poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3173 .



Două jumătăți
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [motzoaca ]

2012-09-15  |     | 




Cum să alegi?

Când unul avea gura de lup tânăr și gene lungi de drac împielițat, săruta bine și nu se oprea nicăieri de parcă tocmai învățase să conducă fără a stăpâni toate semnele de circulație, de fiecare dată începeam în picioare, pentru ca mai apoi pe măsură ce noaptea înainta, și chicotele se încălțau în papuci de pâslă, să ne rezemăm de ceva, un stâlp, un gard, un zid rece de casă veche, o vitrină răcoroasă de bancă, sau orice obstacol rigid ne-ar fi ținut pe loc , ca o hâțână de poartă în jurul căreia am fi putut apoi să ne rotim busturile de statui, căci asta eram, nu aveam picioare, nici măcar mâini, nimic cu care să ne apucăm, doar guri, două guri înfometate, una care tânjise după alune, iar cealaltă, Dumnezeu știe...Trăiam așa, fără să simțim nimic mai jos de brâu, paralizați , în siguranță ca adolescenții care nu citiseră despre sex decât din cărți și nu au făcut-o încă, chiar dacă au atins punctul acela când nu se mai poate așa, când amândoi știu că a venit timpul să încerce mai mult, să împingă limita mai mult, dar l-au ocolit, încercând cu disperare să reconstruiască alte timpuri, sau pur și simplu. Nici măcar sfârcurile mele nu l-au cunoscut , prinsesem rădăcini de copac în momentele alea de amețeală și nu mai voiam să mă desprind, cum nu m-am putut opri din a-mi cumpăra haine după 89, de parcă aș fi cumpărat vieți , așa nu mă mai opream:
- Uite câte ai, îmi spunea mama, nu ai destule? Nu te mai saturi?
Dar ce înțelegea mama din cât am pierdut, am pierdut Ultimul tango la Paris și am pierdut-o pe Livia când s-a topit după ușa iubitului ei , lăsându-ne pe mine și pe Diana dincolo, doar cu foșnete de pipăit și curiozitate ațâțată, nimic mai mult, nici măcar o imagine de forma unei găuri de chei, la care noi să adăugăm sau să brodăm ceva. Tot ce aveam erau niște descrieri științifice. Tot ce știam era că fetelor nu le place din prima, dar apoi nu se mai pot opri, ba chiar devin dependente de primul și apoi nu îl mai pot părăsi. Ah, ce aveam să îi mai părăsesc eu, să văd cum este cu unul și cu altul, să recuperez toți anii de așteptări sterile, de pândă în fața Universității, în care mâncasem cavit de la farmacie în loc de ciocolată și fâceam entorsă la limbă încercând să fac baloane adevărate din Gumela.

Când mă sărutam cu el intram într-un fel de transă, ca la Revoluție, când auzeam împușcăturile de la TV într-o stare de moțăială , fără să le percep ca reale, mai mult dintr-un film western. Când împușcăturile au ajuns la blocul nostru și soldatul tânăr, cu obrajii roșii , trimis să ne apere, a bătut la ușa lui domnu’ Stoenică, după scară, mi s-a făcut frică și milă, vecinele l-au îmbiat cu gogoși de casă și un pahar de lapte, mă întrebam dacă el apucase să o facă, așa răcan cum părea, cu mâinile nesigure, cu picioarele neînfipte și casca ascunzându-i ferestrele, nelăsând nimic la vedere, doar un trup ca o nuia verde, nesigură care a dispărut prin casa scării și s-a lăsat înghițită de cer.

Celalălalt nici nu-mi știa gura. Cum nu vrei să știi trecutul cuiva, sau trenurile care au mai trecut pe acolo, înaintea ta, și te mulțumești cu prezentul, cu ce poți atinge acum. Nu, nu îl interesează gura mea și nici bustul, sau umerii, le elimină din ecuație cu dibăcie și se concentrează pe ce poate face cu propriile mâini. Mâinile lui știu ce să facă și atunci când gura nu e acasă, cunosc toate ungherele, denivelările, nișele din piele mea.

De ce să alegi? De ce trebuie să fie mereu unul, de ce nu pot fi doi sau mai mulți, de toate felurile și culorile, câte unul pentru fiecare dorință neîmplinită, pentru fiecare seară în care televizorul mă lasa singură, doar cu un punct pe ecran , chiar în centru, liberă să îmi imaginez, să visez la ceva mai fierbinte decât caloriferul pe care nu îl puteam căra în spate să îmi încălzească spatele rigid. Care abia aștepta să se încolăcească, astfel ca Ultimul tango la Paris a rămas un mit , ca și muntele de alune pe care nu reușisem să îl clădesc, ca și ciocolata care se ascundea în căsuțe de carton, câte una pentru fiecare zi a Adventului.
E bine așa , cele două jumătăți nu erau părți ale aceluiași întreg și nu se întâlneau niciodată. Sexul nu mai este doar un punct alb de mărimea unuia de la sfârșitul unei propoziții. Și are voie să stea pe buze, strălucitor, un ruj scump , de calitate, care te face mai frumos, nu mai trebuie ascuns printre celelalte cuvinte ca într-un coș cu rufe murdare.
Ei stau deasupra la început. De acolo totul e sub control, inclusiv cerul ca un parasolar , ca un paravan în spatele căruia artistele își dezvelesc cărnurile albe de dantele negre, grele. Mai apoi se ridică și dau cu pumnii în masă, sau în ușă, astfel că obiectele casnice încep să danseze în eterul camerei, ca un act de magie. Doar că ei nu îl mai controlează, doar legile imuabile ale fizicii , și nici eu, spectatorul, îmi vine doar să le strig:
- Da vă aud, nu trebuie să țipați...
Ei se îngrașă după ce îi las și vor continua să stea deasupra până la strivirea următoarelor iubiri, îmi imaginez când îi văd la plimbare, pe Lipscani, de parcă ar conduce mașini noi, de lux. Eu îi alerg când sunt tineri și frumoși prin munți . Cei răi cobesc. Îmi spun:
-Fată, da prost mai gătești. Ce le dai la toți să mănânce?
-Brozbe, spun, dar numai lui Gabi. Că nu vreau să le mai dea nimeni ce le-am dat eu, nimeni niciodată, iar brozbea nu este nici orez, nici drojdie ...

Ei sunt elicea mea de elicopter când stau deasupra. Ne luăm zborul cu zgomot la decolare , apoi strigăm amândoi ca în călușei , fără să le mai pun pernele la gură . Urechile vecinei aveau antene care raportau. BBC-ul avea voce groasă, răzbătea dintre plapumi ca o sentință. Pereții și ușile aveau guri de chei prin care se uita Partidul . Pe mine nu m-a văzut niciodată Partidul.Și nici Marian Panciu nu m-a văzut. Mă întrebam de multe opri ce vedea el de acolo din susul lui, de le nivelul coșului de baschet. Vedea capetele celorlați? Vedea norii? Eu eram invizibilă, aceeași uniformă albastră, părul înghesuit sub panglica tricotată, aspră, pantofi cu câteva numere mai mari, Un mecanism în gât care să-mi permită să îl văd pe el atunci când mă întorceam la bancă, după o gumă de șters. Ah, cât aș fi șters cu guma aceea toată dragostea de pe mine, care ma scria peste tot și mă însemna. O invizibilă cu număr, 218 numărul matricol, număr par, destinat să aibă pereche.

După ce se îngrașă și se deziubesc de mine stau tot deasupra o vreme, doar că ne chinuim să decolăm , ca doi piloți care și- au uitat mâinile acasă. Atunci cel de deasupra devine femeie , iar eu nu vreau de la el decât sa fie caldă cu mine și să aibă degetele făcute din creioane. Eu am toți bărbații care beau. Beau mai întâi din pocale aurite, ca dacii, apoi se așează la mese lungi, pocalele se transformă în sticle de coca- cola pline de țuică, îngrămădite pe sub pat. Beau până când începe să plouă de jos în sus, până când se golesc sticlele și vântul fluieră în ele.
Toți au baut care m-au iubit. Și când beau erau frumoși, interesanți, îmi spuneau lucruri drăguțe, de genul ți s-a lipit lumina de umeri , și atît le străluceau cuvintele în gură când îmi vorbeau și îmi rupeau lacătele unul câte unul, îmi dezlegau șireturile de la bocanci. Femeile se îmbătau mai repede, apoi se agățau de mine ca vrejul de fasole, îmi spuneau că m-au așteptat și că nu le mai iubește nimeni. A doua zi se ascundeau în spatele farfuriilor de rușine, pe care le faceau să strălucească, și dădeau praful de pe mobilă de parcă ar fi dat nămeții cu lopata. Cafeaua se așeza molcomă în cești cu trandafiri, iar eu mă întorceam la bărbații mei în care mă ascundeam adânc, până dimineața.
Ele îmi ofereau câte un fotoliu în casa lor, un inel cu turcoaze de la mamele lor moarte, cărți de poezie și cafele frumos mirositoare. Și râcâiau ușa inimii mele până când cădea țăndări, apoi puneau pietre la loc, pe care le duceam cu mine și încercam sa le înmoi ca să nu mai atârne atât. Și nu știu dacă
preferam să fie triste sau să bea și să îmi spună să nu plec nicăieri. Altele îmi ofereau bărbatul din ele, iar mie îmi plăceau amândoi și nu puteam să aleg, a ales moartea pentru mine...

Nu trebuie să alegi, cum viața nu este un joc de alba neagra, nu e vorba de pierdut sau de câștigat mereu, de iubire și căsătorie sau distrugere. Mama credea că gata, acum nu o să mă mai ia nimeni , iar acum atârna greu de înțelesuri, acum după ce ai umblat cu el adică, de parcă sexul ar fi ca un umblat pe stradă, ca o plimbare de aici până acolo, cu sacoșe pline de verdeață și fructe de la piață, care să îți încovoiască mersul ca pe doamna Mătăsaru, o luptă de a ajunge undeva cu orice preț, chiar printre gloanțe. Și nu orice două jumătăți se lipesc cu prenandez, sau cu gips, uneltele tatei din ghiozdanul de piele din care ieșea mereu câte ceva, un ciocănel în miniatură, sârmă, garnituri de robinete, erau de data aceasta inutile, și nu, tată, nu poți să faci din rahat bici și să pocnească. Și nici șinele de cale ferată nu se întâlnesc , nu se știu una pe cealaltă, doar aleargă una pe lângă cealaltă, împărțind aceeași traiectorie. Iar eu am nevoie de amândoi ca să nu deraiez, nu, nu vorbesc de fericire, doar de jumătățile mele, și nu, nu m-a întrebat nimeni în care din ele se ascunde inima. Ea atârnă la coada trenului ca o tinichea, iar pe tren oricând se poate vopsi’ just married’.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!