
— A plecat. Mai de mult. Și-a găsit pe altcineva.
— A! îmi pare rău, se trezi Ruby repetînd. Sarah ridică din umeri încă o dată.
— Se mai întîmplă și din astea.
— Știi, probabil c-am avut eu o idee fixă - una dintre iluziile copilăriei - dar am sperat mereu c-o să te măriți cu prietenul tău de la colegiu.
— Cine anume?
— Hai că știi. Robert.
Rîsul lui Sarah fu scurt și forțat.
— Robert? N-a fost niciodată prietenul meu.
— Nu? Dar atunci pe plajă...
— Pe atunci aveam o relație cu altcineva. Cu o femeie, de fapt. O chema Veronica. Robert s-a aflat... întîmplător cu noi în ziua aia. Nici măcar nu-mi aduc aminte ce căuta acolo. E din ce în ce mai complicat, nu? întrebă Sarah, observînd expresia perplexă de pe chipul lui Ruby.
— Nu sînt deloc șocată, spuse tînăra. Am la școală o prietenă bisexuală. Cel puțin așa zice.
— Nu prea cred în cuvîntul ăsta, declară Sarah. Și în general în cuvintele care încearcă să reducă un lucru complicat la o formulă. Pe lîngă asta, continuă ea, ștergînd urmele de ruj lăsate pe marginea paharului, nu e vorba de sex. Sau, mă rog, nu pentru mine. Nu asta caut. E ciudat, toată lumea crede că în felul ăsta poți să optezi de două ori; numai că lucrurile nu prea stau chiar așa.
— A mai fost cineva după Anthony?
— Nu. Cred că Norman trage nădejde în direcția asta, așa că s-ar putea ca în scurt timp să mai fac o încercare.
— Chiar dacă spui că Robert ți-a fost doar amic, zise Ruby încet, rar și alegîndu-și cuvintele cu mare grijă, cred că a ținut mult la tine. În ziua aia pe plajă mi-a spus niște lucruri... știu că eram mică... dar tot le țin minte...
— Nu știu de ce aduci vorba despre ceva care s-a întîmplat acum doisprezece ani, rosti ea, cu o voce brusc încordată. Ți-am spus, Robert a fost un simplu amic, nici mai mult, nici mai puțin. Iar dacă a ținut atît de mult la mine, de ce m-a aruncat ca pe-o măsea stricată imediat după ce-am absolvit?
Ar mai fi avut și altele de spus pe această temă, dar Ruby arăta deja suficient de abătută.
— Oricum, conchise ea pe un ton mai blînd, cum e cu putință să-ți aduci aminte ce ți-a spus atunci, după atîta amar de vreme? Aveai doar opt sau nouă ani.
— N-o să uit ziua aia cît trăiesc, zise Ruby. Castelul ăla de nisip nemaipomenit pe care l-am construit împreună - l-am visat săptămîni în șir.
— Așa e... spuse Sarah și reîncepu să surîdă slab, pe măsură ce își aducea aminte. I-ai spus Omul Nisipurilor, nu? Amîndouă i-am zis așa cîtva timp, era secretul nostru.
— Era o zi cu atîta soare și atît de liniștită. Cea mai frumoasă cu putință...
Acum Ruby o privi țintă pe Sarah, cu o expresie pe cît de sinceră, pe atît de entuziasmată.
— Să știi că mi-am dorit dintotdeauna să vă răsplătesc. Pe amîndoi.
— Nu te prosti.
Ruby simți că întrecuse măsura, așa că o dădu pe glumă.
— Unde mai pui că m-am ales cu o bicicletă.
— Serios?
— Nici asta nu mai ții minte? A fost unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-a dat cineva. Mi-ai spus cum puteam să-mi conving părinții să-mi cumpere bicicletă.
— Nu-mi amintesc.
— Păi atunci, n-o să-ți aduc nici eu aminte, mai spuse Ruby, luîndu-și o poză îmbufnată.
Între timp, li se făcuse foame din nou. După aducerea rapidă a felului întîi, ospătarii păreau să fi dispărut en masse,iar Sarah avu intuiția înde- părtată a unei crize necunoscute care izbucnise în bucătăria localului.
— Mă faci să mă simt bătrînă, Ruby, zise ea cu un suspin.
— Eu? Bine, dar ești înconjurată de puști zi de zi - de ce tocmai eu?
— Nu știu... Fiindcă a trecut o groază de vreme de cînd te-am văzut ultima dată și te-ai schimbat foarte mult de-atunci.
— Oricum, nu ești bătrînă. Treizeci și cinci de ani nu înseamnă bătrînețe.
— Mi s-a dus deja jumătate din viață.
— Și urmează jumătatea mai bună.
— Sper.
— Vrei să fii profesoară mai departe?
— Păi, cred că da, răspunsc Sarah fără prea mult entuziasm, în timp ce un ospătar cu un aer tracasat le aducea în fine un risotto cu ciuperci și o tagliatella cu pui, așezîndu-le pe masă cu niște scuze de formă. Deși, sinceră să fiu, la ora asta e destul de greu. Jumătate dintre colegi fie că se pensionează înainte de termen, fie că se duc de două ori pe săptămînă la un psihiatru ca să-i scape de stres. Nici n-am apucat bine să ne dăm duhul punînd în practică un set de directive,că vine ministerul și ne obli- gă să facem cu totul altceva. Pierdem atîta timp cu inspecțiile, caracteri- zările elevilor și ale colegilor, întocmirea bugetelor și tot felul de chichițe contabilicești, că aproape c-am uitat de ce am vrut să fiu profesoară.
Ruby se uita la ea pe deasupra farfuriei cu risotto. Lui Sarah îi trecu prin cap că probabil nu făcea decît să-i ofere cea mai deprimantă seară din tinerețea ei. Jenată de acest gînd, se grăbi să adauge:
— Și totuși, din cînd în cînd se mai întîmplă cîte ceva, se ivește o provocare nouă, și te trezești că-ți spui: da, chiar vreau să fac meseria asta, chiar merită. Ca de pildă... mă rog, am acum o elevă la mine-n clasă... foarte tăcută și sfioasă - de multe ori timizii îți atrag atenția - și am observat la ea un fel de... tristețe, un secret numai al ei. Iar faptul că știu că sînt singura persoană care ar putea s-o înțeleagă...
Cînd se auzi făcîndu-și griji cu voce tare despre acest lucru, Sarah se simți rușinată pentru cît de mult acaparase din seara aceea ca să-și discute propriile probleme.
— Totuși, Ruby, n-ar fi cazul să aflu și eu ceva despre tine?
Însă tînăra era pe cît de decisă, pe atît de abilă, și chiar dacă la început îi povesti cu dragă inimă despre prietenii de la colegiu și despre pensiunea cu vedere la mare a maică-sii, făcea ce făcea și aducea mereu discuția la Sarah, la Ashdown și la ziua aceea petrecută pe plajă. Cît despre masă, după un timp abandonară orice speranță legată de desert, îi dădură ceva bani unuia dintre ospătarii atît de greu de prins și în cele din urmă părăsiră localul. După ce merseră pe jos pînă la stația de metrou, luîndu-și un rămas-bun plin de cuvinte de recunoștință și promițîndu-și să țină legătura, Ruby mai puse o întrebare.
— Narcolepsia asta a ta, spuse ea. Se poate vindeca, nu?
Sarah clătină din cap.
— Din păcate, nu. Dac-o ai, nu mai scapi de ea. Există niște medica- mente care atenuează simpto-mele și se pare că, pe măsură ce îmbătrî- nești, e ceva mai bine. Cum ți-am zis, cataplexia nu mai e atît de acută; în plus, mai era o chestie — visatul de dinaintea somnului - care se pare c-a dispărut de tot.
— Asta ce mai era?
Sarah își încrucișă brațele la piept și simți un fior rece. Era deja tîrziu și se făcuse frig. Îi părea bine că o văzuse pe Ruby, însă nu voia să se mai gîndească la trecut; își dorea să fie acasă,singură, să pună din nou CD-ul cu muzică de pian, să termine vinul și să corecteze odată lucrările alea.
— E greu de explicat, spuse ea, dar uneori aveam niște vise... atît de reale...
Oare o cuprindeau nostalgiile și pentru asta? se întrebă ea, pe cînd se îndrepta grăbită spre casă. Și pentru faptul că la un moment dat fusese incapabilă să distingă între vise și amintiri? Era timpul să dea uitării vremurile de odinioară, zău așa; să se concentreze asupra provocărilor actuale. Se gîndi la Alison Hill și la modul optim de a începe să sondeze



FAZA A DOUA

tristețea îngropată în străfundurile ființei ei și pe care o întrezărise, o dată sau de două ori, în spatele acelei expresii serioase. Își aduse aminte de chipul ei cînd asistase la oră, fără să asculte diatriba comică a lui Norman despre astrologi și astronomi, și de felul absent în care își mușcase buza dejos... Totuși, imaginile trezite în mod neliniștitor la viață de Ruby nu-i dădeau pace, și nu-i trebui decît o secundă ca să treacă - inexplicabil — de la Alison la Veronica; da, la Veronica, dintre toate fantomele care s-ar fi putut ivi, neinvitate, în fața ochilor ei evocatori din seara aceea, Veronica așezată așezată la o masă de la Cafe Valladon, citind o carte și chicotind încet, ca pentru sine, între înghițiturile de cafea neagră și fumurile trase din țigară. Era începutul lui decembrie, semes- trul se apropia de sfirșit, iar Veronica se înfofolise bine, purtînd sveterul multicolor de lînă pe care îl aleseseră împreună cu cîteva săptămîni în urmă, cînd ieșiseră la cumpărături. În local era cald și umed din cauza aburilor: geamurile de culoarea chihlimbarului, opace pînă și în vremu- rile bune, erau acum aburite și de straturile de condens. Fumul de țigară care se ridica în aer era atît de gros, încît Sarah aproape că nu mai vedea pe unde merge. Cînd ajunse la masă rămase în picioare cîteva clipe, aș- teptînd ridicarea ochilor, zîmbetul, închiderea cărții și sărutul. (În public se sărutau pe obraz, era singurul lucru pe care și-l permiteau.) Într-un tîrziu, văzînd că Veronica era atît de absorbită de citirea romanului încît nici nu-i observase sosirea, Sarah îi invadă liniștea întrebînd:
— Ia zi, a apărut sau nu Huhurezul? Se aplecă pe deasupra mesei pentru sărutul obișnuit. Cînd își lipi obrazul de al Veronicăi, aceasta din urmă îl simți rece și pișcăcios.
— Dumnezeule, ai înghețat, spuse ea. A-nceput să ningă sau ce naiba?
— Aproape.
Sarah se așeză și sorbi o dată din cana Veronicăi.
— Cum e, a apărut?
— Încă nu. Deși lucrurile stau din ce în ce mai urît.
Sarah puse mîna pe pachetul de țigări.
— Pot să iau și eu o mahorcă?
— Sigur. Ia liniștită.
„Mahorcă" era cuvîntul lor secret pentru țigară. Ca multe alte cuvinte conspirative, fusese împrumutat din Casa somnului, cartea pe care o citea Veronica, scrisă de un autor de care nici una dintre ele nu mai auzise pînă atunci, pe nume Frank King. Era una dintre sutele de cărți cumpărate cu preț redus de Slattery ca să împodobească pereții de la Cafe Valladon, și întîmplător se afla la mijlocul raftului de deasupra mesei lor preferate. Sarah începuse s-o citească la un moment dat, în timp ce o aștepta pe Veronica, și fusese captivată imediat de limbajul desuet al anilor '3o și de intriga incredibil de sinuoasă, care părea să se învîrtă în jurul cîtorva documente furate și al unui criminal notoriu, poreclit Huhurezul, dar care în realitate era un simplu pretext pentru o serie năucitoare de răpiri în miez de noapte și de asasinate oribile. În ziua aceea — la doar una sau două săptămîni de la începutul relației lor - Sarah îi citise cu voce tare cîteva dintre pasajele cele mai suculente Veronicăi, iar în următoarele două luni cartea devenise un fel de glumă a lor extrem de personală, una dintre numeroasele legături ascunse care le apropiau atît de mult una de alta, făcînd totodată relația lor impenetrabi- lă în fața celorlalți.
— Păi, spune, ce s-a mai întîmplat? întrebă Sarah, aprinzîndu-și țigara.
— Să vezi, Smith ăsta...
— Cine e? El e Huhurezul?
— Încă nu știm. Oricum, i-a legat pe Henry Downes, pe Robert Porter și pe Aileen de scaune, iar acum îi amenință că-i torturează dacă nu-i spun unde sînt obligațiunile. Mă rog, de fapt, doar pe Aileen. Cu un vătrai înroșit.
— Pe Aileen? Te ții de bancuri.
— Nu, nici vorbă. Ascultă aici: „Se scurseră cîteva minute implacabi- le. Smith scoase din nou vătraiul. Acum vîrful lui lucea cu o sclipire roșiatică, iar bucătăria se umplu de mirosul sugestiv al fierului încins."
— Excepțional, spuse Sarah, rîzînd încîntată.
— „«Ia zi, Porter, rosti el, apropiindu-se de Aileen. Unde sînt?» «Nu știu», mîrîi Porter, căruia îi tremurau buzele. «Nu te mai întreb încă o dată. Încep cu o arsură ușoară pe față, ca să vezi că nu glumesc. O să doară, firește, și o să rămînă o cicatrice. Dacă nici asta nu te clintește, o să-i scot ochii - unul cîte unul. Și să-ți mai spun ceva - mă țin întotdea- una de cuvînt." Aileen încercă să se ferească în clipa cînd văzu fierul încins apropiindu-i-se de chip. Închise ochii, iar obrajii îi păliră și mai mult. Însă nu vorbi și nu scoase nici un strigăt. Henry se zbătu disperat în..."
Veronica se întrerupse, ridicîndu-și privirile și dîndu-și seama că paloarea din obrajii lui Aileen se transferase asupra celor ai lui Sarah. Zîmbetul ei devenise chinuit și înghețat.
— Aoleu, spuse Veronica și închise cartea. lartă-mă. Am fost o tîmpită fără tact.
Sarah clătină din cap și încercă să pară veselă.
— Nu, fii cuminte. Zi-i mai departe, era ca lumea. Însă nu reuși să se prefacă mult timp. Se rezemă în scaun și închise ochii.
— Acum chiar mi-e puțin rău.
Veronica se aplecă în față și simulă că-și lipește vîrfurile degetelor de pleoapele lui Sarah, care tresări și se eschivă.
— Nu.
— Scuze.
Veronica bău din cafea și se hotărî să schimbe subiectul.
— la spune, cum a mers azi? Nici măcar nu te-am întrebat.
Fusese prima zi de practică pedagogică a lui Sarah la școala primară din apropiere. Fusese agitată toată săptămîna și se pregătise cu frenezie, intrînd în clasă cu niște materiale care i-ar fi ajuns pentru șase ore, nu doar pentru lecția de patruzeci de minute pe care trebuia s-o susțină.
— A fost bine, zise ea. Chiar a ieșit.
— Ai primit cartea poștală de la mine?
— Da, răspunse Sarah, și preț de o clipă ochii ei luciră intim, luminați de o dragoste pură și necondiționată. Mulțumesc.
Scuturînd scrumul țigării, găsi de cuviință să adauge:
— Întîmplător, n-a fost singura carte poștală cu urări de succes.
— Dă-mi voie să ghicesc: Robert?
— Mă tem că da. o scrisorică plîngăreață, furișată pe sub ușă în timpul nopții.
— Bietul de el. E căzut în cap după tine. Veronica rostise aceste cu- vinte cu o anumită malițiozitate pe care Sarah o observă și nu putu să
n-o savureze în sinea ei.
— Nu-l judeca prea aspru, spuse ea.
— Spune, ce s-a-ntîmplat? Cum au fost copiii? Ce-ai facut cu ei?
— Păi, mi-am zis să merg la sigur și să-ncep cu cineva gen Stevie Smith, dar în ultima secundă mi-am spus: ia stai, hai să-ncercăm ceva mai greu, să ridicăm ștacheta, așa că i-am pus să citească poezia aia a lui Mary Angelou - o știi și tu, „Cîntec pentru cei bătrîni".
— Totuși, asta e despre sclavie. Nu prea aveau de unde să știe unde voiai să ajungi.
— Dar au știut, aici e-aici. Au fost cîteva lucruri mai grele, pe care a trebuit să le explic, însă rămîi tablou cîte chestii pricep copiii ăștia și despre ce sînt în stare să vorbească dacă... mă rog, dacă dau peste un scriitor bun... Am purtat o discuție de nota zece și - nici nu știi cum poți să te simți, Ronnie, cînd vezi că ai treizeci de copii care azi, datorită ție, au băgat la cap un lucru de care nu mai auziseră pînă acum. E cel mai frumos sentiment din lume... Veronica zîmbi și spuse:
— Eram sigură c-o să-ți iasă bine!
După care o întrebă, cu o voce mai joasă:
— Dar n-o să te mai pregătești la fel de mult și de-acum încolo, nu?
— Nu cred. De ce?
— Fiindcă nici n-o să mai apuc să te văd. N-ai mai dat pe-aici de zile-ntregi.
— Ei bine...
Sarah trase aer în piept, iar în glas i se citi o emoție abia ținută în frîu.
— Chiar voiam să discut ceva cu tine. Să te-ntreb o chestie.
Veronica așteptă. Da?
— E un tip care a stat la Ashdown, și-a eliberat camera și s-a mutat înapoi în campus. Și de fapt... (întîlni ochii Veronicăi, care așteptau flămînzi)... mă rog, tehnic e o cameră dublă. Are două paturi și e foarte mare. La etajul doi. Așa că mă-ntrebam... cum să-ți zic, mă întrebam dacă nu vrei să te muți acolo.
— Singură? întrebă ea, ca s-o tachineze.
— Păi... nu. Amîndouă.
— Ca doi amanți! spuse Veronica, oferind cuvîntului o nuanță frivol-răutăcioasă, care o făcu pe Sarah să se uite îngrijorată de jur împrejur în local. Doi amanți care stau în aceeași cameră? Ce-o să spună conducerea Universității?
— Păi... nimic, bineînțeles. De unde să afle... de noi?
Veronica savura prea mult momentul comic ca să renunțe.
— Totuși, gîndește-te ce scandal ar putea să iasă.
— Dacă ți se pare prea... vreau să zic, dacă nu poți să...
— Sarah, spuse Veronica, luîndu-i mîna pe care mai întîi i-o strînse, iar apoi i-o mîngîie, mi-ar plăcea foarte mult să mă mut cu tine. Ar fi grozav.
— Serios?
— Serios.
Zîmbetul larg al Veronicăi începu să tremure din nou la colțurile gurii.
— Totuși, bietul Robert. O să se suie pe pereti.
—Vorbești de lup... spuse Sarah, uitîndu-se spre ușă.
Robert șovăi înainte să li se alăture, însă doar pentru scurt timp. Nu își putea refuza plăcerea de a sta la aceeași masă cu Sarah, chiar și atunci cînd era temperată de constatarea chinuitoare că aceasta era extrem de fericită în compania Veronicăi. În orice caz, se decise să se așeze lîngă aceasta din urmă - fie ca să evite impresia că ar fi vrut s-o monopolizeze pe Sarah, fie pur și simplu fiindcă putea s-o privească mai des dacă stătea în fața ei.
— Bună, zise el, vărsînd cîțiva stropi de cafea din cana plină ochi, în timp ce Veronica se dădea mai încolo ca să-i facă loc. Cum a mers azi?
— A fost splendid, răspunse Sarah. Cum nu se poate mai bine.
— Zău? Eram sigur.
— Copiii au fost grozavi, ceilalți profesori sînt foarte drăguți...
— Și ai dat lovitura? Le-a plăcut de tine?
— Da, așa se pare. Peste tot în școală domnește o atmosferă de-a dreptul frumoasă. Cum să-ți zic, știu, probabil că e prea devreme ca să mă gîndesc la asta, dar... dacă m-ar opri la ei la sfirșitul anului, ar fi... ar fi perfect.
— Serios? Îți cauți de lucru pe-aici prin zonă, da? Mintea lui Robert intrase deja în acțiune, iar tînărul își adapta propriile planuri în funcție de ale ei. La nevoie, putea și el să-și găsească un serviciu prin apropiere sau să se înscrie la un curs post-universitar.
— Da. Mă rog, amîndouă, preciză Sarah. Parcă ți-am spus, Ronnie vrea să deschidă un cerc de teatru.
— A, da.
Buna dispoziție a lui Robert intră într-un picaj deja familiar. Însă băiatul era hotărît să rămînă în joc, așa că se întoarse spre Veronica și o întrebă:
— Cum merge?
— A, ne punem pe picioare. Între timp, Veronica redeschisese Casa somnului și era doar pe jumătate atentă la discuție.
— Deocamdată tatonez cîțiva sponsori potențiali.
— Sponsori?
— Păi, întreprinderi private, chestii de-astea. Așa merge în ziua de azi, mai toate țin de inițiativa privată.
— Ronnie are un mare avantaj fiindcă se pricepe atît de bine la economie, se entuziasmă Sarah.
Veronica rîse, dar nu o făcu la adresa modului în care îi fuseseră rezumate cunoștințele de finanțist, ci din cauza unui lucru peste care dăduse în carte și care păruse s-o amuze.
— Aduceți-le vii, rosti ea. Cărările prudenței. Gătite într-un abur purpuriu.
— Poftim? făcu Sarah.
— Astea sînt cărțile prezentate la sfirșit. Cazul tinerei vupsite. Connie Morgan și cheresteaua, mamă, ăsta am impresia că-i un text clasic din literatura lesbiană. Ia fiți atenți... Soție doar cu numele, În război cu ea însăși, Triunghiul fetelor... Uluitor, cred că am destul material pentru o teză de doctorat, spuse ea, după care izbucni în rîs: A, uite și pentru tine una, Robert. Eu și mîna mea. Eventual poți s-o citești cînd te gîndești la mine și la Sarah, ce zici?
— Ronnie!
Scandalizată, Sarah o lovi cu piciorul pe sub masă în joacă. Însă cînd o privi, Robert văzu că ochii ei nu erau ațintiți asupra lui, ci asupra iubi- tei ei, și că rîdeau, rîdeau vesel, cu o bună dispozitie care era doar a ei, cu totul privată și exclusivă. Își înfrînă lacrimile care simțea că-l podidesc și deodată, preț de o clipă, își pierdu cunoștința, revenindu-și după scurt timp și avînd în minte o propoziție însuflețită, dar neașteptată:
Orbirea ce-am văzut în ochii tăi aseară... Între timp, Veronica se ridica și se pregătea de plecare. Chiar atunci spunea ceva. Disprețul care mă făcea să simt... Ce-l facea să simtă? Cum se simțea?
— Și-atunci, cum rămîne?
De data asta auzi clar cuvintele Veronicăi.
— Cînd ne mutăm?
— Te caut mai tîrziu, îi răspunse Sarah. Mai vorbim atunci.
Veronica își luă rămas-bun de la amîndoi și plecă. Cele două nu se sărutară în fața lui Robert.
Se lăsă tăcerea. Sarah îi adresă lui Robert un zîmbet în chip de scuză, iar tînărul se strădui să-i răspundă în același fel.
— Ce-a fost asta? întrebă el într-un tîrziu. Vă mutați împreună?
Sarah încuviință din cap.
— Vine și ea să stea la Ashdown. Preluăm fosta cameră a lui Geoff.
— Aha.
Încă un lucru pe care trebuia să-l accepte ca să se poată obișnui cu el.
— O să fie frumos.
— Da, așa cred. o să meargă bine.
— Bravo.
Robert deschise exemplarul din Casa somnului și-l răsfoi, fară să vadă nimic.
— În cazul ăsta, camera ta rămîne liberă, nu?
— Bănuiesc că da.
Acum ce Dumnezeu mai voia? Nu cumva nutrea vreo dorință fetișistă de-a se muta în locul ei?
— De ce mă-ntrebi?
— Prietenul meu Terry își caută cameră, atîta tot. Ai ceva împotrivă dacă-i spun?
— Nu, nici vorbă, răspunse Sarah, simțind o ușurare enormă. Ar fi foarte bine.
Urmă o nouă tăcere mai lungă și chiar mai stînjenitoare. Sarah căută un subiect de bîrfa. Mai multe banalități îi veniră în minte, însă îi muriră pe buze.
— Ăsta-i al lui Slattery? întrebă Robert, prefacîndu-se în continuare preocupat de citirea romanului.
— Da.A fost luat de-acolo, spuse Sarah, indicînd locul liber de pe raft.
— Prietenul ăsta al meu, Terry, zise Robert. A ascuns o bancnotă de zece lire într-una dintre cărțile astea.
— Zău? De ce?
— Păi, de rezervă. Dacă rămîne vreodată lefter.
— E o idee bună.
— Isteață treabă nu? Șansele să dea cineva de ea sînt de una la un milion.
Sarah nu își dădu seama unde duceau toate astea, iar cuvintele următoare ale lui Robert - nesigure și derutante - nu făcură nimic s-o lămurească.
— Sarah, dac-o să vreau vreodată să... să-ți las ceva, o să-l pun aici. În cartea asta.
— Ce vrei să spui?
— La pagina... - rosti el, răsfoind romanul la întîmplare - ...la pagina o sută șaptezeci și trei. În felul ăsta o să știi unde să cauți.
— Ce anume? Bani?
— Poate bani, poate... mă rog, orice. încă nu știu nici eu.
Așa era; habar nu avea de ce-i spunea aceste lucruri. Totuși, i se păreau importante.
— O să ții minte, bine?
— Robert... începu Sarah.
Însă nu-i venea să-i spună că, alegînd un asemenea instrument pentru misterioasa lor comunicare, reușise să dea exact peste cartea care simboliza tot ce simțeau ea și Veronica una pentru cealaltă, fiind semnificantul însuși al dragostei lor. Cum ar fi putut să-l supună, chiar în clipa aceea, unei asemenea ironii? Ar fi fost o cruzime mult prea mare.
— Trebuie să plec, izbuti ea să îngaime într-un tîrziu. Îmi... sincer, îmi pare rău că te-am băgat la mijloc.
Robert își plimbă un deget pe cotorul verde al cărții și nu scoase o vorbă.
— Ne mai vedem acasă, da?
— Bine, zise el.
lar după ce Sarah plecă, își aținti privirile goale în locul din fața lui unde stătuse pînă atunci, chinuindu-se să se împace, pentru a mia oară, cu absența ei.
Terry intră la Cafe Valladon după vreo zece minute și-l găsi pe Robert aplecat asupra unui caiet, cu limba ieșindu-i absent din gură și cu spinarea încovoiată, într-o atitudine care sugera mohoreală și concentrare deopotrivă.
— Arăți de parcă ți-ai citi ciorna bilețelului de adio dinaintea sinuciderii, spuse el.
Robert rîse scurt, fără chef, și închise caietul cu o vioiciune surprin- zătoare. Nu voia să știe nici Terry, nici altcineva, că începuse să scrie un poem despre Sarah.
— Te superi dacă-ți întrerupem chinurile creatoare? întrebă Terry.
— Sînteți mai mulți?
— Da, trebuie să mă-ntîlnesc cu niște oameni.
— Nici o problemă, stai jos. Oricum aveam niște vești pentru tine. Cred că ți-am rezolvat problemele de cazare, zise el, după care îi povesti despre camera eliberată recent de Sarah.
Terry luase nu de mult decizia de a pleca din campus, din cauza unui vecin zurbagiu care nu-l lăsa să doarmă cele paisprezece ore pe zi de care avea nevoie. Îl atrăgea ideea de a se muta la Ashdown, iar chestiunea fu rezolvată înainte ca prietenii lui să i se așeze la masă. Aceștia erau amîndoi studenți la cinematografie și îi chema Luke și Cheryl; purtau veșminte negre tradiționale ale proscrișilor de la regie film și, la fel ca Terry, păreau să aibă o nevoie disperată de cîteva mese bune și de o lungă vacanță petrecută sub razele soarelui.
— Și care-i treaba cu cartea asta? întrebă Luke, punînd mîna pe Casa somnului.
Robert tresări cînd văzu romanul în mîinile lui. Avu irnpresia maculării unor moaște sfinte.
— Am găsit-o pe raft, spuse el. Încercă să ia cartea, dar Luke nu vru să-i dea drumul.
— Și Francis King cine-i?
Se uită peste una dintre primele pagini și aruncă o privire listei de romane ale aceluiași autor.
— Aici scrie că după una din cărțile lui s-a făcut un film.
— Exact, confirmă Terry. Eterna lumină, ăsta era titlul. Realizat în 1932, cu Boris Karlofi și Cedric Hardwicke.
— Eterna lumină? N-am auzit de el.
— Aha! făcu Terry triumfător. Asta fiindcă au dispărut toate copiile. Din Anglia și din America, în orice caz.
Robert puse discret cartea la loc în raft.
— Și de unde știi de el? se interesă Luke.
— Am citit un material despre filmele pierdute. Și de fapt - Terry se întrerupse, părînd mulțumit de sine - am pus la punct și o teorie despre ele. Vreți s-o auziți?
— Minunat, spuse Cheryl zîmbind - înc-o teorie. Se părea că teoria cea mai recentă a lui Terry fusese elaborată în dimineața aceleiași zile, după un vis deosebit de amăgitor și evaziv, cu niște flori de măr, o femeie blondă, un deal încălzit de soare și o pălărie cu borul lat. Teoria se referea la filmele și la visele pierdute, iar Robert, de exemplu, o ascultă bucuros și se lăsă în voia ei, fie și pentru a scăpa de amintirea ultimei întîlniri cu Sarah și Veronica.
— Știu că e un loc comun să spui că filmele sînt ca visele, un fel de inconștient colectiv, începu Terry, dar mi-am zis că nimeni n-a dus ideea pînă la capăt. Există tot felul de vise, nu? În cazul ăsta, evident că avem filmele de groază, care sînt aidoma coșmarurilor, iar pe urmă filmele porcoase, gen Din fundul gîtului și Emmanuelle, care sînt echivalentul viselor erotice.
Sorbi din cana de cacao dulceagă, ambalîndu-se pe măsură ce vorbea.
— Pe urmă vin reeditările și poveștile care se spun de nu știu cîte ori la rînd, care seamănă cu visele recurente. În fine, există și filme reconfor-tante și vizionare, cum ar fi Orizontul pierdut sau Vrăjitorul din Oz. Însă cînd un film se pierde, nu a apucat să ruleze deloc, originalul dispare și nu-l vede absolut nimeni, ei bine, ăsta e cel mai frumos dintre toate visele. Fiindcă e genul de film care se poate să fi fost cel mai atrăgător din viață, numai că-l pierzi din memorie în timp ce te trezești, iar după cîteva secunde nu-ți mai amintești o iotă.
— Dar se întîmplă vreodată? întrebă Robert. Cum să zic, în cazul în care cineva se leagă la cap, bagă mîna-n buzunar și face-un film, doar n-o să-l țină sub lacăt fără să lase pe nimeni să-l vadă.
Ca să-i facă un bine acestui naiv, experții în ale filmului parcurseră un inventar al tuturor filmelor pierdute care le veniră în minte: versiunea de opt ore din Lăcomia, Ziua în care a plîns clovnul, cu Jerry Lewis, despre un clovn care lucrează în lagărele de concentrare naziste, rolele lipsă din Splendoarea Ambersonilor , Fața nevăzută a vîntului, legendara creație a lui Orson Welles, Cazemata - o dramă despre cel de-al doilea război mondial, cu Peter Sellers în rolul principal, filmată integral în mai multe buncăre subterane de sub Insula Guernsey - scena lipsă a camerei de gazare din Dublă compensație, cele patru secvențe tăiate din Viața personală a lui Sherlock Holmes...
— Totuși, Wilder e un mediocru, spuse Terry. Cine și-ar da osteneala să facă o versiune nouă după unul dintre filmele lui?
— Drept să-ți spun, e regizorul meu preferat, îl informă Luke. Al tău care-i?
Acesta era, bineînțeles, unul dintre jocurile lor preferate. Terry își țuguie buzele.
— Nu cred că am vreunul, anunță el. Sau, mă rog, sînt sigur că există pe undeva, dar încă n-am dat de el.
— Ei? întrebă Cheryl.
—Ar trebui să fie cineva... absolut integru. Cineva care nu doar regizează, ci și scrie. Pentru mine, filmul e în esență expresia viziunii personale a unui artist.
Chiar dacă restul celor aflați la masă îl considerară afectat și prețios, își ținură gura.
— Pînă la urmă, o să vreau și eu să scriu. Și să regizez. De fapt, chiar acum lucrez la un scenariu.
Robert sorbi din cafeaua care i se răcise de tot, Cheryl începu să desfacă un cubuleț de zahăr, iar Luke se apucă să-și examineze unghiile.



— Să vi-l spun în două vorbe, bine? E povestea vieții unui om, înțelegeți, o să fie interpretată de același actor de la cap la coadă și o să se-ntindă pe cincizeci de ani. o să-l vedeți transformîndu-se din tinerel în moș pe durata unei ore și jumătate. Or să se facă treceri bruște de la figura lui la douăzeci de ani, plină de elanul tinereții, la cea de la șaptezeci de ani, cînd amărăciunea și deziluziile au săpat cute adînci. O cronică dinamică și vertiginoasă a speranței ofilite, care se preschimbă în disperare.
Urmă o scurtă pauză, întreruptă la un moment dat de Luke.
— Cam greu să faci din asta un succes de casă, din cîte bag seama, spuse el, ridicîndu-se ca să achite nota.
Crăciunul sosi și trecu, semestrul de primăvară debută, iar după cîteva săptămîni Terry ajunse la concluzia că își descoperise în fine regizorul preferat. În toiul unei nopți de vineri, BBE2 programă o versiune subtitrată a lui Il Costo della Pesca (Scump am mai plătit chefalul), drama neorealistă semnată de Salvatore Ortese în 1947 și descriind viața a două familii rivale din sătucul de pescari Trapani. Deși vag familiarizat cu numele acestui regizor italian puțin cunoscut, Terry nu-i văzuse pînă atunci nici un film, iar impactul peliculei sus-amintite fu imediat și revelator ca un pumn în moalele capului. Îl privi singur, în întunericul camerei cu televizorul de la Ashdown, după ce bău o jumătate de sticlă de vin roșu; înainte de începerea filmului, simțurile îi erau amorțite, făcîndu-l să vrea să se culce, însă nu trecură decît cinci minute și se trezi complet, urcînd apoi în goană pînă în dormitor, ca să ia un caiet în care să-și consemneze reacțiile. Fu de-a dreptul frapat de prim-planurile extreme cu figurile bătrîne, zbîrcite și bătute de vînturi ale pescarilor („chipul ca peisaj", își notă el în caiet), de imaginile de un alb și negru frust ale austerei coaste siciliene („peisajul ca personaj", adăugă el) și de simplitatea primordială a dramei și a concentrării ei riguroase asupra sărăciei din viața personajelor („înlănțuire viguroasă, ergonomie sugestivă", încheie el, după ce dăduse pe gît și ce rămăsese în sticlă). Terry avea impresia că nimerise în sfirșit peste un regizor care, îmbinînd compasiunea sinceră pentru viețile oamenilor simpli cu un vocabular cinematografic obișnuit, dar specific, întruchipa aspirațiile pe care trebuia să le nutrească întreaga breaslă.
Spre sfirșitul după-amiezei de sîmbătă, ajunse la biblioteca Universității cu puțin înainte de închidere și trase la xerox pagina rezervată lui Ortese în The Cambridge Companion to Film:
ORTESE, SALVATORE (1913-l975). Regizor italian, a lucrat la montaj și subtitrare cu începere de la jumătatea anilor '30 și se spune că ar fi fost asistentul lui ROSSELLINI (qv) la scrierea scenariului pentru Luciano Serra, Pilota (1938). A realizat numeroase documentare în timpul războ- iului și și-a facut debutul în filmul de lung metraj cu II Costo della Pesca (Scump am mai plătit chefalul, 1947), care împreună cu Roma, Citta Aperta de Rossellini și Sciuscia de De Sica (qv ambele), au marcat prima perioadă de avînt a neorealismului. Filmele lui din anii '5o, printre care Paese Sema Pieta ( Tărîm fără milă, 1951) și ceva mai veselul Morte da Fame (Morți de foame, 1955), îi arată angajarea statornică în slujba mișcării despre care credea că fusese trădată de regizorii italieni contem- porani și îndeosebi de De Sica, al cărui sentimentalism prezent în Umberto D (1952) l-a criticat în mod public - în timp ce filmul italian al anilor '60 recurgea la concesii în favoarea comediilor sexy la modă și a exceselor stridente ale lui Federico FELLINI (qv), pesimismul concepției lui Ortese despre relațiile economice și umane n-a făcut decît să se intensifice, iar singurul lui film color turnat în această perioadă pentru un studio important, 6 la vita! (Așa e viața!,1964), a trebuit să fie refăcut, din cauză că finalul a fost considerat exagerat de trist. (Filmul spune povestea unei mame iubitoare care devine prostituată ca să poată plăti tratamentul medical al fiului ei schizofrenic. În cele din urmă, ea ajunge servitoare în casa unor soți înstăriți din Florenta, însă în versiunea inițială a lui Ortese, tocmai cînd era pe punctul de-a strînge destui bani pentru a se muta cu familia din apartamentul mizer și înghesuit în care locuia, rămîne fără ambele picioare în urma unui accident oribil, provocat de aspirator.) Ultimul film al lui Ortese nu a rulat niciodată pe ecrane. Critică mușcătoare și nemiloasă a instituțiilor militare, și - conform autorului însuși - „un imn înălțat degradării spiritului uman", Sergente Cesso (De serviciu la latrină; Titlul în America: Armata căcăcioasă, 1972) nu a găsit difuzori și a fost vizionat doar de cîteva persoane, inclusiv un critic italian despre care se spune că ar fi plecat după doar zece minute de proiecție, declarîndu-le reporterilor că lui Ortese „ar trebui să i se facă o injecție letală, ca unui animal bolnav". Neputînd să strîngă fonduri pentru alte proiecte cinematografice, Orteae și-a petrecut ultimii trei ani din viață sihăstrindu-se practic în munții Toscanei, unde a murit de pneumonie în iarna lui 1975.
Prin urmare, iată că exista un film „pierdut" al lui Ortese! Terry simți un junghi de emoție cînd citi ultimele propoziții. Înțelese imediat că avea să se lanseze într-o căutare obsedantă atît a operei cunoscute, cît și a celei neștiute a acestui regizor. Luni dimineață își sună îndrumătorul științific și primi permisiunea să-și aleagă drept temă a lucrării din anul trei viața și cariera lui Ortese.
Evident, obsesiile nu pot fi niciodată împărtășite și altora. Pe durata următoarelor săptămîni, ori de cîte ori încercă să-și explice sentimentele față de aceste filme sau să organizeze vizionări pentru prieteni în sala de proiecții a campusului, se trezi în fața unei bariere solide de obtuzitate și plictiseală. Chiar cu o asemenea ocazie, spre sfirșitul semestrului de primăvară, ajunse să aibă o dispută destul de aprinsă cu Robert pe marginea criteriilor estetice.
— De ce nu ți-or plăcea și ție filmele vesele? îl întrebă Robert, pe cînd ieșeau de la catedra de regie film și străbăteau parcarea campusului. De ce te atrag doar alea triste și deprimante? De ce n-ai aceleași filme prefe- rate ca toată lumea - Casablanca sau ăla cu James Stewart de Crăciun?
— Fiindcă nu sînt operele unor artiști autentici, răspunse Terry. În plus, n-au nici un strop de mister, nici un sîmbure de enigmă.
— Vai, vai, ce elitist. Ești culmea elitismului, nu? Fiindcă ești convins că singurul film care merită să fie vizionat e unul pe care nu poate să-l vadă nimeni.
Era adevărat că, deși trimisese peste douăzeci de scrisori despre Ortese diverselor arhive și centre de resurse de pe glob, Terry nu izbutise deocamdată să procure nici măcar o copie a filmului său cel mai puțin văzut. Totuși, asta nu-l împiedicase să scrie o lucrare de cinci mii de cuvinte intitulat㠄Proiectarea neproiectabilului: Studiu de caz despre reacția publicului la De serviciu la latrină de Salvatore Ortese", care îi plăcuse la nebunie îndrumătorului științific și pe care se pregătea acum să-l trimită spre publicare - la încurajările sale - unei prestigioase reviste naționale de film, pe nume Frame.
— Acum și chestia asta, spuse Robert. Cred că e ridicol c-ai scris un articol despre un film pe care nu l-ai văzut.
— Dar l-a văzut cineva? Exact ăsta-i șpilul. Putem să spunem că există?
— Cred că te sonezi. Să știi că-mi fac griji pentru tine. Atît pentru sănătatea mintală, cît și pentru confortul fizic.
— Cine vorbește, zise Terry. Între timp ajunseră la mașina lui, iar el se căută prin buzunare după chei.
— Tu ești ăla cu fixația ciudată. Își dădu seama că fusese prea dur și întrebă pe un ton mai blînd:
— Robert, cînd o să renunți să te mai gîndești la ea?
— De ce-aș face una ca asta? Terry oftă și se instală la volan.
— Să-nțeleg că nu vii cu mine?
— Nu. A zis că s-ar putea să mănînce la Jonah's. Cred c-o să mă duc și-o s-o caut acolo.
— O să se lase cu lacrimi, te previn, spuse Terry, pornind motorul.
Robert își aduse aminte de ceva.
— Te-a căutat un tip de dimineață. Scund și cam ciudat. Cu accent american. Terry făcu o strîmbătură.
— Nu cumva Joe Kingsley?
— Ăsta e. Zicea că vrea să te-ntrebe ceva important.
— Sînt sigur că poa' s-aștepte, zise Terry și demară pe drumul din interiorul campusului cu o viteză iresponsabilă, uitîndu-se o singură dată în oglinda retrovizoare ca să distingă silueta lui Robert, care rămăsese țintuit în parcare, cu un aer de extremă stînjeneală.

Trecuseră mulți ani de cînd Terry nu se mai gîndise deloc la Salvatore Ortese sau la miticul lui film „pierdut". Însă marți dimineață, cînd părăsi Clinica și luă autobuzul spre campus, fu uluit de viteza cu care îi reveni- ră aceste amintiri pe ecranul minții, de acuitatea și intensitatea resimțite din nou cu ocazia străvechilor fiori ce însoțeau de obicei foamea de cunoaștere. Începu să se lase în voia lor de îndată ce intră în bibliotecă. Ușile acesteia se deschiseră automat cu un sunet asemănător unei expirații seducătoare (un alt memento instantaneu al studenției), și imediat după aceea Terry se trezi în apropierea rafturilor vechi și atît de familiare, unde se găseau șirurile întregi de volume cu coperte verzi pe care le citise cu atîta rîvnă odinioară, încît aproape că le știa pe de rost: Positif, Film Comment, Sight and Sound, Cahiers du Cinema. Își aminti că acesta era locul unde își începuse căutările, cînd parcursese fiecare index anual al acestor publicații și verificase pînă și cele mai mărunfee referiri la Ortese și la filmele lui. Cît de pasionat fusese pe vremea aceea, cît de împătimit. În discuția cu doctorul Dudden, Terry se referise la acei ani ca la o perioadă de depresii, însă acum își dădu seama că se înșelase. Chiar dacă dormise cîte paisprezece ore pe zi, măcar avusese un obiectiv, un scop în viață. Cînd se risipise toată energia aceea? Cînd o lăsase să se destrame din cauza atîtor lucruri întîmplătoare?
Terry chibzui pe marginea acestor întrebări, cedînd tentației și bînd pe furiș o cafea în restaurantul pustiu, lipit de Centrul de Arte din cam- pus. Sperase într-o descindere nostalgică la Jonah's, cantina cu auto- servire de pe timpuri, dar se părea că aceasta dispăruse. Universitatea fusese supusă unor schimbări masive în ultimii doisprezece ani:
restaurantul însuși era nou, nou-nouț, lucind datorită sticlei reflectori- zante, a mobilierului cromat și a celor zece-douăsprezece afișe multi- colore și înrămate. Cinematograful de alături era la fel de recent, iar lîngă el se aflau o sală de concerte și un teatru tot noi, numite Centrul Stephen Webb - un amănunt care l-ar fi putut pune pe gînduri pe Terry dacă acesta l-ar fi observat. Însă era prea preocupat să contemple misterul idealurilor lui pierdute, prea preocupat să încerce să-și aducă aminte, printre alte lucruri, de ultimele cercetări efectuate în legătură cu Ortese. Mai mult ca sigur că avuseseră loc în timpul călătoriei în Italia din noiembrie 1984 - Terry fusese la Milano ca să scrie despre turnarea unui film - deși ulterior cei de la Frame nu mai folosiseră articolul - iar apoi se dusese cîteva zile la Roma, unde pătrunsese cum-necum în arhivele de la Cinecitta, făcîndu-i o curte asiduă tinerei cu ochi căprui, drăguță și sexy de la primiri, al cărei rol era tocmai acela de a-i ține la respect pe cei ca Terry. În cele din urmă, aceasta îl lăsase să intre în biblioteca de instantanee, unde, după ce stătuse mai bine de o jumătate de zi vîrît pînă la genunchi în diapozitive și fotografii alb-negru de șaisprezece pe douăzeci și patru, aproape că găsise (și totuși, dăduse uitării acest lucru; cum Dumnezeu putuse să-l uite?) ceea ce căuta. Oricum, descoperise dovada că filmul exista, și că nu fusese doar produsul zvonurilor și al speculațiilor gazetărești. Altfel spus, dăduse peste o fbtografie.
Una singură. Poate că era o amintire cam nesemnificativă despre filmul acela care, în imaginația febrilă a lui Terry, ajunsese să fie echivalentul artistic al potirului Sfintului Graal, însă asta o facea cu atît mai prețioasă. Ce se alesese de ea? Ei bine, tocmai asta era partea incredibilă: Terry nu-și mai amintea. O adusese cu siguranță din Italia și probabil că o pusese bine undeva, însă de atunci se mutase de cel puțin șase ori și nu avea idee dacă fotografia ar fi putut supraviețui tuturor acestor schimbări de domiciliu. Gîndul că era posibil s-o fi pierdut îl îngrozi dintr-o dată.
Cum era cu putință ca atitudinea lui față de o asemenea relicvă neprețuită să fi devenit atît de neglijentă? Dacă De serviciu la latrină ar fi rulat timp de două ore, cu douăzeci și patru de cadre pe secundă, asta însemna că, din cele 172.800 de imagini care compuneau filmul, obținu- se („furase" ar fi termenul corect) ceea ce ar putea fi în prezent singurul instantaneu existent. Astăzi, pentru prima dată în doisprezece ani, își dădu seama cît de copleșitor era acest fapt. Începu să se întrebe dacă mai putea să aștepte ca internarea lui în clinică să ia sfirșit înainte de a se întoarce în grabă la Londra, ca să caute în cutiile și mapele doldora de vechituri, care îi țineau loc de mobilier în apartament.
Terry mai comandă o cafea, după care își dădu seama - spre mirarea lui - că nu putea s-o termine. Se gîndi că era prea amară și mai puse zahăr, dar tot degeaba. Observă că începuseră să-i tremure mîinile. Se simțea cum nu se poate mai treaz, numai că în același timp încerca o stare de agitație bizară, agasantă și artificială, care-i destrăma tihna pro-fundă căreia i se abandonase în ultimele cîteva zile. Ajunse la concluzia, neobișnuită pentru el, că avea nevoie de o plimbare.
Merse pe jos cea mai mare parte a după-amiezei, concentrîndu-se la început asupra orașului și a locurilor pe unde își făcea veacul odinioară, despre care constată fără surprindere că dispăruseră de mult. Cafe Valladon nu mai era acolo, în locul său existînd o librărie creștină. Planetariumul se făcuse și el nevăzut, înlocuit de un Centru de Informații
Turistice și de un muzeu sărăcăcios, specializat în contactul interactiv cu istoria zonei. Totuși, biblioteca exista în continuare, la fel ca The Half Moon, ca The Crown Hotel, unde stăteau cîteodată părinții lui, sau ca sala de cinematograf unde Terry observă, cu un mic reflex al interesului profesional, că filmele săptămînii erau: Povestea jucăriilor, Colivia și Chalk și Cheese 4. Locul avea și acum un aer învechit și un iz asemănă- tor amintirilor triste peste care dai cînd deschizi un sertar unde n-ai mai umblat de mult. În scurt timp Terry începu să se simtă deprimat de-a binelea. Așa că o luă pe poteca aflată de-a lungul falezei stîncoase, pe drumul de întoarcere spre Ashdown, pe care, student fiind, îl disprețuise cu indolență, dar care acum îl atrăgea irezistibil, cu promisiunea unui efort fizic viguros și a brizei capabile să-i curețe plămînii. Calculă că, dacă scotea un timp bun, putea ajunge cu zece minute mai devreme la întîlnirea de la ora cinci cu doctorul Dudden.
În vreme ce Terry mergea cu pas întins de-a lungul falezei stîncoase spre Ashdown, Sarah avansa mai încet și adîncită în gînduri prin parc, întorcîndu-se de la școală. Era la o zi după întîlnirea cu Ruby și preocu- parea ei pentru amintirile trezite la viață cu acea ocazie era la fel de mare.
Era ultima săptămînă din iunie, ceea ce însemna că vara abia își intrase în drepturi. Fuseseră suficiente cîteva zile în care soarele, deși capricios, se ivise printre nori, pentru ca majoritatea londonezilor să fie convinși de sosirea unui val de căldură, motiv pentru care maiourile, pantalonii scurți și tricourile erau la mare preț, chit că pe cer se vedeau destui nori, iar vîntul fișneț dinspre nord amenința să aducă o ploaie slabă. Deși îmbrăcată cu hainele purtate la școală, Sarah începuse să tremure, și primul ei gînd cînd o văzu pe Alison Hill stînd singură pe o bancă fu că fata nu era doar plictisită și singură, ci și înfrigurată.
Era ziua rezervată sportului, așa că după-amiaza nu se țineau ore. Sarah asistase la primele probe și apoi decisese că prezența ei nu mai era necesară; totodată, elevii care nu participau la întreceri avuseseră de ales între a chibița de pe margine și a se duce acasă pînă a doua zi. Sarah constată cu o mirare vag alarmată că Alison nu optase pentru nici una dintre cele două variante.
— Bună, spuse ea, oprindu-se în dreptul fetiței fragile care stătea pe bancă. Ce faci aici de una singură?
— Stau, răspunse placid Alison.
— Te superi dacă stau și eu cu tine un minut? Neavînd încotro, fata clătină din cap.
— Nu-ți arde să te uiți la meciuri, nu? o descusu Sarah, așezîndu-se lîngă ea.
— Nu!
— Ți se par plicticoase?
— Îhî.
— Ia spune... tatonă Sarah, chibzuind asupra modalității optime de abordare. Stai pe aproape? Înseamnă că sîntem ca și vecine.
— Destul de aproape, zise Alison, arătînd spre una dintre intrările în parc. Acolo stăm. Nu lîngă drumul principal, dar nici departe.
— Adică pe Seven Sisters Road?
— Da.
— Păi, nu-i departe de casa mea, spuse Sarah. La modul foarte strict, era o minciună, justificată însă de împrejurări.
— Vrei să mergem amîndouă spre casă? Nu de alta, dar nu prea e bine să rămîi singură în parcul ăsta.
— Încă nu pot să mă duc acasă, zise Alison.
Mami e la lucru.
— Și n-ai cheie? Alison clătină din cap.
— Știam că am, dar n-o găsesc. Trebuia să fie în ghiozdan. Poate c-am uitat-o acasă.
— Bine, dar... cînd se-ntoarce mami?
— A zis că la șapte.
Pînă atunci mai erau patru ore. Aflînd relativ repede că Alison nu avea vecini sau neamuri la care să se ducă, Sarah luă o hotărîre care, deși nu-i convenea, era inevitabilă. Renunță la planurile inițiale - un duș, un pui de somn, cîteva capitole din romanul lui Lorrie Moore și o porție serioasă de evaluări școlare - și o întrebă pe fată:
— Ce-ai zice să vii și să stai la mine după-masa? Îți fac un ceai și te uiți la televizor, iar pe urmă te întorci.
Deși nu păru prea încîntată de ofertă, Alison, stînd cu fruntea plecată, încuviință.
— În regulă.
— Păi, hai atunci.
Se ridicară și se îndreptară în tăcere spre ieșirea din parc. Sarah se întreba de ce nu pomenise Alison de taică-său și încerca să-și amintească puținele detalii referitoare la familia ei, din cele auzite cu vreo cîteva luni în urmă în cancelarie. De fapt, nu exista nici un tată, era aproape sigură. Se făcuseră cîteva speculații - neconcludente, din cîte își aducea aminte -, neștiindu-se dacă acest tată fusese văzut vreodată, sau dacă dispăruse doar de puțină vreme. În clipa aceea, în mintea lui Sarah își făcu loc din nou poemul ciudat al lui Alison și, o dată cu el, prinse contur o bănuială.
— Poezia pe care-ai citit-o alaltăieri în clasă a fost foarte frumoasă, spuse ea. De unde ți-a venit ideea? Ai telescop acasă? Îți place să te uiți la stele?
Alison clătină din cap cu sfială.
— Nu, am... scris-o pur și simplu, pe măsură ce mi-au venit cuvintele...
— A fost foarte tristă, comentă Sarah. Mi-a părut rău de cele două stele care-au rămas singure, după ce-a murit cea mare. Chiar ți-ai propus să scrii o poezie atît de tristă?
— Păi... începu Alison, însă fără să continue. Sarah își dădu seama că întrebările de acest gen nu puteau duce nicăieri, pricepînd totodată că nu suporta gîndul de-a o ține pe Alison la ea acasă toată după-amiaza, așezată timid pe marginea canapelei, supusă și temătoare, ronțăind biscuiți sau uitîndu-se plictisită de moarte la programele TV pentru copii. Prin urmare, ca măsură provizorie, făcură un ocol pe la cel mai apropiat McDonald's, unde Sarah bău o cafea - sau ceva asemănător - iar Alison ceru un FishMac și un shake cu ciocolată. Mîncarea păru s-o înveseleas- că puțin, deși n-o făcu mai vorbăreață; după cincisprezece minute, conversația lor încetă de tot.
— Ar fi cazul să mergem, spuse Sarah, uitîndu-se la ceas. Dar mai întîi vreau să-ți mai cauți o dată cheia. Ești sigură că nu e-n ghiozdan?
După ce Alison deschise ghiozdanul și în timp ce cotrobăia prin el cu un aer resemnat și cuminte, Sarah văzu ceva care îi produse instantaneu un fior pe șira spinării.
— Ce-i ăla? întrebă ea cu blîndețe, aplecîndu-se în față.
Ochii lui Alison erau mari și vinovați, implorînd-o pe Sarah să nu insiste. Dar nu reușiră s-o înduplece. Dădu în lături caietele și jerseul verde și boțit, se uită atent în ghiozdan și constată, spre groaza ei, că privirea fugară aruncată mai devreme nu-i jucase nici o festă: pe fundul genții de școală se afla un animal mort. Preț de o clipă, Sarah se gîndi oripilată că era un șobolan, însă pînă la urmă se dovedi a fi un șoricel de cîmp maro-roșcat. Alison găsise de asemenea o bucată de catifea verde cu ajutorul căreia învelise parțial animalul. Nu părea să fi murit de mult, probabil că de mai puțin de o zi.
— Alison, rosti Sarah, privind-o grav în ochi, nu ai voie să ții animale moarte în ghiozdan. Au tot felul de boli. Ai putea să te îmbolnăvești rău. Mîncarea o ții tot în ghiozdan?
— Cîteodată, răspunse fata. Cînd îmi face mami sandvișuri.
— Ei bine, cînd o s-ajungi acasă, o să trebuiască s-o rogi să-l dezinfecteze. De fapt, o să-l dezinfectăm împreună după ce mergem la mine. lar acum n-o să ne-apucăm să-l scoatem din ghiozdan în mijlocul restaurantului, ci o să ieșim, iar eu o să-l învelesc în niște șervețele de hîrtie și o să-l arunc în primul tomberon.
— Bine, dar nu-i un gunoi, protestă Alison, de data asta cu ochii în lacrimi.
— Unde l-ai găsit?
— La școală. Lîngă terenul de fotbal.
— Și ce voiai să faci cu el?
— Să-l duc acasă și să-l îngrop. Deodată, de peste ani, o amintire rătăcită se înfiripă și pătrunse în conștiința lui Sarah, smulgîndu-i (într-un moment total nepotrivit) un suris ca pentru sine. Își aduse aminte de conversația absurdă pe care o avusese cu Robert în ziua aceea - fusese doar a doua lor discuție - cînd el vorbise despre pisica lui care murise, iar ea se gîndise că se referea la soră-sa și se îngrozise aflînd că tatăl lui avea de gînd s-o ducă în grădina din spate și s-o îngroape într-o cutie. Dintr-o dată, confuzia i se păru atît de haioasă, încît îi veni să chicotească. Ba chiar se întrebă dacă merita să-i povestească și lui Alison, pentru eventuala detensionare a atmosferei; însă îi fu de-ajuns să se uite o dată la chipul ei obidit și lipsit de curiozitate, la buza de jos care tocmai începea să tremure și la ochii umflați de lacrimile care (începu să bănuiască Sarah) curseseră din ei multe nopți în ultima vreme, ca să abandoneze ideea. În loc de asta, se mulțumi să se ridice și s-o conducă pe Alison spre ușă, spunîndu-și aproape panicată: Copilul ăsta e bîntuit de moarte. Are o obsesie.
Mai erau trei ore pînă la șapte. După ce aruncă șoarecele la gunoi, Sarah începu să caute alte pretexte, ca să amîne întoarcerea la locuința ei tăcută și neprimitoare; iar după o plimbare de cîteva minute, ideea salvatoare i se prezentă sub forma unui cinematograf multiplex. O duse pe Alison în hol, unde se uitară amîndouă la afișe și la orele de începere.
— Mergi des la film? întrebă Sarah.
— Nu prea. Cîteodată, în vacanță. Acasă închiriem casete video.
Majoritatea filmelor erau complet nepotrivite și în orice caz erau interzise fie tinerilor sub cincisprezece, fie celor sub optsprezece ani. Totuși, Sarah dădu peste unul care părea mai promițător, o comedie intitulată Chalk și Cheese 4. Afișul nu inspira mare încredere, înfățișînd doi polițiști în uniformă, care își țineau pistoalele uriașe ațintite unul asupra celuilalt și sub care scria S-AU ÎNTORS! AU PRELUAT CAZUL! ȘI SÎNT MAI ȚICNIȚI CA NICIODATĂ! Dar, își dădu seama Sarah în clipa aceea, era exact filmul pe care Terry îl elogiase atît de mult în ziar săptămîna trecută. „Distracție pentru toată familia", nu așa sunase concluzia lui? Ei bine, pentru restul după-amiezei ea și Alison erau într-un fel o familie, și era clar că aveau amîndouă nevoie de puțină distracție. Sarah cumpără două bilete și intră în sală cu fata.
După începerea filmului, avu nevoie doar de cîteva minute ca să-și dea seama că făcuse o mare greșeală. Producția era ofensatoare la atît de multe niveluri, încît ar fi ezitat să invite pe oricine s-o vadă, cu atît mai puțin pe o fetiță sensibilă și imatură, în vîrstă de nouă ani. lar asta nu atît din cauza umorului, deși Sarah se arătă neimpresionată și chiar nedumerită pe durata scenelor așa-zis comice (printre care, de exemplu, și aceea în care cei doi polițiști primiseră misiunea de-a o escorta pe soția președintelui la locul unde aceasta trebuia să țină un discurs, dar descoperiseră că, din pricina porției zdravene de fasole mîncate la circă, se pîrțîiau întruna în interiorul limuzinei oficiale); nici din cauza brutalizărilor consistente cărora le erau supuse femeile în film și care constituiau unul dintre motivele lui recurente (exista și o intrigă secundară în care era implicat un vînzător arestat pe nedrept, a cărui soție timidă și respectabilă era obligată să facă un număr de striptease pentru cei doi polițiști, în schimbul eliberării soțului ei din celulă; firește, femeia fusese stîrnită de această experiență, iar mai tîrziu ajunsese stripteuză profesionistă). Lucrul care o alarmă cu adevărat pe Sarah, și care o făcu să-i crape obrazul de rușine pentru că o dusese pe Alison la cinematograf în după-amiaza aceea, era veritabila idilă a filmului cu moartea, felul în care se folosea de ea pe post de sprijin tematic, carnaval, sursă de umor negru și panaceu comic. Diverse personaje erau ucise, aruncate în aer, înjunghiate sau ciuruite cu pușca de vînătoare de dragul unei întorsături a tramei sau al unei vorbe de duh. Genocidul era practicat cu dezinvoltură asupra trecătorilor surprinși de explozia întîmplătoare a unei mașini sau a unei clădiri. Singurul negru înțelegător din film, un unchi Tom cumsecade, care servea drept prieten apropiat al eroilor eponimi, fu asasinat cu voioșie pentru cîteva secunde de patos. Filmul acesta, care nu aspirase la nimic altceva decît la un rîs insolent de toate și de tot, era impregnat de moarte; saturat și îmbibat.
Colac peste pupăză, nu după mult timp cafeaua băută de Sarah la McDonald's începu să-i apese pe vezică.
— Mă întorc imediat, îi șopti ea lui Alison, strîngînd-o ușor de braț.
Apoi, în timp ce-și dădea cu apă rece pe față în toaleta femeilor, decise că, indiferent ce s-ar fi întîmplat, era bine să iasă imediat din sală. Nu avea nici un rost să prelungească tortura.
Se șterse pe față cu niște șervețele de hîrtie și se întoarse la locul ei. Însă Alison dispăruse.

— Punctualitatea, domnule Worth, spuse doctorul Dudden, privindu-și aprobator ceasul, în vreme ce Terry se așeza în fața lui. Punctualitatea este cheia bunei organizări. lar buna organizare e cheia succesului. Mă bucur că sînteți de acord cu mine în privința asta.
Închise casetofonul portabil (la care se auzise o muzică de clavecin monotonă și fără virtuți) și adăugă - probabil pentru sine - „Pentru omul ăsta ritmurile metronomului nu există. Pur și simplu nu există". După ce își luă această piatră de pe inimă, se instală la masa de lucru și îi zîmbi pacientului, care îi întoarse surîsul fără mult entuziasm. În realitate, Terry nu se simțea deloc bine. Departe de a-l revigora, plimbarea de-a lungul stîncilor îl vlăguise; nu știa că stătea atît de prost cu condiția fizică. Ceașca și jumătate de cafea băută în cursul dimineții avea în continuare un efect puternic, iar rotițele din cap i se învîrteau cu o energie care contrasta deconcertant cu osteneala pe care o simțea în picioare. Mai mult decît orice, nu putea să nu-și facă griji pentru prețioasa fotografie care putea sau nu să fie ascunsă undeva în apartamentul lui din Londra. În fine, parcă pentru a înrăutăți lucrurile, începuse să se gîndească la două chestiuni neliniștitoare legate de doctorul Dudden. Prima era că, judecînd după pungile groase de sub ochi, medicul nu părea nici pe departe să doarmă suficient. A doua era și mai alarmantă întrucît, după complimentul despre punctualitate, făcut pe un ton mult mai afabil și prevenitor ca de obicei, Terry nutrea bănuiala cumplită că doctorului Dudden începuse să-i placă de el.
Suspiciunile lui fură confirmate prompt de următoarele lui cuvinte.
— Sînteți la noi de ceva mai mult de o săptămînă, domnule Worth, și cred că e momentul potrivit pentru o scurtă recapitulare în materie de modus operandi. Spun asta fiindcă, înainte de sosirea dumneavoastră, am presupus că principalul folos al vizitei făcute aici - pentru mine, în calitate de cercetător - avea să fie posibilitatea de a vedea în ce măsură este afectat conținutul viselor personale de experiența vizionării atît de multor filme într-un interval atît de scurt. Totuși, dat fiind că nu ați visat deloc, firește că acest lucru nu a fost posibil.
— Chiar dacă n-am visat, m-am simțit altfel, spuse Terry. Mai odihnit.
— Nu mă surprinde. Începeți efectiv să dormiți mai mult. Azi-noapte, de pildă, ați petrecut optsprezece minute în Faza a Doua.
Terry dădu din cap, fără să priceapă de fapt ce însemna asta.
— Ce părere aveți, sentimentul ăsta că sînteți odihnit... e un sentiment plăcut?
— Păi... da, răspunse Terry, destul de mirat.
— Înțeleg.
Se părea că răspunsul nu fusese cel anticipat sau sperat de doctorul Dudden. Acesta se aplecă înainte și vorbi mai departe, cu o oarecare doză de entuziasm.
— Recunosc, domnule Worth, că mi-ați bulversat așteptările și v-ați dovedit un specimen extraordinar, mult mai interesant decît îmi imaginasem. De fapt, încep să mă întreb dacă nu cumva cazul dumnea- voastră e unic în analele cercetărilor referitoare la somn. lar lucrul pe care vi l-aș sugera - invitația pe care aș dori să v-o fac - este să rămîneți aici la Clinică atît cît doriți. Ca oaspete al nostru. De asemenea, mi-ar plăcea ca aceste „interviuri", cum poate prea oficial le-am numit pînă acum, să devină... mă rog, mai puțin protocolare.
— Mai puțin protocolare?
— Mai prietenești. Mai apropiate de niște... șuete. În felul ăsta...
— În felul ăsta sperați să-mi intrați în grații, în așa fel încît să mă hotărăsc să mai stau aici. lar dumneavoastră, în calitate de cercetător, să aveți acces nelimitat la mine ca specimen.
— E un mod foarte cinic de-a vedea lucrurile.
— O fi.
Poate din cauză că se simțea atît de vlăguit și fără suflu, Terry începea deja să fie mai blînd cu doctorul Dudden, contrar propriei voințe.
— Că tot vorbeați de șuete, ne putem gîndi la un schimb de informații? La urma urmei, se presupune c-o să scriu despre locul ăsta.
— Firește, firește. Sînt încîntat să vă aud spunînd că munca noastră ar putea prezenta un oarecare interes pentru lumea largă. Și vă pot oferi, în limite rezonabile, acces la materialele noastre - respectînd confidenția- litatea în relația cu pacientul, desigur...
— Desigur.
— Așa. Aveți să mă întrebați ceva, ca să-i dăm drumul?
— Da, spuse Terry. Ar fi o mulțime de lucruri.
— Păi atunci, întrebați-mă.
— Bine.
Terry se ridică în scaun, încercînd să adopte o atitudine concentrată.
— Ei bine... ați spus că e posibil ca situația mea să fie un caz unic, de exemplu. Cu ce anume vă gîndeați s-o comparați?
— Ne putem gîndi doar la două comparații - una întemeiată pe o documentare riguroasă, cealaltă nu. O asistentă medicală pensionată, cunoscută doar drept domnișoara M., aflată acum la șaptezeci de ani și cu domiciliul în Londra, a petrecut cîteva nopți într-un reputat laborator de cercetare a somnului și, conform rezultatelor, a rezistat cu doar o oră de somn pe noapte. Atitudinea ei față de oamenii care dormeau mai mult de o oră era destul de acidă: îi considera trîntori, pierde-vară. Cine știe, poate că avea dreptate.
Doctorul fu pe punctul de a divaga preț de cîteva clipe, însă reveni la subiect.
— Și mai remarcabil a fost cazul intens mediatizat al directorului unui orfelinat din Londra, care în 1974 a susținut că, de la terminarea războiului, dormise numai cincisprezece minute pe noapte. Totuși, nimeni nu i-a putut verifica afirmația, fiindcă a refuzat categoric să intre în vreun laborator. Recordul pentru cea mai lungă perioadă de trezie neîntreruptă aparține unui oarecare Randy Gardner din San Diego: în 1965, la vîrsta de șaptesprezece ani, omul a reușit să nu doarmă timp de două sute șaizeci și patru de ore. Din cîte se pare, funcțiile motrice și fizice nu au avut nimic de suferit, iar la ora trei din ultima noapte a tentativei sale a jucat un meci de baschet pe care l-a cîștigat. Însă bă-nuiesc că dumneavoastră, domnule Worth, ați putea doborî cu ușurință un asemenea record, dacă nu cumva ați făcut-o deja fără să vă fi dat seama. Știu precis că vă aflați la această clinică de peste două sute de ore, fără să fi trecut deloc dincolo de Faza a Doua a somnului.
— Poate c-ar trebui să-mi explicați cum stau lucrurile cu fazele astea, nu le prea pricep.
—E foarte simplu. Faza întîi reprezintă trecerea de la veghe la somno- lență, în timpul căreia tensiunea scade, ritmul cardiac este încetinit, iar
mușchii se destind. În acest moment, creierul emite unde alfa cu o frecvență de șapte pînă la paisprezece cicluri pe secundă. Faza asta durează de obicei între cinci și maximum zece minute. Faza a Doua începe cu apariția undelor teta de 3,5 pînă la 7,5 cicluri pe secundă, alături de așa-numitele fuse ale somnului și de complexele K. În prima parte a nopții, această fază durează de asemenea doar cîteva minute, iar apoi asistăm la începutul unei activități lente a undelor delta, care marchează de fapt instalarea stării de inconștiență propriu-zisă. Faza a Treia este una interimară, în care undele delta continuă să se regăsească în mai puțin de jumătate din ceea ce se consemnează în electroencefalo- gramă. Faza a Patra înseamnă dominația undelor delta, se caracterizează prin mișcări extrem de rare ale corpului, iar subiectul este greu de trezit. Faza a Patra reprezintă cea mai profundă și mai odihnitoare parte a som- nului; unii cercetători îi spun „somnul de bază". După o jumătate de oră sau trei sferturi de oră, încep să apară mișcări vizibile ale corpului și schimbări de poziție. Faza a Patra a fost întreruptă, subiectul revine pentru foarte scurt timp la Faza a Doua sau a Treia, după care intră rapid în somnul MVR sau somnul paradoxal. Acesta seamănă mai mult cu veghea decît cu somnul în sine. Tonusul muscular dispare, dar la nivelul scoarței cerebrale există o activitate febrilă, iar ochii se deplasează dintr-o parte în alta pe sub pleoapele închise. Întregul ciclu, de la Faza întîi la somnul MVR, durează cam nouăzeci de minute și se repetă cu unele variații, cam de patru-cinci ori pe noapte.
— Ce fel de variații?
— În primul rînd, predomină somnul din Faza a Patra. Pe urmă, pe măsură ce înaintăm în noapte, perioadele de MVR devin din ce în ce mai mari. Acest fapt îi face pe unii cercetători să creadă că Faza a Patra este lucrul de care are cu adevărat nevoie creierul pentru reîmprospătare și că visele generate în timpul somnului MVR - îndeosebi cele de dimineață - sînt simple născociri prin care scoarta se distrează, pe cînd corpul își continuă odihna.
— Dar deocamdată eu n-am trecut de Faza a Doua, așa e?
— Da. Fapt cu totul remarcabil.
— Și cînd pot să mă aștept c-o să reîncep să visez?
— Cînd o să intrați în somnul MVR, probabil. Dac-o să se întîmple vreodată.
Lăsîndu-i timp lui Terry să asimileze informația, doctorul Dudden continuă:
— Am mai făcut o presupunere despre dumneavoastră, domnule Worth — una foarte naiv㠗 înainte să ajungeti aici. Am pornit de la ideea că, la fel ca restul pacienților mei, veneați la clinică sperînd c-o să vă vindec de insomnie. Că o să vă prescriu sedative, ciclopiroloni, ceva de genul ăsta. Nu-mi dădusem seama - iar acum doctorul îl privi altfel pe Terry, ca și cum ar fi vrut să-l testeze - că dumneavoastră și cu mine aveam aceeași părere despre somn. Că eram... aliați, dacă vreți.
Terry se foi nițel în scaun.
— Nu cred că vă urmăresc.
— S-o luăm altfel, spuse doctorul Dudden, frecîndu-se la ochi cu un aer distrat. Credeți c-ați fi realizat atît de multe ca ziarist dacă ați fi dormit cîte opt ore pe noapte în ultimii doisprezece ani?
— Nu, nu cred. În munca mea de colaborator extern, sînt extrem de avantajat - pot să fiu de două ori mai productiv decît toți ceilalți.
— Exact. Exact! Pe cînd aici, domnule Worth, aici probabil că vă pierdeți mințile de plictiseală, fiindcă stați toată noaptea în pat, conectat la niște electrozi.
— E cam monoton, ce-i drept.
— Și la ce vă gîndiți? Cum încercați să vă distrați?
— Cel mai rău e că n-am televizor în cameră. Dacă aș avea, n-ar fi nici o problemă. În rest, ascult muzică la walkman sau scriu diverse lucruri pe laptop. Iar uneori citesc.
— Ce citiți?
— Anuare și bibliografii, dacă am de unde să le iau. Îmi plac volumele care dau liste. Care îți oferă informații cu lingurița.
— Nu citiți romane sau biografii?
— Nu. Nu-mi plac narațiunile continue. Nu pot să mă concentrez asupra lor.
— Dar vă plac filmele.
—Da.
— Și fiindcă tot a venit vorba... Doctorul Dudden întinse mîna și luă un dosar de pe raftul din spate.
— leri am fost frapat de faptul că n-ați recunoscut-o pe Lorna, tehni- ciana noastră, deși făcuserăți cunoștință cu ea de două ori. Am pus la cale un mic experiment, cu ajutorul colegilor de la Catedra de Regie Film. Aveți ceva împotrivă dacă facem o încercare?
— Absolut nimic.
Doctorul Dudden deschise dosarul și scoase un teanc de fotografii.
— Vreau să văd cîte reușiți să identificați, spuse el, arătînd prima fotografie. Aveți idee?
Terry se uită îndelung la poză și se încruntă. Fața avea ceva vag recognoscibil, iar mintea lui fu cît pe ce să prindă din zbor un nume. Însă pînă la urmă ambele îi scăpară.
— Nu. Îmi pare rău.
—Este domnul doctor Goldsmith, neurologul nostru. Dar asta?
Cea de-a doua fotografie nu prezentă nici un fel de probleme.
— Steve Buscemi. A fost Mr Pink în Profesioniștii crimei și-l joacă pe unul dintre răpitori în Fargo.
— Foarte bine. Despre asta ce ziceti? Terry nu reuși să identifice următoarea fotografie, care o reprezenta pe Lorna.
— Dar despre asta?
— Ray Liotta din Pătrundere prin efracție și Marea nebunie.
— Încă două și-am terminat. Pe cine credeți că avem aici?
Între timp, Terry își dăduse seama cum era structurat exercițiul, așa că se concentră intens asupra imaginii următoare. Figura era evident familiară de data asta; avu sentimentul că ar fi trebuit să-i fi pătruns în conștiință mai profund decît celelalte două. Dar în cele din urmă fu nevoit să se recunoască învins.
— Era doctorița Madison. Și-acum, ultima, Mi s-a spus că aici s-ar putea să aveți probleme. Lui Terry nu i se păru deloc greu.
— Shelley Hack, zise el. A fost cîtva timp unul dintre îngerii lui Charlie și a jucat-o pe asistenta lui Jerry Langford în Regelc comediei.
— Excelent, domnule Worth. Excelent. Sincer să fiu, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Crezusem la un moment dat că ați fi putut suferi de pe urma unei forme grave de amnezie, dar iată că problema a fost localizată cît se poate de clar. Doisprezece ani!
Puse fotografiile la loc în dosar și se uită la Terry cu o privire în care lucea vizibil un impuls triumfator, de proprietar.
— Doisprezece ani și doar o deteriorare parțială a capacității de memorare. Sper că vă dați seama cît sînteți de aparte din această perspectivă. Cît sînteți de important.
— Nu sînt foarte sigur.
Doctorul Dudden continuă sa clatine din cap, minunîndu-se. Preț de o clipă, Terry avu sentimentul neplăcut că medicul avea să se întindă peste masa de lucru ca să-l ia în brațe.
— O să am extrem de multe de învățat de la dumneavoastră, domnule Worth. Extrem, extrem de multe.
Mulțumit nevoie mare, doctorul Dudden se ridică în picioare.
— Pînă atunci însă, haideți cu mine. Vreau să vă arăt ceva; un lucru care știu c-o să vă intereseze.
Terry nu avea idee unde voia să-l ducă medicul după ce ieșiră împreună din birou și străbătură vestibulul pardosit. Spre mirarea lui, doctorul Dudden deschise o ușă aflată sub scara principală și coborîră amîndoi la subsolul pe care Terry îl ținea minte ca pe un spațiu umed, lăsat în paragină și neatrăgător, pe unde studenții călcau foarte rar. Acum, însă, pereții zugrăviți recent și iluminatul puternic îl făceau să pară curat, strălucitor și chiar aseptic, în timp ce din apropiere răzbătea huruitul mașinilor de spălat și al uscătoarelor automate.
— Ne-am hotărît să instalăm aici spălătoria, explică doctorul Dudden. Vedeți dumneavoastră, chiar și într-un templu al științei, chestiunile practice tot trebuie rezolvate. Oricum, nu asta voiam să vă arăt.
Îl conduse pe Terry spre capătul coridorului, unde drumul le era blocat ferm de o ușă masivă din fier pe care scria: ACCES INTERZIS, CU EXCEPȚIA PERSONALULUI STRICT AUTORIZAT. Ușa era închisă cu ajutorul unui cifru electronic. Doctorul Dudden tastă șase cifre pe interfon, după care se opri.
— Ia spuneți-mi, credeți că sînteti cît de cît o persoană sentimentală? îl întrebă el pe Terry. Sau cu stomacul delicat?
— Cîtuși de puțin. Doctorul Dudden zîmbi.
— Așa mi-am zis și eu, rosti el, după care apăsă pe tastele ultimelor două cifre, așteptă declicul obișnuit și deschise ușa.

Plaja era puțin umblată, putîndu-se ajunge la ea doar pe o potecă abruptă și îngustă, croită primitiv în piatra falczei stîncoase. De pe plajă se vedea Ashdown-ul cocoțat la capătul promontoriului, cenușiu și inform în lumina soarelui. De la ferestrele Ashdown-ului se deslușeau siluetele de pe plajă, însă era greu să le identifici.
Robert deschidea trioul celor care mergeau pe potecă, ducînd o sacoșă plină cu mîncare, băutură, cărți și reviste. Sarah venea ultima, ținînd într-o mînă o lopățică și avînd pe umăr un rucsac în care se găseau prosoape și costume de baie. Ruby se afla la mijloc și ducea o găletușă.
Sarcina de a conduce un copil pe asemenea coclauri îl făcu pe Robert să-și dea seama că drumul era mai periculos și mai neregulat decît își amintea. De cîteva ori se întoarse și o luă de mînă pe Ruby, ajutînd-o să treacă peste un povîrniș mai abrupt sau peste un loc unde solul uscat și nisipos se fărîmițase, îngustînd și mai mult poteca. La un moment dat fata își pierdu echilibrul, alunecă și poate chiar ar fi căzut dacă Robert n-ar fi ajutat-o să se redreseze la timp; și chiar dacă accidentul nu păru s-o sperie deloc pe Ruby, Robert se întrebă din nou dacă nu cumva își depășiseră atribuțiile ducînd-o pe plajă; dacă nu cumva se întinseseră mai mult decît îi ținea plapuma. Pentru el, faptul că acceptase să răspundă (fie și temporar și împreună cu altcineva) de buna dispoziție a acestei ființe mărunțele și vulnerabile era o experiență cu totul nouă. Conștiința încrederii absolute și necondiționate a fetiței în el îl săgetă aidoma unui impuls electric — șocant, dar minunat.
La fel de frumos era lucrul - destul de neașteptat- care făcuse posibilă petrecerea acestei zile miraculoase împreună: absența Veronicăi. Școlile ajunseseră la jumătatea trimestrului, și de aproape o săptămînă ea și Sarah se ocupau benevol de copilul îngrijitorilor de la Ashdown, domnul și doamna Sharp. Aceștia aveau nevoie de cineva care să stea cu fetița lor de opt ani pe nume Ruby, întrucît doamna Sharp tocmai începuse să lipsească după-amiezele, fiind plecată în satul învecinat, unde făcea curățenie pe la diverși. Cele două studente o duceau pe Ruby în camera pe care acum o împărțeau, și cît timp una lucra la vechea masă din lemn de brad, aplecată deasupra unui vraf de coli dictando sau a unei cărți cu cotorul rupt, împrumutată de la biblioteca facultății, cealaltă o ajuta pe copilă la reconstituirea unui tablou din cubulețe, îi citea cu voce tare, stătea turcește cu ea pe jos și juca Snap sau Pelmanism, sau o ducea în dreptul bovindoului care dădea spre mare și jucau amîndouă X și 0 pe geamul aburit.
Totuși, dădăcind-o pe Ruby, Veronica își neglija obligațiile regizorale legate de punerea în scenă a lui Arturo Ui în cursul semestrului, așa că astăzi decise că nu mai putea lipsi de la repetiții. Era o zi de joi a lunii mai și tocmai se schimbase vremea: dintr-o dată era cald, la fel de cald ca în toiul verii, fără o adiere de vînt și cu un cer senin, de un albastru profund, asemănător celui pe care-l deslușeai în partea dejos a unei flăcări. (Mai spre seară, destrămînd o tăcere îndelungată, Sarah avea să-și ridice privirile și să citeze șase cuvinte — „ce calmă și cioplită-i moartea" — din romanul pe care-l citea, și mulți ani după aceea Robert avea să-și amintească aceste cuvinte, care aveau să-i evoce mereu, incon-fundabil, substanța precisă și plămada acelei zile.)
Stătea de ceva vreme la fereastra propriei camere și se uita cu mintea golită la imensitatea aceea albastră, cînd o auzise pe Sarah bătînd la ușă (știa de fiecare dată cînd era Sarah) și o văzuse apoi ivindu-i-se în prag, cu Ruby de mînă. Voia să știe dacă putea să aibă grijă de ea cam o oră, cît i-ar fi trebuit ca să termine de făcut niște însemnări. Robert și Ruby nici nu avuseseră nevoie de mai mult ca să plănuiască o ieșire pe plajă și s-o pună pe Sarah în fața unui fait accompli, ocupîndu-se inclusiv de sandvișurile pe care le pregătiseră împreună în bucătărie, în timp ce ea, neștiutoare, stătea sus la masa de scris și termina ce avea de lucru. La început Sarah refuzase sugestia, după aceea o privise mai indulgent, iar în cele din urmă o îmbrățișase din toată inima. Doamna Sharp îi lăsase cheile de la căsuța ei, care făcea parte dintr-un șir nedumeritor și izolat de locuințe cu acoperișul plat, situate la mai puțin de un kilometru, pe drumul dinspre Ashdown, iar de acolo luaseră găletușa, lopățica și costumul de baie al lui Ruby, înainte de-a se îndrepta spre poteca mărginită de stînci și de a-și începe coborîrea primejdioasă. La ora cînd ajunseră jos se făcuse două și jumătate și, așa cum era de așteptat într-o după-amiază de extrasezon din mijlocul săptămînii, plaja era aproape pustie. Primul lucru pe care îl făcură fu să se dezbrace. Ruby se dovedi a fi cea mai puțin inhibată dintre cei trei. Stătu cuminte, fără să se plîngă, în timp ce Sarah îi descheia rochia și o ajuta cu mișcări vioaie să-și pună costumașul de baie alb cu albastru. Costumul întreg al lui Sarah era bleumarin și decupat la spate, lăsînd să i se vadă (așa cum Robert își imaginase dintotdeauna printre oftaturi) omoplații perfecți și bronzul uniform și incitant. Purta o rochie de vară lungă, deschisă la culoare și transparentă, pe care nu vru să și-o dea jos. Costumul de baie al lui Robert era vechi și puțin cam mic; își scosese pantalonii, dar nu și tricoul, iar după cîteva clipe își dăduse seama că procedase greșit, fiindcă și vederea puținelor părți neacoperite ale corpului lui Sarah fusese suficientă ca să-i provoace o erecție imediată și înnebunitoare, pe care fusese nevoit s-o camufleze întorcîndu-se anevoie într-o parte și acoperindu-și absurd partea de sus a coapselor cu un prosop. Moment în care Sarah se interesase rîzînd:
— Te simți bine?
— Sigur. Foarte bine.
— Nu prea arăți în largul tău, atîta tot.
Sarah o luă de mînă pe Ruby și începu să coboare cu ea spre mare. De îndată ce ajunseră la o distanță sigură, Robert dădu la o parte prosopul și se uită cu o ură neostoită la umflătura din costumul de baie, pînă cînd aceasta dispăru. Cît de mult detesta și disprețuia organul ăsta absurd, tiparele lui comportamentale atît de previzibile și reacțiile lui invariabile, robotizate, în fața unei palete ultracunoscute de stimuli vizuali. Mai mult ca sigur că Sarah observase, nu încăpea nici un dubiu. Simți că-l mănîncă pielea capului și că-i năvălește sîngele în obraji.
În după-amiaza aceasta mareea era într-un reflux puternic. Vocile lui Sarah și Ruby se auzeau cu greu, ca o muzică îndepărtată. Nu se simțea nici o briză care să le poarte spre el.
Robert se uită la cărțile luate de Sarah cu ea pe plajă. Printre ele se afla un roman de Rosamond Lehmann, al cărei nume învățase în ultimul timp să-l recunoască (fiindcă Veronica era o admiratoare înfocată, mergînd pînă la a-i colecționa cărțile în ediția întîi), precum și un volum care arăta destul de curios și părea să constea în principal în paragrafe scurte, ordonate pe secțiuni cu titluri gen „Detașarea", „Eul" și „Acceptarea vidului". Citi cîteva rînduri și se trezi în fața unui limbaj prolix, abstract și dificil, în care păreau ambalate o serie de maxime spirituale și teologice. Se uită la pagina de titlu. Cartea era Grație și gravitate de Simone Weil, iar sub titlu se aflau următoarele cuvinte care fuseseră scrise cu cerneală albastră:
„Pentru Sarah. Iartă-mă că te-am bombardat cu atltea semne iconice evidente. Uite și unul mai puțin evident. Toată dragostea - Ronnie."
Robert frunzări grăbit cîteva pagini. Sarah și Ruby păreau că se bălăcesc. Sarah își ridicase fusta și intrase în apa mică de la mal. O stropea pe Ruby, care țipa și chicotea. Urmă un pleoscăit mai mare, iar Ruby pe jumătate căzu, pe jumătate se aruncă singură în apă. Alte chicoteli. Oare știa să înoate? Nu-i dăduse prin cap să întrebe. Oricum, probabil că aflase Sarah, înainte să coboare cu ea pe malul mării. Robert fu convins că erau amîndouă în siguranță.
Asta cred că înseamnă să ai o familie, își zise el. O soție și un copil. Altfel spus, un amestec necontenit de neliniște și încredere.
Găsi în carte o secțiune intitulat㠄Dragostea" și începu s-o citească. Cea mai mare parte era foarte obscură, însă cuvintele păreau să conțină o convingere incomodă și totodată hipnotică, iar uneori - destul de des, de fapt - fu frapat de cîte un fragment de luciditate bruscă:
...În ziua aceea, dacă va veni vreodată, cînd ți se va oferi o afecțiune adevărată, nu va exista nici o opoziție între singurătatea interioară și prietenie, ci dimpotrivă. Prin chiar acest semn infailibil o vei recunoaște...
Probabil că apa era rece: Sarah și Ruby ieșiseră deja din mare și se întorceau lîngă el. Ruby alerga în zigzaguri nebunești, tăindu-i mereu calea lui Sarah.
...dacă va veni vreodată...
Robert o privi apropiindu-se pe Sarah și de data asta nu simți nimic între picioare. Își dădu seama că de fapt n-o mai văzuse niciodată mergînd pînă atunci. Avea picioare delicate, cu contururi frumoase, iar mișcările ei păreau să aibă o ușurință și o eleganță incredibile. N-o băga în seamă pe Ruby, care încerca să-i distragă atenția, și îi zîmbea lui Robert pe cînd se apropia; era un surîs serios, meditativ. Această combinație de tihnă și melancolie, de dezinvoltură și împovărare îl săgetă pînă în străfundurile inimii, și de aceea îi veni greu să-i răspundă tot printr-un zîmbet.
— Grație și gravitate, spuse Sarah, așezîndu-se lîngă el.
Și Robert se gîndise la același lucru. Șocat de ecoul atît de apropiat al lucrurilor care aveau loc în mintea lui, se mulțumi să spună:
— Poftim?
— Citești din cartea mea: Grație și gravitate.
— A, da. Da, așa e. Mă rog, încerc.
— Încă n-am citit-o. Am primit-o cadou de la Ronnie.
— Da, am văzut.
— O să mi-o citești și mie? întrebă Ruby, oprindu-se în dreptul lor și uitîndu-se chiorîș la copertă, ca și cum nu s-ar fi așteptat la cine știe ce.
— Nu, din asta nu cred, răspunse Sarah.
— Bine. Oricum n-am chef să mi se citească.
— Ce-ai vrea să faci, iubire?
— Păi, imi e foarte bine... începu Robert, după care se întrerupse, dîndu-și seama că întrebarea nu-i fusese adresată lui.
Sub privirea amuzată a lui Sarah, se luă singur la înjurături în gînd. Ce-o fi avut în cap de crezuse că i s-ar fi putut adresa folosind un cuvînt atît de afectuos? Se lăsase luat de valul propriilor fantezii. Nu mai reușea să se controleze.
— Aș vrea să fac castele de nisip, spuse Ruby.
— În regulă, acceptă Robert, străduindu-se să-și mascheze jena și orice altceva. Dacă vrei, vin și te-ajut.
Merseră pînă în locul unde nisipul uscat, neatins vreodată de marea în flux, se învecina cu un altul, mai umed și mai util ca material de construcție. Robert o privi pe Ruby, care săpă vîrtos o bucată de vreme, umplîndu-și de două ori găletușa cu nisip și înclinînd-o apoi pentru a produce două grămăjoare pe care le admiră cu răsuflarea tăiată, făcînd cîțiva pași înapoi.
— Ia uite, spuse ea. Robert dădu din cap.
— Bravo, rosti el, întinzînd mîna și luîndu-i lopățica. Acum o să construim unul de-adevăratelea. La treabă.
Ruby se uită la Robert, care măsură pe nisip o suprafață de vreo doi metri pătrați, pe care săpă apoi uniform pînă la zece centimetri. După aceea împinse o parte din nisip înapoi în acest bazin, ca să creeze în centru o insuliță de un metru pătrat.
— Ce faci? îl întrebă ea.
— Ăsta o să fie șanțul înconjurător. La sfirșit de tot o să-l umplem cu apă.
O trimise pe Ruby să adune cît mai multe scoici pentru împodobirea zidurilor și a meterezelor. Între timp, mai aduse niște nisip pe insulă și începu să modeleze corpul principal al castelului. Se decise să construiască șase turnuri: patru cilindrice, cîte unul în fiecare colț, plus alte două paralelipipedice, ridicate la mijlocul pereților de est și de vest. Intrarea principală avea să dea spre sud, fiind cu fața la mare, iar la ea urma să se ajungă printr-un drum îngust, întrerupt la jumătate de o fortificație octogonală. Aveau să existe și două punți mobile - una care să protejeze fortificația, cealaltă pentru legătura cu intrarea principală.
Se apropia de sfirșitul operațiunilor cînd Ruby se întoarse cu o puzderie de scoici. În clipa aceea deciseră împreună să abandoneze logica arhitectonică și să continue ridicînd tum peste turn, așa încît castelul începu să se avînte obraznic spre cer, ca un imposibil tort de nuntă neogotic. Robert se proțăpi cu un picior în șanțul cu apă, iar cu celălalt pe zidurile castelului, făcîndu-și de lucru cu partea de sus a construcției, în timp ce Ruby pavoaza jumătatea inferioară a zidurilor cu un strat generos de scoici univalve și lilorine, de acteoni și melcișori.
— Ce s-a-ntîmplat acolo? întrebă ea, oprindu-se cîteva clipe, cu atenția atrasă de piciorul gol al lui Robert, așezat într-un echilibru instabil deasupra ușii din dos.
Îi atinse ușor piciorul, urmărind cu vîrful unui deget cicatricea dublă - asemănătoare unor croșete redacționale - pe care și-o făcuse cu vreo cîteva luni în urmă, cînd se tăiase la gleznă cu lama de ras.
— A, acolo, spuse el, coborîndu-și privirile. Nimic. M-am tăiat la ras, atîta tot.
— Credeam că bărbații se rad doar pe față, zise Ruby.
— Așa e, confirmă el. De obicei. Numai că pe vremea aia eu mă rădeam și pe picioare.
— De ce?
— Zău dacă știu. Am vrut să văd cum e. Ruby acceptă cu îngăduință toată povestea. Își ridică pentru cîteva secunde ochii mari și serioși spre Robert, după care se întoarse la ceea ce meșterea.
Printre descoperirile ei cele mai interesante se găseau trei scoici monovalve cu striații albastre, două stridii îngemănate și o minunată scoică-evantai. Mai avea o mulțime de cochilii de telin cu ligamente elastice și aproape intacte, așa încît valvele lor simetrice puteau fi deschise, semănînd cu aripile unui fluture. Culoarea era asigurată de scoicile-mercenar, din care găsise zece-douăsprezece. Le desfăcu și le așeză cu măruntaiele multicolore spre exterior, adăugînd astfel și o nuanță albastru-purpurie. Ca rafinament, suprapuse cîteva rînduri de ghioci, contrapunctîndu-le coloritul uniform al cochiliilor prin cîte un haliotis bine plasat, al cărui contur pal și irizat atrăgea și reflecta razele soarelui, făcînd ca întregul edificiu să scînteieze și să lucească în miezul zilei, ca un miraj fantastic. Ruby își păstră scoicile spiralate și pe cele șurub pentru turnurile castelului, unde aveau să joace rolul unor catarge delicate pentru steaguri, răsucindu-se spre înalturi într-o sclipire sărbătorească și făcînd-o pe fetiță să se gîndească irezistibil la parcuri de distracții, tobogane și cornete de înghețată.
Castelul era o capodoperă, conchiseră amîndoi.
— O să fie și mîine tot aici, nu? întrebă Ruby. Dacă nu plouă. Ca să vin cu prietenii să-l vadă. Susie Briggs, Jill Drew și David.
— Nu cred c-o să reziste, spuse Robert. Îndreptă una dintre scoicile-lamă pe care le folosiseră la puntea mobilă și agită apa curată și sărată din șanț, imprimîndu-i o mișcare vălurită.
— Vezi tu, peste puțin timp o să vină mareea și o să-l distrugă. În cea mai mare parte, oricum.
—Aha.
Ruby se arătă foarte dezamăgită.
— Păi, de ce nu te-ai gîndit pînă acum?
— M-am gîndit. Dar l-am construit aici fiindcă nisipul e bun și umed.
Cu o mînă luă de jos găletușa și lopățica, iar pe cealaltă i-o întinse fetiței.
— Hai. Să mergem și să-i povestim lui Sarah. Ruby continuă să bombăne nemulțumită despre locul ales de Robert, în timp ce treceau amîndoi peste un mic baraj de alge uscate și făceau cale întoarsă prin nisipul uscat. Însă în urechile lui Robert vocea ei dispăru în neant, făcîndu-se una cu liniștea neînfiorată de vînt a plajei și cu încremenirea deplină a aerului de după-amiază tîrzie, pe cînd se apropia de Sarah și îndrăznea să-i surîdă la vederea ochilor ei ridicați din carte. Își pusese un cardigan peste umeri și își îngropase picioarele în nisip, iar cînd o privi de data asta, Robert știu, știu cu o siguranță absolută și emoționantă, că în viața lui se produsese o schimbare extraordinară; că schimbarea avusese loc cu cîteva luni în urmă, la el în cameră, în ziua cînd ea intrase cu părul ud, avînd de gînd să-i aline supărarea; dar că semnificația și amploarea ei reală ieșiseră la iveală abia în clipa asta, parcă mai mare decît celelalte, cînd Robert își dădu seama că nu exista nici un lucru pe lume pe care să nu-l facă pentru această femeie, că nu s-ar fi dat în lături de la nici o încercare și că ar fi fost dispus cu dragă inimă la orice sacrificiu...
Cu grație și gravitate ai iscat...
— A durat cam mult.
Cuvintele i se șterseră din minte lui Robert la fel de repede și de inexplicabil cum se formaseră. Vorbi pe un ton fals ultragiat.
—Ce tot îndrugi? Ai văzut cît e de mare? Castelul ăsta e o operă de artă, ascultă aici.
— Arată impresionant. Ce zici, Ruby? Îți place? Fetița dădu din cap și se cuibări lîngă Sarah, punînd punctul pe i:
— Scoicile eu le-am așezat.
— Nu știam că aveți asemenea talent creator.
— Nici eu, spuse Robert. Cred că nisipul e mediul meu natural.
— Înseamnă că ești Omul Nisipurilor? întrebă Ruby.
— Se prea poate. Cine știe dacă n-o să trec pe la tine la noapte cînd dormi.
Sarah se uită afectuos la fața obosită a lui Ruby, care abia își mai ținea ochii deschiși.
— Nu știu de ce, dar cred că n-o să fie nevoie să mai aștepți pînă la noapte.
— Probabil c-am scos untul din ea, zise Robert. Lui Ruby îi trebui puțin timp să adoarmă, iar pe durata alunecării ei blînde și ușoare în inconștiență Sarah și Robert păstrară o liniște caldă, prietenoasă. Așezat lîngă ea pe plaja pustie, nu atît despărțiți, cît mai degrabă apropiați de corpul copilului adormit, Robert simți că acestea erau cele mai intime clipe trăite în compania ei. În căldura soarelui, gîndurile i se amestecară plăcut într-o ceață deasă, și nu mai vru să citească din carte: îi plăcea să stea și să nu facă nimic, savurînd momentul de apropiere și uitîndu-se la întinderea mării pînă cînd începură să-l doară ochii din cauza strălucirii împrăștiate de apa care scînteia. După o vreme își dădu seama că Sarah își pusese deoparte romanul și se uita la rîndu-i spre mare, cu ochii albastru-cenușii aproape lăcrimînd de mulțumire și beți de soare.
— La ce te gîndești? o întrebă el. Sarah se întrerupse din contemplat și inspiră adînc.
— Știi, nu pot să sufăr cînd aud întrebarea asta de la Ronnie.
— Îmi pare rău, zise Robert. N-am vrut să fiu băgăreț.
— Nu, am spus că nu pot să sufăr cînd aud întrebarea asta de la Ronnie.
Robert simți o bucurie lăuntrică la auzul acestor cuvinte. Dori imediat cu nesaț să audă și altele.
— Dar de la mine nu?
— Cînd sînt doar cu ea, spuse Sarah încet, am impresia că încearcă mereu să mă... citească. Pe cîtă vreme tu îmi oferi... cum să-ți zic...spațiu vital. Loc de întors.
Conștient de propria îndrăzneală, Robert îi declară:
— E semnul infailibil al afecțiunii adevărate, dacă te iei după cartea ta.
— Serios?
— „Nici o opoziție între singurătatea interioară și prietenie."
Se aventurase deja destul de mult, iar acum, șovăind, mai făcu un pas.
— Dar tot ai prefera să fii cu ea decît cu mine? Sarah îi privi chipul cîteva clipe, iar apoi zîmbi și se întoarse din nou cu fața spre apă.
— Dacă tot mă-ntrebi, mă gîndeam la Cleo.
— Cleo?
— Mai precis, îmi ziceam... îmi ziceam că, dacă aș fi avut o soră geamănă care ar fi dispărut cînd eram foarte mică, înainte să apuc s-o cunosc, n-ar mai trece nici o zi și nici o clipă fără să mă gîndesc la ea. Fără să mă întreb unde e și ce face. Așa se întîmplă și la tine?
Robert nu putu să răspundă. De data asta, cuvintele refuzară să-i iasă din gură.
— Așa cred, se sili el să îngaime în cele din urmă.
— Pomenești vreodată de ea acasă? Vorbești despre ea cu părinții?
— Nu, răspunse Robert. Nu, niciodată. Păru jenat de subiectul în discuție, așa că puse din nou mîna pe Grație și gravitate, adăugînd:
— Mai scrie ceva aici...
Răsfoi cartea cîteva clipe, dar nu reuși să găsească pagina căutată.
— Ceva despre pierdere, de genul: cînd pierzi pe cineva și ți-e dor de el, e din cauză că persoana respectivă a devenit ceva imaginar, ireal. Dar dorința pe care ți-o produce nu e deloc imaginară. Deci, de asta trebuie să te legi, de dorință. Fiindcă e adevărată.
Sarah se încruntă.
— Totuși, poate că-ntr-o bună zi o să vă-ntîlniți. Ori o să dea ea de tine, ori o să-ncepi s-o cauți tu.
— S-ar putea s-o caut.
Robert îndepărtă dintr-o suflare firicelele de nisip intrate între paginile cărții și apoi o închise.
— Ar fi o prostie să-ți dorești toată viața ceva și să nu faci nimic ca să ți se îndeplinească dorința, nu?
— Sînt sigură că se mai întîmplă.
— Da, și eu la fel.
Umbra proiectată de faleza stîncoasă se alungi și începu să-i acopere. Era din ce în ce mai răcoare, iar lui Sarah i se făcuse pielea ca de găină pe brațe. Ruby, care se ghemuise și i se lipise de coapse, se mișcă preț de o clipă, zbătîndu-se de cîteva ori și lovindu-se fară forță de gambele tinerei. Din gură îi ieșiră cîteva cuvinte imprecise. Ceva care aducea a „biscuiți", „chichi" sau „Timothy".
— Crezi că se simte bine? întrebă Robert. Cuvintele se întrupau într-un flux potolit, neuniform și murmurat. Propozițiile se compuneau și se dizolvau; cuvinte polisilabice stranii și neologisme indescifrabile izvorau și se prelingeau dintre buzele ușor întredeschise ale lui Ruby. Corpul ei era liniștit, iar pleoapele închise, dar timp de cîteva minute fata continuă să vorbească îngînat în somn. Sarah și Robert îi ascultară împreună somnilocviul, neliniștiți și totodată pradă unei vrăji ciudate, pînă cînd copilul tăcu.
— Crezi c-ar trebui s-o trezim? se interesă Robert după cîteva clipe. Doar nu face vreun atac, ce zici?
— N-are nimic.
Sarah îi puse mîna pe obraz și pe frunte lui Ruby. Fata respira rar și regulat.
— Poate c-am face o greșeală dacă am trezi-o. Oricum, ar fi bine să nu mai stăm mult. O trezim cînd plecăm.
Încet și cît putu de blînd, se desprinse de copilul care dormea și se ridică în picioare.
— Cred c-ar trebui să mă uit și eu la creația asta a voastră. Pînă n-o ia apa.
— Voiam să fac pe ghidul...
— Nu. Stai aici și ai grijă de ea.
Robert o privi coborînd spre castel, pe cînd umbra învăluitoare adău- ga noi tonuri de gri și albastru fustei și cardiganului ei pastelat: o urmări dînd ocol castelului, inspectîndu-l din mai multe unghiuri, cu brațele încrucișate; o privi ciucindu-se lîngă el, studiind mai atent măiestria construcției, dispunerea decorativă a scoicilor, detaliile minuțios lucrate ale crenelurilor. Iar în timp ce se uita la ea, întinse mîna spre părul roșu-aprins al lui Ruby, mîngîindu-l pe cînd fata dormea, și începu să vorbească. Arzînd de nerăbdare să-i spună, în fine, cuiva ce simțea pentru Sarah, arzînd de nerăbdare să-și ia de pe umeri povara aceea emoțională pe care n-o mai putea suporta, conchise că fetița care dormea cuminte era cel mai bun depozitar disponibil pentru confidențele lui.
Și se trezi spunînd:
— Nu-mi dau seama... Cum o să se poată...

Ruby trăsese o scurtă repriză de plîns cînd văzuse castelul pe jumă- tate dărîmat, cu turnurile și intrarea principală transformate într-o masă informă de apa care dăduse năvală șuierînd inexorabil; dar privise lucru- rile cu mult curaj și găsise alte subiecte de discuție și alte lucruri la care să se gîndească, în timp ce Robert și Sarah o însoțeau pe potecă, de-a lungul falezei stîncoase. Obosise rău de tot, așa că Robert o duse în brațe în ultima parte a drumului, acolo unde poteca era suficient de lată și de plană pentru a-i permite așa ceva. După aceea grupul se destrămă. Robert se întoarse la Ashdown, unde avea întîlnire cu Terry, iar Sarah și Ruby merseră pe jos pe drumul îngust care ducea la casa unde locuiau părinții fetei. Începuse să se întunece, iar fetița o ținea strîns de mînă pe Sarah.
— Sper că mama ta n-o să fie îngrijorată, spuse aceasta. O să întîrziem nițel.
— N-o să fie, susură Ruby.
— Ți-a plăcut ce-am facut azi?
— Da. A fost cea mai frumoasă zi de cînd mă știu.
— Bravo. Mă bucur. Dar poate că n-ar fi trebuit să stăm atît de mult.
— Nici nu cred c-am stat destul, zise Ruby. După mine, ar fi trebuit să rămînem acolo toată noaptea.
— Nu vorbi prostii. Ești frîntă de oboseală.
— Nu sînt obosită deloc.
— De-aia ai tras la aghioase pe plajă, nu? Ruby păru să accepte dojana pe moment, după care spuse, pe un ton de vagă curiozitate:
— N-am știut c-am adormit.
— Ei bine, ai făcut-o, spuse Sarah. Și ai scos tot felul de sunete.
— Sunete? Adică am vorbit?
— Probabil că poți să-i spui și așa. Pe Sarah o miră faptul că Ruby nu părea foarte surprinsă.
— De ce, ți s-a mai întîmplat și altădată?
— Tot timpul, așa zice mami. S-a speriat și m-a dus la doctor, dar el i-a spus că n-are de ce să-și facă griji.
— Și cam despre ce vorbești în somn?
— Mami spune că bat cîmpii. Cotiră după colț, iar căsuțele li se iviră în fața ochilor, la doar cîteva sute de metri.
— Dacă aș avea bicicletă, zise Ruby, întorcîndu-se și uitîndu-se în urmă la Ashdown-ul a cărui siluetă semeață se deslușea la orizont, aș putea să vin mereu să vă văd, nu?
— Dar n-ai bicicletă, spuse Sarah, punînd degetul pe rană.
— Am cerut. Acuși e ziua mea.
— Și părinții ce-au zis?
— Că asta înseamnă o groază de bani.
— Păi, cam așa e.
— Da, dar vreau să am una cu orice preț, nu doar puțin. Dacă aș avea, spuse ea, aș veni la voi, iar tu și Robert m-ați duce pe plajă în fiecare zi. În afară de cele cînd sînt la școală.
— Te-ai plictisi repede dacă am merge acolo zi de zi, rosti Sarah. Dar o să ne mai ducem. Poate cu Veronica, data viitoare.
— Se pricepe la castele de nisip? întrebă Ruby.
— Sînt convinsă.
— La fel de bine ca Robert?
— Probabil chiar mai bine.
Era limpede că lui Ruby îi venea greu să creadă una ca asta. În orice caz, nu era dispusă să se lase distrasă atît de ușor.
— Mă rog, tot vreau bicicletă, spuse ea. O să le-o cer chiar în seara asta.
Lui Sarah îi veni o idee, una destul de perfidă. Gîndul i se năzări dintr-o dată, însă apoi cochetă cu el cîtăva vreme, întorcîndu-l pe toate părțile - ușor șocată de ce-i putuse da prin cap - pînă ajunse la poarta din spate a grădinii soților Sharp. Ruby o împinse în lături, gata să alerge spre ușa de la intrare, cînd Sarah o opri, bătînd-o ușor pe umăr.
— Fii atentă, spuse ea și se așeză pe unul dintre zidurile joase care delimitau ambele laturi ale potecii din grădină, în așa fel încît să stea față în față cu Ruby, ca doi conspiratori în toiul uneltirilor.
— Ce e? întrebă Ruby.
— Uite ce trebuie să faci dacă vrei bicicleta, șopti Sarah.
Ruby așteptă cu răsuflarea tăiată.
— Ar fi bine s-o ceri în somn. Urmă o tăcere perplexă.
— În somn?
— Da. Mami te-a auzit vorbind în somn, nu?
— Îhî...
— Atunci, cînd mai vine seara la tine în cameră, prefă-te că vorbești în somn - bine? - și spune vrute și nevrute despre cît de mult îți dorești bicicleta.
Ruby o fixă cu o privire albă.
— Dar de ce să n-o cer cînd sînt trează?
— Fiindcă, dacă te aude vorbind în somn, mama ta o să-și dea seama că ți-o dorești de-adevăratelea. O să priceapă cît de importantă e pentru tine. Așa c-o să fie silită să ți-o cumpere.
Ruby începu să înțeleagă treptat, lăsînd să i se vadă acest lucru pe fața pistruiată. Sarah profită și trase concluziile.
— O să fie obligată să te creadă. O să știe că ăsta-i adevărul. Fiindcă nimeni - (și, dintre toate lucrurile ciudate pe care le auzise în cursul zilei, acesta fu al doilea pe care nu avea să-l uite niciodată) - nimeni n-ar spune o minciună în somn. Nu crezi?
Celălalt lucru pe care Ruby nu avea să-l uite vreodată era sunetul vocii lui Robert cînd acesta i se adresase, după-amiaza tîrziu, crezînd că dormea și neștiind că se trezise cu doar cîteva clipe înainte, în ciuda mișcărilor grijulii ale lui Sarah cînd se ridicase în picioare. Glasul lui care-i vorbea încet, aproape neauzit, despre ceva ce ea nu putea înțelege. Felul cum sunase acest glas cînd spusese:
— Nu-mi dau seama... Cum o să se poată... Pe urmă:
— Niciodată nu mi-am dorit ceva...
Și în fine, după o inspirație mai lungă și mai profundă:
— Niciodată nu mi-am dorit ceva atît de mult, Ruby... Nu te superi că-ți spun, nu?... Ba chiar ar fi bine să-ți zic... Acum, că dormi, fiindcă în felul ăsta... Secretul meu o să fie în siguranță... Deși mă întreb dacă e într-adevăr un secret pentru ea... Sau pentru ceilalți... Nu că aș pune mare preț pe ceilalți... Și pe ce cred...Ruby...Sînt tînăr, să știi... Chit că mă consideri în vîrstă, destul de în vîrstă... Mă simt tînăr... Sau cel puțin m-am simțit, pînă... De curînd... Dar chiar și așa, știu... Sau măcar îmi închipui...Nu pot să-mi imaginez... Vreodată... Că nu o s-o doresc...Nicio- dată... Deși s-ar putea... În fond și la urma urmei, după ce trag linie și adun... Și uite, chiar adun... Ideea e... Ai dreptate, sigur... Sînt efectiv tînăr, s-ar putea să fie și alții... Dar personal... Nu-mi dau seama... Și în orice caz... Nu asta vreau... Vreau... Trebuie să cîștig... S-o dobîndesc, să fie a mea cumva... Și dacă... Vezi tu... Dacă nu mă iubește acum... Dacă nu poate să mă iubească așa cum sînt... Nici o problemă... Fiindcă nici eu nu pot... Dacă ea nu mă iubește... Nici eu nu pot să mă iubesc... Și nu există limite... Absolut deloc, Ruby... Nu există nimic de care să nu fiu capabil... Ca s-o fac să vrea... Pricepi? Mă crezi cînd îți spun chestiile astea? Știi ce vreau să...?
Iar în clipa aceea Robert tăcuse, fiindcă își coborîse privirile și văzuse că Ruby, pe care o credea adormită, nu dormea defel. Stătea întinsă în continuare, însă avea mîinile și picioarele încordate, iar pupilele mărite, larg deschise...



FAZA A TREIA

Deschise și Terry fu poftit într-o cameră unde se făcuse întuneric și unde două sunete își disputau întîietatea: un zumzet slab, care părea produs de un dispozitiv electric neidentificat, și un fel de forfortă în surdină, iscată de mișcarea continuă a unor pași mărunți și înnebuniți, care dădeau impresia că provin din toate direcțiile. Pe urmă doctorul Dudden aprinse lumina din tavan, scoțînd din beznă întreaga scenă.
Încăperea nu era imensă - dimensiunile o apropiau de camera cu vedere la mare a lui Terry - și conținea douăsprezece măsuțe, dispuse pe trei rînduri de cîte patru. Pe fiecare dintre ele se găsea un vas mare cu apă. Terry se uită atent la primul dintre ele. În partea inferioară se afla un compartiment umplut, unde apa era mică, iar la doi-trei centimetri deasupra lui se vedea ceva asemănător unei plăci turnante, cu diametrul de treizeci și cinci de centimetri. Vasul era împărțit în două de un perete de sticlă, iar în fiecare jumătate fusese introdus un șobolan alb de al cărui cap fuseseră fixați niște electrozi care, la rîndul lor, fuseseră conectați la un computer central amplasat în mijlocul încăperii. Placa turnantă se învîrtea ușor, așa încît șobolanii trebuiau să se miște în permanență; altminteri ar fi căzut în apă la contactul cu peretele despărțitor de sticlă. Cele două rozătoare păreau să se prezinte într-o stare de sănătate radical diferită: unul era curat, vioi și cu privirea atentă, celălalt avea niște ochi hăituiți și injectați, iar blana și așa peticită începuse să-i cadă.
— Ei bine, domnule Worth, ce părere aveți? întrebă doctorul Dudden, zîmbind mîndru în timp ce se plimba printre vasele cu apă. Impresiile dumneavoastră inițiale mi-ar fi de mare folos.
— Remarcabil, spuse Terry pe un ton precaut, ghemuindu-se ca să se uite mai îndeaproape la animalele chinuite. Nu cred c-am mai văzut vreodată... ceva atît de...
— Principiul de bază al experimentului este evident, presupun. Ba chiar elementar.
— Ați uitat că - spre deosebire de dumneavoastră - n-am fost în viața mea om de știință. S-ar putea să am nevoie de un mic ajutor.
— Bineînțeles.
Doctorul Dudden deschise monitorul atașat computerului și în cîteva secunde pe ecran apărură o mulțime de linii frînte, care își schimbau în mod constant poziția și se desfășurau pe orizontală, profilate pe un fundal albastru.
— Toate cele douăzeci și patru de animale din cameră au fost conectate la computer, explică el. Acesta le înregistrează impulsurile electronice de pe scoarță, la fel ca dispozitivul care vă consemnează propria activitate cerebrală în fiecare noapte. Totuși, aici avem ceva mai sofisticat. Am importat aparatul din America și am băgat adînc mîna în buzunar. Monitorizează simultan toate animalele. Nu trebuie decît să apăs pe cîteva taste - își însoți demonstrativ vorba cu fapta - ca să comut de la o citire la alta.
— Da, asta am văzut, dar ce anume pune în mișcare plăcile turnan- te? întrebă Terry, văzînd că unele se învîrteau, iar altele fuseseră oprite.
— E un experiment simplu, după ce ajungi să-i înțelegi principiul. Și nu pot să revendic nici un merit în inventarea lui: ca mai toate marile inovații legate de cercetarea somnului, originile sale se afiă în America. Dați-mi voie să vă explic.
Arătă cu degetul spre șobolanul din vasul cu apă care părea mai sănătos.
— Animalul ăsta reprezintă etalonul, controlul. Celălalt o animalul de testare. Cînd ambii șobolani sînt treji, placa turnantă staționează. Cînd animalul de testare adoarme, computerul recunoaște încetineala curenților cerebrali, iar placa turnantă se activează automat. Ambii șobolani trebuie să înceapă să se miște ca să nu fie împinși în apă. Dar cînd animalul de testare se trezește spontan pe placa turnantă staționară, animalul de control poate să doarmă, întrucît curenții lui cerebrali nu activează mecanismul. Prin urmare, animalului de control i se permite o perioadă de somn redusă, dar semnificativă, pe cînd cel de testare nu are dreptul să doarmă deloc.
— Pînă cînd moare, probabil.
— Întocmai.
— Și cît durează asta?
— De obicei, între două și trei săptămîni. Micuțul ăsta, spuse doctorul Dudden, arătînd spre creatura istovită și cu ochii măriți, mai are cîteva zile. Pe cînd ăsta, continuă el, îndreptîndu-se spre vasul cel mai îndepărtat, e pe punctul de-a ieși din scenă. Mai are cîteva ore - șase, maximum șapte.
Abia acum Terry își dădu seama că nu toate vasele conțineau o pereche de șobolani. În cele patru din mijloc se găseau cîte doi iepuri albi, iar ultimele patru adăposteau pui de labrador. Doctorul Dudden îi atrăsese atenția tocmai asupra unuia dintre aceștia - o făptură jalnică, scheletică și vlăguită, căreia ochii mari îi trădau oboseala resemnată.
Terry își înghiți nodul din gît.
— De ce nu latră? întrebă el.
— O simplă injecție neutralizează corzile vocale, răspunse doctorul Dudden. O precauție care influențează ușor experimentul, în cazul acestor animale, dar pe care am considerat-o necesară.
— Tot nu pricep rolul animalelor de control în cadrul experimentului, zise Terry, căruia începuse să-i vină greu să vorbească. De ce trebuie să fie cîte doi?
—Asta-i ușor de explicat, rosti doctorul Dudden. Haideți cu mine.
În partea din spate a laboratorului se mai găseau două uși învecinate. Din buzunarul interior al sacoului doctorul Dudden dădu la iveală un lănțișor fin pe care se aflau două chei aurite și descuie ușa din stînga. Apoi o împinse în lături, lăsînd să se vadă o cameră mare și mobilată ciudat. Înăuntru nu se găsea nici un pat, ci doar un scaun cu spătar drept și cu o pernă subțire și neatrăgătoare. Existau, în schimb, numeroase dispozitive pentru gimnastica de întreținere: o bandă rulantă pentru jogging, un simulator pentru canotori, o bicicletă medicinală și chiar și un panou de baschet fixat de un perete. Un alt perete era acoperit de rafturi pline cu reviste și cărți, pe cînd alte rafturi găzduiau o mulțime de jocuri pe computer. Tot acolo se aflau un televizor, un videocasetefon, o combină sterco și cîteva policioare pline cu CD-uri și casete video.
—Asta, după cum probabil ați ghicit, este camera lipsirii de somn, spuae doctorul Dudden. Aici au loc experimentele pe subiecți umani. Nu e din cale-afară de spartan, nu?
— Nu, deloc.
— Veți observa că, în momentul dotării sălii, prioritatea mea a fost găsirea unor modalități de stimulare a subiectului. Vedeți dumneavoas- tră, e vital să aibă cît mai multe variante prin care să-și găsească mereu ceva de făcut.
— Foarte impresionant, spuse Terry absent. Ca de obicei, privirile îi fuseseră atrase de rafturile cu casete video, iar acum se străduia să le
descifreze titlurile.
— La modul superficial, da, zise doctorul Dudden. Însă de fapt ăsta e un mod destul de primitiv de a studia lipsirea de somn. Vă dați seama de ce? Să presupunem că, după trei zile de stat aici, subiectul manifestă toate semnele vlăguirii fizice. Din ce cauză? Fiindcă n-a dormit, sau fiind- că a lucrat prea mult la simulatorul pentru canotori? Reacțiile lui mintale sînt lente și dezordonate. Din ce cauză? Fiindcă n-a dormit, sau fiindcă s-a uitat la televizor opt ore? Ați sesizat problema? Ce anume l-a extenuat pe subiect, lipsa somnului sau tipul de activitate necesar pentru a-i induce această lipsa! Îl scoase pe Terry din cameră și încuie ușa cu grijă.
— Asta e problema pe care o rezolvă cu atîta ingeniozitate experimentul de față, spuse el, gesticulînd în direcția celor douăsprezece vase cu apă. Ambele animale sînt stimulate la fel, însă doar unul e supus lipsirii constante de somn. În felul ăsta, reușim să izolăm simptomele rezultate exclusiv din această lipsire.
— Da, acum înțeleg, zise Terry. Prin urmare, nu trebuie decît să găsiti o variantă de experiment care dă roade în cazul subiecților umani.
— Corect.
Terry arătă spre cea de-a doua ușă, care pînă atunci rămăsese încuiată.
— O să-mi arătați și ce-i acolo? Doctorul Dudden surîse și se jucă sugestiv cu a doua cheie aurită de pe lănțișor.
— V-ați gîndit la propunerea mea? întrebă el. După ce vă gîndiți - și dacă vă hotărîți să mai rămîneți aici - aș vrea să semnăm un contract prin care să-mi oferiți anumite... drepturi referitoare la cazul dumnea- voastră. Abia după aceea o să pot să vă arăt ce se află în camera asta. Cred c-o să vedeți lucruri interesante. Între timp, totuși, conchise el, uitîndu-se la ceas, văd că sîntem în pericol să ratăm masa de seară.
Lui Terry îi păru bine că ieșea din laborator, dar făcu greșeala să se mai uite o dată, înainte ca doctorul Dudden să stingă lumina, la cele douăsprezece recipiente cu apă și la nefericiții lor ocupanți. Chiar și el, care renunțase bucuros la somn în ultimii doisprezece ani, își dădea seama de cruzimea aceator metode. Își zise că nici un torționar aflat în slujba statului, indiferent cît de despotic sau de revanșard ar fi fost regimul sub care funcționa, nu ar fi putut inventa o pedeapsă atît de dușmănoasă și nu ar fi putut pune la punct un sistem prin care însăși manifestarea dorinței lor arzătoare de a se odihni — apariția curenților cerebrali lenți care se asociau somnului - condamna aceste animale la o mișcare perpetuă și la o trezie nesfirșită. Terry se cutremură în fața aceatei inventivități diabolice.
— lertați-mă că vă întreb, spuse el, în timp ce urcau la parter, dar cum îi convingeți pe subiecți - pe subiecții umani, vreau să spun - să ia parte la experimentele astea? Nu cred că le-ar plăcea din cale-afară.
— A, dacă stai să le gîndești, nu-i chiar atît de greu, răspunse doctorul Dudden.
În studenția lui Terry, sala de mese de la Ashdown fusese transforma- tă în sală de jocuri. Acum ea putea adăposti doar o masă lungă din lemn de stejar, la care încăpeau douăzeci de persoane. Se părea că unul dintre obiceiurile locului era ca în fiecare după-masă, la șase și jumătate fix, personalul și pacienții să cineze împreună, însă în momentul sosirii lui Terry și a doctorului Dudden, majoritatea mesenilor plecaseră; rămăsese doar doctorița Madison, lîngă care stăteau de o parte Maria Granger (care suferea de narcolepsie), iar de partea cealaltă o somnambulă pe nume Barbara. Doctorul Dudden evită ostentativ acest grup și se așeză la celălalt capăt al mesei, unde și lui, și lui Terry i se aduseră niște farfurii cu supă de roșii. După ce sorbi de două ori, adăugînd imediat o cantitate copioasă de sare și piper, doctorul Dudden își continuă explicațiile.
— Din fericire, avem un mare număr de participanți voluntari de la universitate. Multor studenți camera lipsirii de somn li s-a părut un mediu agreabil, prin comparație cu condițiile de cazare din campus. Și, firește, îi plătim dacă iau parte la experimente. Ba chiar aș spune că le plătim o sumă frumușică.
— Totuși...
— Dumneata și cu mine, domnule Worth - sau pot să-ți spun Terry? - tu și cu mine, Terry, am prins frumoasele zile de-altădată cînd studenții primeau burse de la stat ca să-și plătească școlarizarea și să se întrețină. Am fost răsfățați, ținuți în puf. De atunci însă, a fost nevoie de măsuri; măsuri necesare, după mine. În prezent, studenții se plîng întruna de cît sînt de săraci, de cît le e de greu să-și cultive stilul de viață risipitor și hedonist. Probabil că mai deschizi din cînd în cînd cîte-un ziar, nu? Sînt pline de povești care-ți frîng inima, despre studenți silitori care au ajuns să spele vase, să șteargă parbrize sau chiar mai rău. Școala vieții, de pildă. Absolvente tinere și drăguțe de la London University, obligate să-și cîștige pîinea în barurile topless din Soho. Dansul din buric, stripograme- le sau chiar prostituția, în unele cazuri. Saloanele de masaj din oraș sînt, pline de studente de la noi, să știi. Și ar trebui să vezi ce prețuri au.
— Serios?
— Mă rog, așa mi s-a zis, se grăbi să precizeze doctorul Dudden. Oricum, voiam să spun altceva... Voiam să spun că, vezi tu, oferim o alternativă acceptabilă la treburile alea înjositoare. Apropo, vrei niște vin?
Turnă un pahar generos de vin roșu pentru el și unul pentru Terry, nepărînd să țină seama, în seara asta, că trebuia să existe o reglementare strictă a consumului de alcool al pacienților. Ciocniră paharele, iar Terry spuse:
— Cu alte cuvinte, furnizați niște servicii sociale.
— Exact. Sînt un binefăcător public. Un erou al comunității ăsteia afurisite, pardon de expresie. A, minunat, minunat.
Își frecă mîinile într-un gest de anticipare mulțumită, în timp ce Janet, una dintre bucătărese, îi punea în față o farfurie cu friptură de vită, cartofi copți și mazăre.
— Carne de vită. Nu se compară cu nimic, nu? Friptură scoțiană. Dumnezeule, îmi lasă gura apă numai cînd mă uit. Tu ce hram porți, Terry? Îți place carnea? Ești un carnivor de nădejde? Pun pariu că da.
— Absolut. Totuși, nu prea am mai mîncat. Știți cum e, sînt locuri unde nici nu se mai servește așa ceva.
— A, din cauza bolii vacilor nebune? Niște bazaconii isteroide, scorni- te de breasla cea mai neisprăvită și fără scrupule din cîte există: ziariștii.
Își goli paharul din cîteva înghițituri, și-l umplu la loc și, spre îngrijo- rarea lui Terry, îi atinse în glumă brațul.
— Persoanele de față se exclud, normal. Nu, aici aiurelile alea care provoacă panică și n-au nici un suport științific n-au avut ecou.
Gesticulă cu furculița în direcția doctoriței Madison, care era adîncită în discuție cu vecinii la celălalt capăt al mesei.
— Bineînțeles, madam Sacîz de-acolo se răsfață cu niscai cotlete de nuci, sau mai știu eu ce mîncăruri denutritive la care ține morțiș, ca să-și satisfacă obtuzitalea ideologică.
—După mine, spuse Terry, fiecare are dreptul să...
— Spune-mi ce convingeri politice ai, îl întrerupse doctorul Dudden. Presupun că, așa cum e de așteptat, ești stîngist, ca mai toată media din ziua de azi.
— Mă tem că nu mă interesează politica. Stînga și dreapta s-au transformat în concepte fără noimă. Capitalismul s-a dovedit inatacabil și, mai devreme sau mai tîrziu, viața omului o să fie guvernată doar de fluctuațiile aleatorii ale pieței.
— Și oare așa ar trebui să fie? Terry ridică din umeri.
— Așa este.
— Bine, dar dac-am avea un lider politic cu o voință suficient de mare și cu tărie de caracter... Nu ți s-a părut că, pe vremea doamnei Thatcher, Anglia și-a recăpătat ceva din măreția de altădată?
— A fost o femeie remarcabilă, e limpede. Însă nu pot să vă spun nimic despre politica ei, n-am băgat-o în seamă.
— Și totuși, ea și cu tine aveți ceva în comun, firește.
— Chiar așa?
— Fără discuție. Nu și-a explicat ea succesele prin faptul că dormea doar două-trei ore pe noapte?
Doctorul Dudden mai trase o dușcă de vin și rămase pe gînduri cîteva clipe, cu o felie roșiatică de friptură suspendată în dreptul gurii întredes- chise.
— I-am și scris, să știi. De multe ori. Ca s-o întreb dacă n-ar vrea să ia parte la niște teste simple. Biroul ei mi-a răspuns de fiecare dată. M-a refuzat curtenitor. Politicos, dar ferm. Oricum, o să încerc mai departe. La ora asta precis că are mai mult timp. Și ar înțelege ce încerc să fac aici, adăugă el, întorcîndu-se acum spre Terry și ridicînd tonul. Ar avea viziunea necesară.
— Da, sînt convins, rosti Terry, înfigînd furculița într-un cartof.
— Nici Napoleon nu dormea mult. Și nici Edison. O să vezi că mulți oameni celebri s-au comportat la fel. Ni se spune că Edison disprețuia somnul, și din punctul meu de vedere bine făcea. Și eu îl disprețuiesc. Mă disprețuiesc și pe mine fiindcă am nevoie de el.
Se aplecă spre Terry și-i mărturisi:
— Să știi că am ajuns la patru ore.
— Patru ore?
— Patru ore pe noapte. De-o săptămînă încoace asta e rația.
— Dar nu se poate să vă facă bine. Nu-i de mirare că arătați atît de obosit.
— Nu-mi pasă. Mi-am propus să cobor la trei ore și o s-o fac. Vezi tu, pentru unii dintre noi e o adevărată luptă. Nu sîntem toti daruiți ca tine. De-aia te invidiez atît de mult. Și tot de-aia sînt hotărît să-ți descopăr secretul.
Terry sorbi discret din pahar.
— Totuși, de ce să-l disprețuiți? Nu înțeleg.
— Hai să-ți spun de ce. Întrucît cel care doarme e neajutorat, neputincios. Somnul îi face pînă și pe oamenii cei mai tari să fie la mila celor slabi și nevolnici. Îți poți închipui ce înseamnă pentru o femeie cu tăria și fibra morală a doamnei Thateher să fie obligată să se umilească în fiecare zi în postura aceea de supunere abjectă? Cu mintea scoasă din funcțiune, cu mușchii inerți și flasci? Trebuie să fie insuportabil.
— La asta nu m-am gîndit niciodată, spuse Terry. Somnul ca mare nivelator.
— Întocmai. Asta și este: marele nivelator. Ca socialismul, fir-ar al dracului.
Vinul, observă Terry, începea să-i dea doctorului Dudden o stare de proastă dispoziție, și nu fu nevoie decît de un rîset gutural izbucnit la celălalt capăt al mesei, unde se afla doctorița Madison, pentru a provoca o privire veninoasă în direcția ei.
— Auzi-o și pe vrăjitoarea aia rea de gură, mormăi el. La un loc cu celelalte muieri din capătul ăla. Ai observat, Terry, cum se așază lumea aici la masă în funcție de sex? Ei bine, ea e de vină.
— Sînt sigur că e doar o...
— Vezi tu, doctorița Madison tinde să prefere compania femeilor celei a bărbaților.
Terry invocă un argument de bun-simț,
— Dar lucrul ăsta e valabil pentru multe femei, nu?
Doctorul Dudden își coborî vocea.
— Nu cred c-ai înțeles ce-am vrut să spun, rosti el (întîmplător, fără să aibă dreptate). Doctorița Madison, continuă el, explicînd în șoaptă, este o fiică a lui Sapho.
— Sapho și mai cum?
— E una dintre surorile din Lesbos, insistă doctorul Dudden, a cărui șoaptă se transformă în sîsîit, devenind, prin urmare, mai intens.
Terry nu știa dacă acest eufemism intrase în uzul comun sau fusese inventat de doctorul Dudden.
— Vreți să spuneți că-i prietenă cu Dorothy?
— Exact. E fofolofilă cu vîrf și-ndesat. Mai bine zis, fără vîrf și nici foarte îndesat.
— De unde știți? întrebă Terry.
— Ah, pentru Dumnezeu, omule, uită-te bine la ea. Se vede după cum se poartă. Îi e scris pe frunte. Ia spune, a vorbit vreodată cu tine de cînd ai venit aici?
— În afară de prima seară, nu.
— Te cred. Dacă poate, nici mie nu-mi aruncă mai mult de două cuvinte. E una dintre femeile alea care preferă să nu-i bage în seama pe bărbați fiindcă n-o interesează ca ființe sexuale.
— Am observat o ușoară animozitate între dumneavoastră și... spuse Terry.
— E un psiholog competent, zise doctorul Dudden. În privința asta, am un anumit respect pentru ea. Personal însă, nu avem nimic în comun. Absolut nimic.
— Sînteți apropiat de vreunul dintre colegi? În plan personal, vreau să spun.
— Nu, n-aș zice. Unii dintre oamenii mei s-au împrietenit, dar eu nu intru în vederile lor. Se aplecă în față, ca pentru o confidență.
— S-ar putea să te uimească, Terry. Pe mine mă nedumerește în mod sigur. Dar adevărul este că lumea de la clinică nu prea se dă în vînt după mine.
Se lăsă din nou în scaun, arborînd un zîmbet de martir.
— Explică dacă poți.
Din clipa cînd văzuse acea a doua ușă încuiată de la capătul labora- torului aflat la subsol al doctorului Dudden, Terry concepuse un plan special pentru seara asta, din care făcea parte - din păcate - și ascultarea mărturisirilor doctorului vreme de cîteva ore. După cină, cei doi se retraseră în salonul acestuia, unde se băură cîteva pahare de coniac și se deschiseră o a doua și o a treia sticlă de vin roșu. Terry izbuti să nu bea decît foarte puțin, dar tot își simțea capul greu cînd ceasul de pe cămin bătu de zece. Își dădu seama că pierduse cea mai mare parte a ultimei diatribe a doctorului Dudden.
— ...se fac astfel în Statele Umte, păru el să spună. Cercetările referitoare la starea de somn sînt incomparabil mai avansate acolo. Clinica mea e singura de felul ăsta din Anglia, pe cînd în America mai există cîteva zeci. Cu resurse cîte vrei, cu un personal corespunzător și dotate cu tehnologie ultimul tip. În America, programele de calculator concepute doar pentru polisomnografie se vînd în comerț. Mai mult, pot să-i monitorizeze pe pacienții care dorm la ei acasă, fiindcă undele lor cerebrale sînt transmise la centrul de cercetări prin liniile telefonice, cu ajutorul unui modem. Imaginează-ți! Ia gîndește-te! Ei bine, exact genul ăsta de eforturi și de inovații încerc să-l introduc aici, dar nu sînt încurajat nici cît negru sub unghie. Ascultă-mă pe mine, mersul pe blat și pomenile, astea or să ducă țara de rîpă. Americanii își permit să procedeze așa, fiindcă au un siatem eficient de asigurări medicale private, care sprijină toată structura.
— Sigur, sigur, aprobă Terry. Doctorul Dudden lăsă paharul din mînă.
— Nu prea arăți bine, spuse el. Am băut prea mult amîndoi. Hai la o plimbare.
Înainte ca Terry să aibă timp să protesteze, străbătuseră deja vestibu- lul - oprindu-se doar ca să ia o lanternă dintr-un bufet - iar acum se a- flau deja pe terasa luminată de lună și se îndreptau spre faleza stîncoasă.
— Unde mergem? întrebă Terry. Nu-i cam întuneric pentru...
— Să nu crezi c-o să protestez fiindcă n-am nici un fel de statut în comunitatea asta, continuă doctorul Dudden, fără să-l bage în seamă. Nu mă deranjează că sînt considerat nonconformist sau ciudat. Multor vizionari li se-ntîmplă chestia asta. Mă doare undeva dacă n-or să mă lase să intru la masoni. Nici n-am avut de gînd, dar-ar dracii în ei. Ce motiv aș fi avut s-o fac? Mi se frînge de toate aiurelile astea, fiindcă știu precis că lumea o să-și aducă aminte de munca mea chiar și după ce n-o să mai fiu. Nu de alta, dar, vezi tu, Terry, sînt singurul.
Se întoarse spre el și-l privi țintă. Se iscase un vînt puternic, iar marea mugea undeva dedesubt.
— Sînt singurul care lucrează în domeniul ăsta și care privește somnul ca pe ceea ce este de fapt.
— Adică?
— O boală, firește.
Începu să urce pe cărarea care în acest loc se apropia periculos de mult de marginea stîncilor, declamînd între timp peste umăr:
— O boală, Terry, cea mai răspîndită și care scurtează viața cel mai mult! Nu te mai gîndi la cancer, la scleroza multiplă și la SIDA. Dacă stai în pat opt ore pe zi, înseamnă că somnul îți scurtează viața cu o treime! E ca și cum ai muri la cincizeci de ani - și ni se întîmplă tuturor. E mai mult decît o boală, e flagel în toată regula! Și dă-ți seama că nimeni nu e imun. Nimeni, în afară de...
Se întoarse ca să se uite la Terry și ca să inspire adînc, fiindcă începuse să gîfiie - fie de emoție, fie de oboseală.
— ...în afară de tine.
— Gregory, spuse Terry (era pentru prima dată că i se adresa pe numele mic, și asta cu mari eforturi), unde mergem?
— Păi, nu știu ce gînduri ai tu, dar eu merg să fac o baie, răspunse doctorul Dudden.
Aprinse lanterna și deodată dădu îngrijorătoarea impresie că dispăruse în prăpastie. În realitate, ajunseseră în dreptul unei cărărui abrupte și înguste, care fusese tăiată direct în stîncă; o cărăruie despre care Terry își aminti acum că ducea în jos spre o plajă nisipoasă, pe care o vizitase și el de cîteva ori în studenție. Ezită în fața unei coborîri atît de primejdioase, după care începu să urmărească lumina mișcătoare a lanternei, înjurînd ca pentru sine.
— Așadar, continuă doctorul Dudden de undeva din întuneric, zice lumea că-s ciudat, nu? Foarte bine. Încerc să restitui omenirii o treime din viață, atît și nimic altceva. Mă dau de ceasul morții să cresc speranța de viață a tuturor bărbaților, femeilor și copiilor de pe planeta asta nenorocită cu treizeci și trei la sută. Pentru numele lui Dumnezeu, oare nu merită să faci să sufere cîțiva șobolani pentru o cauză atît de înaltă? Sau cîțiva cățelusi drăguți?
Se întrerupse cîteva clipe ca să sară peste o porțiune neașteptată de drum dificil, sau să evite un loc unde pămîntul uscat și nisipos o luase la vale. După aceea începu să țipe, ca să se facă auzit pesle valurile care se izbeau de țărm.
— Sau o amărîtă de victimă omenească, în fond și la urma urmei. Una singură. E chiar atît de mare prețul?
Terry nu fu aproape deloc ătent la aceste cuvinte, din cauză că avea probleme mari cu păstrarea echilibrului și pierdea tot mai mult teren. În cele din urmă, coborîrea se încheie, iar el simți nisipul sub picioare. Îl ajunse pe doctorul Dudden și descoperi, oarecum cu surprindere, că acesta se dezbrăcase și era gol pușcă.
— Ce zici? îl întrebă doctorul. Te bagi?
— Poftim?
— În apă, omule, să înotăm.
— Nu-i cam rece?
— Hai, fătălău ce ești, jos izmenele. Doi bărbați în toată firea, bine făcuți și goi în lumina lunii; n-ai spune că și cerurile ne-ar privi cu mîndrie?
— E cam agitată marea.
— Nu sînt popo, să știi. N-ai de ce să te temi.
— Nu știu să înot, obiectă Terry.
Minciuna nu era originală, dar îi fu de folos.
— Treaba ta, habar n-ai ce pierzi. Stai cu ochii pe haine.
Cuvintele doctorului sunară ciudat, noaptea tîrziu pe o plajă pustie, dar Terry încuviință din cap, privindu-și apoi tovarășul de plimbare care se apropia de apă. De îndată ce spatele lui alb și păros nu se mai văzu, înșfăcă sacoul doctorului, găsi cele două chei aurite și le scoase de pe lănțișor. Spre norocul lui, se grăbi, fiindcă după nici două minute doctorul Dudden se întoarse, tremurînd din toate încheieturile și șuierînd mai rău ca niciodată. Buzele i se înălbăstriseră, iar penisul i se redusese la dimensiunile unei ciuperci.
— Dumnezeule mare, gemu el, chinuindu-se să-și pună chiloții pe trupul ud și să-și vîre picioarele pline de nisip în cracii pantalonilor. Asta zic și eu fortificare. Așa se călesc bărbații adevărați.
— Te simți bine? întrebă Terry, ajutîndu-l să-și pună cămașa.
Doctorului Dudden îi tremurau mîinile atît de tare, încît nici nu reuși să se încheie la nasturi.
— Eu? Bine? Sigur că mă simt bine. Noi, ăștia din Tayside, sîntem croiți din esențe tari. Am mai făcut treaba asta și alte dăți.
— S-ar putea să fie ultima, dacă nu te-ntorci repede acasă.
— Fii serios, omule, spuse doctorul Dudden. Cu toate acestea, începu să urce rapid pe potecă, iar cînd ajunse cu Terry în vestibulul de la Ashdown și îi spuse în cele din urmă noapte bună, tot nu scăpase de tremurat.
— Ai întîrziat peste ora de culcare, spuse el, lăsînd bălți de apă sărată pe pardoseală. Cere-i scuze Lornei din partea mea. Spune-i că te-am ținut de vorbă.
— Așa o să fac.
— Și gîndește-te la ce ți-am zis. Mîine o să plec și-o să lipsesc vreo două zile, așa că nu-i nevoie să iei decizii pripite.
— În regulă, acceptă Terry. O să mă gîndesc. Doctorul Dudden îi întinse mîna, căscînd zgomotos.
— Păi atunci, noapte bună.
— Te duci deja la culcare? Doctorul se uită la ceas.
— Doar patru ore. Pun ceasul să sune la trei. Mai precis, la trei și zece. Să știi că se poate. Chiar tu mi-ai demonstrat.
Terry zîmbi, îi strînse mîna doctorului și îl privi urcînd scările și dispărînd pe coridorul de la etajul unu. Mai așteptă un minut, pînă cînd ușa dormitorului se deschise și se închise la loc. Pe urmă străbătu vestibulul și coborî pe furiș scările care duceau la subsol.
Bineînțeles, fusese prevăzător și memorase codul din opt cifre care deschidea ușa laboratorului, deși îi venise greu să-l țină minte în fața atacului conjugat al alcoolului și al elucubrațiilor doctorului Dudden. La ora aceea curățătoria era goală, iar pe coridorul de la subsol se lăsase o liniște care aproape că-l șocă pe Terry, în timp ce tasta cele opt cifre. Simți ușoara agitație a animalelor de îndată ce deschise usa, dar se strădui să treacă printre recipientele cu apă fără să se uite la ele. Auzi lipăitul picioarelor vlăguite la contactul cu plăcile turnante. Pe urmă, după ce ajunse la capătul cel mai îndepărtat, nu luă în seamă ușa din stînga și se îndreptă direct spre cea pe care doctorul Dudden refuzase să i-o deschidă peste zi. Ușa se deblocă ușor, iar după declicul de rigoare lumina din tavan se aprinse automat.
La început Terry nu pricepu ce vedea, fiindcă în fața ochilor părea să aibă o cameră înăuntrul unei alte camere. Chiar în dreptul lui se găsea un teanc de folii de plastic polimerizat, iar la vreo trei metri de ele se afla un perete despărțitor orizontal - făcut din plăci aglomerate, din cîte se părea — pe care stăteau înșirate trei obiecte: un frigider, o chiuvetă și un closet. Cu vreo cinci centimetri mai jos se vedea o platformă mare și semicirculară de lemn, ridicată la șaizeci-șaptezeci de centimetri deasupra podelei. Spațiul dintre platformă și podea era umplut cu o apă albastră, clorinată.
Terry își dădu seama în scurt timp că se uita la un recipient sau o cușcă enormă din folii polimerizate, aproape de dimensiunile încăperii în care era adăpostită. Recipientul putea fi ocolit, descoperindu-se astfel - așa cum s-ar fi putut aștepta și Terry - că era împărțit în două camere identice și că fiecare conținea aceleași dotări primare care să le facă locuibile de către oameni. Sus de tot în peretele despărțitor fusese făcută o gaură prin care cobora, în ambele părți, o încîlceală de fire lungi, la capătul cărora se afla un set de electrozi. Altfel spus, era vorba de o versiune la scară mai mare a aparatului din laborator, care dispunea de o placă turnantă suficient de mare pentru doi subiecți umani.
— Dement, șopti Terry după ce dădu ocol incintei pentru a treia oară, uitîndu-se înăuntru cu un amestec de respect, groază și stupefacție. Complet dement, nebun de legat...
Vîrî mîna în buzunarul de la pantaloni și scoase un ghem de hîrtie: bilețelul care îi fusese trimis anonim, cu aproape o săptămînă în urmă, sub forma unui avion de hîrtie. „ÎNTREABĂ-L DE STEPHEN WEBB." Instinctiv, Terry înțelese că exista o legătură între acest mesaj și încăperea monstruoasă în care se găsea acum. Indiferent cine era, Stephen Webb fusese aici și luase parte la unul dintre experimentele doctorului Dudden. Și după aceea? Poate un accident, poate o întîmplare soldată cu o victimă (da, era exact cuvîntul folosit de Dudden), pe care cineva îl îndemna acum pe Terry s-o investigheze. Medicul avea dușmam - probabil foarte mulți - în clinică, iar lui i se cerea să treacă de partea lor. Ba chiar se părea că, într-un fel, se bizuiau pe el.
Ieși din cameră și părăsi laboratorul, închizînd ambele uși în urma lui. Se hotărî să încerce să uite codul format din opt cifre. Nu mai voia să se ducă acolo.
În timp ce urca tiptil scările care duceau la parter, se gîndi în schimb la fotografia pe care nu o mai găsea. Se gîndi apoi la posibilitatea de a reîncepe să doarmă și să viseze. Fără îndoială că povestea lui Stephen Webb era importantă; numai că el unul era critic de film, nu reporter de știri. Pur și simplu nu era omul indicat pentru așa ceva.
În plus, trebuia să fie deja în pat de o oră.

ANALIST: Descrie-ți sentimentele pentru Robert.
ANALIZAT: A fost singura persoană față de care am putut să fiu sută la sută sincer. Am avut încredere în el și [...] am trăit cu impresia că puteam să-i spun orice.
ANALIST: Și totuși, nu ți-a fost niciodată iubit?
ANALIZAT: Nu. Mi-a fost mai mult ca o soră. Ca un frate, vreau să zic.
ANALIST: Ai spus ca o soră.
ANALIZAT: M-am gîndit la frate.
ANALIST: Ai frați și surori? Nu vorbești deloc despre ei.
ANALIZAT: Da, am o soră. E cu opt ani mai mare ca mine și a emigrat cînd aveam doar treisprezece ani. S-a hotărît aproape pe loc.
ANALIST: Dar parcă și Robert a dispărut brusc din viața ta.
ANALIZAT: Foarte brusc.
ANALIST: Ei bine, de data asta chiar că facem progrese.

De pe cărarea care ducea spre faleza stîncoasă, îl văzură pe Terry postat în dreptul ferestrei de la dormitor, aplecat asupra mesei de lucru și scăldat în lumina lămpii de birou, care sclipea ca raza unui far miniatural. Îi făcură cu mîna, însă acesta nu-i zări sau nu avu chef să le răspundă.
Merseră mai departe. Din cînd în cînd, Robert se uita pe furiș la ochii lui Sarah; nu fiindcă voia pur și simplu să-i privească (lucru de care, de altminteri, nu se plictisea niciodată), ci fiindcă ținea să-i pomenească în versuri și nu știa cum să-i descrie.
În așa și pe dincolo tăi ochi am spionat...
În... blînd-duioșii ei ochi? Calzi și-nstelați? Limpezi-prezenți? Ficși-inimoși?
Nu, nu se potriveau deloc. Încercă să-și alunge această problemă din minte și să se concentreze asupra a ceea ce spunea ea: ceva despre un articol de îmbrăcăminte pe care Veronica îl cumpărase recent și care se părea că nu-i plăcuse lui Sarah; și ceva despre o scrisoare pe care Veronica o primise iar apoi o ascunsese, refuzînd să-i discute conținutul. Evident, Sarah era destul de agitată din cauza ambelor întîmplări. Iar Robert se străduia din răsputeri să priceapă de ce.
— Ai mai spus cuiva? întrebă el.
— Bineînțeles că nu. Ești singura persoană cu care pot să stau de vorbă. Cui aș mai fi putut să-i spun?
— Mă gîndeam că puteai să-ncerci cu Terry. Sarah rîse fără chef.
— Nu pot să-l fac să asculte nimic dacă nu-i vorba de filme. N-o să-i spui, bine?
— Sigur că n-o să-i spun, răspunse Robert.
— Sînt singura care știe cît sînteți de apropiați. Îi cercetă din nou ochii și încercă să stabilească dacă erau albaștri sau cenușii. Albaștri, fără discuție.
În albaștrii și pe dincolo tăi ochi.
Săriră peste barieră și ajunseră în fața unei bifurcații. Un drum mergea de-a lungul stîncilor pînă în oraș și ținea cam trei kilometri. Celălalt ducea spre drumul principal, unde ar fi putut să ia autobuzul. Deciseră că era prea tîrziu ca să mai meargă atît de mult pe jos și se îndreptară spre drumul principal.
Albaștrii, amintiții ochi? Nu, alea albastre și amintite erau dealurile, nu ochii. Oricum, probabil că erau mai degrabă cenușii decît albaștri.
— Sînt convins că nu s-a-ntîmplat nimic, spuse el.
— Ai dreptate. Bag seama c-am făcut din țînțar armăsar.
— În fond, n-a făcut decît să-și cumpere niște haine fără să-ți ceară părerea. Sînt și rele mai mari.
— Da, dar era un costum, Robert. Un costumaș oribil, dichisit și oficial. Doar știe că e ultimul lucru pe care mi-aș dori să-l poarte.
Lui Robert exact aceste detalii fără însemnătate i se păreau cel mai greu de suportat. Ideea că Sarah și Veronica mergeau pînă la a se îmbrăca în așa fel încît să-și împace gusturile îl înnebunea, iar în clipa aceea constată că nu putea să se cenzureze:
— Totuși, e-o chestie măruntă, nu?
— Nu, Robert, nu-i deloc măruntă. Întreaga ei ascuțime, acea parte din ea de care se temea cel mai mult, dar care îl fascina cel mai intens, ieși imediat la iveală.
— E un simptom care anunță ceva. E un semn că ne îndepărtăm tot mai mult. Am pus tot ce-am avut în relația asta și dacă-ncepe să se destrame... Habar n-am ce-o să fac.
—Sînt sigur că nu începe...
— Să știi, Robert, că nu-i o simplă toană. Vorbim de viitorul meu. Ieșitul cu Ronnie a fost o decizie capitală pentru mine. Cea mai importantă din viață.
— Știu asta. O știu foarte bine.
În ochii tăi, oglindă cenușie...
Oglindă? Oglindind? Gîndindu-se mai atent, își dădu seama că nici unul dintre cele două cuvinte nu era foarte potrivit.
— Vreau să spun că nu-i vorba doar de prostia asta, continuă Sarah. La ora actuală nu mai comunicăm aproape deloc. Toate ideile alea pentru la anu'... se pare că nu mai pot să-i trezesc interesul.
Sarah spera în continuare să găsească un post la o școală de cartier și să închirieze o casă cu Veronica, după care aceasta din urmă avea să încerce - teoretic - să demareze proiectul atît de discutatului cerc de teatru. Numai că începea să fie prea tîrziu pentru transpunerea acestor planuri în practică. Oficial, semestrul se încheiase, examenele de an avuseseră loc, rezultatele fuseseră anunțate, iar peste puține zile aveau să plece cu toții definitiv de la Ashdown. Nu doar Sarah și Veronica intraseră în criză de timp, ci și Robert.
Încercînd să se pună la adăpost în fața acestei realități și a panicii care o însoțea, tînărul zise:
— Mă rog, nu cred că-i cazul să-ți faci griji pentru asta. Din cîte văd, pare mai chitită ca niciodată pe chestia aia cu teatrul. Ultima dată cînd am vorbit cu ea - adică ieri seară, la cafenea - numai despre asta i-a mers gura. Femeia aia care organizase un atelier la Salonul de Arte Plastice, Celia nu-știu-cum...
— Celia Blake!
Sarah se apropie de el, iar numele îi ieși de pe buze aproape ca un strigăt. Robert își dădu seama uimit cît de încordată devenise fata în ultimul timp și ce repede se înfuria.
— A, da, pe ea te cred c-a fost chitită. Atît de chitită, că săptămîna trecută s-a dus la mama dracului la Londra ca s-o vadă în mai știu eu ce piesă. Și probabil că după ce s-a termănat a intrat după ea în culise.
— Și, mă rog, cine e de fapt?
—Au fost colege de școală. Diferență de trei ani, ceva de genul ăsta. Acum Celia e semicelebră, a venit aici să țină atelierul ăla, iar după ce s-a terminat, Ronnie s-a dus la ea și s-a prezentat, ea și-a adus aminte și parcă văd că de-acum încolo numai deapre asta o s-o auzim vorbind.
— E lesbiană? La Celia mă refer.
— Presupun că da.
Pe drum treceau destul de puține mașini. Sarah se sprijini de peretele stației de autobuz, oftă adînc și își ridică fața spre soarele care apunea. Acum ochii ei nu păreau nici albaștri, nici cenușii. Ba ai fi putut jura că aveau o nuanță aproape verzuie.
În multicolorii tăi ochi...
Nu, suna groaznic. Totuși, ritmul i se părea reușit; îl atrăgea ideea de a folosi un cuvînt format din cinci silabe în locul a două cuvinte mai subțirele și fără greutate.
În polimorficii tăi ochi... In diatonicii tăi ochi...
Poate că se apropia. Dar înainte de a se gîndi și la alte variante, constată că Sarah se întorsese din nou cu fața spre el: medita în continuare la comportamentul Veronicăi, iar expresia ei devenise între timp mărginită și acuzatoare.
— Drace, de fapt să știi că de asta a cumpărat costumul. Ca să se ducă la Londra și s-o vadă. Fac pariu că s-a gătit așa ca să poată să intre în culisele cine știe cărui teatru din West End, iar de-acolo să se ducă la un restaurant simandicos.
— Era îmbrăcată cu el cînd a plecat?
În antisepticii tăi ochi...
— N-am văzut-o în dimineața aia. Și nici cînd s-a întors.
— A rămas acolo peste noapte?
— La verișoară-sa. Așa mi-a zis. Sau chiar...
În narcolepticii tăi ochi...
Da, asta chiar era o posibilitate. Nu era deloc sigur că Sarah suferise de narcolepsie, dar se gîndise de vreo două ori la această eventualitate cînd îi analizase perturbările din tiparele somnului nocturn, visele stranii și halucinante, precum și tendința de a adormi uneori în cele mai nepotrivite perioade ale zilei. Oricum, cuvintele se armonizau de minune cu linia prozodică.
— Cum să-ți spun - ce-ar fi ca scrisoarea să fi fost de la ea?
De data asta îl vîrîse în ceață - concentrarea lui luase o pauză prea mare.
— Poftim?
— Ce-ar fi ca scrisoarea să fi fost de la ea — de la Celia? întrebă Sarah, cu o voce debordînd de exasperare.
—Păi...
Robert știa că nu era corect din partea lui să alimenteze asemenea bănuieli, dar descoperi că nu se putea abține.
— Cred că se prea poate. Te-ai uitat la timbru?
— N-am apucat să văd nici plicul. Cum a intrat Terry în bucătărie, cum i l-a smuls din mînă și l-a vîrît în buzunar. Pe urmă, cînd am urcat și am găsit-o citind...
Toate se legau cum nu se poate mai limpede: tabloul era îngrozitor de plauzibil.
— Da, probabil că de la ea era. Se făcuse roșie la față și îi luceau ochii. N-am mai văzut pe nimeni care să arate atît de fericit.
— Și după aia ce s-a-ntîmplat?
— Am întrebat-o de la cine era, normal. Mi-a zis că unele lucruri erau intime și-a vîrît scrisoarea în sertar. Cu bună știință. N-am vrut să ne luăm la harță, așa că i-am spus că întrebasem fiindcă am crezut că era ceva legat de cercul de teatru. Știam că trimisese scrisori în care cerea bani. E clar c-a fost foarte jenată, fiindcă a-nceput să bată cîmpii și dintr-una în alta am ajuns la discuția aia ciudată despre...
— Despre istorie?
Sarah izbucni în acel rîs autoironic pe care Robert îl știa atît de bine, dar care izbutea să-l ia de fiecare dată prin surprindere; capacitatea aceea de-a se întoarce asupra propriei persoane cît ai clipi din ochi, indiferent de starea de spirit, sugera versatilitate și totodată dădea fiori. Era o calitate cu care păreau să fi fost binecuvîntate doar femeile, motiv pentru care Robert le invidia cu patimă.
— O, Doamne, spuse ea zîmbind. Am ajuns o pisăloagă bătrînă, nu? Probabil că ți-am mai povestit toate chestiile astea. Parcă văd c-o să-mi spui c-am mai avut aceeași discuție acum cîteva zile, cuvînt cu cuvînt, și că nu te-a lăsat inima să-mi strici bucuria.
— Nu, nu-i asta. Nici vorbă. Atîta doar că Terry a pomenit - parcă ieri - că-i puseseși o întrebare ciudată. Ceva cu Zeitgeist-uri și... momente istorice. Mă rog, pe-acolo.
— Așa e. A trebuit să-l întreb ce-i ăla Zeitgeist. Penibil, nu? La fel de penibil, chibzui ea, ca ieșitul cu cineva care folosește bazaconii de-astea ori de cîte ori deschide gura. Oricum, se pare că dintr-o dată asta e buba cea mare cu înființarea cercului de teatru. Zeitgeist-ul. După Ronnie, s-ar putea să nu fie, citez, momentul istoric oportun, am încheiat citatul.
— Se gîndește s-o lase mai moale?
— Din cîte-mi dau seama, n-are nimic de-a face cu gînditul. Istoria e împotriva ei, simplu ca bună ziua. Prioritățile se modifică. Valorile se află într-o stare de flux.
— „Stare de flux"? A zis ea așa ceva?
— Incredibil, nu? M-am întrebat dacă nu cumva o luase pe ulei. Numai că era prea de dimineață chiar și pentru ea.
Frivolitatea din vocea Jui Sarah era forțată. De altfel, tînăra renunță brusc la tonul adoptat.
— Ah, Robert, ce Dumnezeu o să fac? La orizont se ivi un autobuz care se apropie de ei zdrăngănind din toate cele. Era aproape gol, așa că lui Robert avea să i se refuze plăcerea de a sta lîngă ea. În schimb, Sarah se așeză pe locul din fata lui, rezemîndu-se cu spatele de geam, întinzîndu-și picioarele pe interval și uitîndu-se nu la el, ci undeva în gol.
— Crezi c-ar trebui să mă furișez la ea în cameră și s-arunc un ochi pe scrisoare? întrebă ea.
Narcolepticii tăi ochi, își zise Robert; hotărît lucru, asta era formula optimă. Încă nu știa dacă era valabilă - din punct de vedere medical - în cazul lui Sarah, însă ritmul și sonoritatea erau perfecte. Ceea ce însemna că, în fine, poczia era gata. Îi trebuiseră cîteva luni, dar acum putea s-o ducă la cafenea și să-i spună s-o caute între paginile cărții lor speciale. Mai mult ca sigur că avea să treacă pe acolo în următoarele cîteva zile, măcar de dragul vremurilor de altădată.
— Da, spuse el și se întrebă, în treacăt, dacă avea să scape vreodată de acest viciu, de refuzul de a-i spune altceva decît ceea ce știa că își dorea să audă. Așa cum stau lucrurile, cred că ar fi perfect justificat.
— Bine, zise ea, răsplătindu-l cu un surîs larg și recunoscător. Atunci asta o să fac.

În tren, Terry încercă să se concentreze pe depistarea inadvertențelor și a greșelilor de tipar din articolul pentru Frame, al cărui șpalt îl primise în cursul dimineții. însă prezența însoțitorului său, Joe Kingsley, aflat față în față cu el la masă, îl deranja într-o prea mare măsură. În primul rînd, era vorba de ceea ce avea pe cap. Dacă exista un obiect pe care Terry îl disprețuia mai presus de toate celelalte, acesta era șapca de base-ball. Bineînțeles, copiii n-aveau decît s-o poarte, dar ori de cîte ori o vedea pe capul unui adult i se părea că simbolizează tot ceea ce detesta mai intens în legătură cu America, mai mult chiar decît mutra lui Mickey Mouse, ultimele reclame la Coca-Cola sau hoardele de uriașe „M"-uri galbene care tocmai în această perioadă începuseră să se împrăștie prin Anglia ca un virus scăpat de sub control. Colac peste pupăză, Kingsley își pusese șepcuța cu cozorocul la spate. Abia acesta era, fără îndoială, semnul suprem al imbecilității. Pentru Terry nici nu era nevoie de mai mult ca să se simtă stingherit de faptul că stătea cu el la masă. Celălalt lucru care-i displăcea era pseudo-revista cinematografică pe care o citea Kingsley - nici nu era o revistă propriu-zisă, ci un pliant de genul celor care ți se dau cînd intri la film, plin de fotografii color și de articole semianalfabete culese de prin materialele apărute în presă. Pe cînd citea, își mișca buzele, iar cînd dădea peste un paragraf extrem de complicat, rostea cuvintele cele mai grele într-un fel de șoaptă anevoioasă.
— Auzi, Kingsley? spuse Terry, ajuns la capătul răbdării. N-ai de gînd să taci? Încerc să lucrez.
— N-am zis nimic.
— Bombăneai ceva ca pentru tine. Nu pot să mă concentrez.
Kingsley îl fixă cu o căutătură neprietenoasă, după care se întoarse la revistă, spunînd:
— Ce-ar fi să te calmezi? Pîn' la urmă-ți fac ditamai hatîrul.
Terry era conștient de acest lucru, însă nu avea de gînd să-și exteriorizeze recunoștința. Se revolta din străfunduri la gîndul că-i era îndatorat lui Kingsley, care jucase pentru el rolul de bete noire încă de cînd intrase la secția film, la începutul semestrului de primăvară. Tînăr, neras, plin de coșuri și capabil să scoată un nechezat vocalic cu totul bizar, era fiul unui om de afaceri american care la ora aceea lucra în Anglia în baza unui contract pe șase luni. Kingsley junior, care se înscrisese la niște cursuri de regie film la un colegiu neînsemnat din Midwest, profitase de ocazie și își însoțise tatal în această călătorie, după care fusese admis cu promptitudine la universitate pentru două semestre, aranjamentul fiind asigurat - cum se știa prea bine - de donarea unor sume substanțiale pentru construirea aripii noi a internatului. Era gălăgios, plin de sine, incoerent, bogat și disprețuit de toți ceilalți studenți, fără excepție. Pe de altă parte (iar aici intervenea o oarecare invidie), făcuse deja două filmulețe la el în țară, finanțate parțial de tatăl lui, și, judecînd după copiile video pe care le adusese cu el în Anglia, se dovedise a fi - cel puțin pe plan tehnic - neașteptat de capabil. De fapt, a doua peliculă, un film de acțiune cu un final zgomotos și violent și cu o durată de treizeci de minute, îi impresionase pînă și pe erudiții în ale cinematografiei cărora le plăcea să se strîngă în jurul mesei din colț de la Cafe Valladon, cu excepția lui Terry, care susținea că întreaga secvență spectaculoasă de la sfirșit era „o grămadă de clădiri care săreau în aer și-atîta tot" și că în spatele filmului luat în ansamblu „nu exista o viziune coerentă". (Iar dacă el însuși li se păruse plin de sine celorlalți, aceștia avuseseră grijă să n-o spună.) Prin urmare, își reproșa cu atît mai mult că într-o seară se îmbătase în barul Uniunii și îi spusese lui Kingsley că ambiția lui era să scrie un scenariu cu o bătaie în timp de cincizeci de ani. Din această discuție lapidară și îngreunată de alcool Kingsley dedusese că Terry era un fel de vizionar și din clipa aceea insistase să-i spun㠄scriitorul" de fiecare dată cînd i se pomenea numele. Într-un tîrziu reieșise că din același motiv îl rugase să vină să stea de vorbă cu el atît de neașteptat cu cîteva săptămîni în urmă.
— Taică-meu s-a-mprietenit cu un producător, îi explicase el. Asta cică a venit la Londra pentru un film, taică-meu i-a arătat ce-am făcut și-acum vrea să ne vedem.
— Bravo, Kingsley, grozav. Zău că mă bucur pentru tine. Dar de ce-mi spui toate astea?
— Fiindcă am nevoie de-un scriitor. Și, oricum, mă cheamă Joe. Joe Kingsley.
— Tot nu văd care-i rostul meu.
— Ești scriitor, nu? Asta faci, scrii cărți.
— Mda, mă rog, dar ce... a, te gîndești la scenariul ăla de care ți-am povestit?
— Nu, individul are deja două bucăți. Ne trebuie un scriitor, atîta tot. Unul care scrie.
Terry tot nu era sigur de ce acceptase invitația. Era convins că lucru- rile aveau să se încheie dezastruos. În cele din urmă cedase insistențelor lui Robert și Sarah, care se străduiseră să-i arate că i s-ar putea furniza cel puțin prilejul de-a arăta cîte ceva din ce lucrase unei figuri influente în domeniu, ceea ce, la o socoteală atentă, însemna că o zi întreagă în compania lui Kingsley era totuși un preț mai mult decît rezonabil.
— De ce te holbezi la mine?
Terry se foi vinovat în scaun, conștient că pe durata ultimelor cîteva minute ochii i se fixaseră hipnotic asupra ofensatorului acoperămînt al interlocutorului.
— lartă-mă, spuse el. Eram cu mintea aiurea. Kingsley pufni și dădu încă o pagină a revistei. După cîteva clipe se încruntă și rosti cu voce tare:
— Vorbesc ăștia aici de-o chestie căreia-i zice Al treilea om. Ai auzit de-așa ceva?
— Da, e un film.
— Acum aud prima oară. Înseamnă că-i vechi, nu glumă.
— 1949.
— Măiculiță. Adică așa, ca un film mut?
— Nu, nu chiar atît de vechi. Să fiu sincer, chiar mă mir că n-ai auzit de el. E celebru, nu de alta. L-a regizat Carol Reed.
— Habar n-aveam că pe vremea aia femeile făceau regie.
La drept vorbind, Terry nu era cîtuși de puțin surprins că nu auzise de el. Profunzimea ignoranței lui Kingsley în materie de istoria filmului (de dinainte de Nașul) nu încetase să-l fascineze.
— Că veni vorba, spuse el, chiar voiam să te-ntreb ce părere ai de Hawks?
Kingsley puse revista pe masă, părînd mulțumit de faptul că erau în fine pe punctul de-a purta o discuție interesantă.
— Imi plac, răspunse el după un scurt răgaz. Șoimii , ulii șopîrlelor și mai ales vulturii. De fapt, răpitoarele în general.
—Aha.
Terry bătu darabana pe masă cîteva secunde înainte de-a mai pune o întrebare:
— Nu ți se pare că Welles e nițel supraevaluat?
— Cum să nu. Am fost cu tata luna trecută. E mult mai frumos la Bath. Nici nu se compară.
— Asta așa e.
Trenul trecu în goană printr-o gară.
— Spune-mi, Kingsley, crezi cumva că soluția pentru ieșirea din criză a cinematografiei engleze e întoarcerea la principiile Cinematografului Liber?
De data asta Kingsley trebui să chibzuiască serios.
— Nu, n-aș zice, opină el în cele din urmă. Cred că și aici omu' ar trebui să-și plătească biletu' ca peste tot.
Terry izbucni în rîs.
— Ești o comoară, pe-onoarea mea. Să mor dacă te mint.

— Ce tot îndrugi?
— Hawks și Welles sînt regizori de film, îi explică Terry printre hohote. lar Cinematograful Liber e denumirea unei mișcări influente a anilor '50.
— Și tu te dai balenă-n eprubetă și ești plin de ifose, spuse Kingsley, ridicîndu-se furios, făcîndu-i semnul universal cunoscut cu degetul mijlociu și ducîndu-se ca o vijelie la vagonul restaurant.
Încîntat că rămăsese singur o bucată de vreme, Terry își îndreptă din nou atenția asupra șpaltului articolului.
Avea toate motivele să fie mulțumit de primul lui demers jurnalistic: pe lîngă că îi acceptase imediat articolul, comitetul de redacție de la Frame îi oferise un post de editorialist în cadrul revistei, cu începere de la 1 septembrie. Membrii comitetului păruseră mulțumiți că, deși nu reușise să găsească vreun cadru, vreun decupaj sau o copie a scenariului după care se turnase De serviciu la closet, Terry scrisese un material interesant și vrednic de atenție, care strîngea pentru prima oară laolaltă informații disparate și incomplete. De exemplu, se relata cazul curios al recenzentului englez de film care mersese cu avi&nul în Italia ca să asiste la o vizionare în cadru intim a filmului, pentru ca după douăsprezece ore să fie găsit mort într-o cameră a unui hotel din afara Romei, împușcat în cap, cu un revolver alături și ținînd în mînă o foaie de hîrtie pe care fusese mîzgălit lapidarul mesaj; „Viața nu poate fi suportată". Variety semnalase incidentul, sub titlul „Un film rău l-a tras în hău pe un critic pămpălău", și chiar dacă exista o explicație alternativă pentru sinucidere (recenzentul tocmai fusese părăsit de soție și copii), era limpede că principalul element care contribuise la declanșarea tragediei fusese con-tactul cu turul de forță nihilist al lui Ortese. Terry fusese nedumerit și totodată stîrnit de acea relatare care tot nu dezvăluia ce anume se arătase în film și nici de ce impactul asupra unuia dintre spectatori fusese atît de profund și imediat. La fel de misterios era un articol vechi de opt ani dintr-o publicație științifică din Canada, pe nume The Quarterly Review of Urinary Medicine. În paginile sale se descria cazul unui reprezentant (pensionat între timp) al unei rețele de difuzare italiene, care văzuse filmul și care, deși refuzase vehement să-i dea în vileag conținutul, suferise de atunci în permanență din cauza unei complicații ciudate la vezică, nemaifiind niciodată în stare să urineze în prezența altor bărbați.
Cu cît Terry citea mai mult despre film, cu atît devenea mai fascinat. Oare ce amestec pervers de scatologie și radicalism politic plămădise Ortese de reușise să dea naștere tuturor acelor mituri și zvonuri care mai de care mai stranii? Nu era primul interesat de această chestiune, însă cercetătorii de dinaintea lui nu descopenseră mare lucru. Pretinsul director de imagine al filmului negase începînd de atunci orice legătură cu el, directorul de montaj declarase sus și tare că pur și simplu nu exista un asemenea film, scenografa - care între timp trecuse bine de optzeci de ani și nu mai era în deplinătatea facultăților - îl ținea minte ca pe „un film funciarmente tandru și romantic", în vreme ce în 1973, ca o reacție directă la experiența realizării peliculei, interpretul rolului principal intrase în rîndurile unui ordin monahal îndepărtat de lume, care se supunea unui legămînt strict al tăcerii.
La ora prînzului, subiectul continua să-l preocupe intens pe Terry.
— Nu, n-am văzut filmul, îi declară producătorul, care se dovedi a fi un bărbat suplu, energic și aparent jovial, în vîrstă de vreo treizeci și cinci de ani.
Îl chema Bruce Logan. Îi făcuse să aștepte un sfert de oră pe Terry și Kingsley în barul de la Athenaeum, după care îi dusese la un restaurant italienesc din Mayfair, aflat la un colț de stradă.
— Am auzit de el, asta da. Știu toate poveștile. Dar am văzut cîndva la Paris versiunea necenzurată din Sa/6 și mi-a ajuns.
Se servi cu ciabatta și-i îmbie și pe ceilalți.
— Bineînțeles, e un film pe care Ortese l-a influențat masiv. Am înțeles că și la capitolul lungime tot din el s-a inspirat.
Se întoarse spre Kingsley.
— Îți place Pasolini?
— Mă rog, voiam să cer o chiftea, spuse Kingsley, cu ochii ațintiți asupra meniului.
— Are niște poante, te dărîmă, zise Terry, rîzînd prefăcut și lovindu-și însoțitorul pe sub masă. Logan făcu un gest vag și tolerant cu mîna.
— Ce mare lucru, băiatul n-a auzit în viața lui de un macaronar poponaut care-a făcut niște filme mai șmechere. Cui îi pasă? Oricum, filmul european de artă și-a trăit traiul. Zece ani și dădea ortu' popii cu acte-n regulă. Încă zece și nu mai găseai un spectator plătitor în stare să-ți spună cine-a fost Renoir. În plus, n-am venit să vă testez, băieți. Doar nu sînteți la examen.
— Unde mai pui că habar n-are de filmele americane, i se plînse Kingsley cu un nechezat posomorît la maximum. Nici măcar n-a stat să vadă Vînătorii de fantome pîn' la capăt. S-a sculat la jumatea filmului și s-a cărat.
Terry pufni indignat.
—Avalanșa aia de aiureli juvenile și stridente...
— Zici că ți-a plăcut? îl întrebă Logan pe Kingsley.
— L-am văzut de șapte ori. Mare, ce mai. Mare pîn' la Dumnezeu. Niște efecte de cazi pe spate.
— Da, am impresia că Sicomp a tras vîrtos de data asta.
— Sicomp? făcu Terry.
— Sistemul multiplan computerizat, îl lămuri Kingsley. Îl folosești ca pe-o cameră mată pe un suport mobil. Cică pentru retroproiecție e mai bun ca Automatte. Se întoarse spre Logan.
— Filmul ăla a avut o rezoluție, să nu-ți vină să crezi. Limpede, cleștar. Cum or fi făcut?
— Cred c-au turnat în șaizeci și cinci de milimetri și pe urmă au mixat în treizeci și cinci anamorf. Cel puțin așa am înțeles.
— Ca lumea. Ei da, asta explică multe.
— Mi se pare că domnul vrea să-ți ia comanda, spuse Terry, arătînd spre ospătarul care aștepta.
— Aha, zise Kingsley și puse din nou mîna pe meniu. Încă nu m-am hotărît.
Terry își dădu seama că habar nu avea ce să aleagă.
— Tortellini îți place? îl întrebă el. Kingsley îl privi mefient.
— Cum să nu, răspunse el. Mai ales primele, alea-n alb-negru.
În timp ce așteptau să li se aducă felul principal, Logan își schiță propuncrea. Lucra la unul dintre principalele studiouri de la Hollywood și încerca să pună în mișcare zece-douăsprezece proiecte orientate direct spre segmentul de bază al pieței americane. Dat fiindcă văzuse cele două filmulețe ale lui Kingsley și fusese foarte impresionat mai cu seamă de construirea scenelor de acțiune, iar apoi auzise de la ceilalți colegi ai lui Terry multe cuvinte de laudă la adresa calităților lui creatoare, trăgea nădejde că aveau să accepte amîndoi să lucreze la una dintre cele două proprietăți pentru care obținuse prima opțiune; cea dintîi era un serial de benzi desenate foarte popular, intitulat Spionul și fiul, pe care voia să-l adapteze pentru marele ecran.
Ochii lui Kingsley luciră brusc la auzul titlului, cu toate că Terry habar n-avea nici de el și nici de revista presupus renumită în care era publicat.
— N-ai auzit de Spionul și fiul? întrebă Kingsley. Bine, dar e celebris- sim, nu-mi vine să cred că aici n-a prins. Tipul, cum să-ți zic, e un fel de James Bond american. Da' fii atent, e văduv și-are un puști de treișpe ani, frumușel și foc de isteț, care se ține după el în toate misiunile.
— Așa e, preluă Logan ștafeta. Nevastă-sa moare într-un accident de mașină înainte să-nceapă acțiunea propriu-zisă a filmului. Nu arătăm nimic, fiindcă nu se face să pornim pe-o notă tristă. Una peste alta, e vorba de-un James Bond american al anilor '8o, numai că totul e mult mai autentic.
—Mai autentic, repetă Terry cu o voce fără inflexiuni.
— Exact. Fiindcă tipul nu-și neglijează obligațiile de familie. Pricepi, mai mereu își riscă pielea pentru țară, învingînd comunismul și tot ce-i mai iese-n cale, dar la sfirșit tot are timp să se-ntoarcă la copil, să mănînce-o pizza cu el și poate să se uite-mpreună la un meci. O chestie de familie cum scrie la carte.
— Și treaba mișto, adăugă Kingsley, e că-n misiuni, de fiecare dată, puștiu' le vine de hac ălora răi. Ca faza cu spionii ruși care s-au luat după el și-au călcat pe guma lui de mestecat, de-au rămas lipiti de asfalt, nu?
Atît el, cît și Logan hohotiră ținîndu-se cu mîinile de burtă.
— Sau cînd trage cu pistolu-n arabii ăia și-n loc de gloanțe ies mingi de ping-pong care li se opresc fix în gură, ții minte?
— Ai prins ideea? întrebă Logan. E ceva foarte vizual. Foarte filmic.
Terry trase adînc aer în piept.
— Zi-mi două vorbe despre celălalt, spuse el. Logan îl privi cu un aer curios, însă nu lăsă să se vadă dacă fusese jignit sau nu.
— În regulă, rosti el. Poate că e mai pe felia ta. Am luat prima opțiune pentru o carte despre doi polițiști din New York care lucrează la același caz.
Mă rog, poți să faci ce vrei cu ea, nu mă interesează decît să-i păstrez titlul: Chalk și Cheese. E la marele fix, nu? Vezi tu, de fapt așa-i cheamă pe-ăștia doi:polițistul Chalk și polițistul Cheese.Iar șpilul e următorul: nu numai că lucrează la același caz, dar se uită fiecare pe cont propriu la a- celași anunț din ziar și pînă la urmă ajung să stea în același apartament.
— E țuț, spuse Kingsley. Îmi place la nebunie.
— Unul dintre ei e mai săltat și, mă-nțelegi, nițel cam excentric, un pic oaie neagră, un pic cîrpaci...
— Și-atunci îi dăm rolul lui... Jim Belushi?
— Exact. Mănușă. Celălalt e tinerel, naiv, idealist, merge după buchea cărții...
— Înseamnă că ne gîndim la... Tom Cruise?
— Posibil. Chiar probabil. Îmi vine-n minte în fond un fel de hibrid între...
— ...între o pereche trăsnită și, să zicem, Inspectorul Harry.
— Splendid. Te-ai prins. Bun, mai e și șeful, normal, care e... țepos, însă pînă la urmă de gașcă. Ferm, dar cinstit.
— Și negru, normal.
— Se-nțelege.
— Cineva ca... James Earl Jones.
— Absolut. Pe urmă bineînțeles că e nevoie de-o chestie amoroasă, ceva cu sex, o intrigă romantică...
— Păi, îi băgăm o prietenă lui Tom Cruise, nu? Puțin mai coaptă, mai scoasă-n lume. Un rol pentru — știu eu? — Jamie Lee Curtis.
— Da. Într-o rochie neagră mulată.
— O rochie neagră mulată, strămulată și răsmulată. Să-i iasă țîțele prin ecran.
— Ești omul meu, Joe. Da' fii atent: ce-ar fi să ziceiri că Tom Cruise nu știe că de fapt individa-i o curvă și c-a pîrlit-o Jim Belushi?
— Tom Cruise o pîrlește?
— Sigur c-o pîrlește.
— Am putea s-o facem stripteuză.
— Mda, am putea. Să zicem că-i stripteuză.
— Și-atunci tot o pîrlește?
— Normal c-o pîrlește. O pîrlește-n continuare și Jim Belushi. O pîrlește toată lumea.
— Da' șefu, o pîrlește și el?
— Hei, n-am zis că-i negru? Fii cuminte, Joe, pentru Dumnezeu.
Logan se întoarse spre Terry, care pînă atunci nu participase la această dezbatere scenaristică ad-hoc.
— Dacă nu te superi, de la tine n-am auzit mare lucru. Am impresia că Joe și cu mine ducem greul.
Terry se rezemase de spătarul scaunului, cu brațele încrucișate.
— Cred că-i o idee groaznică. Am deja impresia c-am mai văzut filmul ăsta de douăzeci de ori.
Se lăsă o tăcere îndelungată, întreruptă doar de leorpăitul lui Kings- ley, care încerca să-și transfere în gură o furculiță uriașă de spaghete.
— Crezi că-i groaznică, ai? Conștient sau nu, Logan se rezemă la rîndul lui de spătar și își încrucișă brațele, imitîndu-l pe Terry.
— Sigur, dacă ai tu niște idei mai bune, mi-ar face plăcere să le aud. De fapt, mi-a zis Joe că lucrezi la un scenariu original.
— Da. Da, așa e, aprobă Terry pe un ton destul de reticent.
— Poți să-mi spui despre ce e vorba?
— Cum să nu. E vorba despre... mă rog, despre un bărbat și... și viața lui, în linii mari.
— Viața lui? făcu Logan, ridicînd din sprîncene. Sună bine. Și se întîmplă ceva în viața asta despre care să merite să știm și noi?
— Păi, da.
Terry se îndreptă în scaun și se șterse la colțurile gurii cu un șervet de masă.
— Tipul trece, înțelegi, se... maturizează, dacă vrei, dintr-un tînăr într-un... cum să zic, inițial într-un bărbat între două vîrste.
— Aha. Și pe urmă?
— Pe urmă îmbătrînește și-n final bănuiesc că... moare.
Într-un fel, cînd îl povestea, scenariul nu i se mai părea lui Terry atît de impresionant cum își închipuise dintotdeauna.
— Vezi tu, chestia cu adevărat originală e că personajul e jucat de același actor de la cap la coadă.
— Zău? Și la cine te-ai gîndit? Fiindcă, dacă-mi dai voie, din ce mi-ai spus pîn-acum, Hoffman, Nicholson și Redford or să se-ncaiere pentru rolul ăsta. O să iasă un măcel în toată regula.
— Bine, sigur că trebuie să-i mai dau consistență, deocamdată n-am decît...
— Vrei să-ți spun ce obiecții am eu față de ideea asta, Terry? Sau în orice caz una dintre obiecții. Mi se pare cumva că miza e mică. Și nițel cam englezească.
— Dar asta...
— Nu mă-nțelege greșit, n-am nimic cu englezii. Întîmplător, și eu sînt pe jumătate englez. Ai auzit vreodată de Harry Logan?
— Sigur, a fost... a fost și producător, nu?
— Întocmai. E taică-meu. A scris, a regizat, a produs - a făcut de toate. A venit în State pe la sfirșitul anilor '40 sau la-nceputul anilor '50 și s-a însurat cu prima soție - adică maică-mea -, dar cea mai mare parte a vieții a lucrat în Anglia. A făcut o grămadă de comedii și de thriller-uri cu buget limitat. Cum să-ți spun, n-a năzuit la nici un fel de... statut estetic nemaipomenit, dar și-a turnat filmele și multe dintre ele au fost bune. Prin anii '70 a ajuns să facă niște chestii semiporno - altceva n-a mai găsit de lucru.
— Ce păcat, spuse Terry, neștiind încă unde voia să ajungă Logan.
— Și trebuie să-ți spun c-a existat un motiv anume pentru care n-a mai găsit altceva. Știi care-a fost? Terry clătină din cap.
— Aștia ca tine.
Deodată Logan izbi cu pumnul în masă atît de tare, încît tacîmurile fură cît pe-aci să-și ia zborul. Terry și Kingsley aproape că săriră de pe scaune.
— Dumnezeule mare, ăștia ca tine mă calcă pe nervi de nu se poate, Terry. Dacă n-ar fi ăștia ca tine, încă ați avea cinematografie, dar-ar dracii. Cînd v-ați pornit voi, isteții, să vă băgați în față - pe la sfirșitul anilor '50, nu? - a fost începutul sfirșitului. Intelectuali, tineri furioși, John Osborne, Woodfall Films, stîngiști din clasa de mijloc. Dintr-o dată a trebuit să trîmbițăm cu toții că filmul e-o formă de artă - de parcă s-ar fi îndoit cineva pîn-atunci - și din două filme unul a fost făcut de te miri ce romantic care-a-nvățat la stat și ne-a fericit cu viziunea lui asupra vieții clasei muncitoare. Iar de atunci ați ținut-o tot așa! Cristoase, n-am mai văzut altă țară care să se ploconească așa în fața oamenilor numai fiindcă pretind că-s artiști! Bașca scriitorii! Doamne, cum îi adulați pe scriitori! Altfel cum să-mi explic că unul ca tine se crede-atît de grozav, chit că, din cîte-mi dau seama, ce-ai scris pîn-acum încape pe-un plic și rămîne loc și pentru Proclamația de la Gettysburg!
Terry se ridică în picioare.
— Ai terminat? întrebă el. Fiindcă mă gîndeam că, dacă tot am ajuns la Londra, fac și ceva cumpărături.
— Nu, Terry, n-am terminat, spuse Logan. Și nici Joe, ca să știm cum stăm. Dar cred c-o să-ți dai seama că tu ești ăla care-a terminat. Ai terminat-o cu filmul aici, așa că dacă vrei să pleci...
— Dacă or să se facă filmele astea ale tale, rosti Terry, străduindu-se să caute o împunsătură de rămas-bun, o să fie o zi tristă pentru cinematografie.
— lar dac-or să se facă ale tale, o să fie un afurisit de miracol!
— Dacă fiecare producător din lume ar fi fost ca el - Terry se întoarse spre Kingsley, țintuindu-l totodată pe Logan cu un deget acuzator - închipuiește-ți ce-ar fi ieșit! N-ar mai fi existat nici Eisenstein, nici Mizoguchi, nici Wenders...
Chipul pătat de carbonara al lui Kingsley nu trădă nici un fel de emoție în fața unei asemenea perspective.
— Gîndește-te și tu. Poți măcar să-ți imaginezi istoria filmului fără Wenders?
— Nu, asta nu, răspunse sincer Kingsley. Ce naiba, cineva tot trebuie să vîndă Coca-Cola și floricelele .
Logan izbucni într-un rîs încîntat.
— Vă meritați unul pe altul, spuse Terry și ieși din restaurant acoperit de aura celui care știe că dreptatea e de partea lui.
Aura deveni mai intensă cît timp Terry străbătu străzile din Mayfair spre cea mai apropiată stație de metrou și continuă să-l încălzească pe durata numeroaselor ore petrecute de unul singur, pe drumul de întoarcere spre regiunea de coastă.
ANALIST: Și de ce crezi c-ai avut dreptul să citești scrisoarea iubitei tale?
ANALIZAT: Fiindcă știam că mă trădase.
ANALIST: Nu a fost pur și simplu fiindcă primiseși aprobarea lui Robert?
ANALIZAT: Nu, deloc. N-a avut nici o legătură.
ANALIST: Și ce sentimente ai avut cînd ai citit scrisoarea?
ANALIZAT:[...] Nu știu cum să le descriu. A fost ca și cum lumea s-ar fi întors dintr-o dată cu susu-n jos, sau ca și cum ar fi devenit brusc ilogică, fiindcă am fost sigură că ajunsesem să cunosc o anumită persoană, pentru ca după aceea să-mi dau seama că n-o cunoșteam cîtuși de puțin. Cred că așa trebuie să se simtă o femeie care scotocește printr-un bufet și descoperă că soțul ei ține-ascunsă acolo o păpușă gonflabilă sau o colecție de reviste pentru sado-masochiști. Sau o mamă care află că băiatul ei e violator, ceva de genul ăsta.
ANALIST: Nu crezi că exagerezi?
ANALIZAT: Nu. A fost și mai rău. Mai rău decît oricare dintre lucrurile astea.

Nehotărîtă, Sarah așteptă încă trei zile înainte de a deschide scrisoa- rea Veronicăi, urmînd sfatul lui Robert și propriul impuls declanșat din gelozie. Așteptă pînă în dimineața zilei de vineri, cînd urma să aibă loc petrecerea de adio.
Străbătu dormitorul în vîrful picioarelor, deși din cîte își dădea seama casa era goală și știa că Veronica nu avea să se întoarcă pînă seara tîrziu. Se așeză pe pat și rămase acolo cîtăva vreme, așteptînd să prindă curaj. Vremea se schimbase: picăturile de ploaie stropeau fereastra, iar de afară se auzeau valurile care se spărgeau cu un muget prelung și înăbușit. Era unsprezece dimineața.
În cele din urmă deschise sertarul și scoase plicul. Acesta nu era timbrat, ci francat, și avea ștampila poștei din Londra. Numele și adresa Veronicăi erau bătute la mașină. Plicul fusese deschis atent, cu un cuțit, iar înăuntru se afla o singură coală de hîrtie groasă și imprimată.
În partea de sus se găseau antetul și numele unei bine cunoscute bănci comerciale din Londra.
Conținutul scrisorii era urroătorul:

Stimată domnișoară Stuart,
Vă mulțumim pentru vizita de joia trecută. Ne face mare plăcere să vă oferim postul de junior dealer în cadrul serviciului nostru de devize, cu un salariu inițial de 43.725 lire sterline pe an, plus comisioanele și primele, așa cum am discutat anterior.
Vă așteptăm aici în ziua de luni, 3 septembrie, ora 8.30 și dorim să vă urăm succes în ceea ce sperăm că va fi pentru dumneavoastră o carieră lungă și profitabilă în domeniul financiar.

Primul lucru la care se gîndi Sarah fu că îi venea să verse. Simți că i se ridică stomacul în gît și se aplecă în față, prinzîndu-se cu mîinile de pîntece, gata s-o zbughească la baie. Însă n-o ținu mult. Puse scrisoarea la loc în sertarul mesei de lucru a Veronicăi și se apropie de fereastră, îmbrățișînd marea cu privirea și încercînd să se elibereze de furie, de mînia mocnită pe care i-o stîrnise faptul că se lăsase indusă în eroare, ca să fie în stare să privească dincolo de ea și să încerce să-și aducă aminte orice amănunt cît de neînsemnat, orice indiciu potențial care ar fi putut s-o avertizeze că avea să se întîmple așa ceva.
Nu își aminti nimic. Știa doar că trebuia să se vadă cu Veronica la Cafe Valladon în ziua aceea la ora trei. Urma să fie ultima lor vizită acolo, însă acum Sarah își dădu scama că nu avea să se ducă. Nu era locul potrivit pentru o ceartă. Sau pentru despărțirea definitivă de cineva.

A doua zi dimineață, Terry se trezi.
O întîmplare relativ banală, poate, pentru cei mai mulți dintre oameni, dar nu și pentru Terry. Senzația de trecere din starea de somn în cea de trezie îl ocolise pe acesta timp de peste un deceniu, și chiar dacă în ziua aceea nu izbuti să fie sigur că de asta era vorba, cel puțin își dădu seama, de îndată ce zorii începură să pîlpîie pe la marginile geamului mascat de draperii grele din dormitorul mic, că se întîmplase un lucru nou și excepțional. Se simți profund revigorat și se convinse că fusese inconștient mai mult decît de obicei. Dezlipindu-și și scoțîndu-și atent electrozii, ieși din dormitor, o salută cu un gest al mîinii pe Lorna (apleca- tă cu ochii roșii asupra monitorului și avînd alături obișnuita cană de ceai) și ieși pe terasă, ca să vadă soarele răsărind deasupra promontoriu- lui. Creierul îi era plin de energie, ca o baterie reîncărcată, își simțea mîinile și picioarele puternice și suple, iar simțurile îi erau înviorate și alerte. Viața însăși i se părea mai plină de promisiuni ca niciodată.
În schimb, doctorul Dudden nu ieși din dormitorul său în dimineața aceea. Cu o noapte în urmă băuse prea mult vin roșu și coniac și, pe lîngă că nu se trezise la trei și zece, cînd sunase ceasul, avea să mai doarmă neîntors încă nouă ore (fiind la un pas să piardă trenul pe care trebuia să-l ia după-amiază). Așa că îi reveni Lornei, ale cărei foi scoase de imprimantă se jucau în bătaia vîntului, sarcina de a-l informa pe Terry că, la un moment dat, în cursul nopții, petrecuse nici mai mult, nici mai puțin decît optzeci și șapte de minute în Faza a Treia a somnului; prima lui trecere printr-o fază autentică, odihniloare și plină de unde delta.
— Se pare că începi să revii la normal, spuse ea. Din punctul de vedere al tiparelor somnului, cred că ești pe punctul să te alături din nou rasei omenești. Cum ai de gînd aă sărbătorești?
— Printr-o ieșire de o zi la Londra, răspunse Terry vesel. Trebuie să găsesc ceva.

Sarah dormi prost, după ce își petrecuse cea mai mare parte a nopții rememorînd fragmentele cele mai arțăgoase ale discuției pe care o avuse- se la telefon cu mama lui Alison. Convorbirea lor aprinsă se încheiase cu promisiunea unei plîngeri oficiale cu privire la comportamentul lui Sarah, care avea să fie formulată pe adresa directoarei școlii a doua zi la prima oră. Prin urmare, Sarah nu se miră deloc cînd găsi un mesaj care o aștepta în cancelarie, imediat după ce ajunse la școală.
— Știu foarte bine despre ce-i vorba, spuse ea, intrînd în biroul doamnei Palmer, care îi făcu semn să se așeze. Alison, nu? Ați apucat să vorbiți la telefon cu maică-sa?
— Da. M-a sunat acum vreo zece minute. Părea destul de agitată.
— Ce-a spus?
— Sinceră să fiu, a fost cam derutant, probabil din cauza surescitării. Cică ai fi dus-o pe Alison la un film pornografic. Ceea ce, recunosc, mi se pare cam cu ochi și cu sprîncene. Poate c-ar fi bine să aud și versiunea ta.
În timp ce directoarea vorbea, Sarah începu să se destindă ușor. Își aminti că Eileen Palmer o tratase de fiecare dată corect, cu generozitate, și că, în cei trei ani în care colaboraseră, purtaseră atîtea bătălii împreună, trudind din greu ca să-și croiască drum prin noua junglă legislativă și administrativă care crescuse în jurul lor, încît izbutiseră să închege o alianță indisolubilă. Știa că, dacă îi spunea adevărul, nu avea de ce să se teamă din partea ei.
— Am găsit-o pe Alison stînd de una singură în Finsbury Park ieri după-masă, începu ea. Am întrebat-o ce făcea acolo și mi-a spus că nu putea să se ducă acasă fiindcă își pierduse cheia, iar maică-sa avea să se întoarcă de la serviciu abia pe la șapte. N-am avut de ales și a trebuit s-o iau la mine. Am fost la un restaurant, iar pe urmă, trecînd pe lîngă niște cinematografe, m-am gîndit că poate i-ar plăcea să vadă un film. Mi-am amintit de un titlu dintr-o recenzie din ziar, unde se spunea că era ceva potrivit pentru mersul cu familia. Oricum, după ce am intrat și-a început proiecția, mi-am dat seama că era un film extrem de sexist, de violent și... mă rog, cu o mulțime de hibe pe toate planurile. Așa că am hotărît să plecăm. M-am dus pînă la toaletă și m-am întors, gata s-o iau pe Alison și să plecăm, dar între timp dispăruse. Se făcuse nevăzută. Fugise.
Eileen asculta cu mare atenție. Se încruntase, dar era un semn încurajator, care îi trăda concentrarea.
— Și pe urmă?
— În clipa aia mi-am dat seama că fusesem tîmpită. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l aflu era adresa lui Alison, numai că n-o știam. Așa c-am fost nevoită să mă întorc la școală, să-l pun pe Derek să vină cu mine la secretariat și să mă uit în catalog. Am sunat de-aici la Alison acasă și-a răspuns maică-sa. Venise de la serviciu și o găsise pe fiică-sa - foarte supărată, din cîte mi-a zis - așteptînd-o la intrare. Se pare că filmul a afectat-o rău de tot și că a tras cîteva porții zdravene de plîns. Așa că maică-sa mi-a făcut capul cimpoi și m-a acuzat c-am judecat prost lucrurile, la care eu i-am spus că nu-i purta de grijă fetei dacă ajunsesem eu s-o culeg de prin parcuri, unde stătea cu orele, iar de-aici... s-a încins tărîța.
— Ei bine, e clar c-ai făcut-o să dea înapoi. Din cîte știu, e o femeie foarte combativă.
— A, deci o... cunoașteți pe doamna Hill?
— Domnișoara Hill, cred că așa preferă să-și spună. Da, a fost la cîteva ședințe cu părinții anul ăsta.
— Și domnul... adică soțul, partenerul, cum i-o zice?
— Nu. Despre el n-am idee. Nici măcar nu știu dacă există.
— Am impresia...
Sarah se aplecă în față, mai încrezătoare și simțindu-se atrasă de misterul care înconjura familia respectivă.
— Am impresia c-a murit. Și asta nu de mult.
— Zău? Ce te face să crezi una ca asta?
— Nu știu, felul de-a fi al lui Alison... are un soi de obsesie a morții. Alaltăieri a citit o poezie pe care a scris-o la ora lui Norman și mi s-a părut...
— Morbidă?
— Nu atît morbidă, cît... dezolantă. Era ceva despre o stea care moare, se transformă într-o gaură neagră și le lasă pe celelalte stele singure și nemîngîiate. lar ieri am prins-o cu un șoarece în ghiozdan. Un șoarece mort. Îl găsise pe terenul de sport și mi-a spus că voia să-l ducă acasă și să-l îngroape.
— Da, asta pare să-ți confirme ipoteza, spuse Eileen.
Din cînd în cînd, directoarea avea obiceiul să formuleze judecăți seci de acest tip. Acum se uită la ceas și se ridică: mai era puțin pînă la întîlnirea de dimineață.
— Ei bine, Sarah, o să-i scriu domnișoarei Hill după-masă și o să-i spun că i-am studiat plîngerea și că am ajuns la concluzia că personalul meu didactic s-a comportat corespunzător în această situație.
— Vă mulțumesc.
— M-aș fi mirat să fie altfel, în cazul tău, rosti directoarea, cu un zîmbet cald. În același timp, poate că n-ar fi rău să încerci și tu s-o îmbunezi. Mai ales dacă-n felul ăsta îți cresc șansele să potolești curiozitatea pe care-o avem amîndouă cu privire la familie.
— Adică... începu Sarah, decizîndu-se să riște o formulă ireveren- țioasă: Adică să mă duc la ei acasă și să-mi bag nasul?
— Cam așa ceva, răspunse Eileen și o pofti pe Sarah să iasă pe coridorul plin deja de copiii care se îndreptau, zgomotos și în dezordine, spre sala de festivităti.
Sarah ajunsese acasă la Rebecca Hill în seara aceea înarmată cu tot felul de prejudecăți, îndeosebi de clasă, neașteptîndu-se cîtuși de puțin ca o femeie care adopta (după părerea ei) o atitudine atît de ușuratică față de îngrijirea propriului copil să fie atît de prosperă. Se pregătise sufletește pentru ceva apropiat de mizerie, și cînd colo găsise toate simbolurile bunului-gust al clasei de mijloc. Pe cînd aștepta singură în camera de zi a Rebeccăi, surprinderea ei inițială făcu loc autocriticii, iar apoi unui sentiment și mai neobișnuit. Își dădu seama că începea să se simtă ca la ea acasă - impresie pe care nu o mai avusese nici măcar în propria locuintă după plecarea lui Anthony — și nu pricepu de ce. În fond, stătea acolo doar de cîteva minute, așteptînd ca Rebecca să reapară cu vinul pe care i-l oferise, pe un ton glacial și reticent, după ce Sarah se prezentase, iar șocul prezenței sale în pragul casei fusese depășit. Firește, era absurd să se simtă atît de confortabil în casa unui străin, după atît de puțin timp, cînd străinul respectiv părea să cîștige incomparabil mai mult decît ea și cînd, în plus, perspectiva unei conversații anevoioase părea iminentă. Cu toate acestea, mobilierul, zugrăveala, tablourile de pe pereți, jocul luminii revărsate prin ferestrele-ușă pe covor, șirurile de cărți cartonate și vazele cu fusta-țigăncii și nemțișori îi induceau lui Sarah o familiaritate și un confort protector, deși inexplicabil. La un moment dat, chiar se întrebă dacă avea un sentiment de dejă-vu sau dacă nu cumva mai văzuse această cameră cu ani în urmă, în timpul unuia dintre visele ei la fel de însuflețite ca realitatea. Însă conchise că nu era cazul. Explicația pentru această agreabilă impresie de aparte-nență (era cuvîntul cel mai potrivit) era mult mai profundă.
— Mă tem că e doar de la Sainsbury's, spuse Rebecca, oferindu-i simplu un pahar cu un vin australian galben-verzui. Alison e sus, își face lecțiile. Dacă vrei, îi spun să coboare, dar poate că-i mai bine s-o rezol- văm între patru ochi.
Pe Sarah o neliniști ideea de a „rezolva" ceva cu femeia asta. Obser- vase deja colecția de tratate de drept de pe rafturi și ghicise că Rebecca era, probabil, avocat. Bău repede trei guri de vin, pradă agitației.
— De fapt, de ce-ai venit? o întrebă Rebecca fără ocolișuri. M-am plîns directoarei tale de dimineață. Credeam că de-acum încolo e problema ei.
Sarah ezită între a rîde și a rămîne cu gura căscată în fața unei prime mutări atît de îndrăznețe.
— Ei bine, nu pare să fie de acceași părere și, sinceră să fiu, nici eu. Pe amîndouă ne îngrijorează mai mult că am găsit-o pe fiica dumitale ieri după-masă în Finsbury Park, rămasă pe afară și fără să aibă vreun loc sigur unde să se ducă vreme de patru ore.
Rebecca scoase un oftat.
— Ascultă, povestea asta m-a supărat la fel ca pe toată lumea. A trebuit să plec din Londra ca să mă ocup de un caz, iar Alison mi-a spus c-o să se uite la meciurile de pe terenul de sport pînă la cinci. Am crezut c-o să se-ntoarcă acasă cu niște prietene și-o să intre frumușel în casă. lar pe urmă zăpăcita și-a pierdut cheia. Așa cum pierde cam tot ce-i dai pe mînă la ora asta, adăugă ea mai încet, aproape ca pentru sine.
— Îmi pare rău, dar nu ține, spuse Sarah. În primul rînd, sinceră să fiu, nici nu știu dacă Alison are într-adevăr vreo prietenă la școală. Nu pare foarte pricepută la legatul prieteniilor. Și nu mă mir deloc că pierde atîtea lucruri, fiindcă e limpede că trece printr-o perioadă foarte vulnerabilă și nefericită.
— Lăsînd la o parte chestiile astea de psihologie pop, rosti sec Rebecca, vreau să știu cum ți-a dat prin cap s-o duci la un film care, din cîte-am auzit, e destul de violent și urît ca s-o întoarcă pe dos pe orice fată de vîrsta ei.
Vocea ei crescuse atît ca timbru, cît și ca volum. Sarah nu voia ca discuția lor să se încingă atît de repede.
— Nu e vorba - sau n-ar trebui să fie - despre arătatul cu degetul. Amîndouă îi vrem binele lui Alison, așa că hai să nu uităm că de fapt sîntem de aceeași parte a baricadei. Și cu acestea spuse - fu rîndul lui Sarah să-și înăsprească tonul - vreau să mă asigur că n-o să se mai întîmple așa ceva. Altminteri, o să trebuiască să fac o sesizare oficială.
— Da, bineînțeles.
Rebecca acceptă morocănos, fără nimic cavaleresc, avînd însă grijă să-și ia imediat revanșa:
— Dar aș vrea și eu să te gîndești atent înainte să-i mai oferi fiică-mii alte... distracții nepotrivite.
Sarah păstră liniștea cîteva clipe, convinsă că era răspunsul cel mai nimerit. Pe urmă întrebă:
— Tatăl lui Alison e acasă?
— Tatăl lui Alison nu stă aici, răspunse Rebecca.
—Aha. Și cu ce se ocupă soțul, dacă pot să-ntreb?
— Cine să se ocupe?
— Soțul.
— N-am nici un soț.
— Atunci, partenerul.
— Partenerul, zise Rebecca, insistînd cu o voce neutră asupra cuvîntului, a murit.
Exact asta se așteptase să audă și Sarah. Chiar și așa însă, cuvintele ei i se părură șocante, atît din cauza sensului lor definitiv, cît și a candorii potolite, aproape lipsite de sentimente, cu care fuseseră rostite. Își înclină capul.
— Îmi pare rău.
— Mă rog... asta e, spuse Rebecca, bînd o înghițitură zdravănă de vin.
— Presupun că asta explică... anumite lucruri... zise Sarah, ridicîndu-și privirile. Ai văzut poezia pe care a avut-o de scris pentru acasă? Aceea despre stele?
—Da.
— Bănuiesc... bănuiesc că, într-un fel, Alison ar fi putut s-o scrie cu gîndul la tatăl ei.
Rebecca îi aruncă o privire atentă, tăioasă și nerăbdătoare.
— Tatăl lui Alison n-a murit.
— Nu? Păi, parc-ai spus...
— Am spus că taică-său nu stă aici. Dar e viu și nevătămat. De fapt, e fratele meu.
Lui Sarah îi veni greu să prelucreze toate aceste informații.
— Fratele tău? Bine, dar în cazul ăsta... cum...?
— Nu-ți face griji. N-ai dat peste un incest, nu-i cazul să-i anunți pe cei de la asistența socială. Vezi tu, nu sînt mama naturală a lui Alison. Tehnic vorbind, sînt mătușa ei.
— Mătușa. Așa, deci. Și-atunci... cine e mama naturală?
— Partenerul meu. Care, așa cnm ți-am zis, a murit.
Sarah își impuse să judece mai rapid. Nu înțelegea de ce începuse să se simtă atît de apatică și de incapabilă.
— Înseamnă că partenerul tău a fost femeie.
— Da, spuse Rebecca, ridicîndu-se și uitîndu-se pe una dintre ferestrele-ușă. Dar știi ce, nu prea cred că te privește.
— Nu. Așa e, ai dreptate. Nu mă privește.
— Habar n-am de ce, dar nu cred că ai o concepție foarte emancipată despre lucrurile astea.
Sarah ignoră această observație; mai bine zis, cuvintele Rebeccăi nu-i ajunseră la urechi.
— Cît ați fost împreună? întrebă ea.
— În august s-ar fi împlinit unsprezece ani. A murit acum aproape un an.
Cele două femei tăcură cîteva secunde, iar cînd Rebecca se așeză din nou, lui Sarah i se păru că distinge o anumită îmbunare, o detensionare perceptibilă. Se gîndi că era posibil ca Rebecca să nu fi avut cui să-i facă aceste confidențe dureroase pe durata ultimelor luni. Îi puse următoarea întrebare cu o voce blîndă, care tatona prudent, ca și cum i-ar fi oferit un cadou fragil.
— Și cum a murit?
— Urît, spuse Rebecca.
Fu ultima ei încercare de a brava. Deodată masca îi căzu, iar pe trăsăturile chipului ei răvășit nu se mai citi decît o nefericire totală, pe care renunță s-o camufleze.
— S-a sinucis, completă ea, impunîndu-și totuși să nu izbucnească în plîns.
La început Sarah nu spuse nimic. Nu mai era în stare să întrebe nimic. Și oricum, știa că avea să audă și restul.
— Ziarele au o formulă a lor pentru chestiile astea, continuă Rebecca pe un ton șovăielnic. „Uzură profesională." Se pare că-i un sindrom. Muncești de te ia naiba zece ani în City, cîștigi o groază de bani și dintr-o dată te uiți în urmă și habar n-ai de ce-ai trăit. Ei bine, cazul ei a fost de manual. Într-o vineri seara s-a dus cu mașina în South London -Dumnezeu știe ce căuta acolo - a găsit o fundătură care se termină într-un zid de cărămidă și s-a repezit în el cu o sută patruzeci pe oră. A făcut
chisăliță BMW-ul de serviciu și în plus s-a făcut chisăliță și pe ea.
— E... e îngrozitor, spuse Sarah, crispîndu-se cînd se gîndi cît de fals îi sunau cuvintele. Nu pot să-mi imaginez. De fapt, nu suport nici ideea că... mi se spune așa ceva.
— N-a fost ceva atît de pătimaș, rosti Rebecca, foindu-se în scaun și arborînd un zîmbet rece. Cred c-o să mai beau un pahar de vin. Vrei și tu?
— Da, ar prinde bine.
— Mai bine aduc sticla.
Rebecca lipsi cîteva minute - timp suficient pentru ca Sarah să înceapă să pună lucrurile cap la cap încet, fără să se pripească, în așa fel încît lovitura de trăsnet care se abătu în cele din urmă asupra ei să fie cu atît mai dură și mai distrugătoare. Totul începu cu revenirea acelui senti- ment de familiaritate, care într-o primă fază se dovedi relativ general, legat de forme, de texturi și de culori, înainte de apariția adevăratelor elemente specifice. Apoi deveni atentă la cărți. Își mută ochii spre șirul de romane de Rosamond Lehmann - exemplare cartonate, din prima ediție, cu supra-copertele protejate de folii de plastic, dar cu un titlu lipsă: Invitație la vals. Da, spusese mereu că era greu de găsit... Și de îndată ce se gîndi la acest lucru, toate celelalte urmară de-a valma, adevărul acela imposibil deveni dintr-o dată limpede, iar lumea ei se întoarse pe dos într-o mișcare aproape imperceptibilă... Figurina ghaneză de pe cămin, amintind de o călătorie cu familia în Africa... Mica fotografie înrămată din bibliotecă, în care o îmbrătișa pe Rebecca și în care amîndouă zîmbeau serafic, în culmea fericirii... Iar în afara cîmpului vizual al lui Sarah încă un obiect, de a cărui prezență încă nu era sigură, dar care era irevocabil acolo: tot o carte, de fapt cartea aceea, al cărei cotor verde îl ținea minte atît de bine... Toate acestea erau ale ei. Îi aparținuseră. Iar asta fusese casa ei, camera ei...
Rebecca se întoarse cu sticla. Sarah o desluși cu greu, ca prin ceață.
— Cum o chema?
— Poftim?
— Cum o chema? Veronica, nu?
După aceea nu mai știu nimic pînă cînd, într-un tîrziu, se trezi pe canapea, plîngînd cu sughițuri, fără să se poată opri, în timp ce brațele vînjoase ale Rebeccăi o îmbrățișau stîngaci, iar pe chipul ei se citea o perplexitate deplină. Pentru cîtăva vreme dădu impresia că nu își putea înfrîna plînsul, iar explicațiile oferite Rebeccăi fuseseră, probabil, extrem de incoerente, fiindcă trebui să le repete de cîteva ori, dar chiar și așa erau tot lacunare și întrerupte de pauze, ca atunci cînd Sarah fu nevoită să se ducă la toaletă ca să-și dea cu apă pe față, scoțînd-o de la ea din cameră pe Alison care, atrasă de zgomote și de voci, ieși să vadă ce se întîmpla, pînă cînd Rebecca trebui s-o aducă sus din nou și s-o culce.
Pe măsură ce se însera, lucrurile se mai calmară. După apusul soarelui, Rebecca aduse cîteva lumînări și le așeză în diverse locuri din cameră. Deschise a doua sticlă de vin și începu să discute cu Sarah despre Veronica.
Lucrul care i se păru cu adevărat incredibil lui Sarah fu că, în toți anii pe care Rebecca și Veronica îi petrecuseră împreună, numele ei nu fusese pomenit nici măcar o dată.
— Bine, dar ăsta era felul ei, absolutist, insistă Rebecca. Nu găsești? Ia adu-ți aminte, cînd a fost cu tine a vorbit vreodată de una dintre fostele prietene?
— Nu, nu cred.
— Nu se crampona de ce-a fost. A fost omul cel mai puțin legat de trecut din cîți am întîlnit. Am încercat și eu să fiu la fel cînd am fost cu ea. Abia acum am început să mă întreb serios dacă-ți poți trăi viața în felul ăsta.
— Ei bine... Ai cunoscut-o mult mai profund ca mine, e clar. De fapt, eu nici nu cred c-am cunoscut-o. Am fost împreună doar... știu eu, cam două luni. Probabil că ți se pare ciudat, într-un fel... precis te întrebi de ce m-a dat atît de rău peste cap povestea asta.
— Nu. Nu, cîtuși de puțin. Ochii li se întîlniră o fracțiune de secundă, dar Rebecca se uită imediat în altă parte și își dădu o buclă rebelă de pe frunte cu un gest patetic cu bună știință.
— Că veni vorba, de ce v-ați despărțit? V-ați săturat amîndouă?
— Nu, spuse Sarah. A fost în întregime vina mea. E ciudat, nu, ca după atîta timp să mai vorbești de vini și de vinovați? Dar faptul că m-am despărțit de ea a fost o mare prostie, cel puțin după părerea mea de-acum. Și nici măcar n-a fost din motive personale. A fost ceva aproape... politic. Legat de spiritul vremii...
— De Zeitgeist. Cuvîntul preferat al lui Ronnie.
— Da, încuviință Sarah și se surprinse zîmbind. Da, era unul dintre ele. Pe vremea aceea rîdeam de ea, numai că într-un fel eu eram... prea solemnă pentru toate poveștile alea. Toată lumea are o imagine greșită despre anii '80, nu crezi? Oamenii cred c-a fost vorba doar de bani, și poți să știi, poate pentru unii chiar a fost, numai că tinerii cu care umblam eu, studenți sau nu, aveau un alt set de valori, care în fond era la fel de sever și de intolerant. Eram mereu obsedați de politică: politica sexelor, politica literară, politica cinematografică... ba la un moment dat apăruse și termenul îngrozitor de „politică lesbiană".
— Și chiar te-ai definit în termenii ăștia?
— La suprafață, poate. Dumnezeule, unora poate chiar m-am descris în felul ăsta. Și, bineînțeles, am citit Julia Kristeva și Andrea Dworkin, și n-am ratat nici o ocazie să ne plîngem de patriarhat, dar... n-a fost ăsta motivul adevărat, zău. Acum nici nu mai știu cum a început. Țin minte doar că-mi plăcea de Veronica... mi se părea o persoană frumoasă, fascinantă. Și e cu atît mai ridicol că pînă la urmă ne-am despărtit din cauza puritanismului meu politic. N-am putut să mă obișnuiesc cu ideea că avea să lucreze într-o bancă. Am văzut-o ca pe o jignire personală, ca pe un afront la adresa a tot ce reprezentam ca pereche... Vezi tu, trebuia să deschidă un cerc de teatru. Ăsta a fost planul dintotdeauna.
— Și cu mine vorbea despre asta. N-a renunțat niciodată.
În ochii căprui ai Rebeccăi luci lumina reflectată a lumînărilor; amintirile acestea o încălzeau.
— A fost unul dintre lucrurile care i-au permis să meargă înainte.
— Înseamnă că nu i-a plăcut să lucreze în City? Nu știu de ce, dar n-am crezut nici o clipă c-o să se acomodeze.
— Ceva-ceva tot i-o fi plăcut - măcar parțial. Sînt sigură că munca aceea o incita, chiar dacă în același timp o disprețuia. Cred că a mulțumit-o din perspectiva unui joc extrem de abstract și extrem de intelectual, dar probabil c-a știut - a știut precis, de fapt, ținînd cont de ce-a făcut pe urmă - că totul era o ficțiune din cauza căreia, încercînd s-o susțină atîta amar de vreine, pierduse ceva, ceva din ea însăși. Și, firește, i-a urît pe toți oamenii cu care a trebuit să lucreze - se înțelege de la sine. Asta am observat de la bun început. Ne-am întîlnit la una dintre petrece- rile alea oribile de la birou - pe vremea aceea reprezentam firma în in- stanță - ne-am lipit imediat una de alta, am început să stăm de vorbă, ne-am dat seama că eram spirite înrudite, am plecat devreme și... asta a fost. Toate s-au întîmplat de aici încolo.
— Și Alison? Vreau să zic... probabil că Veronica a născut-o la foarte puțin timp după aceea. Iar asta mă miră din cale-afară, fiindcă n-a zis niciodată că ar vrea să aibă copii sau măcar că-i plac.
— Da, a fost o hotărîre foarte bruscă. Vezi tu, a înțeles ce pericole o pășteau în munca aia și știa că o s-o coste. lar Alison a fost un fel de poliță de asigurare. Și-a spus - ne-am spus amîndouă - că, dacă am avea un copil, probabilitatea de-a pierde din vedere valorile fundamentale ar fi mai mică. Ți se pare cît de cît logic?
— Da, așa cred.
— Prin urmare, în primul rînd a trebuit să găsim un donator, ceea ce n-a fost chiar atît de dificil. Aici a intervenit ajutorul fratelui meu. Dar se pare că lucrurile au mers prost abia după aceea. Nașterea a fost cumplită - aproape douăzeci și patru de ore în travaliu, la un pas de cezariană - iar pe urmă Ronnie a făcut o depresie care a durat.. ani de zile, la drept vorbind. A fost o minune că nu și-a pierdut postul în perioada aia.
—Biata Veronica... Vezi, abia acum îmi dau seama de asemănare. Deși o am sub ochi de atîta timp. Alaltăieri, de pildă, am început să mă gîndesc la ea fără vreun motiv anume, dar acum știu de ce : fiindcă nu demult am observat ceva la Alison, ceva legat de gura ei...
—Semănau în multe privințe. Ceea ce, din păcate, a fost o ironie a sorții, fiindcă lui Ronnie nu prea i-a plăcut de Alison și n-a reușit să-i intre pe sub piele. Eu m-am ocupat de ea, am dus-o la grădiniță și la școala primară, m-am jucat cu ea, i-am citit și de obicei am și dormit cu ea. Așa mi s-a părut corect și, într-un fel, era singura soluție. Cum să-ți spun, cineva trebuia să-i dea atenție și copilului; dar n-am observat ce efect a avut chestia asta asupra relației dintre noi două, cît de repezită și de distantă a devenit Ronnie. Dintr-o dată, parcă se fisîise totul. Așa că am încercat artificiile cunoscute - acum cîțiva ani ne-am mutat în casa asta, în ideea c-o să luăm totul de la început, numai că... era deja prea tîrziu. Sarah dădu din cap.
— Da, înțeleg... înțeleg foarte bine cum poate să se întîmple așa ceva.
Rebecca dădu pe gît restul de vin.
— Îmi pare rău, spuse ea, întorcînd sticla cu fundul în sus deasupra paharului, pentru ultimii cîțiva stropi. Îmi pare rău că m-am purtat urît cu tine mai devreme. Te-am subestimat. Te obișnuiești să presupui că toată lumea o să fie convențională și-o să te critice.
— Nu-i nimic, zise Sarah, uitîndu-se la ceas. Oricum, ar trebui să plec. Am de completat niște formulare pînă mîine. Coșmarul fără sfirșit.
— Da, sigur.
După ce se ridicară și rămaseră în mijlocul camerei, față în față, nici una nu păru să-și ia inima în dinți și să încheie această seară cu totul neobișnuită. Într-un tîrziu, Sarah își aminti de ce trecuse de fapt pe la Rebecca.
— Nu știu dacă mai avem ceva de discutat, spuse ea. Despre Alison.
— Ascultă, zău că-mi pare rău c-am făcut plîngere. M-am cam întrecut cu...
— Nu, e bine c-ai făcut-o. Acum o să avem amîndouă grijă de ea. Sînt sigură că o să-i fie bine.
— Așa sper. Fac tot ce pot, murmură Rebecca, așteptînd cu sfială o secundă înainte de-a recunoaște: totuși, există ceva... o lumină la capătul tunelului.
— Ce anume?
— Se pare c-am găsit pe cineva. o relație nouă.
— Da? întrebă Sarah, simțind o dezamăgire incipientă, ca și cum speranțele ei încă neconștientizate ar fi fost înăbușite în fașă.
— Lucrează la o editură, spuse Rebecca. Deocamdată ne-am văzut doar de cîteva ori, dar... e bine. Cum să-ți zic, o luăm încetișor.
— Asta-i minunat, zise Sarah, fără să se prefacă. Tăcură amîndouă pînă cînd Rebecca adăugă pe un ton mai însuflețit, vrînd să schimbe subiectul:
— Apropo, îmi place părul tău.
— Serios? întrebă Sarah roșind, întrucît complimentele nu erau ceva obișnuit pentru ea. Mă tot bate gîndul să-l vopsesc, dar se pare că oamenilor le place așa cum e.
— Arată șplendid.
Se apropiară împreună de ușa de la intrare, iar în prag își spuseră noapte bună și se îmbrățișară - mai mult, probabil, și mai intens decît își propuseseră. Era o seară caldă, umedă și înstelată. Sarah zise că avea să se ducă acasă pe jos. Nu avea nevoie de mai mult de un sfert de oră.
Pe cînd se pregătea să plece, Rebecca întrebă:
— De unde... cum ți-ai dat seama că era vorba de ea? Ai zis că i-ai recunoscut cîteva lucruri...
— De la o carte, răspunse Sarah. Ai în bibliotecă o carte cu titlul Casa somnului. Pe vremuri o citeam împreună. Era a amîndurora, ne aparținea.
Rebecca avu o ezitare.
— Poți să mi-o arăți și mie? Nu prea îi cunosc cărțile.
Prin urmare, se întoarseră înăuntru, iar Sarah se ridică pe vîrfuri ca să ajungă la romanul lui Frank King.
— Uite-l.
Vru să i-l dea Rebeccăi, dar aceasta refuză să-l ia.
— Nu-l vreau, spuse ea. Mi-ar face plăcere să-l iei tu. Așa se cade, să ai ceva de-al ei, și dacă romanul ăsta a însemnat ceva special pentru voi, atunci...
Sarah nu scoase o vorbă, mulțumindu-se să strîngă cartea la piept.
— Mai sună-mă, bine? Cît de curînd.
— Da, spuse Sarah. O să te sun.
leșind pe strada mărginită de copaci și plină, la această oră tîrzie, de mașini parcate pe ale căror capote se reflecta licărul argintiu al felinarelor, își spuse că nu se putea ca Veronica s-o fi uitat, s-o fi șters cu totul din memorie în anii care urmaseră, fiindcă exemplarele din acest roman erau foarte greu de găsit; probabil că umblase după el printr-o mulțime de anticariate. „A fost omul cel mai puțin legat de trecut din cîți am întîlnit", spusese Rebecca, dar în forul ei lăuntric Sarah desluși un glas care voia să pună sub semnul întrebării aceste cuvinte. Contrar propriei voințe - fiindcă gestul de a se sinucide i se părea în continuare intolerabil, de neconceput - se trezi imaginîndu-și-o pe Veronica așa cum arătase în acea ultimă seară din viață, în mașina care gonea spre zidul fundăturii, albă și strălucitoare în lumina farurilor. Să fi fost oare cu putință ca, în clipa aceea, să-i fi trecut prin minte o cît de mică amintire a prieteniei lor, un gînd vag și nedeslușit ca o umbră? Ochii lui Sarah se umplură din nou de lacrimi, iar ea se întrebă

FAZA A PATRA

se întrebă pe unde Dumnezeu umbla. Se înțeleseseră să se întîlnească la Cafe Valladon la ora trei, dar cînd sosise, Veronica găsise localul pustiu. Se așeză la masa cea mai apropiată de intrare, fumă două țigări și bău o cană de cafea.
De obicei Sarah nu întîrzia, nu era genul ei. La patru fără un sfert, Veronica se hotărî să se întoarcă la Ashdown. A doua zi era duminică, ziua cînd aveau să plece cu toții ~ majoritatea acasă la părinți - pentru cea mai mare parte a verii. Avea de făcut bagaje și de organizat petrecerea de adio care urma să se țină seara. Poate că, derutată și cu atîtea pe cap, Sarah uitase pur și simplu că aveau întîlnire. Numai că era de mirare, întrucît conveniseră că existau motive sentimentale întemeiate pentru o ultimă vizită la Cafe Valladon, locul unde se întîlniseră pentru prima dată cu atîtea luni în urmă.
În orice caz, era clar că nu mai venea. Veronica se duse la tejghea și dădu drumul unei monede de cincizeci de pence în zaharnița mică de lîngă casa de bani.
— Păstrează restul, spuse ea ca de obicei. Adîncit în Consecințele pragmatismului de Richard Rorty, Slattery își ridică privirile și mîrîi. Veronica se opri în dreptul ușii.
— O să-mi fie dor de discuțiile astea, spuse ea. Ironia nu produse nici o reacție.
— Atîtea înțepături fine, adăugă ea. Atîta înțelepeiune. Atîtea replici spirituale.
Zdrobită în cele din urma de tăcerea lui, Veronica fu pe punctul de-a apăsa pe clanță cînd îl auzi:
— Înseamnă că pleci?
Veronica se răsuci pe călcîie, intuind că era pe cale să obțină o mică victorie.
— Poftim?
— Pleci din oraș. Ai terminat.
— Exact. Plecăm cu toții.
În clipa aceea Slattery atinse imposibilul: puse deoparte cartea și se ridică în picioare. Veronica își dădu seama că era prima oară că-l vedea în această poziție. Era surprinzător de scund.
— Ia ceva cu tine, dacă vrei, spuse el. Un suvenir. Veronica suspectă imediat un banc imposibil de descifrat, specialitatea casei.
— Vorbești serios?
— O carte sau altceva.
Îi cercetă chipul impasibil și neras și decise că era sincer.
— Orice carte?
Slattery făcu un gest vag și atoteuprinzător cu brațul în direcția volumelor.
Fără să stea pe gînduri, Veronica se apropie de raftul aflat deasupra mesei la care stătea de obicei și scoase Casa somnului de Frank King.
— Asta a fost preferata mea dintotdeauna, explică ea.
— la-o, spuse Slattery.
Veronica deschise ușa, ieși mijindu-și ochii în lumina soarelui și merse pe High Street, ținînd cartea la piept și simțind cum îi zvîcnește inima, din cine știe ce motiv.
Avusese de gînd să-i povestească și lui Sarah, dar nu mai avu cînd s-o facă. În clipa cind deschise ușa dormitorului, Sarah stătea pe pat, cu ochii fixați asupra ei. În mînă ținea scrisoarea din partea băncii comerciale.
Veronica inspiră adînc și spuse:
— Hai să încercăm să lămurim chestia asta ca doi oameni cu capul pe umeri, bine?

ANALIST: De ce ți-e greu să vorbești despre seara aceea?
ANALIZAT: Nu-mi vine greu să vorbesc.
ANALIST: ...Am impresia că ascunzi ceva.
ANALIZAT: Nu ascund nimic. Drept să-ți spun, nu prea mai țin minte mare lucru.
ANALIST: Există o diferență foarte sensibilă între a uita de un lucru și a-i suprima amintirea. [Răspunsul ANALIZATULUI nu a fost consemnat.]

Trecuse destul timp de cînd Robert făcuse pipi de-a-n picioarelea. Chiar și în situații ca asta de acum, cînd se grăbea, abia se mai putea ține și probabil că mai aștepta cineva afară, prefera să se așeze și s-o facă pe îndelete. Ideea de a sta deasupra toaletei, orientat aproximativ în direcția vasului și stropind totul în jur, îi provoca repulsie. Detesta pînă și să se gîndească la așa ceva.
Stătea pe closet cu capul în mîini, aplecîndu-se în față și legănîndu-se ușor. Fusese o seară lungă și plină de excese: toți păreau surescitați și băuseră prea mult. Cei mai cu scaun la cap se duseseră deja la culcare, deși nu de mult. În prezent, Terry se producea în bucătărie, unde își punea în valoare repertoriul de glume care deveneau din ce în ce mai porcoase și mai amuzante. Auzea hohotele de rîs. Printre ele, și rîsul lui Sarah.
Dar Sarah și Veronica se despărțiseră, abia asta era incredibil. Îi dăduse vestea chiar în seara asta. Totul se terminase. Relația lor și calvarul lui luaseră sfirșit.
Și de fapt, ce însemna asta pentru el?
Pe cînd se întorcea la bucătărie, se gîndi să se oprească puțin în prag, să privească scena cu un dram de obiectivitate și să decidă dacă voia să revină printre ceilalți sau dacă era momentul să urce scările neobservat și să se culce. Atîta doar că nu prea se mai punea problema statului în picioare nici în cadrul ușii, nici altundeva: în clipa cînd încercă să se oprească și să nu mai facă nici un pas, își dădu seama că era pe punctul de-a cădea grămadă; de aceea, refuzînd să se mai gîndească la cît de beat era - și era criță, poate că nu mai fusese așa niciodată -, se întoarse cu pași împleticiți la masa din bucătărie și se cufundă recunoscător în scaunul de lîngă Sarah. La masă se găseau cel puțin zece-unsprezece persoane care stăteau foarte înghesuit, așa că se trezi aproape lipit de Sarah, sprijinindu-se unul de altul ca doi cheflii, în vreme ce Terry își continua bancul, iar rîsetele se revărsau în cascadă, de la om la om.
— ...așa că se hotărăște să-i cumpere nevesti-sii un cadou, vorba aia, era a zecea aniversare a căsătoriei, și-și spunc: gata, știu, îi iau un animal...
Masa era plină de sticle și pahare pe jumătate goale. Robert nu-și mai amintea care era paharul lui. Gustă lichidul de pe fundul unui pahar, descoperi că era whisky și-l umplu la loc. 1 se părea incredibil de acru.
— ...intră într-un magazin cu animale și patronul îl întreabă: Păi, de ce nu-i luați un cățel? Are, zice omul. Dar un papagal? întreabă patronul. Are și de-ăla, răspunde omul...
Simți brațul lui Sarah atingîndu-l pe al său și umărul ei sprijinindu-se cu toată greutatea de corpul lui, în timp ce se întindea să ia o sticlă. Bea gin fără apă tonică: amestecurile de genul ăsta dispăruseră de mult. Sarah era deja aplecată înainte în așteptarea poantei lui Terry; rîsul i se ghicea în colțurile gurii, însă ochii ei erau aproape ficși și obosiți.
— ...și-atunci patronul ia alt animal, îl pune pe tejghea și întreabă: Ia să văd, de asta ce ziceți? Ce e? întreabă clientul. Patronul îi spune. Perfect, zice bărbatul, după care iese din magazin cu animalul într-o cutie...
Veronica stătea la capătul opus celui unde se așezase Sarah, așa că nu prea se uitau una la alta. De fapt, nici nu-și vorbiseră toată seara, însă fiecare era hotărîtă să demonstreze ceva rămînînd pînă la sfirșitul petrecerii. Veronica bea apă de la robinet. Din cînd în cînd, cînd n-o vedea nimeni, se uita urît la Robert și la Sarah, care aveau băuturile lor și stăteau rezemați unul de celălalt.
— ...ajunge acasă, îi dă cadoul soției, ea desface pachetul, iar în cutie dă peste-un ditamai broscoiul verde, cu o gură uriașă și cu buzele răsfrînte ca niște ventuze, care stă și se uită la ea...
Robert voia să plece. S-ar fi ridicat chiar în clipa aceea, însă nu-i venea să se miște de lîngă Sarah. Cum de ajunseseră să stea așa? A cui fusese decizia?
— ...femeia se holbează la animal și întreabă:
Ce mă-sa-n cur e asta? Asta, draga mea, răspunde bărbatul, e o broască muistă din Amenca de Sud...
Toată lumea începuse să rîdă, însă rîsul lui Sarah se auzea cel mai tare. Parcă își ieșise din minți. Robert se uită la ea, îi observă maxilarele tremurătoare și umerii care se zgîlțîiau și intră dintr-o dată la idei. Ceva nu era în regulă.
— Și, mă rog, ce să fac eu cu ea? întreabă femeia. Iar bărbatul zice: Păi, învaț-o să gătească și pe urmă poți să te cari.
În hohotele stîrnite acum, în al doilea val, Sarah și Robert se treziră împinși unul în celnlalt și timp de cîteva secunde rămaseră îmbrățișați, strîmbîndu-se de rîs. Dar cînd Robert încercă să o ridice din poziția aceea și s-o împingă ușor, își dădu seama că trupul ei era inert. Brațele îi atîrnau fără vlagă, iar ea se prăvăli asupra lui ca o păpușă din cîrpe, cu ochii larg deschiși și cu gura încrememtă într-un rictus nefiresc. Robert începu s-o zgîlțiie.
— Sarah! Sarah, ce s-a-ntîmplat?
Rîsetele de la masă încetară, iar lumea începu să se uite la corpul ei moale pe care Robert îl ținea în brațe.
— Dumnezeule, ziceam despre mine ca m-am pilit, spuse cineva, fără ca gluma lui să mai provoace vreo urmă de amuzament.
— A leșinat?
Veronica se ridică și îi veni în ajutor lui Robert.
— O să-și revină. Am mai văzut-o așa. Nu durează mult.
Șe așeză lîngă Sarah, îi luă unul dintre brațe și apoi o ridicară împreună în capul oaselor, în așa fel încît - chiar și cu umerii căzuți - să stea între ei.
— Să ai ceva pregătit. Apă rece.
După aceea îi murmură blînd la ureche:
— E-n regulă, Sarah. Hai, nu s-a întîmplat nimic. Trezește-te, hai, ușurel...
După cîteva clipe, ochii lui Sarah reveniră încet la viață, iar corpul i se încordă la loc, pe măsură ce fata redobîndea controlul asupra propriilor mușchi. Își miji ochii și căscă, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn plin de vise captivante.
— O, Doamne, am... uf, de data asta chiar a fost.
— Te simți bine? o intrebă Robert, aplecîndu-se deasupra ei. Ți-ai revenit?
— Ți-ai dat seama ce se-ntîmplă?
— Sigur că și-a dat seama, răspunse Veronica. Doar a...
— Da. V-am auzit pe toți. Atîta doar că n-am avut ce să fac. N-am putut să mă mișc.
Sprijinindu-se cu amîndouă mîinile de masă, se ridică încet în picioare.
— Iertați-mă că v-am stricat cheful, dar... cred că trebuie să mă duc să mă culc...
Fie din cauza comportamentului ciudat al lui Sarah, care destrămase buna dispoziție, fie din sentimentul ceva mai general că seara își urmase cursul firesc, toți cei de față își dădură scaunele înapoi și se retraseră așa cum făcuse și ea, căscînd, încuviințînd din cap sau murmurînd aproba- tor, așa încît după cîteva minute petrecerea luă sfirșit, iar oamenii se risipiră în grupuri mici pe cele cîteva coridoare, fără să-și zică nici măcar noapte bună.
Urcînd scările spre etajul întîi, Sarah se trezi flancată în continuare de Robert și Veronica, plini de solicitudine amîndoi, deși la ora asta nu arăta mai nesigură sau mai suferindă decît ceilalți. Terry îi urma la cîțiva pași.
În capul scărilor, Sarah se întoarse spre Veronica și i se adresă pe un ton grăbit și încordat:
— Cred că-n noaptea asta camera lui Michele e liberă. O să dorm acolo.
Veronica mormăi ceva nedeslușit și se îndreptă spre camera ei. Apoi Terry le spuse noapte bună, adăugînd că avea să stea de vorbă cu amîndoi de dimineață, înainte să plece. Iar după aceea rămaseră singuri.
Casa era cufundată în tăcere. Se părea că fusese nevoie doar de cîteva minute pînă se duseseră cu toții la culcare.
— A fost o seară pe cinste, spuse Robert încet, cînd liniștea începu să devină sufocantă.
Sarah prinse să se uite la el într-un fel ciudat, cu o intensitate instabilă, tipică păsărilor. Nu dădea semne că ar fi vrut să facă vreo mișcare. Robert se chinui să-și amintească unde era camera lui Michele, ca s-o poată conduce pînă acolo. După cîteva secunde își aduse aminte că se găsea în dreptul scărilor, adică exact unde stăteau de fapt.
— Ești sigură că te simți bine? întrebă el.
— Da, mulțumesc, mi-e mult mai bine, răspunse Sarah, fără să-și ia ochii de la el.
— Bravo. Ne-ai speriat pe toți. Chestia asta s-a mai întîmplat și în alte dăți, nu?
— Da, o dată sau de două ori.
— Ar trebui să te vadă un doctor.
— Nu-i mare lucru. Mă cam ia valul dacă rîd prea mult, atîta tot.
Totuși, mai umbla cineva prin clădire: în bucătărie se auziră o bufnitură și un zgomot de sticlă spartă, iar pe urmă o lumină se stinse pe coridorul de jos.
— Vrei să te-ajut să te bagi în pat?
— Nu tocmai, răspunse Sarah.
Era întuneric de-a binelea, dar ochii ei străluceau în continuare, însuflețiți de un licăr slab și apatic.
— De fapt, aș vrea să te culci cu mine. Deși nu avea să și le mai amintească niciodată, următoarele cuvinte ale lui Robert fură:
— Poate că nu-i o idee prea bună. Lumina din ochii lui Sarah se stinse imediat. Ea spuse „nu", iar cuvîntul acela rămase suspendat între ei în întuneric, definitiv și irevocabil.
— Adică, dădu să se corecteze Robert, poate că nu-i momentul potrivit sau...
Între timp, Sarah ajunsese la ușă, o deschisese și era pe punctul de-a dispărea.
— Noapte bună, Robert, rosti ea.
Robert o strigă, sau își închipui că o face. Pe urmă ușa se închise și fu încuiată.
Incapabil să se miște din cauza șocului, rămase pe întuneric, cu ochii ațintiți asupra ușii închise. De sub ea nu se ivea nici o rază de lumină: Sarah nu aprinsese nici una dintre veiozele din cameră. Nu știa ce să facă - să se apropie și să bată la ușă, sau să se întoarcă la el în cameră. Se răsuci pe călcîie și făcu cîțiva pași pe coridor; apoi se opri, rămase din nou pironit locului și buimac pe întuneric, tremurînd, paralizat de propria nehotărîre, încleștîndu-și și descleștîndu-și pumnii. Mai merse puțin, însă pe urmă se întoarse și se îndreptă în vîrful picioarelor spre ușa camerei lui Sarah. Stătu în fața ei, ascultînd atent și ținîndu-și răsuflarea. După cîteva clipe începu să bănuiască, iar apoi suspiciunea i se transformă în certitudinea că ea stătea de cealaltă parte a ușii, rezemată de ea și ascultîndu-i mișcările nehotărîte de pe coridor. I se părea extraordinar că nu putea să întindă mîna și s-o atingă, din cauza celor cîțiva centimetri de lemn care-i despărțeau. Ciuli urechea și i se păru c-o aude respirînd profund, pradă emoției. Atingerea unei mîini - sau a unui corp - de cadrul ușii, frecarea ușoară a stofei de lemn. Însă după aceea un alt zgomot - o bufnitură undeva în mijlocul încăperii, care ar fi putut însemna ciocnirea de un pat sau căderea unui pantof pe podea - îl puse din nou pe gînduri. Ridică mîna ca să bată la ușă, se întrebă ce avea să spună după ce Sarah răspundea, se descotorosi de acest gînd socotindu-l nevrotic și irelevant, dădu să bată, iar apoi avu încă o ezitare. În loc să lovească în ușă, încheieturile strînse ale degetelor lui făcură contact cu propria pupilă, iar el se trezi frecîndu-se vîrtos la ochi. Un sughiț puternic îl scutură din cap pînă-n picioare: era beat turtă și frînt de oboseală. Se întoarse și străbătu repede coridorul, în direcția camerei lui.
Următoarea senzație de care își aduse aminte fu o durere ascuțită la mîna stîngă. Se uită la ea și văzu că cra brăzdată de urmele adînci ale unor dinți. Stătuse pe patul de o persoană din cameră și își mușcase mîna, înfigîndu-și dinții în pernița de carne a degetului mare, pînă cînd fusese la un pas să-i dea sîngele. Aprinsese lumina și își scosese pantalonii. Aceștia zăceau acum pe podea, aruncați neglijent în fața șifonierului.
Se ridică și se clătină instantaneu, pe jumătate din cauză că era beat, pe jumătate fiindcă nu-i venea să creadă. Scena pe care tocmai o interpretase cu Sarah părea cu totul de neînțeles: o parte din el voia să și-o șteargă imediat din memorie, pe cînd cealaltă parte se lupta să reînvie fiecare detaliu și să insiste asupra lui. Oare chiar îi ceruse așa ceva, i-o ceruse cu adevărat! lar el refuzase efectiv?
N-o să se mai întîmple niciodată, își spuse el. N-o să ți-o mai ceară cîte zile ai.
Își luă pantalonii de pe jos. Era bine să și-i pună și să se întoarcă în dreptul camerei ei? Unde îi erau pantofii?
Întoarce-te.
Dar spusese nu; și de îndată ce rostise cuvintele acelea, invitația îi fusese retrasă fără drept de apel.
Vei mai dori o viață spre-a socoate...
Reuși să-și îmbrace un crac al pantalonilor, dar la al doilea își pierdu echilibrul, se poticni și se duse de-a berbeleacul. În cădere, se lovi cu capul de colțul noptierei și simți o durere care îi atacă dintr-o dată craniul și ceafa. Ghemuit pe podea în poziția fătului, își atinse unul dintre pomeți, între ochi și ureche, și simți un firicel de sînge cald.
Ce grație aveai, ce gravitate...
— N-o să existe cale de întoarcere, își zise el cu voce tare.
Scăpă anevoie de pantaloni, scoase o batistă dintr-un buzunar al lor și o ținu pe rană, în timp ce stătea pe pat. Lovitura era superficială, iar sîngerarea încetă relativ repede. Accidentul îl făcu să se trezească din beție, cu o viteză care i se păru neobișnuită. Tremurînd și fără pantaloni, simți acum nevoia bruscă de a scrie ceva, și fără să se mai gîndească la nimic, se îndreptă spre birou, puse mîna pe un pix și își deschise caietul la prima pagină albă, după toate celelalte variante ale poeziei la care lucra.
Probabil că tocmai vederea acestor eforturi literare îi concentră durerea, deruta și oboseala, topindu-le în cele din urmă într-un singur sentiment - furia. Toate aceste formule complicate și experimentale, toate aceste prime versiuni, revizuiri, modificări și regîndiri, rescrise și pritocite la nesfirșit, i se părură acum demne de dispreț. Ce rost avea toată strădania aceea tainică, toată truda aceea interiorizată, care îi mîncase atîta timp, dacă în momentul cînd posibilitatea de a-și împlini dorința i se oferea pe tavă, nu avea nici curajul și nici prezența de spirit s-o fructifice?
Se uită la cuvintele de pe pagină pînă cînd ajunseră să semene cu o mîzgăleală întîmplătoare și fără noimă; pînă cînd nu le mai găsi nici un sens.
Luă pixul și trase o diagonală groasă pe versiunea finală a poeziei. Apoi făcu același lucru în direcția opusă, realizînd un X. De data asta apăsă atît de tare încît vîrful pixului, deși era destul de moale, străpunse pagina. Îi plăceau sunetul și senzația conferită de ruperea hîrtiei. Mîzgăli cîteva măscări peste versiunile anterioare ale poeziei, străpunse din nou paginile cu vîrful pixului, iar în cele din urmă rupse întregul caiet și-i împrăștie paginile pe birou și pe jos.
Cu mîna încleștată în continuare pe pix, se ridică, se clătină pe picioare și se lovi de perete. Nu era chiar atît de treaz pe cît crezuse.
La ora asta Sarah stătea în pat, la cîțiva metri mai încolo, și probabil că dormea, cu ușa încuiată și camera cufundată în beznă. Și nu avea să i-o mai ceară niciodată.
Prost, prost, prost...
În timp ce spunea acest cuvînt, se dădu încet cu capul de perete, mînjindu-l cu sînge. Probabil că rana i se redeschisese. Mîzgăli cuvîntul pe perete cu vîrful pixului.
FUTU-I FUTU-I FUTU-I FUTU-I FUTU-I
Stătea lîngă șifonier în timp ce adăuga și acest cuvînt cu niște majuscule șovăielnice, însă pe urmă simți că-l lasă picioarele și că e pe punctul de-a ajunge pe podea, lipit de una dintre părțile laterale ale șifonierului și alunecînd în jos. Se uită în direcția patului și, cu un ultim efort, izbuti să se propulseze spre el. Apoi leșină.
Se trezi după doar cîteva ore, cu o sete cumplită. Dacă ar fi fost un băutor mai experimentat, ar fi știut că nu era momentul potrivit să se dea jos din pat, că era doar o întrerupere momentană a odihnei, cînd trebuia doar să dea pe gît cîteva pahare cu apă și pe urmă să se culce la loc și să doarmă încă trei-patru ore, minimum pînă la amiază. Însă Robert confundă entuziasmul nefiresc și febril cu care observă lumina soarelui de dimineață cu veghea autentică; pe lîngă asta, atenția îi fu atrasă de vocile care se auzeau jos la bucătărie. Își dădu cu apă rece pe față, se dezbrăcă de hainele purtate cu o zi în urmă și își puse altele noi. Inainte de a ieși din cameră, se uită la cuvintele pe care le scrisese pe perete cu cîteva ore mai devreme. Rușinat, își puse mîinile pe șifonierul masiv din lemn de tec, se prinse cu nădejde de el și-l trase cu vreo cîțiva centimetri mai aproape de fereastră. O dată ascunse cuvintele, fu gata să coboare.
În bucătărie dădu peste trei sau patru dintre tovarășii de beție de noaptea trecută, care prăjeau pîine, făceau cafea și - într-o premieră plină de cutezanță - pregăteau micul dejun, avînd cu toții aceleași figuri speriate de bombe și aceiași ochi anormal de strălucitori. După ce-l întrebară ce pățise la față, iar el le răspunse că nu avea nimic, conversația se reduse la minimumul necesar, și acela rostit în șoaptă. Nici Terry, nici Sarah nu își făcuseră încă apariția, Veronica fiind cea care coborî următoarea și care, dînd scurt din cap spre Robert, se îndreptă glonț spre frigider, unde bău pe nerăsuflate o cutie de suc de portocale de un litru.
— Ți-e sete? întrebă prostește Robert, după ce ea termină.
Veronica nu-i luă în seamă cuvintele, mulțumindu-se să spună:
— Te-a lovit cineva azi-noapte?
— Nu. Am avut un accident.
— Credeam c-a fost o ciondăneală amoroasă, rosti Veronica și începu să taie niște felii groase de pîine. În clipa aceea apăru și Terry, îmbrăcat în pijama.
— Am borît, anunță el, fără să i se adreseze cuiva anume.
— Te iertăm, spuse Robert.
— I-am dat drumul pe telefon. Încercam să sun acasă.
Terry nu era singurul locatar de la Ashdown pe care veneau părinții să-l ia în dimineața aceea. Mai așteptau și alții să fie duși acasă. Unii aveau ei înșiși masini și aveau de gînd să-și facă bagajele și să plece de îndată ce se simțeau mai bine. Dincolo de fragilitatea și mahmureala generală se ghicea un fel de teamă ciudată, produsă de faptul că mai aveau de petrecut doar cîteva ore împreună înainte de a se despărți, poate pentru totdeauna.
— Trebuie să iau o gură de aer, spuse cineva după ce căldura ouălor și a șuncii prăjite aburise geamurile de la bucătărie.
— Bună idee. Hai să facem cîțiva pași.
Grupul era compus acum din opt oameni care își croiau drum pe poteca aflată de-a lungul falezei slîncoase, în direcția celui mai înalt promontoriu. Robert se gîndi că încă era prea devreme ca să fi scăpat de aburii alcoolului, așa că într-un fel erau beți în continuare. În aer plutea o ceață umedă și caldă, in timp ce soarele strălucea palid, înăbușit de nori și izbutind doar să împrăștie o lumină slabă, galben-verzuie, peste oglinda mișcătoare a apei.
Pe cînd Robert o lua înaintea grupului, Terry îl ajunse din urmă și-l întrebă:
— Ia zi, și-a revenit Sarah după chestia aia?
— Așa cred.
Terry clătină din cap.
— Ciudată treabă. Apropo, ce-ai pățit la față? Robert nu răspunse. Iar Terry ezită, temîndu-se parcă de impactul pe care l-ar fi putut avea următoarele lui cuvinte.
— A pomenit cumva... a scos vreo vorbă despre... despre aranjamentul nostru?
— Ce aranjament? întrebă Robert, ceva mai repede decît ar fi fost cazul.
— Nu ți-a spus?
— Habar n-am despre ce vorbești.
— Bun, în regulă... Știi că din septembrie încep să lucrez pentru Frame, nu?
—Da.
— Știi c-o să închiriez apartamentul din Londra?
— Da, sigur.
Întîmplător, Robert refuzase deja camera liberă pe care i-o oferise Terry, preferînd să vadă ce planuri avea Sarah.
— Și știi că Sarah și Veronica s-au despărțit, așa că nu-și mai caută locuință?
— Treci la subiect, Terry, pentru Dumnezeu.
— Ei, bine...
Terry îi aruncă o ultimă privire cercetătoare prietenului său, după care îi dădu drumul:
— O să vină să stea cu mine. Robert se uită la el îngrozit.
— Să stea cu tine? Cum adică?
— Adică o să se mute într-una dintre camerele libere.
— Dar... cînd s-a decis asta?
— Ieri seară, înainte de petrecere.
ÎI prinse pe Robert de umăr și i-l scutură cu un gest stîngaci.
—Nu-i ceva sinistru, să știi. Nu se-ntîmplă nimic. Iar partea bună e că tot rămîne loc și pentru tine, dacă vrei să stai cu noi. Sînt trei dormi- toare. o să fie ca la Ashdown, doar c-o să fie la Londra.
Robert părea în continuare perplex. Terry își dădu seama că deocam- dată nu mai putea să scoată mare lucru de la el.
— Gîndește-te și vorbim mai tîrziu, conchise el. Merse mai departe iar ceilalți îl ajunseră în scurt timp, trecînd pe lîngă Robert, care rămase în mijlocul potecii, cu spatele la apa mării și cu privirea fixată asupra turnurilor cenușii ale casei imense. După cîteva minute o văzu pe Sarah ieșind pe ușa din față. Se întoarse și începu să se îndepărteze de ea, însă se deplasă încet, așa că nu-i trebui mult ca să-l ajungă din urmă. Părul ei nespălat părea mai închis la culoare și mai răzlețit ca de obicei. Noaptea trecută se demachiase, însă fără a se farda la loc de dimineață. Pielea ei avea o paloare evidentă, iar deasupra buzei de sus îi apăruse un fel de iritație. Ochii își pierduseră strălucirea, iar pleoapele i se lăsaseră. Purta obișnuita geacă de blugi, o bluză groasă de bumbac și niște pantaloni de catifea reiată verde-închis.
— Mersi că m-ai așteptat, spuse ea, fără să-l privească în ochi.
De fapt, și ceilalți încetiniseră, iar acum se găseau la mică distanță în fața lor.
— Nu arăți grozav, zise Robert. Sarah pufni în rîs.
— Eu nu arăt grozav? Ce-ai pățit?
— M-am luat la harță cu mobila.
Sarah dădu impresia că nici nu auzise. Părea zăpăcită și deloc în largul ei.
— Toată lumea arată groaznic în dimineața asta, adăugă Robert. Poate că nu trebuia să punem punct așa.
Se integrară în grup, dar izbutiră să-și păstreze întrucîtva intimitatea, iar apropierea dintre ei rămase aceeași, chiar în timp ce prietenii lor spo-rovăiau întruna de o parte și de alta.
—Azi-noapte... începu Robert. Sarah se zbîrli.
— Chiar voiam să spun ceva despre asta. Te superi dacă încep eu?
— Nu, bineînțeles. Dă-i drumul.
— Așa.
Făcu din noi gestul acela: își trecu mîna prin păr, prinzînd un smoc între degete și trăgînd ușor de el. Ca de fiecare dată, Robert se simți străbătut imediat de un fior nestăpînit de tandrețe.
— De fapt, voiam să-ți mulțumesc, atîta tot.
— Mulțumește-mi.
— Robert — se desprinseră de grup încet, aproape pe neobservate - știu ce simți pentru mine. Firește că știu. De-o veșnicie. Sinceră să fiu, cred că la ora asta au aflat toți.
— Foarte bine. De ce să nu afle?
—Așa că... într-un fel, a fost o răutate din partea mea cînd am spus... ce-am spus azi-noapte.
— De ce? N-ai vorbit serios?
— Ba da, am vorbit. Atunci, cel puțin... da.
— Înțeleg.
— Eram beată cui. Tu la fel, spuse Sarah, întorcîndu-se și privind marea. Vreau să spun...
— Știu ce vrei să spui. Crezi c-ar fi fost o mare greșeală și vrei să-mi mulțumești pentru că n-am lăsat-o să se producă.
— Da, zise Sarah, dînd din cap nefericită. Cred că asta voiam să spun.
— Nu te lăsa păcălită, rosti Robert. N-a avut nici o legătură cu tăria de caracter. A fost doar o slăbiciune, nimic altceva.
— Asta n-o mai cred. Nu ești un om slab.
— Ba sînt. Slab și nehotărît.
Între timp, ceilalți începuseră să se întoarcă în dezordine spre casă. Veronica trecu pe lîngă ei, neputînd să nu le arunce o privire curioasă, în care mustea gelozia. Chiar și după ce se îndepărtă suficient de mult, Sarah vorbi tot în șoaptă.
— E bine că plecăm de-aici. Am ajuns cu toții să ne cunoaștem prea bine unul pe altul. Ne-am apropiat prea mult.
— Zău? Și-atunci cum se împacă teoria asta cu statul în același apartament cu Terry la Londra?
— E doar ceva provizoriu. Limitat în timp. Nu știu ce-o să iasă mai departe.
Se întoarse spre el cu un aer disperat.
— Of, Robert, să nu-mi spui că ești gelos pe mine și pe Terry.
— Ai să rîzi.
— Oricum, ce te-mpiedică să vii și tu? Mai rămîne o cameră liberă în apartament. Ar fi frumos să stai tot acolo.
Robert clătină din cap.
— Nu asta vreau.
— Păi atunci, ce vrei? Să te-ntorci și să stai cu părinții?
— Nu. Mă gîndeam să mai rămîn aici o vreme.
— Dar o să fii singur cuc. O să fie groaznic.
— Poate.
Ajunseră la porțiunea unde gardul dintre potecă și faleza stîncoasă lipsea. Se vedeau cîteva lespezi de piatră și niște smocuri de iarbă-neagră mohorîtă și perseverentă care creșteau la întîmplare. Robert se apropie de margine pe vîrfuri și se uită în jos la apa care lovea suprafața stîncilor cu mișcări languroase și întîmplătoare.
— Ce-ai făcut azi-noapte? întrebă el.
— Poftim?
— După ce ne-am spus noapte bună. Aș vrea să știu.
— Pleacă de-acolo, insistă Sarah. Ești prea aproape de margine. Nu ești în siguranță.
Robert rămase pe loc, așa că ea oftă și spuse, nerenunțînd pentru început la aerul posomorît:
— Păi, m-am dus la Michele în cameră și m-am așezat pe pat. Mi s-a părut că te aud pe-afară. Am crezut c-o să bați la ușă.
—Era cît pe-aci, spuse Robert și se așeză turcește printre smocurile de iarbă-neagră. Ce-ai fi facut?
— Nu întreba, Robert. Nu întreba. N-are rost, zise Sarah, așezîndu-se lîngă el. Chiar ar fi fost o greșeală, să știi. Habar n-am ce m-a apucat. Am încercat să te folosesc, atîta tot.
— Să mă folosești?
— Da, ca s-o rănesc pe Veronica. Probabil că n-aș fi putut să merg pînă la capăt. Nici măcar nu-mi place sexul cu bărbații - îl privi cu o afecțiune neașteptată - cu nicl un bărbat, așa că sînt sigură c-ar fi fost un dezastru. Ar fi compromis totul.
— Prietenia noastră, de pildă, spuse Robert cu o voce plată.
— Exact. Prietenia noastră. Iar asta contează enorm pentru mine, Robert, mai ales acum, La ora asta am într-adevăr nevoie de un prieten. Un prieten de nădejde. lar tu ai fost întotdeauna cel mai bun; într-un fel, cel mai bun pe care l-am avut vreodată.
— Ei bine, păcat, spuse el, ferindu-și privirile, fiindcă nu mai vreau să fiu prieten cu tine. Nu mai pot.
Sarah avu nevoie de cîteva secunde ca să priceapă, după care zise:
— Păi, n-ai încotro! Fiindcă asta e tot. Și acum, și pe viitor.
— Pentru totdeauna?
— Pentru totdeauna.
Îi puse o mînă pe genunchi. Robert își coborî privirile spre ea, nutrind un scepticism blînd, dar fără să simtă vreo emoție.
— Ronnie și cu mine nu avem o relație grozavă la ora asta, continuă ea, dar i-am rămas datoare pe viață. Fiindcă... a făcut un lucru uimitor, zău. Mi-a arătat... cum sînt de fapt.
— Ești sigură de asta, nu?
Trecură cîteva clipe interminabile înainte ca Sarah să răspundă :
— Da, sînt sigură.
Robert dădu din cap și smulse un fir de iarbă.
— Am crezut c-ar fi putut fi... habar n-am ce, o toană.
— Nu. Atîta doar că, pînă la urmă, nu ne-am potrivit, spuse Sarah zîmbind. În ultimele săptămîni m-am tot gîndit ce bine era să fi semănat cu tine.
— Cu mine?
— Sigur. Ai fi perfect pentru mine, nu crezi? Asta dacă n-ar exista... mă rog, un anumit lucru.
— Nu te mai juca așa cu mine, Sarah. Nu rezist.
— Nu mă joc, vorbesc serios. În ce mă privește, ești un tip minunat, dintotdeauna am crezut asta. Și o știi și tu.
Îi strînse genunchiul, iar el se uită încă o dată în jos, ca un motan somnoros care răspunde mîngîierilor, curios și totodată nedumerit.
— Să-ți spun ceva, mi-ar sta mai bine mie să plec și s-o caut pe Cleo. Ia gîndește-te: o soră geamănă, un alter-ego femeiesc. Ar fi partenera mea ideală, nu?
Acum Robert o privi țintă. Se uită la ea calm și iscoditor, în timp ce ea îi întorcea jenată privirea, sperînd să descopere o urmă de amuzament în ochii lui. Însă căutătura lui nu avea nimic comic. Aproape că n-ar fi putut să se uite la ea mai solemn și mai intens, deși, dacă ar fi știut cît avea să treacă pînă cînd avea s-o poată privi din nou așa cum se cuvine, ar fi meritat să încerce.
— Ar trebui să intrăm, zise Sarah într-un tîrziu. Începe să se facă frig.
— Intră tu, spuse Robert. Eu mai rămîn aici. Sarah se ridică înțepenită.
— Ești sigur?
— Da, răspunse el, observîndu-i expresia îngrijorată. Nu te speria, adăugă el. N-o să m-arunc. Sarah se aplecă și-l sărută pe creștet.
— Bine.
După ce o văzu mergînd cîțiva metri, Robert o strigă:
— Sarah!
Fata se întoarse.
Robert fu cît pe-aci să-i spună de poezie, s-o îndemne să se ducă și s-o caute la Cafe Valladon, în cartea aceea, la pagina 173. Însă în aceeași clipă își dădu seama că nu avea rost. O pusese acolo prea tîrziu.
— La revedere, se mulțumi el să spună. Sarah surîse din nou și își continuă drumul înapoi spre casă.

Terry se întoarse foarte tîrziu de la Londra în seara aceea. Căutarea fotografiei durase mai bine de cinci ore la sfîrșitul cărora nu mai av